Cred ca adesea uitam ca vocatia noastra este o vocatie a iubirii, o iubire pe care o invatam de la Dumnezeu si cu Dumnezeu impreuna! La fel de des uitam ca iubirea este semnul nostru distinctiv, al crestinilor, este pecetea pe care o poarta cel ce urmeaza lui Hristos! Prin aceasta suntem recunoscuti ca si crestini!

Sa discutam despre iubire, despre ce este ea, despre limitele ei, depsre forme de manifestare, despre rolul ei, despre problemele iubirii, despre incapacitatea noastra de a dovedi ca suntem cu adevarat fii ai iubirii!

IUBIREA, este darul darurilor, este piatra de inceput si sfarsit, iubirea cuprinde in ea TOATE virtutile, iubirea este TOT si TOATE, NU ARE LIMITE, NU POATE FI DEFINITA, acolo unde exista iubire gasesti si rabdare si smerenie si blandete..iubirea este cel mai drag cuvant sufletului meu...dar este un DAR greu de pastrat. pentru mine personal exista 2 tipuri de iubire ce se impletesc, se completeaza, se hranesc, iubirea fata de semeni (familie, rude , prieteni, copii) si iubirea dumnezeiasca, sunt doua iubiri asa le numesc dar nicidecum nu pot fi despartite. E iubirea din exterior care se hraneste prin fapte(vezi, auzi pers iubita) si cea din interior care vine din mila Lui D-zeu IUBIREA DESAVRASITA care curge in inimile noastre ca un izvor de apa lina care indulceste sufletul pana la lacrimi, iubire care iti infrumuseteaza viata, iubire care iti transfigureaza chipul, iubire care curge in fiinta ta si te lumineaza pana in cele mai adanci si tainice stari sufletesti, IUBIREA...ESTE PENTRU MINE TOT SI TOATE cat mi-as dori sa simt macar un dram de iubire asa cum simt rautatea, raceala, indolenta....

Iosif: "Sa discutam despre iubire, despre ce este ea"...
Pai cred ca se aplica aici proverbul cu banii: cine ii are cu adevarat nu prea vorbeste despre ei. Iubirea ideala- cununa de spini de pe fruntea Mantuitorului.

"...iubirea,of!,iubirea,cea mai carnivora dintre simtaminte,se considera desfatata cand este asuprita de lacrimi si incertitudine,si se autointituleaza MAREATA,mareata si mandra in devorarea proprie consumandu-se pe sine ca un eter ce se resorbeste in lumina....ce este iubirea?O lacrima ce se prelinge pe obrazul sfios tremurand de teama,de teama de-a-si marturisi sentimentele.Un suflet ce scoate de la pieptu-i incalzit crucea frumos batuta-n pietre,si-o saruta si oftand in lacrimi marturiseste;"te iubesc mai mult decat orice pe lumea asta,o dovedeste atingerea inmarmurita a felonului"ca un juramant mult prea periculos si vast de neputinta.Atunci cand sub mitra "imparateasca" sta o minte tulburata de cugetele care tresalta intreaga fiinta,o tresalta cu placere si pasiune,si-o alimenteaza in negura eterna a rutinei.Si e pacat,e vina si automutilare pe-acest taram fixat de legi si restrictii tot mai fara sens,tot mai potrivnice esentei umane.
Despre iubire putem vorbi la infinit,ca despre trecutul pe care nu-l mai putem atinge,si sa nu ajungem la nici un consens,fiindca este atat de dificila incat preferam sa fugim de notiunea ei,cat mai tare sa nu cumva sa ne ajunga din urma si sa ne asupreasca cu simtirea-i inselatoare.Preferam atasamentul,simplu si previzibil,obisnuinta si rationamentul convietuirii pentru ca avem nevoie de concret si de fagaduinti palpabile,iubirea nu-i decat un capriciu imatur,mult prea trecator si exagerat de frumos ,iar din extrema ei nascandu-se nimicul....ca un fulg ce naste-o clipa de extaz apoi dispare.O clipa cat o vesnicie!

Noi doar teoretizam...care din noi mai are acea iubire care sa ne faca ucenici ai lui Hristos? Eu nici macar o iubire sa zicem "normala" nu prea mai am, ce sa mai vorbesc de cea din porunca cea noua: "sa va iubiti unii pe altii asa cum EU v-am iubit pe voi".

Si totusi, sunt de acord cu Iosif, uitam ca iubirea ar trebui sa fie semnul nostru distinctiv.

Si ce faci ca sa iesi din starea asta?

Nu stiu. Se poate incerca cateodata ceea ce spunea un parinte: sa te comporti ca si cum ai iubi (ma refer aici la dragostea crestineasca, nu la afectivitate). Cu nadejde la Dumnezeu.

E ciudat faptul ca multi dintre cei care nu isi mai simt sufletul propriu plin cu dragoste catre aproapele, nu mai cred in exista dragostei. De fapt, nu e deloc ciudat, e o realitate psihologica, respectiv faptul ca noi tindem sa vedem lumea prin viziunea noastra determinata de structura si experientele noastre. Insa adevarul este de multe ori altul!

Eu cred in dragoste, cred in bunatate, cred ca mai exista acesti oameni. Sunt ca niste ingeri nevazuti si atunci cand se fac vazuti sunt calcati in picioare. Nu degeaba proverbul romanesc ca daca esti bun, pici de prost. Insa proverbul crestinesc e mai mult decat romanesc si sfideaza orice realitate si orice regula stupida a unei umanitati dezumanizate " Si daca dragoste nu am , nimic nu sunt"!

Am o admiratie exceptionala pentur oamenii plini de bunatate, de dragoste, de mila fata de cei din jur, pentu oamenii care se gandesc la oameni, care le sunt aproape in suferinta, in bucurie! E greu sa le fii oamenilor aproape si in suferinta si in bucurie, in egala masura, atunci cand nu ai dragoste!

Exista dragoste, exista inca semne vii care ii fac cinste lui Hristos si n-are rost sa picam intr-un pesimism cronic inutil. Nu ne-ar ajuta! Lumea aceasta are insa mai multa nevoie de dragoste, acesta este un mare adevar...insa nu e lipsita total de dragoste, cum tind sa creada scepticii...

Eu optez pentru existenta dragostei...voi?

Si eu.Spun si eu precum versurile unei melodii:"Iar daca dragoste nu e,nimic nu e..."

Cred ca aceasta dragoste e posibila, atunci cand uiti de tine si traiesti mai mult pentru ceilalti. Am citit undeva, ca calugarul trebuie sa fie numai ochi. La fel si noi, daca¨vrem sa simtim acea dragoste dezpatimita, in care esti dispus doar sa dai, fara a cere sau fara a astepta ceva de la ceilalti. Atunci devii un izvor de dragoste, din care cu cat iei mai mult si dai, cu atat se innoieste si izvoraste mai mult.
Si unde se poate invata acest lucru? In munca cu omul: cu copii handicapati, cu batrani bolnavi sau imobilizati, cu suferinzi, cu saraci, cu nefericiti.

E interesant, dar mie mi-e greu sa inteleg cum sa te comporti ca si cum ai iubi. Ori iubesti, ori nu iubesti. Mi se pare chiar fals, atata timp cat nu simti dorinta de a face ceva pentru celalalt din adancul inimii.

Eu prefer o alta varianta: sa ma pun in locul celui in suferinta si sa vad de ce are el nevoie atunci si ce ar face Hristos pentru el, adica sa ma rog ca Dumnezeu sa-mi arate ce pot sa fac si tot El sa-mi dea forta sa fac ceva. Asta neinsemnand ca am dragoste, ci ca Dumnezeu umple astfel neputinta mea. E drept ca de multe ori saracul Dumnezeu nu poate sa umple nimic, ca eu in mandria mea ma gandesc ca stiu ce-i de facut. Si atunci intervine esecul... ???

Ma mai gandesc la un aspect. Vad ca dragostea este privita numai in sensul de a da. Eu imi pun problema urmatoare: oare dragostea nu e si in sensul de a primi? Spre exemplu, cand cineva doreste sa faca ceva pentru tine, isi ia din timp, doreste sa fie langa tine sa iti dea o mana de ajutor, iar tu nu primesti si ii aduci durere celuilalt care s-ar fi bucurat sa faca un gest de iubire. Oare atunci mai ai dragoste? Eu cred ca faptul ca noi il refuzam pe cel de langa noi cand vrea sa ne ajute vine tot din egoismul nostru si lipsa noastra de iubire, fiindca astfel nu ii mai dam sansa nici celuilalt sa se bucure, nici sa aiba cununi, nici sa creasca in iubire. Voi ce ziceti?

Elena

Si eu ma gandeam ca e fals. Dar poate ca se invata si practicand. Daca eu m-as ruga doar atunci cand simt ca vreau sa ma rog, cred ca ar trece zile intregi fara sa spun o rugaciune.

Ma gandesc ca dragostea nu e doar un imbold sau un sentiment. E si o decizie rationala. De multe ori, cabnd sunt obosit si imi cere cineva ajutorul, mai degraba i-as zice sa ma lase in pace si sa plece. Totusi, e o decizie sa-l ascult si sa vad ce pot face si poate in felul asta o sa simt si ceva.

E adevarat ca exista si riscul sa raman la o filantropie rece...

Ba da, ba da! cred ca e foarte important.

Ma uitam acum vreo cateva luni la un copil (de vreo doi ani) in biserica... urma sa urce o treapta... cineva i-a intins o mana, el nu s-a uitat sa vada a cui e, a luat-o, s-a sprijinit de ea, a urcat scara, a zambit si a trecut mai departe.

Elena, cred ca ai dreptate. E important sa stii si sa primesti tot din dragoste.

Ba eu cred ca toti credem in existenta dragostei. Dumnezeu e Iubire.

Cred ca noi nu intelegem inca ce e aceasta Iubire. Stim doar, dupa cuvintele Sf. Pavel, ca Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat noua in Hristos.

Spunea cineva odata ca Iubirea aceasta s-a manifestat in faptul ca Dumnezeu ramane cu oamenii, se roaga pentru ei ("Iarta-i ca nu stiu ce fac") chiar si atunci cand oamenii ii spun "NU" lui Dumnezeu si il urca pe cruce.

...

Iar a intrat un emoticon in mesajul anterior fara sa vreau...

Da, asa e, dar adevarata dragoste cred ca vine dintr-o ingemanare a ratiunii, a vointei libere si a sentimentului. Asta atunci cand noi reusim sa avem unitate intre inima, minte si trup. Altfel, asa cum ziceai si tu, e un act de caritate formal sau o filantropie rece. Deci nu putem sa ajungem la dragostea deplina decat mergand spre asemanarea cu Dumnezeu - Dragostea Intruchipata. Cel Care da dragoste sa reverse peste noi toti putin din iubirea Lui!

Elena

Mai Elena, cred ca suntem de acord in ceea ce priveste subiectul asta.

Cuvintele sunt problema mea, caci nu prea ma pot exprima satisfacator despre asemenea taine...

Stiti,in zilele noastre am auzit des expresia;"ce favoruri mi-ai facu ca sa te ajut???!!!",chiar si din partea familiei,din pacate ne confruntam cu vremuri tot mai sobre,si chiar si cei care-si usuca trupul de atata post si rugaciune spun cu nepasare;"ce favoruri mi-ai facut??!!".
Uite,intr-o zi ma simteam foarte rau si extrem de obosita,copii mei,de asemeni erau raciti amandoi si aveau temperatura,iar in ziua aceia era sarbatoare.Eu am rugat o femeie foarte apropiata mie si f.credincioasa sa vina la mine si sa ma ajute ca-mi era tare greu sa ma descurc in conditiile acelea,dar ea a refuzat categoric,spunand ca se duce la biserica.Am olans si m-am rugat sa fiu ajutata dar in zadar,faptul ca era sarbatoare era mult mai important sa se participe la slujba.
Ei bine,din punctul meu de vedere consider ca mai primit si mai placut ar fi fost inaintea lui Dumnezeu sa fiu ajutata fiind tare nevoiasa,decat sa se grabeasca repede la rugaciune.Consider ca dragostea fata de semenul tau si nevoia lui este mult mai mareata decat o mie de rugaciuni la un loc,Dumnezeu se afla mai cu precadere acolo unde se savarseste o fapta buna,decat intr-un moment de meditatie.
In cele din urma,cu mari rugaminti si-a luat sotul meu liber de la serviciu si a stat acasa ca sa ma ajute.Acum suntem o familie intreaga de raciti...la propriu(bolnavi)
Din pacate,crestinii au mai degraba principii egoiste de apropiere fata de Dumnezeu,vor sa-si mantuiasca sufletul in asa maniera incat uita aproape mereu de rolul lor fata de semeni,de principiile adevaratei credinte si apropierii fata de Dumnezeu prin faptul de a-ti pasa de aproapele si nevoia acestuia.Asata inseamna iubire,sa-ti pese cu adevarat in mod dezinteresat,in general se aduc tot felul de scuze,dar daca-ti pasa cu adevarat acesttea devin infime si solutiile salvatoare se gasesc in orice situatie.
Spunea un parinte;"daca aproapele tau insista si are placerea de-a sta la masa cu el,nu fi indaratnic,fa dragoste si lasa postul si alatura-te acestuia la masa!".Este mare lucru sa mai inteleaga crestinii aceste sensuri mult mai intelepte decat "habotnicismul".

Si eu simt cam la fel... E trist, dar poate e mai bine deact nimic. Cand fac un bine, ma gandesc ca e bine sa il fac, dar cred ca e mai bine sa gandesc si sa fac binele decat sa raman "rece". Poate daca pun cate o crenguta pe foc o sa imi placa si mie Caldura si o sa simt ca trebuie sa pun si cate un lemn sa arda. Poate ma voi incalzi...
Cred ca pentru cei care nu simt inca, e bine sa invete sa simta, chiar si rational.

Vreau sa invat sa iubesc...

Parintele Steinhard ne spune ca:"de vrei sa carmuiesti, slujeste; de vrei sa fii inaltat, smereste-te;de vrei sa-ti mantuiesti sufletul, pierde-l pentru Mine; de vrei sa-ti recastigi nevinovatia,recunoaste-te vinovat; si uluitor, de vei da ce nu ai vei dobandi si tu ceea ce ai dat altora".
Si dezvoltand un pic ideea, daca dorim iubire,trebuie noi sa o oferim primii.
Juli, sunt de aceeasi parere cu tine in privinta focului.Ce gand frumos!
Doamne ajuta!

Da,frumos spus cu focul,si are dreptate mioara,intr-adevar eu nu sunt mai presus decat cei pe care ai criti sau a caror atitudini le consider ofensatoare,sunt si eu la fel ca ei,m-am adaptat negurii vremii.

:(:(:(:(:(:(:(:(:(??????:(:(:(:(:|:dontgetit:
daca un suflet e trist si speriat, unde sa gaseasca iubire? Si nici nu o mai cauta, s-a izolat in perpetua izolare... Cine sa-l caute, cine sa aiba timp, ani buni, sa-l gaseasca in izolarea in care sta ascuns, durere si singuratate de nepatruns. Totzi ii dau in cap, ba ca n-are credintza, ba ca asha si merita, ba ca nu e suficient de puternic... poi puternic sa ce? Sa... nu-i mai spunetzi si de dragoste, ca apoi chiar nu mai deschide la nimeni. Ci se baricadeaza in camera lui si cloceshte ceva, o frumoasa suparare. Si apoi un om suparat... nu trebuie criticat ci batut. Batut mar, of si iar ne intoarcem la Adam? daca am pomenit de mar, si cand te gandeshti ca Adam si Eva s-au iubit mai bine de 1000 de ani, buni rai cum or fi fost, in schimb noua, astora de azi? ne trece repede... sa ma bata si pe mine daca stiu de ce ne trece asha de repede... in schimb celelalte? nu trec nici daca devi habotnic, nici atunci nu trec
:|:|:|:|:|:|:rolleyes:

:dontgetit:

E trist dar din pacate, de multe ori adevarat...

Cred ca e ceea ce spunea Iosif in prima sa interventie... uitam ca adevarata vocatie a crestinului este iubirea.

Ma uit la mine si vad cat sunt de rece si-mi trece cheful de a mai scrie....

Iubirea este sentimentul cel mai frumos care ne leaga si a fost dat pentru a fi mereu alaturi de semenii nostri.Asa cum dumenzeu ne iubeste pe noi,asa ar trebui sa iubim si noi pe cei de langa noi.

Imi cer scuze pentru greselile facute la redactare in mesajul trebut.As avea un sfat pentru toti membrii de pe forum: Incercati sa fiti in acest Post al Patimilor mai buni cu cei de langa voi,mai linistiti si oferiti-le ajutorul vostru celor care au nevoie,chiar daca nu au puterea de a-l cere.Dumnezeu va va rasplati!

de fapt, din pacate la romani e altfel. cum iti asterni... cum vine altu si se culca in locu tau... (compact ™)
scuze de off-topic :)

Ma gandesc la un lucru important. N-am fost niciodata multumit de cei care mi-au acordat iubirea lor, insa i-au urat pe altii. Mi s-a parut mereu o contradictie extraordinara intre cele doua stari. Era o pendulare intre daruire si falsitate.

Cred ca nu poti iubi cu adevarat pe cineva decat atunci cand ai ganduri curate fata de toti oamenii, indiferent de starea lor. Asta nu inseamna sa fii irealist, insa inseamna sa fii bun, sa depasesti realitate prin credinta, prin slujirea binelui, deci prin cultivarea gandurilor bune.

Vi s-a intamplat asa ceva?

ce pot sa zic, iosif, nu mi s-a intamplat asa ceva... sau cel putin nu am privit lucrurile prin prisma asta. adica tu vrei sa zici sa refuzam iubirea acelora care urasc (nu e prea mult spus?) pe altii?... oricum, eu una nu as putea spune ca am cunoscut persoane care si-au manifestat ura fata de altii. o antipatie/ simpatie este altceva si as spune ca este ceva normal, nu poti fi pe aceeasi lungime de unda cu toata lumea...

Iosif, daca ai stii cit de bine te inteleg, nici nu ai idee. De o vreme am inceput sa observ contradictiile acestea de-a dreptul ciudate intre emotii pozitive cum ar fi iubire, compasiune, daruire, milostenie si cele negative de ura in general.

Printre cei pe care am avut ocazia sa-i observ, campionul este un coleg de servici care m-a lasat de-a dreptul cu gura cascata nu demult. Pe scurt, ca sa nu intru in amanunte, in urma unui accident auto, o fetita, saraca, prietena ficei lui a ramas fara mama si cu o trauma masiva pe creier. Colegul meu a venit si ne-a povestit cu lacrimi in ochi poveste repectiva si cum el se va implica in stringerea de fonduri, si povestind acestea, dind dovada de iubire si compasiune pentru acea familie amarita. La mai putin de o ora dupa lacrimi, il vad pornit tare si vorbind de rau (foarte urit) de niste alte fete care i-au dat de furca... pe motiv ca sunt la pubertate si stim cu toti cum sunt, cu toane, obraznice... Deci compasiunea care ar fi trebuit sa fie in el si sa ramina cu el dintr-o data a disparut si a preluat conducerea minia si ura. Pot sa spun sigur ca nu exagerez pentru ca am urmarit foarte atent cum s-a comportat si ce vorbe a spus si de cite ori le-a repetat timp de-o saptamina. Eu, ce sa fac, am incercat sa-l linistesc, dar e greu. Oricum ideea este ca timp de multe zile la rind a pendulat asa cum zici tu dintr-o extrema in alta.

Dupa acest eveniment mi s-a confirmat ceea ce citisem si din Sfintii Parinti care vorbind despre patimi si emotiile pe care le simtim, spuneau ca:

O emotie cum ar fi compasiunea este cu adevarat pozitiva cind orice s-ar intimpla in jurul tau ea ramine tot pozitiva, omul ramine neschimbat. Iar daca o emotie pozitiva se schimba intr-una negativa din cauze externe inseamna ca este o emotie falsa, este ipocrizie. Asa cred ca ne putem verifica si la nivel personal.
Ca urmare daca vrem sa ne verificam nivelul duhovnicesc, daca am evoluat, sa ne observam cum reactionam in momente tensionate mai simtim iubire si compasiune ori ba?

Da, dar vis-a-vis de tine personal cred ca era intrebarea... ti s-a intamplat?

Este bine ca am ajuns in acest punct. Evident ca mi s-a intimplat si mi se intimpla in continuare insa cu mila lui Dumnezeu, parca din ce in ce mai putin. Insa revenind la povestire, normal ca ne este mult mai usor sa observam aceste ipocrizii la altii. Se spune ca vindecarea noastra incepe in momentul cind incepem sa le vedem in NOI si sa le corectam observindu-le si vindecindu-ne prin post si rugaciune.

vreau sa zic, cineva care sa manifeste iubire fata de tine dar ura fata de altii... :dozingoff:

Cred ca acel caz povestit de tine, cozia, nu e neaparat de ura. Multi ne maniem si spunem cuvinte pe care poate mai apoi le regretam, iar regretul acesta este un semn al iubirii fata de oameni si fata de Dumnezeu, al unui suflet care se straduieste pentru mantuire.

Nu cred ca trebuie judecati oamenii asa. E vorba de cei care ne „iubesc” interesat, daca se poate spune asa. Clar toti avem persoane cu care ne intelgem bine si persoane cu care ne intelegem mai putin bine. Insa e vorba de persoane care ne iubesc pe noi direct si totusi poarta in suflet ura fata de altii, ura fiind mai mult decat a spune ceva rau despre ceilalti sau a te mania pe cineva pe moment.

Eu cred ca acel coleg a fost profund impresionat de acel caz si asta tradeaza toutsi un suflet sensibil, un suflet deosebit. Multi raman de piatra in fata unor astfel de cazuri! Scapari avem cu totii. Iubirea noastra oricum nu e desavarsita.

Cred ca ni se intampla destul de des. De cate ori nu spunem ca ridicam tonul/jignim pe altii din iubire de Dumnezeu sau pentru a ne apara ortodoxia?

Cred ca aici avem nevoie de mult discernamant: vin luarile noastre de pozitii dintr-o adevarata dragoste de Dumnezeu? Sau nu cumva replicile noastre vin din incercarea de a ne aprara drumul (ortodox, e drept) pe care l-am ales?

Fratilor, ce este URA ? ca sa nu ne mai invartim in jurul cozii si sa discutam pe langa subiect, va redau mai jos explicatia DEX-ului :

ÚRĂ s.f. Sentiment puternic, nestăpânit, de duşmănie faţă de cineva sau de ceva.

De acord Iosif. Incercam cu totii sa fim pe cale!

Cozia: "O emotie cum ar fi compasiunea este cu adevarat pozitiva cind orice s-ar intimpla in jurul tau ea ramine tot pozitiva, omul ramine neschimbat. Iar daca o emotie pozitiva se schimba intr-una negativa din cauze externe inseamna ca este o emotie falsa, este ipocrizie."

Sunt de acord cu prima parte. Cred ca e si ideea pe care o avea Iosif initial atunci cand intreba de cei care te iubesc dar si urasc pe altii in acelasi timp.

Despre cea de-a doua... nu as merge pana acolo incat sa spun ca e vorba de o emotie falsa sau o ipocrizie. Cred ca e doar un indiciu ca mai avem mult, mult de mers pana la desavarsire. Numai da ne ajute Domnul sa ne dam seama!

Mirela, cred ca Iosif nu se referea la ura aceasta puternica. Cred ca pentru el ura era un fel de sentiment negativ, ceva mai negativ decat indiferenta (pe care indiferenta eu as identifica-o cu lipsa iubirii).

Draga Bogdan, eu cred ca tocmai la asta s-a referit, uite ce zice Iosif :

"Insa e vorba de persoane care ne iubesc pe noi direct si totusi poarta in suflet ura fata de altii, ura fiind mai mult decat a spune ceva rau despre ceilalti sau a te mania pe cineva pe moment."

Oamenii in general incep prin a iubi pe unii si a nu iubi pe altii, fiind sinceri si intr-o situatie si in cealalta. Apoi treptat, pe masura ce Il descopera pe Dumnezeu in viata lor, incep sa constientizeze, sa selecteze gandurile, sentimentele pe care le au pentru alti oameni. La inceput mai ales gandurile trebuie controlate si eliminate din start cele negative. Apoi acest mod de selectare devine rutina si omul cultiva gandurile bune, asa cum gradinarul cultiva plantele care ii sunt de trebuinta si le pliveste pe cele nefolositoare.
Nu inteleg de ce consideri false sentimentele negative ale cuiva. Toti incepem cu a avea sentimente negative si doar prin cultivarea dragostei scapam de ceea ce e negativ in noi.
Ideal ar fi sa iubim toti oamenii la fel de mult ca Domnul Iisus, dar cine I se poate asemana, caci oameni suntem.
Eu cred ca omul poate iubi doar o persoana sau putine persoane cu adevarat, caci atata ii este spectrul. Abia prin devenire si cu ajutorul lui Dumnezeu, prin nasterea din nou, omul ajunge sa-si schimbe "lungimea de unda", sa emita pe o frecventa mai inalta.
Abia atunci poate omul sa iubeasca, asa cum ai vrea tu, Iosif, pe toata lumea fara exceptie.