Sfinti militari
 

Manat de crestinismul lesinat, practicat de unii sau altii, jenat de caposenia cu care refuza intreaga traditie crestin-ortodoxa, avand chiar nerusinarea de a ne impune lesinul lor, am gandit sa va ofer aceasta compilatie de sfinti militari. Totodata incerc sa va constientizez de dimensiunea acestui profil unic, incercat de istorie - sfantul militar.
“Crestinul cand lucreaza, se obliga sa lucreze ca pentru Dumnezeu”. Imaginati-va ce inseamna un crestin care trebuie sa lupte ca pentru Dumnezeu. Acestia au fost cei din-naintea voastra, caci daca n-ar fi fost asa n-am mai fi fost noi azi neam, n-am mai fi avut tara si nici credinta.
Am ales sa etalez aici vietile a doar o parte din acesti sfiinti, acestia facand parte dintr-un grup de sfinti militari apreciati in lumea moldo-valaha. O parte din acestia au fost pictati la cererea lui Stefan cel Mare in biserica unde se odihneste.

Apropo, stiati ca frica era considerata pacat de moarte in trecut, motiv pt care canonul era pe masura ? Acum , in mileniul 3, acest pacat a disparut din canoanele bisericesti ! A disparut pt ca frica a invins credinta !

Sfintul Arhanghel Mihail
 

8 noiembrie este sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, în jurul cărora Biserica adună şi serbează toată obştea, tot "soborul" Sfinţilor Îngeri laolaltă. Ca sărbătoare a îngerilor, ziua de 8 noiembrie a început a se serba în Biserică de prin veacul al cincilea şi ea s-a răspândit repede în tot Răsăritul creştin.
Despre îngeri, Biserica învaţă că ei sunt "duhuri slujitoare" (Evrei, 1, 14), adică fiinţe fără de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu şi totodată prieteni şi ocrotitori ai noştri, puşi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagăn, la patria nostră cerească, la "Cerul nou şi pământul nou" ce vor să fie. Aşadar, dacă îngerii se arată sub forme văzute, nu-i asta firea lor cea adevărată, forma văzută este un chip de împrumut, ei sunt "lumea nevăzută", "cerul".
La început, toţi îngerii au fost făcuţi de Dumnezeu buni, strălucind de frumuseţi, de înţelepciune şi de tot felul de daruri. Dar, Stăpânul Cerului şi al pământului i-a supus unei încercări prin care îngerii, cu voie liberă, să-şi dovedească ascultarea. Încercarea aceasta s-a petrecut înainte de facerea lumii. Şi, în această încercare, o parte din îngeri, în frunte cu Lucifer, cel mai frumos şi cel mai înzestrat dintre ei, s-a răzvrătit împotriva Ziditorului său, zicând: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt". Şi ameţit de mândrie, n-a vrut să mai asculte de Dumnezeu.
Despre căderea lui Lucifer şi a îngerilor lui, Scriptura ne vorbeşte aşa: "Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă Satana, diavolul cel ce înşela pe toată lumea, pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el" (Apoc., 12, 7-9). Şi aşa a căzut Lucifer din cinstea de arhangel, precum grăieşte Domnul: "Am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer" (Luca, 10, 18). Şi asemenea cu el şi ceata de îngeri ce era sub dânsul, înălţându-se, au căzut şi demonii, luptători împotriva mântuirii noastre s-au făcut.
Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi lăudatul, păzind ca o slugă credincioasă, "credinţa către Stăpânul său, s-a arătat adevărata căpetenie peste cetele celor fără de trupuri". Că, văzând cum a căzut vicleanul Lucifer, a lăudat cu glas pe Domnul tuturor şi a zis: "Să luăm aminte, noi, care suntem făpturi, ce a pătimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum întuneric s-a făcut. Că cine este ca Dumnezeu?" Mi-ca-El? Că, numele de Mihail asta înseamnează: "Cine este ca Dumnezeu".
Şi aşa s-a întocmit soborul, adică adunarea şi unirea tuturor îngerilor credincioşi lui Dumnezeu, iar Mihail Arhangelul a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu căpetenie a îngerilor buni şi mare folositor şi de bine făcător al mântuirii noastre şi, luând chip văzut, s-a arătat multora, atât în Legea veche cât şi în Legea nouă.
Împreună cu Sfântul Arhanghel Mihail serbăm astăzi şi pe preafrumosul şi înveselitorul Arhanghel Gavriil, ca şi acesta, luând chip văzut, multe faceri de bine a dăruit neamului omenesc, arătate în amândouă Testamentele.
Aşa, în proorocia lui Daniil, Gavriil este numele îngerului tălmăcitor al vedeniei (Dan., 8, 16). Asemenea, Gavriil arată lui Daniil înţelesul celor şaptezeci de săptămâni de ani până la venirea lui Mesia Hristos (Dan., 9, 21-27). După tradiţie, tot el, Gavriil, vesteşte lui Ioachim şi Ana că din ei va să se nască Doamna, Stăpâna noastră, Maria, Născătoarea de Dumnezeu. În Legea nouă, Gavriil descoperă preotului Zaharia, naşterea lui Ioan, Botezătorul Domnului (Luca, 1, 19). Tot Gavriil anunţă Fecioarei din Nazaret naşterea de la Duhul Sfânt a Domnului Hristos, Mântuitorul lumii (Luca 1, 28). Unii zic că tot Arhangelul Gavriil a fost îngerul în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului şi a şezut deasupra ei, la ceasul Învierii Domnului. Şi el a fost acela care, cel dintâi, a dat Mironosiţelor vestea Învierii. Şi, ca să zicem mai cuprinzător, dumnezeiescul Gavriil a slujit la toată iconomia Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, din început şi până la sfârşit. Pentru aceasta şi Biserica lui Hristos a hotărât să-l prăznuiască pe el, împreună cu Arhanghelul Mihail, şi să cheme darul şi ajutorul amândurora, rugându-i ca, prin mijlocirea şi rugăciunile lor, în veacul de acum, să aflăm izbăvire de rele, iar în cel ce va să fie, să ne învrednicim bucuriei şi împărăţiei cereşti.


Sfantul Mare Mucenic Mercurie

Decie si Valerian, paganii imparati ai Romei, chemand pe toti domnii si boierii lor, s-au sfatuit pentru intinderea si inmultirea cinstirii zeilor lor si pentru pierzarea si risipirea sfintei credinte crestinesti. Si toti, cu un gand, s-au invoit la acel sfat faradelege si au dat o porunca in capitala Romei, care era scrisa astfel:
"Imparatii Romei, biruitorii cei nebiruiti, pururea cinstiti, marii credinciosi Decie si Valerian, impreuna cu toti boierii, dau in stire ca de vreme ce facerile de bine si darurile zeilor nostri le-am cunoscut si ne-am indulcit si de biruintele ce ne sunt date noua de la dansii asupra vrajmasilor nostri; apoi, ca tot felul de roade primim de la dansii cu indestulare, prin buna prefacere a vazduhurilor si i-am cunoscut pe ei a fi noua mari facatori de bine si de obste randuitori pentru cele de folosul nostru.
Drept aceea cu un sfat impreuna glasuit cu boierii, poruncim ca toata randuiala poporului, liberi si robi, ostasii si neostasii, sa aduca jertfa zeilor, cazand la dansii si cu rugaciune plecandu-se. Iar daca va indrazni cineva a calca dumnezeiasca noastra porunca ce este intarita de noi cu sfat de obste, pe unul ca acela poruncim ca sa-l arunce legat in temnita, apoi sa se omoare prin felurite munci. Si de se va pocai, plecandu-si genunchii, de mare cinste se va invrednici de la noi.
Iar de se va impotrivi, apoi dupa multe munci, sa ia pedeapsa de sabie sau sa fie aruncat in mare sau sa se dea spre mancare pasarilor si ciinilor; mai vartos daca se va afla cineva de credinta crestineasca, acela astfel sa fie muncit. Iar cei ce se vor supune poruncii noastre, mare cinste si daruri vor mosteni. Fiti sanatosi cu buna norocire".
Astfel de porunca imparateasca fiind data, s-a tulburat toata cetatea Romei, caci se propovaduia acea porunca fara de Dumnezeu prin toata cetatea si se trimitea prin toate cetatile si imprejurimile lor. In acea vreme s-au sculat barbarii asupra imparatiei Romei si pregateau imparatii ostile lor ca sa iasa la razboi impotriva barbarilor. Deci au poruncit trupelor de prin toate cetatile sa se adune la Roma. Atunci a venit si trupa in care era ostas Mercurie si se chema trupa aceea Martenses din Armenia cea Mare, sub stapanirea voievodului Saturnin.
Deci, iesind imparatul Decie la razboi, a ramas in Roma Valerian si, facandu-se multa vreme razboi si macel mare intre barbari si romani, s-a aratat lui Mercurie ingerul Domnului in chip de om mare, imbracat in haine albe, tinand in mana sa o sabie, si a zis catre dansul: "Nu te teme, Mercurie, nici te infricosa, caci sunt trimis spre ajutor tie, ca sa te fac biruitor. Deci, primeste aceasta sabie si porneste asupra barbarilor si, dupa ce-i vei birui, sa nu uiti pe Domnul Dumnezeul tau!"
Iar el fiind inspaimantat, i se parea ca cel ce i s-a aratat este unul din boierii Romei. Si luand sabia pe care i-o daduse, a pornit cu mare iuteala asupra potrivnicilor, pe care-i taia ca pe niste iarba. Si trecand prin trupele barbarilor, pana la imparatul lor, l-a ucis cu sabia si impreuna cu el multime mare de ostasi viteji, incat i se lipise mana cu sange de manerul sabiei. Si asa au fost biruiti si izgoniti barbarii de catre romani.
Atunci Decie, vazand vitejia cea mare a lui Mercurie, l-a chemat la sine si, cinstindu-l cu mari daruri, l-a pus voievod peste toate ostile. Apoi, parandu-i-se lui Decie caci cu ajutorul zeilor au biruit pe vrajmasi, se veselea foarte si impartind ostilor aur mult, a slobozit pe fiecare intr-ale lor. Iar ei impreuna cu Mercurie mergand la Roma, faceau ospete mari prin cetati.
Intr-o noapte, dormind voievodul Mercurie, a venit la dansul ingerul, in acelasi chip precum i se aratase si mai inainte si, lovindu-l in coasta, l-a desteptat. Iar el vazand cele ce i se aratasera, s-a infricosat si a ramas mut. Apoi ingerul a zis catre dansul: "Mercurie, nu-ti mai aduci aminte de ceea ce ti-am zis in razboi? Vezi, ca sa nu uiti pe Domnul Dumnezeul tau, caci ti se cade a patimi pentru El si a lua cununa de biruinta impreuna cu toti sfintii".
Ingerul zicand acestea, s-a facut nevazut. Iar el, venindu-si in sine, a inceput a multumi lui Dumnezeu si si-a adus aminte de credinta crestineasca de care auzise de la mosul si de la tatal sau. Caci tatal sau, anume Gordian, care a fost ostas in aceeasi trupa in care si el mai pe urma a fost ostas, adeseori graia: "Fericit este cel ce ostaseste Imparatului ceresc, ca va primi de la El rasplata in imparatia cea cereasca! Caci Acel Imparat a facut toate numai cu cuvantul si are sa judece viii si mortii si sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui".
De aceste cuvinte ale tatalui sau aducandu-si aminte Mercurie si socotind cu mintea aratarea ingerului, s-a umplut de bucurie si a inceput a plange si a se tangui, zicand: "Vai mie, pacatosul, caci fiind ramura de copac verde, m-am uscat, neavand acum radacina cunostintei de Dumnezeu!"

Astfel zicand in sine si tanguindu-se, au venit slugile imparatesti sa-l cheme la imparat la un sfat. Iar Mercurie a spus ca este bolnav si a amanat imparatul sfatul pe alta zi; caci nu voia sa se sfatuiasca la nimic fara de Mercurie. Asa de mult il iubea si il cinstea. Iar a doua zi, chemand pe Mercurie cu cinste, s-a sfatuit impreuna cu dansul ceea ce era de folos imparatiei Romei. Iar dupa sfat, a zis imparatul catre Mercurie: "Sa mergem impreuna in capistea Artemidei ca sa-i aducem jertfa". Iar sfantul s-a despartit in taina de imparat si s-a dus la gazda sa.
Insa unul din boieri l-a clevetit la imparatul, zicand: "Mare imparate, biruitorule nebiruit, alesule de zei a stapani imparatia, binevoieste cu blandete a ma asculta pe mine. Acesta care este cinstit de dreapta imparatiei voastre si pe care stapania voastra l-a preamarit, nu vine impreuna cu noi in capistea marei zeite ca sa aduca jertfa pentru stapania voastra". Iar imparatul l-a intrebat, zicand: "Si cine este acela care nu vrea sa fie la un gand cu noi, sa aduca jertfa cinstitei Artemida?"
Raspuns-a boierul: "Sfetnicul Mercurie, pe care l-a marit bunatatea imparatiei voastre. Acela se leapada si nu vrea sa se inchine zeilor nostri". Iar imparatul a zis: "Oare nu birfiti asupra lui din oarecare zavistie? Deci nu va voi asculta pe voi de nu-l voi ispiti singur si voi cunoaste adevarul cu dinadinsul. De nu va fi asa precum ziceti voi, apoi tare veti fi pedepsiti pentru clevetirea voastra. Iar de se va afla adevarul, veti fi vrednici de cinste de la noi, ca niste credinciosi zeilor si imparatiei noastre".
Acestea zicand imparatul, indata a trimis sa cheme cu cinste pe Mercurie si, venind el, a zis catre dansul Decie: "Oare nu te-am cinstit eu pe tine, punandu-te voievod peste toti domnii mei? Caci cu ajutorul zeilor ai biruit pe potrivnici! Dar tu pentru ce te arati nemultumitor pentru o facere de bine ca aceasta, pe care ti-am facut-o tie? De ce treci cu vederea stapanirea si porunca mea, nedand zeilor nostri cinstea ce se cuvine, precum am auzit de la oarecare credinciosi de-ai nostri?"
Iar ostasul cel viteaz al lui Hristos, dupa cuvantul Apostolului, dezbracandu-se de omul cel vechi si, prin Sfantul Botez, imbracandu-se in cel nou, zidit dupa chipul lui Dumnezeu, a raspuns cu indrazneala, zicand: "Cinstea ta sa fie cu tine, caci eu n-am biruit pe vrajmasi cu ajutorul neputinciosilor vostri zei, ci cu puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Ia de la mine ceea ce mi-ai dat, caci eu gol am iesit din pantecele maicii mele, si gol ma voi duce".
Acestea zicand, a descins briul cel ostasesc, a dezbracat haina cea de boierie si le-a aruncat inaintea picioarelor imparatului, zicand cu glas mare: "Auziti toti ca sunt crestin!"
Atunci Decie a ramas uimit si cauta la sfantul tacand si se mira de cuvantul lui cel cu indrazneala si inca se minuna de frumusetea trupului lui. Caci sfantul era inalt cu statul si rumen la fata, aratand cu chipul barbatia ce era intr-insul. Apoi a poruncit imparatul sa-l puna in temnita, zicand: "Acest om n-a priceput cinstea sa. Deci, cand va cunoaste ocara si defaimarea, atunci mi se pare ca se va intoarce la gandul cel bun". Iar sfantul, fiind dus in temnita, multumea si lauda pe Dumnezeu. Dar noaptea iarasi i s-a aratat ingerul Domnului, zicand: "Indrazneste, Mecurie si nu te teme! Crede in Domnul pe Care L-ai marturisit si Acela te va izbavi de tot necazul!" Prin acea aratare a ingerului, iarasi s-a intarit Mercurie.
A doua zi a sezut imparatul Decie in divan si, punand inaintea sa pe Sfantul Mercurie, a zis catre dansul: "Acest fel de cinste ti se cuvine pentru nebunia ta, ca sa stai ca un osandit la judecata". Sfantul a raspuns: "Cu adevarat, acest fel de cinste mi se cuvine pentru Domnul meu! Tu ai luat de la mine cele ce degraba pier, iar eu voi primi de la El pe cele ce raman in veci". Imparatul a zis: "Spune noua neamul tau si patria". Sfantul a raspuns: "Daca vrei sa stii neamul meu si patria, iti voi spune; pe tatal meu l-a chemat Gordian, de neam scit si a ostasit in oastea martionilor; iar patria mea, catre care merg cu sarguinta, este Ierusalimul cel de sus, care este cetatea Imparatului Celui ceresc".
Imparatul a zis: "Dar pentru ce nu faci voia noastra si nu implinesti porunca ce este data de noi tuturor oamenilor? Pentru ce nu te inchini zeilor, ca sa primesti dregatoria ta cea dintai? Ori voiesti a muri in munci? Raspunde-mi degrab, caci pentru aceasta esti chemat". Sfantul Mercurie a raspuns: "Eu pentru aceasta am venit ca sa te biruiesc pe tine si pe tatal tau diavolul, aflator al tuturor rautatilor si sa primesc cununa de biruinta de la puitorul de nevointe Iisus Hristos, Domnul meu. Deci implineste asupra mea ceea ce gandesti, pentru ca am platosa si pavaza prin care voi birui toate muncile ce le vei pune asupra mea".
Atunci imparatul, umplandu-se de manie, a zis: "De vreme ce zici ca ai pavaza si platosa credintei, poruncesc ca sa te spanzure gol intre patru furci". Si aceasta facandu-se, a zis muncitorul: "Unde sunt acum armele razboiului tau?" Iar Sfantul, cautand spre cer, a zis: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajuta robului Tau!" Apoi imparatul a poruncit sa aduca sabii si cutite ascutite si sa taie trupul sfantului, iar pe pamant sub dansul sa astearna foc, pentru ca, deasupra fiind taiat cu cutitele si dedesubt ars cu focul, sa patimeasca cumplit. Si acestea facandu-se, curgea sangele din trupul lui ca izvorul incat si focul se stingea de sangele lui; iar sfantul toate acestea le rabda cu vitejie.
Dupa acestea tiranul a poruncit sa-l dezlege ca sa nu moara degraba si sa-l inchida intr-o casa. Luandu-l slujitorii l-au dus, caci el nu putea singur sa mearga, abia fiind viu, si l-au aruncat in acea casa, crezand ca indata va muri. Deci sfantul zacea ca un mort, abia sufland din cauza ranilor celor cumplite. Dar facandu-se noapte, a venit ingerul Domnului catre dansul si a zis: "Pace tie, bunule patimitor!" si l-a tamaduit pe el de rani. Iar sfantul simtind in sine putere, s-a sculat sanatos si a multumit lui Dumnezeu, Celui ce l-a cercetat prin ingerul Sau.

A doua zi, imparatul a poruncit sa aduca pe sfantul inaintea sa. Si mergand ostasii la dansul, l-au aflat sanatos si l-au dus la imparat. Vazandu-l imparatul ca este sanatos, a zis: "Pe cel care l-a dus ieri de la noi ca pe un mort, acum umbla singur de sine ca si cum n-ar fi avut nici o rana!" Deci a poruncit ostasilor sa-i caute ranile. Iar ei, cautand trupul mucenicului, au zis catre imparatul: "Asa sa fie intregimea stapanirii tale, precum are Mercurie trupul sau, cu totul intreg si fara prihana, ca si cum nu s-ar fi atins de dansul nici o munca".
Imparatul a zis: "Acum el va zice ca Hristos l-a vindecat. Oare n-ati adus voi vreun doctor la dansul in straja?" Iar ei au raspuns: "Ne juram pe stapanirea voastra care indrepteaza toata lumea, ca nimeni nu l-a cautat; apoi noua ni s-a parut ca indata va muri, iar cum s-a vindecat si acum sta sanatos, nu stim". Iar imparatul a zis: "Socotiti caci cu farmecele crestinesti cel ce se parea ieri a fi mort, este astazi sanatos?" Si a zis cu manie catre sfantul: "Cine te-a tamaduit? Spune-ne noua adevarul, caci mi se pare ca nu fara vrajitorie te-ai tamaduit".
Sfantul a raspuns: "Chiar fara voia ta ai spus adevarul, caci Domnul nostru Iisus Hristos, doctorul Cel adevarat al sufletelor si al trupurilor, Acela m-a tamaduit pe mine, Care pe toti vrajitorii si fermecatorii impreuna cu cei ce se inchina idolilor, legandu-i cu legaturi nedezlegate, ii va da focului gheenei, pentru ca n-au cunoscut pe adevaratul Dumnezeu, Ziditorul lor". Imparatul a zis: "Iarasi voi umplea trupul tau cu rani si voi vedea de te va vindeca Hristos pe Care Il marturisesti".
Sfantul a raspuns: "Cred Domnului meu Iisus Hristos ca nu ma vei birui cu toate muncile tale, oricate vei aduce asupra mea. Caci nu ma tem de dansele deloc, fiind intarit cu cuvintele Stapanului meu, Care a zis: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, caci sufletul nu pot sa-l ucida. Ca dupa ucidere iarasi ma va invia in ziua cea infricosata a dreptei Sale judecati". Atunci a poruncit imparatul sa-l munceasca iarasi cu foc si cu batai.
Sfantul fiind batut si ars cu foc, iesea buna mireasma din trupul lui cel ars. Iar mucenicul rabda cu atata vitejie, incat n-a strigat, n-a suspinat, nici n-a oftat, asa ca se mirau toti de rabdarea lui. Apoi imparatul a zis catre dansul in batjocura: "Unde este acum doctorul tau, ca sa vina aici sa te tamaduiasca? Caci ai zis ca si dupa moarte poate sa te ridice". Sfantul Mercurie a raspuns: "Fa ce voiesti, stapanire ai peste trupul meu, iar peste suflet are Dumnezeu; caci chiar daca-mi vei pierde trupul meu, insa sufletul va ramane nestricat in veci".
Deci imparatul a poruncit sa-l spanzure cu capul in jos si sa-i lege o piatra mare de grumaji, ca fiind sugrumat de greutatea pietrei, sa moara. Iar mucenicul fiind intarit cu darul lui Dumnezeu, a ramas multa vreme viu in acea munca. Apoi, dezlegand piatra, a poruncit sa-l bata cu bice, care aveau capetele ferecate cu arama. Si indata a fost batut fara crutare, incat si pamantul s-a inrosit de sangele lui. Insa el, ca un diamant tare, rabda cu barbatie, zicand: "Iti multumesc, Doamne, ca m-ai invrednicit a patimi pentru numele Tau!"
Vazand imparatul pe mucenic ca nu se pleaca nicidecum spre voia lui, si acum nemaiavand vreme sa-l munceasca mai mult, pentru ca se sarguia degrab a merge la Roma, a dat asupra lui porunca cea din urma, astfel: "Mercurie, care a socotit drept nimic zeii nostri si a defaimat cinstita porunca a blandetei noastre, porunceste stapanirea noastra sa-l duca in tara Capadochiei si acolo sa-i taie capul spre invatatura multora. Caci cel ce se impotriveste imparatului, dupa multe munci, se pedepseste cu sabie".
Deci ostasii, luand pe sfantul, l-au pus pe un dobitoc si l-au legat, caci era trupul lui foarte slabit de multe munci si l-au dus in Capadochia. Ajungand el in Cezareea, Domnul S-a aratat sfantului si i-a zis: "Mercurie, vino la Mine si te odihneste! Alergarea ai savarsit si credinta ai pazit, deci primeste cununa nevointei tale, caci aici se cade a te sfarsi". Iar Mucenicul, intarindu-se prin acea vedenie a Mantuitorului si dorind ca mai degraba sa se dezlege de trup si sa vietuiasca in Hristos, a zis catre ostasii care erau impreuna cu dansul: "Faceti ceea ce vi s-a poruncit si nu amanati porunca mai mult; iar Domnul, Care cheama pe toti spre pocainta, sa va dea darul Sau; caci fiind bogat in mila, da darurile Sale cu indestulare celor ce vin la Dansul!"
Zicand acestea, ostasii i-au taiat capul in buna marturisire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in a douazeci si cincea zi a lunii noiembrie. Iar a doua zi dupa taierea sfantului, s-a aflat trupul lui alb ca zapada si iesea dintr-insul buna mireasma de mir de mult pret si tamaie. Pentru o minune ca aceea, multi au crezut in Hristos. Apoi sfantul trup a fost pus cu cinste la loc insemnat care dadea multe tamaduiri celor bolnavi.
Pe acest sfant ostas si Mare Mucenic Mercurie, care acum se bucura cu sufletul in cer, l-a oranduit Doamna, Preasfanta Nascatoarea de Dumnezeu, la o minunata slujba ostaseasca precum aceasta: Cand se ruga Sfantul Vasile cel Mare inaintea icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu - langa care era icoana Sfantului Marelui Mucenic Mercurie, cu sulita ca un ostas -, ca raucredinciosul imparat Iulian Paravatul, mare prigonitor si pierzator al dreptcredinciosilor crestini, sa nu se mai intoarca de la razboiul cu persii, spre pierderea credintei crestinesti. Atunci a vazut ca s-a facut nevazuta, dupa putin timp, icoana Sfantului Mercurie, care era langa cea a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu; apoi, dupa aceea, s-a aratat cu sulita sangerata.
Chiar in acelasi timp, in departatul razboi, Iulian a fost insulitat de un ostas necunoscut, care, indata ce l-a insulitat, s-a facut nevazut. Iar ticalosul Iulian, luand sange din rana sa a aruncat in sus catre cer si, graind hule asupra lui Hristos, a zis: "Ai biruit Galileene!"
Aceasta minune s-a adeverit atunci, ca insasi Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, pentru rugaciunea Sfantului Vasile cel Mare, a trimis pe acest placut al lui Dumnezeu si al ei, pe Sfantul purtatorul de biruinta Marele Mucenic Mercurie, din biserica cea care praznuieste catre biserica cea care avea razboi, spre pedeapsa impotrivitorului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul si spre apararea sfintei credinte si a dreptcredinciosilor crestini.
Cu a carui sfanta folosire si aparare sa ne fie si noua spre ajutor, ca sa fim paziti de vrajmasii cei potrivnici lui Dumnezeu si sa fie biruiti cu ajutorul lui, ca impreuna cu dansul sa slavim pe Dumnezeu si pe Maica Sa in vecii vecilor. Amin.

O rugaciune a marelui voievod Stefan cel Mare catre Sfantul Gheorghe
 

Am gasit in "arhiva" ortodoxiei de pe la noi o rugaciune a marelui voievod Stefan cel Mare catre Sfantul Gheorghe.

De ce ar fi importanta aceasta rugaciune. Unii s-ar grabi sa-I atribuie doar o simpla valoare numismatica, pentru altii ar fi o simpla "curiozitate". Ceea ce este important sa stiti este ca acest voievod il avea ca duhovnic pe Daniil Sihastru - un sfant , un vazator cu duhul. Vedea acesta peste timp si stia si cum sa schimbe viitorul. L-a indrumat pe Marele Stefan sa creeze cea mai mare universitate crestina din zona - toate acele perle ale crestinantatii: bisericile si manastirile moldovenesti. Stia Sfantul ce aveau sa devina acestea peste timp. Stia ca vor deveni o gura de oxigen pentru intreag neamul romanesc si nu numai: nenumarati preoti si calugari, sfinti si carti crestine pentru vremurile de restriste, de raspandire a cuvantului, de ajutor la napasta.
Ceea ce nu inteleg multi din cei ce nu stiu de clarviziune, despre vazatorii cu duhul, depre lupta agentului PSI, este faptul ca, crestinismul.... este o arma de lupta si mantuire a omului , dar si a popoarelor, care ia in considerare la modul cel mai stiintific spatiul si timpul.
Undeva in Muntii Builei, la schiturile strajuite de munti si paduri salbatice, undeva in poala unui sihastru cativa agenti PSI se inghesuiesc pentru a le fi primita iertarea pacatelor. Ei stiu ca nu-i loc in lumea lor fara Dumnezeu. Dincoace, undeva pe strada, un ofiter aproape obez si pompos se intoarce acasa dupa inca o zi de "lupta eroica", dusa in unitatea pe care o comanda de ani buni. Trece fara sa se gandeasca ca in jurul sau sunt si alte lucruri decat poftele pantecelui, dorinta de marire, dorinta de dominare, ..., o amanta sau mita “cea de toata zilele” primita de la subalterni...Nu vrea s-o stie nici de cum.

Si acum rugaciunea Marelui Stefan:

Rugaciune catre Sfantul Mare Mucenic Gheorghe
O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoie si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el in lumea aceasta si in cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce Te cinstesc pre Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin.

Nu este musai sa aveti asemenea pretentii belicoase .
Exista in prezent chiar aici pe forum, dar mai ales inafara lui, militari activi sau in rezerva , care sunt bine induhovniciti , unii ajunsi chiar preoti, si care cunosc f. bine sfintii militari (numarul si numele lor, viata , activitatea si pilde lor de vitejie) precum exista si civili interesati de subiect .
Dar este totusi bine ca aveti aceasta initiativa mai ales in masura in care nu va veti limita doar la litera proloagelor si a vietilor de sfinti ci veti contura f. bine particularitatea lor de a fi militari devotati unei cauze si unui imparat precis. Insa pt. a putea exploata particularitatea lor de a fi militari , educatia si formatia lor initiala ca ostasi aflati sub un juramint militar precum si trairea lor nezdruncinata in Hristos va sunt necesare citeva cunostinte si deprinderi militare . Dar probabil ca se va putea si fara ...
Inafara sfintilor arhangheli este de remarcat de departe viata si pildele Sfintului Mare Imparat si militar , intocmai cu apostolii , Constantin cel mare figura centrala in panoplia sfintilor militari cit si aceea a celor nemilitari .

Pina in prezent in istoriografia ortodoxa romana nu exista o lucrare unitara si de sine statatoare despre subiectul in cauza . Probabil ca la momentul potrivit va aparea .

Eu va doresc succes in aceasta nevointa si va astept cu lucruri interesante !

Este drept ca nu v-am luat cu duhul blandetii, insa vietile acestor sfinti militari este ceea ce ar aduce un echilibru in trairea multor crestini. Noi discutam aici de a invata cum a fost consacrata LUPTA DREAPTA si nu altfel de lupta ! In acelasi timp povestile sfintilor militari sunt sublime !

Sfantul Mare Mucenic Mina
 

Se ştie că sfântul era originar din Egipt şi a trăit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian şi Maximian, între anii 286-304, fiind creştin cu mare credinţă. El se afla înrolat ca ostaş în ceata tribunului Firmilian, dislocat în răsărit cu trupele sale, în Cotianiul Frigiei, unde stăpânea dregătorul Arghirisc. Sf. Mina a trăit aşadar în vremea în care respectivii împăraţi păgâni dăduseră poruncă, în toate părţile, ca cel ce nu se va închina zeilor, să fie pedepsit cu chinuri şi cu moarte. În consecinţă, pretutindeni creştinii erau siliţi să aducă jertfă idolilor.
Atunci, fericitul Mina, nesuferind să vadă cinstindu-se rătăcirea idolească şi închinarea la idolii cei fără de suflet, şi-a lepădat ostăşia şi s-a dus în munte, în pustie, voind mai bine a vieţui cu fiarele, decât cu un popor care nu cunoştea pe Dumnezeu. Aşadar, el umbla din loc în loc, învăţând legea lui Dumnezeu şi curăţindu-şi sufletul cu postul şi cu rugăciunea.
Şi, trecând multă vreme, s-a organizat în cetatea Cotiani un mare praznic idolesc, la care, adunându-se mult popor păgânesc, se făceau jocuri şi întreceri, alergări şi lupte în cinstea necuraţilor zei. Deci, întărindu-se îndeajuns şi auzind de acest praznic, Sfântul Mina s-a aprins de râvnă pentru Domnul Hristos şi, lăsând munţii şi pustietatea, a venit în cetate, unde, stând în mijlocul oamenilor, la un loc înalt, a propovăduit cu îndrăzneală pe Mântuitorul Hristos. Prins şi adus înaintea dregătorului Arghirisc, acesta l-a osândit să fie bătut fără cruţare cu vergi şi târât prin cioburi ascuţite, de i-au sfârtecat trupul. L-au frecat apoi cu gheme de păr aspru, fără milă, l-au ars cu făclii şi l-au tras pe roată.
Dar, Domnul Hristos îşi întărea mucenicul care, rămânând nestrămutat în credinţă, striga cu glas mare: «De Dumnezeul meu nu mă voi lepăda. Al Domnului Hristos am fost, sunt şi voi fi, iar idolilor voştri nu voi jertfi, nici le voi pleca genunchiul meu» Acestea auzindu-le, dregătorul a dat cea din urmă hotărâre, zicând: «Lui Mina, ostaşul, poruncim să i se taie capul cu sabia». Şi aşa Sfântul Mina a luat de la Împăratul Hristos cununa mucenicilor.

Sfantului Mare Mucenic Dimitrie
 

Acest mucenic vrednic de lauda, s-a nascut in cetatea Solonul sau Tesalonic din nordul Greciei. Tatal sau a fost voievod si comandant al cetatii Tesalonic si era crestin, dar tinea in taina dreapta credinta, pentru marea prigoana ce era atunci asupra crestinilor. El avea un copil anume Dimitrie, pe care l-a crescut de mic in dreapta credinta si in dragoste pentru Iisus Hristos. Tatal lui Dimitrie avea in casa lui doua icoane frumoase, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos si a Preacuratei Sale Maici, la care se inchina el si sotia sa. La aceste sfinte icoane duceau adesea parintii pe copilul Dimitrie, inca din pruncie, ca sa se inchine Mintuitorului si Maicii Domnului, invatindu-l sa se roage si descoperindu-i taina adevaratei credinte in Hristos.
Pe cind era Sfintul Dimitrie in virsta de 20 de ani, a murit tatal lui, binecredinciosul voievod al Tesalonicului. Auzind imparatul Maximilian de aceasta, a chemat la el pe Dimitrie, fiul voievodului, pe care vazindu-l intelept si viteaz in razboaie, l-a facut voievod in locul tatalui sau; apoi Sfintul Dimitrie mergind in patria sa Tesalonic, in loc sa prigoneasca pe crestini, cum ii poruncise Maximilian, a inceput inaintea tuturor a marturisi pe Hristos si a invata dreapta credinta, slavind pe Dumnezeu Cel in Treime inchinat si cinstit. Astfel, el s-a facut tesalonicenilor ca un alt Apostol Pavel, caci pe multi ii aducea la cunostinta adevarului, risipind inchinarea la idoli.
Iar imparatul Maximilian, intorcindu-se biruitor de la un mare razboi contra scitilor si a sarmatilor, a voit sa aduca jertfa de multumire necuratilor zei in Tesalonic. Cu acest prilej l-a chemat si pe Dimitrie sa jertfeasca zeilor inaintea tuturor. Atunci viteazul ostas al lui Hristos a inteles ca a sosit ceasul sa marturiseasca inaintea tiranului imparat credinta in adevaratul Dumnezeu, Care a facut cerul si pamintul si toate cele vazute si nevazute. Apoi si-a adus aminte si de cuvintele Sfintului Apostol Pavel care zice: Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mintuire (Romani 10, 10). Adica nu-i de ajuns sa crezi in taina in Dumnezeu, ci trebuie sa-L marturisesti si cu cuvintul in public, ca sa te poti mintui. Aceasta credinta cu darul Duhului Sfint avind-o Dimitrie in inima sa, a iesit in mijloc si a marturisit cu mare indrazneala, ca nu zeii, ci Dumnezeul crestinilor este adevaratul Dumnezeu. El a facut cerul si pamintul si pentru nemasurata Sa milostivire a trimis pe Fiul Sau in lume si a luat trup omenesc din Fecioara Maria, dar fara de pacate, si a mintuit pe oameni din robia diavolului prin moartea Sa pe cruce si prin inviere.
Auzind imparatul ca Sfintul Dimitrie, in loc sa-l laude pe el, a marturisit ca Hristos este adevaratul Dumnezeu, s-a miniat tare si l-a aruncat in temnita, spre judecata si osinda la moarte. Intr-o zi imparatul facind mare spectacol in aer liber, dupa obiceiul romanilor, a pus pe un vestit luptator, anume Lie, sa se lupte cu crestinii pe un pod inalt si sa-i arunce jos in niste sulite cu virful in sus, spre veselia spectatorilor. In acest timp Sfintul Dimitrie era pazit in temnita din ordinul imparatului. Atunci un tinar crestin cu numele Nestor, ucenicul mucenicului, s-a aprins de rivna pentru Dumnezeu si nemaiputind sa rabde uciderea crestinilor, s-a dus in temnita la Sfintul Dimitrie si i-a spus: "Robule al lui Dumnezeu, mare nedreptate se face impotriva crestinilor, deci roaga-te pentru mine, ca vreau sa lupt cu Lie, si sa izbindesc singele nevinovat al crestinilor".
Sfintul Dimitrie fiind legat in lanturi, a binecuvintat pe Nestor si, insemnindu-l cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te, frate, si te lupta cu Lie, ca si pe Lie il vei birui si pe Hristos Il vei marturisi!" Tinarul Nestor fiind intarit cu rugaciunea Sfintului Dimitrie si-a facut cruce si ducindu-se in acea priveliste a strigat: "Vreau sa lupt cu Lie!" Zadarnic incercau toti sa-l opreasca pe Nestor de la lupta cu Lie ca el striga in auzul tuturor: "Vino, Lie, sa te lupti cu mine!" Apoi incepind a se lupta cu el, a zis fericitul Nestor: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi".
Si indata, cu ajutorul rugaciunilor marelui mucenic, l-a aruncat pe Lie in sulite si l-a omorit. Atunci imparatul, miniindu-se a poruncit sa-i taie capul Sfintului Nestor, implinindu-se profetia dascalului sau Dimitrie. Apoi a trimis ostasi in temnita sa-l ucida cu sulitele si pe Marele Mucenic Dimitrie. Vazind ca i-a sosit sfirsitul, Sfintul Dimitrie s-a inchinat si a multumit lui Dumnezeu pentru toate, apoi si-a ridicat mina dreapta in sus si a fost strapuns cu sulitele de ostasi in tot corpul, dindu-si sufletul cu pace in miinile lui Hristos pe care L-a marturisit. In clipa aceea un alt ucenic al sau a luat mantia si inelul Sfintului Dimitrie si inmuindu-le in singele mucenicului, tamaduia cu ele pe multi bolnavi.
.................................................. .....

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si il invatau parintii in camara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a inceput a lucra intr-insul darul lui Dumnezeu. Si tanarul crestea cu anii si cu intelepciunea, urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume.
Deci, Maximian imparatul, auzind de moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dansul pe fiul acestuia si, cunoscandu-i intelepciunea, l-a facut voievod in locul tatalui sau. Si a fast primit Sfantul cu mare cinste de cetateni, iar el carmuia cu multa vrednicie poporul, propovaduind pe fata dreapta credinta si aducand pe multi la Hristos.
Deci, nu dupa multa vreme, a cunoscut imparatul ca voievodul Dimitrie este crestin si s-a maniat foarte. Drept aceea, intorcandu-se biruitor dintr-un razboi cu scitii, Maximian a poruncit sa se faca praznice in fiecare cetate, in cinstea zeilor, si a venit imparatul si la Tesalonic. Si, Dimitrie fiind intrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dansul, a raspuns cu indrazneala, marturisind ca este crestin si a defaimat inchinarea paganeasca. Si indata, imparatul a poruncit sa-l inchida in temnita, pana la incheierea jocurilor in cinstea venirii sale.
Si se bucura imparatul, mai ales, vazand pe un luptator vestit. Lie, vandal de neam, inalt, puternic si infricosator la chip, ca se lupta cu cei viteji si-i ucidca, aruncandu-i in sulite. Deci, era acolo un tanar crestin, anume Nestor, cunoscut Sfantului Dimitrie. Accsta, vazand pe Lie ucigand fara crutare pe oameni, mai cu seama pe crestini, s-a aprins de ravna. Si vrand sa se lupte cu Lie a alergat la Sfantul, in temnita, cerand de la dansul rugaciuni si binecuvantare ca sa-l poata birui pe acel ucigas de oameni. Si, insemnandu-l cu semnul crucii pe frunte, Sfantul i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi!"
Deci, intrand in lupta cu Lie, Nestor a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!" Si indata, trantandu-l jos pe Lie, l-a omorat. Si s-a intristat imparatul de moartea lui Lie. Afland insa ca Sfantul Dimitrie este cel care l-a indemnat pe Nestor sa se lupte cu Lie, imparatul a trimis ostasi, poruncindu-le sa-l strapunga cu sulitele pe Sfantul, in temnita, ca a fost pricina mortii lui Lie. Si aceasta, facandu-se indata, marele Dimitrie si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezcu. Si s-au facut la moastele lui multe minuni si prea slavite tamaduiri. Tot atunci, din porunca imparatului, s-a taiat capul si Sfantului Nestor.
Mare aparator te-a aflat intru primejdii lumea,
purtatorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe pagani.
Deci, precum mandria lui Lie ai surpat si la lupta indraznet
pe Nestor l-ai facut, asa Sfinte Dimitrie, pe Hristos
Dumnezeul roaga-L sa ne daruiasca noua mare mila.

Sfantul Gheorghe - http://www.calendar-ortodox.ro/luna/.../aprilie23.htm
Sfantul Mina - http://www.msmina.ro/viata_sfantului_mina_1.html

Asa este, un crestin trebuiesa fie luptator, sa lupte lupta cea buna! Dar sa luptam cu pacatele, nu cu fratele nostru!

Eu nu am auzit niciodata de un asa crestinism, lesinat. Stiu crestinul care face tot ce poate sa lupte cu sine, sa duca razboiul nevazut. Sfintii militari au fost neinfricati si au luptat pentru tara lor, pentru a apara tinutul lor si credinta crestina, trebuie apreciati pentru talantul pe care l-au avut.
Mie imi plac foarte mult acei sfinti, printre care si militari, care si-au dat viata in martiriu iertandu-i pe cei care i-au prigonit. Iar aici amintesc pe Sfantul Andrei Stratilat.
Cati dintre noi putem spune in ultima clipa a vietii noastre "Fii binecuvantat frate, caci tu nu mi-ai facut nimic. Te iert, iar tu in fata Domnului nu ai nimic impotriva mea lucrat."? Mare e acela in fata lui Hristos!

Mai exact din cinstea de Heruvim.

Iezechiel 28

14. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc.
15. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea.

Nu-mi aduc aminte sa fi avut o asemenea postare, cu un asemenea text.

Amfilohie Branza are dreptate cand spune ca se practica un crestinism lesinat in Romania de azi ! Ati vazut voi martiri pe aici si eu nu stiu? Dar macar o bruma de sacrificu de sine pt binele altora ati vazut prea mult ? Acestea tind sa devia basme din pricina neputintelor noastre !

Sfantul Mucenic Teodor Stratilat (+320
 

Acesta a trait pe vremea imparatului Licinius (308-321), tragandu-se cu neamul din Evhaita. Si, fiind un general viteaz - numele de Stratilat arata ca era un mare conducator de oaste -, imparatul ii incredintase carmuirea cetatii Heracleeea, langa Marea Neagra. Si intrecea Sfantul pe multi, cu podoaba sufletului, cu frumusetea trupului si cu puterea cuvantului si multi cautau sa-l aiba prieten. Pana si Licinius imparatul dorea sa-l intalneasca, macar ca auzise ca este crestin. Auzind insa ca acest dregator al sau, nu numai ca s-a indepartat de cinstirea zeilor, dar se ostenea si cu propovaduirea credintei in Hristos, si indeamna, pe toti, sa se lepede de inchinarea idolilor, imparatul hotari sa-l cerceteze el insusi si, de nu se va intoarce, cu infricosatoarea moarte sa-l piarda. În realitate, Sfântul Teodor dorea ca în cetatea sa să fie martirizat şi să mărturisească tuturor credinţa în Hristos.

Pentru întâlnirea cu împăratul Liciniu, Teodor Stratilatul s-a pregătit... cu rugăciune, având o vedenie dumnezeiască, în care i se spunea „Îndrăzneşte, Teodore, că sunt cu tine." Iar o parte din rugăciunea sa era astfel: „Doamne Dumnezeule atotputernic, Care nu părăseşti pe toţi cei ce nădăjduiesc în Tine şi îi aperi, fii milostiv şi mă păzeşte de înşelăciunea vrăjmaşului, prin a Ta apărare...".

Venind împăratul în Iraclia, credea că Teodor e iubitor de zei, dar dorea să-l pună să arate aceasta înaintea tuturor din cetate, adică să se închine statuilor mari ale zeilor, din aur şi din argint, pe care le adusese cu el, din Nicomidia. Numai că Teodor alt gând a avut. A cerut împăratului să-i lase statuile să se închine în palatul lui, şi abia apoi în văzul lumii. Primindu-le, el le-a sfărâmat şi le-a împărţit săracilor, fără ca împăratul să ştie. Apoi s-a arătat în mijlocul mulţimii, când împăratul îl aştepta să aducă cinstire zeilor şi a mărturisit că e mai bine că a împărţit idolii la săraci, că de alt folos nu erau asemenea „zei" neputincioşi.

Vă daţi seama că împăratul a fost înşelat în aşteptările lui şi mânia lui a crescut de zeci de ori!!! S-a simţit batjocorit în faţa mulţimii adunate şi a ostaşilor lui, părându-i rău şi de idolii distruşi. Şi nu a vrut să înţeleagă împăratul neputinţa şi minciuna închinării la zei. De aceea a poruncit ca Teodor să primească sute de lovituri cu vâna de bou, apoi cu vergi de plumb, apoi cu unghii de fier să-l zgârâie, cu făclii să-l ardă şi cu cioburi să-i frece rănile. Şi în toate aceste chinuri Sfântul Teodor răbda cu rugăciune, fără să dea dreptate împăratului necredincios.

Pregătiţi-vă acum pentru lucruri şi mai înspăimântătoare şi mai minunate de auzit. Căci Sfântul Teodor a pătimit precum Domnul nostru Iisus Hristos. În mânia lui, Liciniu a hotărât ca Stratilatul să fie răstignit pe cruce! Şi aşa i-au făcut, după care tot îl chinuiau, scoţându-i şi ochii... “Eu - zice scriitorul pătimirilor lui -, Uar, notarul, văzînd chinurile lui cele grele şi auzind suspinele lui cele dureroase, aruncînd cărticica pe care o scriam, am început să plîng înaintea picioarelor lui, zicînd: “Binecuvîntează-mă. Dă cuvîntul tău cel mai de pe urmă robului tău”. Iar stăpînul meu, ostaşul lui Hristos - Teodor - a zis către mine cu glas blînd: Uare, nu lăsa slujba ta şi nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele şi ziua sfîrşitului meu”.
În dureri, Teodor se ruga de Dumnezeu, să nu fie părăsit! Dar, minune..., în noaptea de după răstignire, un înger a venit la Teodor şi l-a vindecat, coborându-l de pe cruce. Iar Sfântul Teodor stătea lângă cruce, jos, lăudând pe Dumnezeu.

Liciniu credea că între timp Teodor murise. El dorea să arunce în mare trupul Sfântului, într-un sicriu de plumb, ca nu cumva creştinii să i-l ia şi să i-l cinstească. Dar soldaţii trimişi de Liciniu, văzând marea minune şi pe Teodor vindecat lângă cruce, au mărturisit toţi că sunt creştini şi nu mai ascultau de Liciniu. Mai întâi au fost trimişi doi sutași (conducători peste câte o sută de soldaţi), apoi sute de alţi soldaţi. Şi cu toţii se rugau şi preamăreau pe Dumnezeu. Atunci, Teodor a mers şi a eliberat pe cei închişi în temniţă pentru credinţa lor şi poporul din cetate, aflând de minune, a venit să-şi mărturisească credinţa în Hristos. Şi mergea poporul cu Teodor, dar Liciniu a trimis un slujitor să-i taie capul lui Teodor răzvrătitorul. Poporul l-ar fi apărat pe Teodor, dar acesta, care nu dorea nicidecum revoltă şi altă vărsare de sânge, a făcut semn mulţimii să se supună şi l-a lăsat pe acela să-i taie capul.

Iar trecerea sa la cele cereşti s-a făcut în ziua de 8 februarie 312, trupul său fiind cinstit ca sfinte moaşte şi multe minuni făcându-se atât până să moară Sfântul Teodor, cât şi după aceea. Sfintele moaşte ale sale au fost duse mai apoi în cetatea Evhaita, unde se născuse Sfântul Teodor Stratilat. În aceeaşi cetate s-a născut şi a pătimit mai înainte şi Sfântul Teodor Tiron, în anul 289.

Sfantul Mare Mucenic Andrei Stratilat
 

Sfantul Mare Mucenic Andrei Stratilat si a celor ce s-au savarsit impreuna cu el, doua mii cinci sute nouazeci si trei de ostasi (+305).



Acesta a trait in vremea paganului imparat Maximian, din partile Rasaritului, si era in dregatoria ostaseasca de stratilat, care inseamna capetenie de ostasi, de unde-si trage si numele.

Deci, navalind persii in Siria, cea din hotarele romanilor, Antioh, capetenie peste toata ostirea, l-a trimis pe Sfantul Andrei impreuna cu alte osti, impotriva navalitorilor, care pustiau tara. Si s-a rugat mult Andrei, chemand el insusi pe Hristos in ajutor si indemna, si pe ostasii sai, sa se roage. Si au infrant pe dusmani, luandu-i la goana si ucigandu-i. Si cu aceasta biruinta, mai presus de nadejde, Andrei a tras pe multi din ostasii lui la credinta lui Hristos.

Si era Antioh om rau la suflet, crunt la fire si dusman neimpacat al crestinilor. Deci, a fost parat Sfantul Andrei si ostasii lui, catre Antioh ca se inchina lui Hristos. Si au fost adusi in fata lui, ca niste vinovati. Si, marturisindu-si ei credinta, pe ostasii care au crezut in Hristos, legandu-i in lanturi, i-a osandit sa fie surghiuniti in afara de hotarele Siriei, iar, pe Sfantul Andrei, dupa ce l-au intins pe un pat de fier ars in foc si a ramas nevatamat, s-au gandit sa-l osandeasca la moarte. Socotind insa, ca nu este bine ca pe niste ostasi slaviti si viteji, precum erau ei, sa-i piarda in mijlocul poporului, a poruncit sa-i lase liberi, hotarand sa-i piarda, in taina, pentru alte pricini.

Deci, Sfantul Andrei si ostasii lui, vazandu-se liberi, au mers indata la Cilicia si s-au botezat toti, in credinta lui Hristos, ceea ce afland, dregatorul a poruncit sa li se taie tuturor, capetele, prin sabie. Si s-au numarat ca la doua mii cinci sute de ostasi, care s-au botezat si au primit, atunci, cununa mucenicilor, impreuna cu Sfantul Andrei, crezand in Hristos Dumnezeu.

Da , Ionel , ai dreptate , si-ti multumim pentru efortul tau ! Il amintesc la randu-mi pe Sfantul Mare Mucenic Mercurie , de care am vorbit pe un alt thread . Am marea bucurie sa merg la Biserica Sfantului Mare Mucenic Mercurie , unde Dumnezeu mi-a daruit un mare duhovnic , pe parintele Paul Lepadatu . www.mercurie.ro

Sfantul Mucenic Adrian (printul).
 

Acest sfânt a trait în zilele împaratului Liciniu în Bizant, si se
tragea de la Roma, fecior fiind lui Prov, împaratul Romei, împreuna
cu un frate al sau, Dometie cu numele, ce ajunsese episcop în Bizant,
dupa Tit. Deci fericitul Adrian dorind a patimi pentru Hristos, s−a dus
la Nicomidia si a mustrat pe Liciniu, caci stricase în desert si fara
socoteala ostile romane, cu pricina prigoanei asupra crestinilor. Drept
aceea fiind supus la multe chinuri, i s−a taiat capul; iar fratele sau
Dometie episcopul luându−i sfintele moaste le−a pus în Arghiropoli,
unde erau si moastele Mucenicului Adrian, ale Nataliei si ale
Apostolului Stahie, cel ce a fost întâiul episcop al Bizantului, dupa
Sfântul Apostol Andrei cel întâi chemat


Majoritatea fricosi rau de tot in lumea crestina ! Azi se cere miscare, un minim sacrificiu: fa un bine in fiecare zi, strange doi-trei prieteni si actionati in numele unei idei nobile, activati social, caci aveti obligatii si fata de societate. Grecii au creat cuvantul IDIOT, care inseamna om care nu vrea sa participe la viata cetatii.. Voi sunteti calugari ? Nu . Traiti in lume, deci luptati in lume ! Luptati LUPTA DREAPTA !
http://www.youtube.com/watch?v=LPqpsrb7n7I

Sfântul Mucenic Isihie Sincliticul(general)
 

Citit si incercati sa nu mai muriti pe voi de frica ! Oricum suntem datori cu o moarte ! Macar ganditi sa muriti demn, crestineste ! Mai bine mucenici decat ....Sau poate asa va place, ca ramele !

Acesta a trăit pe vremea împăratului Maximilian, fiind întâiul slujitor al palatului împărătesc şi făcând totodată parte şi din senat. După porunca împăratului ca toţi creştinii care erau în armată, dacă nu se vor lepăda de Hristos, să fie dezbrăcaţi de uniformă şi să petreacă viaţă de rând, Isihie a fost dezbrăcat de veşmintele cele de mult preţ cu care era îmbrăcat, a fost îmbrăcat mai departe cu o haină proastă de lână fără de mâneci şi a fost dus ca să trăiască laolaltă cu femeile. După aceasta, împăratul chemându-l la sine l-a întrebat dacă nu se ruşinează că a fost coborât din cinstea de magistru la felul acela de vieţuire cu totul necinstit, de vreme ce el, ca împărat, nu poate să aşeze pe creştini în vredniciile şi la puterea pe care Isihie o avea mai înainte. Dar sfântul Isihie spunând că cinstea din veacul acesta este trecătoare şi că numai cinstea pe care o are cineva înaintea Domnului Hristos este veşnică şi nesfârşită, împăratul a poruncit să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în râul care se cheamă Oronte şi în care sfântul şi-a găsit sfârşitul său fericit.

Lupta dreapta e impotriva noastra, a pornirilor noastre si a patimilor, a rautatii noastre. Nu a spus Mantuitorul ca stapanitorul lumii asteia desertice ne vrea in imparatia sa de gheena? De ce sa luptam pentru ce va fi praf si pulbere?
Fiti fratilor crestini, exemplu de dragoste frateasca! Intalniti-va doi sau trei si mergeti la saraci, ajutati copii orfani si dati milostenie! Asta inseamna sa lupti, nimic nu e mai greu sa lovesti in rautatea ta si sa te smeresti pe sine!

Daca tu nu esti capabil sa-ti asumi si acest tip de traditie, construita de Dumnezeu prin acesti sfinti militari, asta nu ineamna ca noi nu trebuie sa tinem cont de ce vrea Dumnezeu !

LUPTA DREAPTA, CRESTINA, DUHOVNICEASCA, LIPSITA DE FRICA, ESTE CEEA CE LIPSESTE NEAMULUI ROMANESC ACUM !

Sfantul Mucenic Emilian din Durostorum(ostas)
 

Dupa anul 313, cand imparatul Constantin cel Mare a acordat libertate crestinismului in imperiul roman, a urmat o perioada de pace pentru Biserica lui Hristos. Dar dupa aproape o jumatate de veac, a aparut o ultima incercare de reinviere a paganismului, pornita de imparatul Iulian Apostatul (361-363), numit asa tocmai pentru ca se lepadase de credinta crestina. El a pus in fruntea armatei numai ofiteri pagani, iar la conducerea marilor unitati administrative demnitari pagani, care aveau misiunea de a reintroduce si de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarandu-se el insusi ca "pontifex maximus", adica mai marele preotimii pagane. Toate aceste incercari de refacere a paganismului au dus la nemultumiri si chiar la razvratiri fatise din partea crestinilor, incat s-a ajuns, in unele locuri, la noi persecutii impotriva lor. In cursul acestora si-au jertfit viata pentru Hristos si unii crestini din tinuturile dunarene. Intre ei se numara si tanarul Emilian din Durostorum (azi Silistra) pe Dunare.

Din fericire, se cunoaste actul sau martiric, pastrat in latineste si greceste, din care aflam ca era militar si ca era fiul prefectului din Durostorum, Sabbastianus. Acest act descrie pe larg martiriul sau. Se spune ca, dupa ce imparatul a dat edictul prin care crestinismul era interzis in tot imperiul roman, a fost trimis in Durostorum un oarecare Capitolin, "vicarul Traciei", om "plin de inselaciune si cu mintea intunecata, doritor fiind inca si de varsare de sange si avand mare ravna pentru idoli", ca sa cerceteze daca se mai aflau crestini. Ajungand la Durostorum, conducatorii cetatii au jurat ca toti locuitorii "se inchina zeilor nostri si neincetat la aduc jertfe cu toata cinstirea". Bucuros de un asemenea raspuns, Capitolin a chemat la un ospat pe toti dregatorii din cetate. Dar pe cand petreceau ei, tanarul Emilian "privind imprejur si vazand timpul potrivit ca sa castige cununa vietii celei de sus, fiindca se socotea crestin nu numai in fata lui Dumnezeu si a ingerilor, ci si a oamenilor si dorind ca lucrul acesta sa fie aratat tuturor a intrat in templul pagan din cetate si cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adica idolii, a rasturnat altarele si jertfele puse pe ele, apoi a iesit nevazut de nimeni".
Un slujitor al lui Capitolin vazand cele ce s-au intamplat in templu, l-a instiintat de indata. Plin de manie, a poruncit sa fie gasit vinovatul. Atunci slujitorii lui au vazut trecand prin fata templului un taran oarecare, pe care socotindu-l ca este faptasul, l-au prins si l-au batut. Dar Emilian, vazand ca este chinuit un om nevinovat in locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, marturisind ca el este vinovat pentru cele savarsite in templu. Doi soldati l-au arestat de indata, in ziua de 16 iulie 362, ducandu-l inaintea lui Capitolin, care l-a supus unui interogatoriu. Fiind intrebat care ii este numele, el a raspuns: "Daca ma intrebi de numele meu obisnuit, ma numesc Emilian; daca, dimpotriva, cautati numele meu cel desavarsit, atunci socoteste-ma a ma numi crestin". Intrebat de ce "a adus ocari nemuritorilor zei", tanarul Emilian a raspuns cu mult curaj zicand: "Dumnezeu si sufletul meu mi-au poruncit sa calc in picioare pe acesti neinsufletiti, ca sa se arate tuturor ca sunt pietre fara suflet, muti si surzi, in care nu se afla nici un fel de graire". Plin de manie, Capitolin a cerut sa fie dezbracat si intins cu fata la pamant, poruncind apoi slujitorilor sa-l "umple de rani adanci". Pe cand era batut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a intrebat din nou cine l-a indemnat la acea fapta, la care, neinfricatul Emilian a raspuns cu aceeasi hotarare, ca numai Dumnezeu si sufletul sau l-au facut sa rastoarne si sa calce in picioare "zeii cei spurcati" si sa arunce "jertfele cele nelegiute". In fata unei asemenea infruntari, Capitolin a poruncit sa fie intors cu fata in sus si lovit cu aceeasi neindurare si pe piept.
Dupa ce l-au batut vreme indelungata, marturisind din nou ca este "rob al lui Hristos", Capitolin a poruncit sa fie ars de viu, ca nu cumva curajul si statornicia lui in credinta sa fie urmata si de altii. Atunci slujitorii l-au scos afara din cetate, aproape de malul Dunarii, unde se pregatise un rug pentru el. Emilian le-a cerut ingaduinta sa-l lase sa se roage lui Dumnezeu. Iar dupa ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori in foc. Dar Dumnezeu a facut o noua minune, caci "focul cunoscand pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a pazit intreg si neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacara si i-a ars de tot". Vazand ca a ramas nevatamat, fericitul Emilian "a marit pe Dumnezeu, si intorcandu-se spre rasarit, s-a insemnat cu semnul crucii si ridicandu-si privirile catre cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primeste sufletul meu! Si zicand acestea, a adormit in pace". Era in anul Domnului 362, in ziua de 18 iulie.
Actul sau martiric istoriseste mai departe ca femeia lui Capitolin, fiind in taina crestina, a fost rugata de ceilalti marturisitori ai lui Hristos sa ceara de la Barbatul ei trupul noului mucenic spre a fi ingropat dupa cuviinta. Si astfel, uns cu miruri, trupul sau a fost redat pamantului din care a fost zidit, cu cantari duhovnicesti si cu psalmi, undeva in apropierea orasului Durostorum, la locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este praznuit ca sfant si trecut in sinaxar in ziua de 18 iulie, ziua patimirii si mutarii sale la Domnul.
"Stea luminoasa ai aratat Bisericii Tale Hristoase, pe mucenicul Emilian si ostas prea ales care lumineaza acum toata lumea cu lucrari de minuni tainice si goneste intunericul necredintei; de la acesta luminandu-ne, cu dumnezeiasca cuviinta Te laudam pe Tine, Iisuse atotputernice, Mantuitorul sufletelor noastre" (stihira de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie).

Iarta-ma frate dar nu am citit nici unde de o asemenea traditie. Cu siguranta, pe timp de razboi sa fim asemenea acestor sfinti! Iar aici as vrea sa adaug viata si scrierile Patriarhului Pavel as Serbiei.

Mai citeste frate, chiar aici sau intr-alta parte si ai sa vezi sfinti militari , dati noua de Dumnezeu, timp de doua milenii ! Nu-i o rusine sa spui ca nu sti, ci ca nu exista !

Sfantul Mare Mucenic Nestor
 

Acest Sfant, tanar si frumos, a fost din Tesalonic, pe vremea imparatiei lui Maximian Galeriu (293-311) si era cunoscut cu Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, ca unul ce, de la dansul, invata sa creada in Hristos. Si s-a aratat credinta lui o data cu venirea Imparatului la Tesalonic.
Deci, dupa ce Sfantul Dimitrie a fost pus sub paza in temnita, pentru Hristos, imparatul lua parte la luptele din stadion, care aveau loc in cinstea sa si se desfata foarte, privind la lupta voinicilor cu Lie, luptatorul imparatului. Si era Lie acesta ca un alt Goliat, de neam vandal, cu trup mai mare decat alti oameni, infricosator la cautatura, cu chip si narav de fiara. Puterea lui era nebiruita si nimeni nu-i putea sta impotriva. Si era foarte iubit de imparatul, pentru puterea si nesatiul lui de a ucide oameni. Ca pe cei invinsi ii arunca in sulite, puse cu ascutisul in sus, ca sa-i strapunga si sa-i omoare. Si au fost ucisi astfel si multi crestini, pusi sa se lupte cu Lie, fara voia lor. La aceasta priveliste fara de lege luand parte si Sfantul Nestor, s-a aprins sufletul lui de ravna sa se lupte cu Lie si sa-l biruiasca, ridicand astfel ocara aceasta de pe numele Domnului.
Deci, a alergat la locul unde se afla Sfantul Dimitrie sub paza si, cazand la picioarele lui, i-a zis: "Robule al lui Dumnczeu, vreau sa ma lupt cu Lie. Ci, te roaga pentru mine, chemand numele Domnului Hristos." Iar Sfantul, insemnandu-l cu semnul Sfintei Cruci, pe frunte si pe piept, i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi! ". Deci mergand acolo unde era pus podul de lupta, sub privirea lui Maximian si zicand: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-ma!", l-a apucat pe acel grozav ucigas Lie si, lovindu-l cu lovitura de moarte, drept in inima, l-a omorat. Si s-a tulburat imparatul in sufletul lui si a trimis indata ostasi de au omorat pe Sfantul Dimitrie, in temnita, cu sulitele, ca pe pricinuitorul junghierii lui Lie, iar Sfantului Nestor a poruncit de i-au taiat capul, cu insasi sabia lui, la 27 octombrie.

Sfanul mucenic Evghenie
 

Nu am spus ca nu exista. Tu ai spus ca e o traditie promulgata de acestia. Eu cred ca ei au fost crestini, in cadru militar, ce au pus credinta inaintea oricarui alt lucru.

Stefan cel Mare de ce nu gandea ca tine ? Si-a facut garda de sfinti militari chiar la mormant !

Sfintii 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei (osteni)
 

Sfintii 40 de mucenici erau soldati crestini, aflati in slujba imparatului roman pagan Licinius. Afland despre credinta lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit sa se inchine idolilor. Refuzand, au fost intemnitati timp de opt zile si batuti cu pietre. Prin semne divine au fost insa intariti in dreapta credinta. In cele din urma, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin inghetare in lacul Sevastiei. In aceea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a incalzit, gheata s-a topit si 40 de cununi stralucitoare au pogorat asupra mucenicilor. In zori, au fost scosi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor si au fost lasati sa-si dea sufletele.
Martirajul celor 40 de soldati crestini - Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie - semnifica daruirea totala fata de Hristos.

Sarbatoarea crestina a Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia s-a suprapus peste inceperea anului agricol traditional si a generat o sarbatoare traditionala romaneasca, Mucenicii sau Macinicii. In credinta populara in ziua mucenicilor se incheie zilele babelor, zilele capricioase ale ingemanarii iernii cu primavara, lasand loc zilelor mosilor, zile calde. De aceea, in aceasta zi se fac numeroase ritualuri de alungare a gerului, cum ar fi: lovirea pamantului cu bate sau maiuri, rostind descantece, pentru ca sa iasa caldura si sa intre gerul, sau jocul copiilor peste foc.
Ziua de 9 martie, cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste pe cei 40 de Mucenici ucisi in Sevastia, are pentru spiritualitatea populara o conotatie aparte. In ziua de 9 martie, in toate comunitatile rurale era obiceiul de a se scoate plugul la arat.

Dupa ce plugul era trecut prin foc de catre fierarul (faurul) satului, era reparat, curatat si purificat iar intre plugari se incheiau intelegeri pentru intovarasire la arat, in dimineata acestei zile plugul era scos in fata casei in mod festiv. Acesta era momentul ce deschidea, de fapt, ciclul sarbatorilor de primavara, presarat cu numeroase obiceiuri.

Sfantul Atanasie Todoran(ostean-12 noiembrie)SUPERB
 

Sfantul Atanasie Todoran s-a născut în Bichigiu, pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector de contribuţie în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie – în vârstă de 74 de ani – după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan, şi că este ridicat la rang de răzeş.
Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Nefiind preot ortodox în sat, s-a opus cu îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.
În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost personal la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite.
Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.
La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirlă”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul.
Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi!… Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”.
Cuvintele înflăcărate ale bătrânului ce purta pe umeri mai bine de o sută de ani de viaţă au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere.
La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii de nesupunere să fie pedepsiţi.
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou „La mocirlă” din Salva, a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost executaţi prin spânzurare, „pentru aceeaşi crimă”, Vasile Dumitru din Mocod, Manu Grigore din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, iar alte nouăsprezece persoane au primit pedepse aspre pentru implicarea în revoltă; unii dintre aceştia au şi murit datorită bătăilor cu vergi.
Execuţia prin frângerea cu roata a lui Atanasie Todoran este prima ordonată şi executată de Habsburgi pe teritoriul Transilvaniei. Va urma, abia după aproape 22 de ani, tragerea pe roată a lui Horea şi Cloşca, în 1785, la Alba Iulia.
Posteritatea imediată şi cea târzie îl aşează pe Mucenicul Atanasie Todoran la loc de cinste, actul său de credinţă şi moartea martirică fiind menţionate în cântece şi poezii populare, scrisori, documente, dar şi – până astăzi chiar – în memoria vie a năsăudenilor.

† Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian din Durostorum
 

La 8 iunie se sărbătorea la Durostor, în provincia romană Moesia Inferior, pomenirea martirilor lui Hristos, Nicandru şi Marcian. Aceştia erau ostaşi în armata romană de la Dunăre şi făceau serviciul militar în cetatea amintită. În urma biruinţei asupra perşilor, împăratul Maximian Galeriu a îndepărtat din armată pe ostaşii creştini, în anul 298, arestându-i şi persecutându-i până la moarte. El îi socotea vinovaţi de slăbirea şi decăderea Imperiului Roman.
Deoarece Sfinţii Nicandru şi Marcian au mărturisit, împreună cu alţi trei ostaşi: Pasicrat, Valentin şi Isihie şi cu veteranul Iuliu că sunt creştini,au fost aruncaţi în închisoare din porunca împăratului. După aceea au fost din nou cercetaţi, îndemnaţi şi apoi siliţi să se lepede de Hristos.
Dar ei, nevrând aceasta, au fost daţi la chinuri, înţepaţi cu suliţa, pârjoliţi în foc, aruncaţi pe cărbuni aprinşi şi bătuţi cu toiege. După toate aceste chinuri li s-a turnat saramură peste rănile deschise şi apoi au fost târâţi prin cioburi ascuţite, încât li s-au zdrobit gurile şi obrajii.
Ei însă au rămas statornici în credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, iar împăratul, văzând că nu mai are ce face, a poruncit să li se taie capetele.
Astfel, cei doi Mucenici ai lui Hristos şi-au primit cununa cea neveştejită a măririi, pentru tăria credinţei lor.

† Sfântul Mucenic Sava Stratilat din Dacia(general)
 

Sfantul Sava Stratilat a trait in Dacia Traiana, pe vremea imparatului Aurelian la anul 274. Cand acest imparat ordona sa treaca armatele peste Dunare, Sfantul Sava refuza sa plece, spunand ca el este crestin si prefera sa ramana cu fratii sai din Dacia Traiana. Cand regele gotilor porni persecutia contra crestinilor, Sfantul Sava primi chinuri grele si pentru ca a refuzat sa manance din carnurile jertfite idolilor, a fost lovit de unul din sclavii lui Atanaric cu lancea asa de tare, ca toti cei ce erau de fata credeau ca l-au omorat. Dar Sfantul Sava zise celui care-l lovise: „Crezi oare ca m-ai omorat?”

Poruncira atunci sa fi supus mortii. Soldatii care erau insarcinati sa implineasca aceasta porunca ziceau unul catre altul: „Omul acesta este nevinovat, de ce sa nu-l lasam sa plece unde vrea, caci ighemonul nu va sti nimic”. Dar Sfantul Sava care-i asculta cum vorbesc, le zise: „Grabiti-va iubitilor sa faceti cum v-a poruncit, ca iata eu vad dincolo de rau ceea ce voi nu puteti vedea. Vad pe cei ce au venit sa primeasca sufletul meu si sa-l duca la locul maririi; asteapta numai momentul cand va fi despartit sufletul de trup”.

Soldatii il cufundara atunci in apa Buzaului cu un fel de osie de fier amestecata cu lemn, legata de gat. Astfel isi dadu sufletul generalul Sava Stratilat. Soldatii scoasera corpul si-l lasara pe mal fara sa-l ingroape, dar crestinii impreuna cu ducele Scitiei (un mare crestin), l-a trimis in Capadocia tara sa natala cu o scrisoare unde se istorisesc chinurile sfantului si locul unde si-a dat sufletul. Scrisoarea trimisa de Biserica din Gotia catre cea din Capadocia, are urmatorul cuprins: „Aveti grija sa savarsiti Sfanta Jertfa a Liturghiei in ziua cand prea fericitul martir Sava a fost incoronat de Dumnezeu. Faceti cunoscut celorlalti frati din toata Biserica universala, apostolica, sa binecuvanteze pe Domnul care a binevoit sa preamareasca pe servitorii Sai”. Noi romanii laudam pe Dumnezeu ca a binecuvantat tara noastra prin martirizarea acestui sfant care a patimit intr-o localitate din apropierea raului Buzau, sfarsindu-si viata in apele acestui rau.

Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul
 

Acesta a pătimit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu, care porniseră o prigoană împotriva creştinilor, printre altele hotărând să îndepărteze din armata romană pe toţi soldaţii creştini. Totodată, el a fost contemporan şi cu Sfînţii Mucenici Pasicrat şi Valetin. Astfel, la Durostor, în provincia Moesia Inferior, a fost dus la judecată în faţa dregătorului locului, Maxim, şi acest soldat veteran, pe nume Iuliu, care a fost acuzat că nu vrea să asculte de poruncile împăraţilor şi să jertfească zeilor. Maxim a căutat să-l înduplece cu blândeţe pe veteranul soldat să jertfească zeilor, arătându-i că nu este mare lucru să facă aceasta, şi că dacă va jertfi, se va bucura de o leafă substanţială. Ioan însă s-a împotrivit la toate acestea, arătând că nu banii satanei îl va determina să se lepede de credinţa sa cea întru Hristos. Apoi a avut loc o discuţie între Maxim şi Sfântul Mucenic , din care a reieşit faptul că pentru Iuliu este mai de preţ să moară pentru Hristos, decât să ţină seama de legile păgâne care îndemnau la cinstirea zeilor.
Văzând Maxim curajul şi neclintirea lui Iuliu în credinţă, a poruncit ca să i se taie capul Sfântului. Astfel, în anul 304, s-a pus capăt vieţii pământeşti a acestui veteran ostaş în oastea lui Hristos, Care L-a răsplătit pe Sfântul Mucenic cu cununa măririi dumnezeieşti.

† Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin din Durostor
 

La 24 aprilie, se sărbătorea în cetatea Durostor (Silistra), din provincia romană Moesia Inferior, local, pătimirea celor doi fraţi sfinţi mucenici, Pasicrat şi Valentin. După cum aflăm din Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, aceşti doi fraţi erau ostaşi creştini din legiunea armatei romane la Dunăre, cu sediul la Durostor, sub comanda lui Avsolan, căpetenia acelui loc, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu.
Văzând aceşti doi fraţi că păgânii se închină la pietre neînsufleţite, s-au aprins de râvnă pentru adevăratul Dumnezeu şi au mărturisit cu îndrăzneală că Hristos este adevăratul Dumnezeu, iar idolii sunt materie neînsufleţită. De aceea, în 298 ei au fost arestaţi şi au fost duşi la comandantul legiunii, care le-a arătat statuia zeului Apollo şi le-a cerut să-i aducă jertfă. Pasicrat, apropiindu-se, l-a scuipat în faţă zicând „Astfel de cinstire se cuvine zeului acestuia”. Pentru aceasta păgânii l-au legat cu lanţuri de fier şi l-au dus la
închisoare. Astfel fiind întemniţat, de el s-a apropiat fratele său, Valentin, care, puţin mai înainte, de teamă, voia să jertfească zeului, tăgăduind pe Hristos, şi scăpând astfel de chinuri. Pasicrat văzându-l, l-a respins, spunându-i că este nevrednic de rudenia cu el.
Fiind cercetat din nou, Valentin l-a mărturisit de această dată pe Hristos, ca şi fratele său, iar în urma acestei mărturisiri a fost condamnat la moarte, prin tăierea capului, împreună cu fratele său. Astfel, pe când slujitorii îi duceau afară din cetate, pentru a împlini uciderea, mama acestor bravi mucenici îi însoţea, încurajându-i să fie fără de frică, şi să fie gata să sufere moartea pentru Domnul Hristos. Ajungând la locul stabilit, celor doi fraţi li s-au tăiat capetele, astfel că la vârste fragede, Pasicrat având 22 de ani, iar Valentin 30, s-au învrednicit a fi primiţi de Domnul în rândurile sfinţilor Săi. Apoi, mama lor a luat trupurile celor doi sfinţi mucenici şi le-a înmormântat cu cinste, după rânduielile creştineşti, slăvind pe Dumnezeu, Cel ce i-a binecuvântat cei doi fii cu moarte mucenicească.

† Sfinţii Martiri Brâncoveni
 

Istoria românilor este dominată la sfârşitul sec. al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante transformări economice, sociale, politice şi culturale.
După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, sau matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot aşa a existat o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta se deosebeşte însă de celelalte prin natura metodelor politice, Brâncoveanu Vodă încheind epoca voievozilor războinici şi începând etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii politici ai lumii de atunci.
Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi, fiind nepot al voievodului Şerban Cantacuzino. A rămas orfan de mic, tatăl său fiind omorât în februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva domniei. Astfel, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, ceea ce i-a prilejuit primirea unei educaţii alese. Copilăria şi-a petrecut-o în casele părinteşti din Bucureşti, deprinzând carte grecească şi latinească, dovedindu-se iscusit la învăţătură.
Murind cei doi fraţi ai săi mai mari, toată moştenirea părintească rămâne tânărului Cantacuzino. Se căsătoreşte cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti. În 1678, unchiul său, Şerban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel că tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei boiereşti. Având şi o avere însemnată, acesta avea deci o situaţie mulţumitoare. Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, a fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru alesele sale calităţi, intelectuale şi morale.
Deşi situaţia ţării, aflată între cele trei mari Imperii aflate în conflict permanent (Habsburgic, Ţarist şi Otoman), Constantin Brâncoveanu a reuşit cu tact şi înţelepciune, să păstreze o vreme un climat de linişte şi de prosperitate. În această perioadă, voievodul s-a dedicat realizării de lucrări cu rezonanţă culturală şi spirituală, în special ctitoririi unor aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală. Astfel, au fost înălţate bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, mânăstirile Hurezi şi Brâncoveni, precum şi palatul de la Mogoşoaia, care se distinge prin stilul arhitectural brâncovenesc, devenit renumit. prin aceasta, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre româneşti.
De asemenea, voievodul a trimis ajutoare şi danii substanţiale către creştinii aflaţi în afara hotarelor ţării, în Moldova, Transilvania, precum şi la Locurile Sfinte. Averea lui imensă însă, râvnită de turci, precum şi intrigile de la Curte, i-au grăbit sfârşitul. Dar astfel, voievodul şi-a încununat fruntea lui, ca şi a celor 4 feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, care era şi unchiul soţiei sale, cu sfântul nimb al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului.
Astfel, în apropierea Paştelui anului 1714, printr-un trimis al înaltei porţi, care sosise la bucureşti, lui Constantin Brâncoveanu i se pune pe umăr năframa de mătase neagră, semnul maziliei. A fost dus împreună cu familia şi o parte din averi la Constantinopol unde va fi închis în sumbra închisoare „Edicule” (Închisoarea celor şapte turnuri). Aici au fost ţinuţi închişi vreme de 4 luni, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, fiind torturaţi pentru a mărturisi unde şi-au ascuns averile. După cele patru luni de tortură, ostaticii au fost mutaţi în închisoarea Bostangi Başa, unde erau închişi numai înalţii demnitari. Şi aici au urmat alte serii de torturi, tot în scopul jefuirii de avere. În cele din urmă, muftiul a reuşit să obţină graţierea ostaticilor, dar cu condiţia trecerii la mahomedanism. Însă bătrânul voievod va refuza cu bărbăţie şi curaj, ca şi cei dimpreună cu dânsul, drept pentru care au fost condamnaţi la moarte prin decapitare, în data de 15 august 1714. Această zi era menită să le adâncească şi mai mult durerea din suflet, fiind şi Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dar şi ziua onomastică a voievodului, care împlinea 60 de ani.
Astfel, Brâncoveanu, împreună cu toate rudeniile lui, au fost scoşi din temniţă, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, şi purtaţi în lanţuri pe uliţele Constantinopolului, ca nişte făcători de rele. spre locul de execuţie Ialy-Kioşc, din apropierea marelui serai. de faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir, Gin Ali, precum şi ambasadori mai-marilor puteri europene de atunci, invitaşi special la macabrul spectacol.
Cumplita dramă n-a durat decât un sfert de ceas, după spusele unor martori oculari. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul, li s-au scos bonetele, li sa îngăduit să-şi facă o mică rugăciune. Del Charo păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Sub prima lovitură de paloş a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare a lui Brâncoveanu, apoi cele ale lui Ştefan şi Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman. dar bătrânul tată şi-a îmbărbătat astfel copilul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ.”. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului : „Vreau să mor creştin: loveşte”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea călăului, şi astfel, cei şase martiri şi-au încredinţat viaţa în mâinile Celui care fusese mărturisit.
Apoi, trupurile celor şase eroi ai credinţei au fost târâte pe uliţi şi aruncate în apele învolburate ale bosforului, iar capetele au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, după care şi ele au urmat trupurilor. pe ascuns, creştinii au adunat ce se mai putea recupera din trupurile celor şase martiri, şi le-au dus în taină de le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului, pe care domnitorul brâncovean o ajutase cu ceva timp mai înainte.
Soţia marelui domnitor a stat închisă la Constantinopol până în martie 1715. când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară, în 1716. Apoi, doamna Marica, în 1720, a adus în ţară osemintele soţului ei, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în biserica Sf. Gheorghe Nou, între mormântul lui Ion Mavrocordat şi cel al lui Grigorie Brâncoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormânt de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Ţării Româneşti, ca semn că acolo odihneşte domnitorul acesteia.
La iniţiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost strămutat din biserica Sf, Gheorghe Nou şi depus în paraclisul patriarhal, pentru a se săvârşi cuvenita slujbă de pomenire. Apoi, a doua zi a urmat o procesiune, în cadrul căreia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, în sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor străzi din Bucureşti, şi repuse în biserica Sf. Gheorghe Nou, unde se află şi astăzi.
Prin aceasta, s-a dat cuvenita cinstire celui care, vreme de un sfert de veac, a ştiut să conducă în mod autonom ţara lui, deşi condiţiile vremii erau vitrege, a reuşit să ridice prestigiul cultural al Ţării Româneşti, şi mai ales, a ştiut să moară pentru credinţa străbună, în acest fel dovedind încă o dată întregii lumi că românii au avut parte şi de conducători destoinici, ridicaţi la rangul sfinţeniei. De aceea, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va trece pe cei şase martiri în rândurile sfinţilor, ca zi de prăznuire fiind stabilită data de 16 august.
Inchei eu si spun: pana si pruncii lui Brancoveanu au avut mai mult curaj decat multi din netrebnicii jurati sa-si apere neamul si tara.

Frate , nu trebuie sa intelegi ca cineva ar vrea sa rida de munca ta ori sa te acuze dar banuiesc ca nu ti-ai propus sa editezi o parte , o fascicula, din proloage ?
Exista toate acestea in proloage si sinaxar , in vietile sfintilor...problema este ca ortodoxul nu prea se indeletniceste cu studiul individual a credintei sale asa cum face catolicul sau si mai bine protestantul.
Ortodoxul este asemenea tiganului : mai mult dupa urecehe, ca de studiu sti cum spune , nu obisnuieste, nu are timp, este obosit de la serviciu si de munca in gospodarie, vrea ceva mai concis si nu in extenso, nu a mai facut asta nici o data, nici prietenii lui nu obisnuiesc, are multe altele de citit zilnic de la serviciu , s.a.m.d. Ortodoxul duce lipsa chiar aici pe forum de birfa , de discutii fara un folos precis si mai putin de studiu si nevoia de lucruri documentate, el voieste sa povesteasca altora cum minca el mamaliga cu brinza la masa-mare si cum il punea aceasta sa se inchine inainte de masa decit sa stie cit mai precis cine este Dumnezeul lui , ce porunci i-a dat sa implineasca si ce inseamna viata curata in duh si adevar !
Unul din lucrurile importante cu care puteai sa atragi atentia cititorului , dupa cum ti-am si propus, era sa folosesti faptul ca acesti sfinti au fost militari , implicatiile si particularitatile acestei trasaturi . Ori dumneata mi-ai raspuns ca nu poti sa descri amanunte de strategie militara aici, ca nu este important. Pai nu despre asta era vorba deoarece in nici o sursa nu se vorbeste despre razboaiele purtate de acesti sfinti, deci nu aveai de unde sa te inspiri, ci de cu totul altceva .
Lucrarea cu tema ,,Sfintii militari in istoriografia ortodoxa " este lucrare de disertatie si de doctorat. Spun asta cu titlu strict informativ .
Dar asa cum am spus , dumneata ai dedus ca ar fi bine sa mai scri o data propoagele ca si cum am fi pe vremea prigoanei comuniste si lumea nu poate face rost de aceste carti .
Sa nu crezi ca am ceva contra nevointei tale , nu, du-ti-o pina la capat dar deocamdata stai de vorba dumneata cu dumneata insuti ca interesul prezentat de intiativa avuta este mic !
Nu desnadajdui si mergi inainte , se va gasi cui sa foloseasca , chiar daca exista si carti despre asa ceva !

Aceasta mica compilatie, despre sfintii militari, este realizata de mine. Mi-ar fi placut sa o descopar de-a gata, dar n-a fost sa fie !

Compilatie = 1. Lucrare, operă care cuprinde idei și fragmente din diverși autori, neprelucrate în mod personal.
2. Lucrare (operă) lipsită de originalitate, conținând idei extrase din diverse surse.
(conform DEX)

Am si precizat in postarea mea care sunt sursele de documentare .
Inteleg frate ca ai dat acest raspuns pt. cei care nu au in obisnuinta zilnica de crestin sa citeasca propoagele.
Altminteri , incercarea de scuze este de prisos !

N-ai inteles. Eu nu ma scuz !

Sfântul Voievod Ştefan cel Mare
 

Măritul Voievod a fost numit şi cinstit dintotdeauna de către popor drept-credincios, bun, mare şi sfânt, pentru faptele sale de milostenie, pentru iscusinţa cu care a condus ţara, pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creştinătăţi şi zidirea unui mare număr de biserici şi mânăstiri.
Din anul 1992, Biserica îl pomeneşte în rândul sfinţilor pe marele voievod al Moldovei, Ştefan, unul dintre cei mai străluciţi conducători ai românilor. Dar cu multe veacuri înainte de canonizarea sa, „sinodul infailibil al poporului“ l-a considerat sfânt, după cum spune cronicarul: „…după moartea lui îi ziceau Sfântul Ştefan-Vodă, nu pentru suflet, că este mâna lui Dumnezeu…, ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti carele nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea nu l-au agiunsu“.
Sihastrul Daniil, mărturia căinţei
Cronicarul spune că într-o zi, abătut şi mâhnit din pricina pierderii unei lupte, voievodul Ştefan a ajuns la chilia sihastrului Daniil, într-un loc singuratic, în munţi. Sihastrul se ruga. I-a spus lui Vodă să aştepte, până va isprăvi ruga. Apoi l-a primit şi Vodă s-a „ispovedit“ la dânsul. După ce l-a povăţuit şi l-a binecuvântat, sihastrul l-a îndemnat să lupte şi Vodă a prins curaj şi i-a biruit pe duşmani. Acest episod consemnat de cronicar ni-l înfăţişează pe Sfântul Ştefan ca pe un voievod smerit şi evlavios. Dincolo de omeneştile lui slăbiciuni, Sfântul Ştefan căuta iertarea duhovnicului şi împăcarea cu Dumnezeu. Sihastrul Daniil este mărturia căinţei voievodului, altfel „om cu păcate“, după spusa cronicarului. Smerenia unui voievod care aşteaptă iertare de la un călugăr solitar este, cred, un exemplu rar în istoria capetelor încoronate. De altfel, întreaga lui viaţă şi mai ales neţărmurita iubire faţă de pământul moldav constituie una din cele mai frumoase pagini din istoria lumii.
Neînfricat apărător al Moldovei
Din acel aprilie 1457, când, la locul numit „Direptate“, Moldova i-a ieşit înainte cu „mitropolit, episcopi, egumeni, boieri şi ţărani“, până când a pus mâinile pe piept, la 2 iulie 1504, Ştefan cel Mare si Sfânt a ars ca o flacără apărând creştinătatea, Moldova şi Biserica lui Hristos.
De câte ori, în multele-i războaie, nu s-a pus în stare de jertfă?! Neînfricat, şi dânsul, ca altădată împăratul Constantin, Ştefan poruncise să aibă în luptă steaguri creştine, brodate în mănăstiri şi sfinţite cu puterea rugăciunii. Ele stau mărturie: unul la Vatoped, în Athos, şi altul pe pământ românesc.
A luptat până când a fost doborât de o rană primită în luptă. Şi lupta aceea a fost dreaptă. El n-a vrut pământul nimănui. El a vrut doar să apere Moldova. Alături de calitatea de neînfricat apărător al Moldovei, trebuie să o amintim şi pe aceea de mare ctitor de lăcaşuri sfinte.
Mare ctitor de lăcaşuri sfinte
Câţi domni din istoria lumii se pot mândri cu peste 40 de biserici şi mănăstiri ridicate într-o ţărişoară jefuită şi cotropită în fiecare an. Vorbesc despre marele ctitor mănăstirile sau bisericile de la Putna, Neamţ, Suceava, Probota, Bistriţa, Huşi, Vaslui, Tazlău, Milişăuţi, Pătrăuţi, Baia, Voroneţ, Hârlău, Popăuţi, Dobrovăţ, Volovăţ, Răuseni şi atâtea altele. Pe toate le-a înzestrat cu icoane şi odoare de mare preţ, cu odăjdii şi evanghelii ferecate în aur, clopote şi moşii, cu o mărinimie greu de egalat. Venea adeseori la hramurile marilor mănăstiri şi descăleca de pe calu-i alb, la Neamţu, de Înălţare, sau în atâtea locuri din Ţara Moldovei. Trebuie să amintim şi de ajutorul pe care Sfântul Voievod l-a dat unor mănăstiri de la Muntele Athos. În primul rând, Mănăstirea Zografu, căreia i-a făcut numeroase danii, fapt ce-l determină pe monahul Isaia din Hilandar să afirme că Mănăstirea Zografu a fost întemeiată de Ştefan cel Mare (deşi, în realitate, Ştefan era doar un ctitor adăugător, nu fondator). Pentru multele sale danii, Ştefan cerea vieţuitorilor de la Zografu: „să-l scrie la Proscomidie pe el, pe soţia sa şi pe copii şi să-i cânte sâmbătă seara un paraclis şi marţea o liturghie şi să-l pomenească până va fi în viaţă, iar după aceea să-i facă în anul întâi pomenirile obişnuite şi apoi să-i facă într-o zi din an seara parastas şi dimineaţa Liturghie“.

Dorinţa de comuniune prin slujbele Bisericii
De asemenea, mănăstirile: „Sf. Pavel“, Vatoped, Grigoriu, Constantimonitu şi altele îl consideră mare ctitor. Dincolo de multele sale danii, trebuie remarcată dorinţa marelui voievod de a fi pomenit la Proscomidie, la Sfânta Liturghie şi la Paraclisul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu. Daniile către bisericile Moldovei arată, pe de o parte, mărinimia ctitorului, iar cererea de a fi pomenit la Proscomidie arată, pe de altă parte, înţelegerea voievodului că Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă, care şterge păcatele oamenilor, prin jertfa cea nesângeroasă a Domnului.
Icoană a sufletului românesc
Au trecut 550 de ani de când slăvitul Ştefan a fost întronizat ca voievod al Moldovei. Trecerea anilor i-a sporit faima. Oriunde mergi în Moldova, vei întâlni zidiri măreţe, mănăstiri, biserici, cetăţi, fântâni, poduri. Dar mai ales, vei întâlni la fiecare casă amintirea unui domnitor neînfricat, luptător, ctitor. Şi pe buzele pruncilor şi ale bătrânilor, numele său se rosteşte cu bucurie şi mândrie: „Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale…“.
„Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea“
La sfârşitul vieţii, marele domn se pregătea de întâlnirea cu Mântuitorul Hristos, Căruia îi închinase viaţa şi Căruia îi ceruse iertare pentru păcatele săvârşite ca un om purtător de trup şi vieţuitor în lume.
Vartolomeu Măzăreanu, într-o lucrare, transcrie ultimele cuvinte ale voievodului: „… Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am rămas întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a căruia Cruce de-a pururea îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, nădejde nesmintită printr-însa la părintele veacurilor având, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt..“.
La ziua pomenirii sale, la 2 iulie, cântăm împreună marelui voievod: „… Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de locaşuri sfinte, Ştefane voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi şi din necazuri“.