Capodoperele din curtea Bisericii
 

În prelungirea "suspendării autosuspendării" mele pe forum, vă propun să aruncăm o privire în curtea Bisericii, locul simbolic unde cultul relaţionează cu ruda sa mai săracă - cultura, spaţiul unde profanul se topeşte în sacru pentru a face ultimul pas spre nivelul sfinţenei - "desăvâşirea niciodată încheiată" la care poate aspira omul în existenţa sa de până la moarte şi dincolo de ea.

Locul simbolic pe care îl numesc "curtea cea largă a Bisericii" este un teritoriu ambiguu unde omul încă neluminat de Duhul Sfânt are intuiţia Adevărului. Fie că această intuiţie se găseşte deja în pridvor, cum este cazul filmului 12 de Nikita Mikhalkov sau se află chiar în pragul uşii care dă în pronaos, cazul septalogiei cinematografice criptocreştine a lui Andrei Tarkovski, ea are darul de ne atrage atenţia că rolul ei e doar indicativ, spre altarul Jertfei Euharistice.
Dar felul cum ne atrage atenţia capodopera, cum ne umple lumea complexă dintre anima şi ratio de o simţire înţelegătoare plasată într-un registru înalt, merită cu prisosinţă mărturisit şi altora. Acesta scopul topicului de faţă, de a releva căile, temele, modalităţile, prin care cultura, prin capodoperele sale, ne pune în criză confortul iluzoriu, material sau psihologic-subiectiv, ne subminează autoamăgirea din reţeaua de teorii cu care ne hrănim existenţele egoiste străine de relaţia cu Hristos.


Pentru a nu lungi prea mult vorba, voi purcede la prima propunere dintr-o serie pe care o doresc cât mai lungă (cu sprijinul frăţiilor voastre, evident).

Melodia care, pentru mine, înseamnă testamentul estetic şi etic al formaţiei de rock Pink Floyd se numeşte High Hopes. Sinteza genială dintre muzică, text şi videoclip îl puteţi urmări într-un link pe care-l voi posta mai jos. Mesajul acestei piese este un crâmpei de înţelepciune dobândită empiric, la capătul unei cariere fabuloase, un fel de epilog la bunătăţiile epuizabile ale vieţii acesteia din care omul îşi face idoli de toate tipurile: prietenii, hobby-uri, adeziunea la ideologii politico-culturale seducătoare dar lipsite de valori perene.

http://www.youtube.com/watch?v=c00uz...eature=related

O sceneta muzicala ce ne prezinta lupta spirituala ce sa da in noi si pentru sufletul nostru, un dans contemporan in care fiecare miscare exprima un cuvant.

http://www.youtube.com/watch?v=cyheJ480LYA

Cu toate ca filmul vorbeste de la sine, o sa descriu in cateva cuvinte punerea in scena. Este vorba de drumul unei tinere care la inceput sa rasfata cu bucuria pura si inocenta de a fi gasit iubirea in Iisus, cel care ii arata toate lucrurile minunate pe care le-a facut si le-a rezervat pentru ea, insa care pe parcurs devine atrasa de lumesc, de tentatii, cade victima fortelor decazute care-si incep „atacul” impotriva ei. Tanara isi indeparteaza privirea de la Iisus aruncandu-se in mocirla materiala, devine coplesita de vicii, avida de bani, sex, bautura, bulimie,se degradeaza moral, ceea ce o conduce treptat pe panta depresiei si culmineaza cu gandul suicidal. Abia acum, cand e cazuta fizic si psihic la pamant, ea isi aduce aminte care e adevarata bucurie si-si atinteste din nou privirea spre Hristos, intr-un strigat disperat de neputinta. Iisus, care a asteptat in tot acest timp chemarea ei, se arunca in lupta impotriva fortelor demonice, care-s nerabdatoare sa puna stapanire totala pe sufletul si viata ei. Mesajul transmis de aceasta drama muzicala e ca Hristos a castigat batalia pentru sufletul nostru pe cruce, fapt pentru care si noi avem biruinta asupra pacatelor, prin speranta pe care ne-o punem in El, caci: "Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume. (1 Ioan 4:4)

Cred ca in orice opera de arta este o scanteie dumnezeiasca.
Ea este de fapt cea care ne misca sufletul atunci cand o citim, o privim, o ascultam, o admiram.
Atunci il intuim pe Dumnezeu.

Sigur că da, arta indică cel mai bine tuturor celor care au ochi de văzut cum se manifestă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om .

Pentru astăzi m-am gândit să alegem din curtea Bisericii o mare personalitate a lumii contemporane, un grec care a revoluţionat muzica în secolulul XX aşa cum strămoşii săi revoluţionau cândva gândirea şi arta lumii.
Evangelos Odysseas Papathanassiou cunoscut lumii ca Vangelis, trăieşte acum în apropiere de Londra, este creştin-ortodox practicant ( parohian al unei comunităţi greceşti din capitala britanică, unde poate fi întâlnit adesea la slujbe), prin urmare arta sa o putem deja localiza în pronaos. Biografia, discografia şi date despre Vangelis se pot găsi din belşug pe internet.

Cu siguranţă sunt destui creştini care-l ignoră datorită faptului că unii critici i-au plasat muzica în curentul "New Age". Vangelis a spus în repetate rânduri că acestă clasificare e arbitrară şi că nu are nicio treabă cu curentul respectiv şi ideologia care-i stă în spate.

Despre muzica lui pot spune doar atât: vorbeşte de sine. Are darul de schimba starea de spirit a ascultătorului receptiv şi niţel cultivat. Altfel spus, se adresează mentalului deschis şi modelat în prealabil de alte forme ale exprimării artistice.
Mai adaug faptul că stilul lui Vangelis poate fi considerat un adevărat amplificator de stări emoţionale profunde, poate din această cauză muzica lui este ascultată în tandem cu lectura sau cu contemplarea naturii.

Din opera lui vastă doresc să vă propun nu preferata mea neapărat, ci o bucată ce confirmă cel mai bine ce am spus mai sus.

http://www.youtube.com/watch?v=B7qOvF5ARNE

Eu zic mai bine sa ne mutam din curte, chiar in Biserica.

Am regasit un album mai vechi al colegei EugeniaG. Despre bisericile din Rusia.

Dau aici link-ul respectiv si poate unii vor sa si comenteze pe marginea acestui album.

http://www.crestinortodox.ro/forum/a...hp?albumid=113

"Sticla este ca o parteneră de balet. De fapt modelarea unei lucrări se aseamănă cu gesturile şi mişcările elegante ale dansului de balet. Este dialogul, contopirea mea cu materialul, care, la 1200 grade când îl scot din cuptorul de topit arată ca o lavă. Sticla înseamnă o mare parte din viaţa mea. Familia şi sticla se contopesc în mine şi crează universul meu". (Ioan Nemtoi)


Ioan Nemtoi e un artist plastic contemporan, maestru al prelucrarii sticlei, fascinat de temele biblice si personajele istoriei sacre pe care le transpune modern in sticla, intr-un stil original. Recurge adesea la nuantele de rosu intens, spre a sugera focul, mediul incandescent fara de care suflarea sticlei nu ar ramane decat un vis.


Focuri Celeste
http://img511.imageshack.us/img511/9...omsky32007.png


Corul ingerilor
http://img18.imageshack.us/img18/111...0203015041.jpg


Cina cea de Taina
http://img834.imageshack.us/img834/8...acrale2007.png

Copacul din gradina
http://img338.imageshack.us/img338/3...rdino22007.png

Germinatie
http://img714.imageshack.us/img714/4...ation22003.jpg

Tentatia
http://img836.imageshack.us/img836/3...ation22004.jpg

Apa si Foc
http://img824.imageshack.us/img824/2...fire342003.jpg

Millenium Balance
http://img28.imageshack.us/img28/268...ance320031.jpg

Epuizarea este inerenta asadar prin epuizare experientiala.

Piesa High hopes este superba, multumesc.

Mă bucur că ţi-a plăcut, cred că eşti singura în afară de subsemnatul.

Uite şi o versiune live, cu instrumente preponderent acustice:

http://www.youtube.com/watch?v=CweRO...eature=related

Da, frumos, mi-ai amintit ca ascultam Pink Floyd in vremurile trecute. A propos de acustica si Yngwie Malmsteen are niste piese superbe, nu stiu daca au vreo conotatie spirituala... In orice caz, imi place cum suna muzica lui.
http://www.youtube.com/watch?v=kq6HRE0wtYI

Discutasem zilele trecute despre metanoia pe alt topic şi mi-am adus aminte de filmul "12" al lui Nikita Mikhalkov.
De când ştiu de el, obişnuiesc să-l văd înaintea Postului Mare, descoperind cu fiecare nouă întâlnire cât potenţial duhovnicesc are această capodoperă artistică şi ce lecţie de înviere a minţii ne oferă, cu un limbaj din care lipseşte aproape cu desăvârşire lexicul evlaviei curente.
Scena finală cu iconiţa Maicii Domnului şi vrăbiuţa care poate alege să moară liberă sau să traiască în captivitate îţi taie respiraţia!

Mai e si scena din Shawshank Redemption :

https://www.youtube.com/watch?v=qzuM2XTnpSA

Vreo versiune in traducere (romana, franceza) se poate?
Am vazut cateva imagini, deja m-a atras...:)

Sigur că da...!

http://filmehd.net/12-2007-filme-online.html

Trailerul în engleză:

https://www.youtube.com/watch?v=VcI5Zu-Znvs

Încearcă aici.
P.S. Văd că Mihai a fost mai iute. Dar două linkuri nu strică.

Saru'mana (bar)bosilor!

Uh....
Si am vizionat doar 25 de minute....

Aha! Unul devine doi.

De-acu nu mai comentez, imi fac curaj sa vizionez tot filmul in tacere.
Dazvidania tavarisci!

Ba comentează în voie, aştept cu interes impresii la cald!

.....:)
Tocmai am luat un respiro... Solicitant, foarte solicitant filmul... Abia am scapat de minutul 40, de pilda...:)
Aleg sa ma intorc in lumea lui (sau a noastra), iertare!

Ce-au astia, fratilor, de "lucreaza" din 40 in 40?
Min. 80, poftim, e de necomentat........

P.S. ma apar si eu cum pot... Foarte solicitant... tot iadul meu s-a rasculat in mine.... si tot samburele acela de Rai.... Ce mi-ati facut? Nu pot comenta acum. Nu se cuvine. E prea frumos. E prea bun. Slava Domnului!

Cum se fac baietii astia "complicii" adevarului?
Incep, treptat, ca plecind de la o scanteie, sa se asculte, sa se ingaduiasca unul pe altul, sa isi picure marturisirile.
Apoi fac scenarii impreuna. Cauta, acum sunt colegi, coopereza, de aceeasi parte a baricadei, nu ii mai intereseaza decat sa inteleaga ce s-a intamplat de fapt.
Aha!

Prin fiecare actor care intra in scena se developeaza un strat din mizeria lumii/omenescului.
Treptat, fiecare si toti devin constienti de ce se intampla de fapt. E un proces colectiv, asumat individual, de trezire.
P.S. Oamenii incep sa isi retraga armurile, jocurile preferate, lasitatile. Se descleiaza, devin persoane si/in comunitate. Sunt nerabdator sa vad cum vor judeca soarta tanarului dupa ce ajung la un alt nivel de fiintare...

Denigratorii hipnozei pot vedea ce putere terapeutica are un exercitiu de imaginatie dirijata.
Omul acela chiar a racnit cand i s-a "taiat" gatul. Noroc cu mingea aceea grea, foarte grea, grea, ca de plumb...:)
O scena asemanatoare prezinta Irving Yaloom in povestea cu Nietzsche si dr. Breuer...
Trucuri ale trezirii constiintei....:)
Ma rog, uneltiri ale dracilor, ma iertati.

Ce figuri sunteti si voi...:) M-ati trimis ca pe un tinc la desene animate, iar voi discutati in acest timp, pe forum, subiectele oamenilor mari: inchizitia, pornografia etc.
Mai, mai, mai....:) Ce usor m-ati pacalit!

Totusi, sa stiti ca in timp ce voi va faceti de cap in "dormitor", eu descopar la "desene" unele cum ar fi: in om sunt doi sori care isi disputa lumina in constiinta; a alege un soare e dureros, trebuind sa dai cu teasta in lucruri, orbit; in final e o chestie de gust, ori de lux, iar luxul si prostia se platesc etc etc.

"Toti facem astfel de lucruri, fiecare in felul lui." - zice un personaj.

Vedeti ce lucruri de oameni mari putem sa rulam, noi copiii, atunci cand ne trimiteti la culcare cu desene de groaza? ....:)) Feriti-va! Pregatesc o cruciada a copiilor, maine, la primul comentariu al filmului!

Ioane, eu te-am urmărit tot timpul şi te mai urmăresc încă cu interes, dacă binevoieşti să postezi ceva

"...absurda, oarba, cruda, instinctiva...."
Gelozia.
Nu neaparat a unei femei.
De ce l-a ucis Cain pe Abel?

De ce ne ucidem fiecare pe noi, pe aproapele, pe Hristos in noi insine?

Mi-am dat seama, Mihai....
Iti sunt recunoscator pentru interes...:)
Iata, ma expun, altceva mai bun nu gasesc de facut. ma expun intrucat eu inca mai cred in om, in prietenie, in sensul/rostul vulnerabilitatii, in stropul de bunatate, in ...toate cele daruite noua!
Rezist, filmul e teribil, mi-e greu....
Voi scrie maine, sper. Nu neaparat trucat, desi la alt nivel....:)

P.S. Iti multumesc, Mihai!

De ce l-a omorat Cain pe Abel?
De ce L-a rastignit omul pe Dumnezeu?
Fiecare a voit sa creada ca celalalt e vinovat? Sau cum...
"Habar nu am cum a inceput totul..."

Am plans mult in seara asta.
Cu adevarat frumusetea imblanzeste inima omului
si mintea prostului.

Va multumesc tuturor celor care ati vazut acest film, lasindu-va atinsi de el.
Acum simt nevoia sa va ofer si eu ceva:
https://www.youtube.com/watch?v=nGdFHJXciAQ

Precum vedeti, sunt tot 12...:)

Mulţumesc pentru adnotările live, mi s-a părut cea bună formă de exprimare a simţirilor înţelegătoare cristalizate de întâlnirea cu "şedinţa" ontologică pusă la cale de Nikita Mikhalkov. Regizorul joacă în film, e preşedintele "soborului" de juraţi.
Foarte interesant, chiar şi cinefili fără preocupări religioase, au sesizat intensitatea spirituală a filmului. Nu-i puţin lucru să pui pe gânduri atâta lume insensibilă la discursul creştinismului standardizat.
Vorba unui prieten, e genul de artă care trimite lumea la Biserică, fără să rostească măcar o singură vorbă despre credinţă.
Aştept cu mare interes cronica promisă.

De cateva ore ma tot gandesc ce sa spun si, parca, nimic nu mi se pare potrivit...:)
Ceva asemanator am patit ori de cate ori m-am intalnit cu capodopere (cand am citit "Tristan si Isolda", in adolescenta, n-am vorbit vreo doua zile, la fel am patit cu "Bocet pentru Ignatio Sanchez" etc.); ori cand m-am insurat (doar zambeam la nevasta-mea, prostit); cand mi s-a nascut primul copil; cand un prieten mi-a spus ca e pe moarte.
Uneori nu pot gasi cuvintele potrivite. Sunt unele lucruri de necuprins cu mintea si cu vorba, ele ma ating in inima si trebe nitel timp ca sa se adune gandurile si vorbele, sa vina masura care sa imi para acceptabila.

*
ma gandeam ca filmul s-ar putea numi foarte bine 12, adica de la 1 la 2...:) De la individ (persoana) la comuniune, de la sine la noi.
Dupa cum, in oglinda pe care ne-o propune desfasurarea evenimentelor, s-ar putea numi si 21, de la comuniune la destramarea ei. Intrucat filmul are o alura romantica - focul prinde aripi, se inalta pana devine rug, apoi totul revine la caderea dintai... Fiecare se intoarce, dupa extraordinara deschidere si participare colectiva, la ale sale... Cu exceptia, desigur, a noii seminte de dragoste: mica echipa, de la 1 la 2, care se formeaza iarasi la final si despre care nu stim de se va destrama si ea sau nu... Dar voim sa ramana.

*
Ma intrebam mereu cine e Iuda. La final parea ca Iuda e cel ce fusese la inceput scanteia. Dar regizorul are grija sa ne incurce. Scena finala, cu vrabia si cu icoana, ne arata ca nu acesta e Iuda. ori, poate e unul modernizat, evoluat...:)
De fapt ambiguitatea aceasta teribila privind identitatea personajelor si rolul lor mi se pare maiastru cultivata de regizor. O prima sugestie ar fi ca nici unul dintre participanti nu este deplin, fiecare pica in ale lui, dar impreuna se completeaza si pot aduce, prin constiinta comuna care ii transcende si de care ei se folosesc o clipa, libertate si viata.

*
Evident, mi-au placut micile lectii de psihologie aplicata...:) In special punerea in scena a mecansimului fundamental al relatiilor de apropiere: autodezvaluirea. Iesiti din conditia lor uniformizatoare, de personaje ale propriei existente, prin practicarea marturisirii membrii grupului incep sa se recuperze ca oameni. Treptat pica mastile, solutiile de aparare ale fiecaruia, idolii... Din personaje, oamenii devin persoane si, asa cum se intampla mereu in astfel de cazuri, in comunitatea lor isi fac loc adevarate evenimente, adevarate masuri omenesti, virtutea... Desi in fata noii provocari tot castelul de-o clipa se naruie.
Noua provocare e asumarea pana la capat a iubirii. In mod dureros fiecare se intoarce in carapacea teribila a preocuparilor lui, a obsesiilor, infantilismelor, lasitatii si necredintei lui...

*
Deocamdata aceste cateva impresii. In orice caz, trebuie sa revad filmul. O asemenea capodopera nu poate fi doar rasfoita, consumata frugal...:) Si nu e capodopera, doar asa, ca produs artistic, ci e apa vie, de care eu unul am mare nevoie ca sa ma curatesc si sa ma intremez sufleteste.

Ma iertati, toate cele bune!

Evident, de la un capat la altul al filmului suntem chemati sa participam la problema responsabilitatii. Cine isi asuma responsabilitatea pentru sine, ca om (la inceput ei delega responsabilitatea, puind in fata autoritatea judecatoarei; problema nu e a lor, ei sunt acolo formal, ca sa indeplineasca un ritual declansat printr-o comoda si superficiala reactie la scenariul gata preparat si livrat "de sus"), pentru soarta semenului, pentru soarta omenescului?
Dar pe masura ce fiecare ia contact cu sine, cu stihiile lui, cu amintirile indelung intemnitate in cusca unei memorii secrete (pentru ca in lipsa unui cadru securizant, in lipsa sprijinului altui om, iti e frica sa te confrunti cu propriile trairi dureroase si inspaimantatoare), vedem ca personajele devin treptat persoane. Isi recapata, parca, acea constiinta de sine, ganditoare si simtitoare. Altul nu mai este strainul, cel de care nu imi pasa, ci devine fratele, omul ca si mine, iar eu nu mai sunt doar un altul ci un asemenea, semenul celuilalt.

*
Curios lucru, desi in general rusii isi spun mereu pe nume (ce deliciu sa citesti romane ori teatru rusesc unde numele fiecarui personaj e atat de des pomenit!), aici nu prea isi spun pe nume. Oare de ce?

*
"Un rus nu se simte bine daca nu personalizeaza totul" - spune unul dintre participanti.

Un alt fapt curios...:)
Un singur om ramane pe pozitie, parca neluind parte la procesul schimbarii petrecut in ceilalti - pictorul ofiter, presedintele juriului.
El sustine verdictul "vinovat" de la inceput la sfarsit.
Si tot el este acela care devine urmatorul protector al baiatului. Singurul care isi asuma responsabilitatea pana la capat si chiar mai departe...:)
In ciuda faptului ca se supune vointei colective, trecindu-se si pe el in lista unanimitatii, in fapt se comporta diferit de toti ceilalti. Nu isi exprima pozitia doar ca jurat, participind la sentinta "nevinovat", ci il adopta pe nevinovat pentru a-l ocroti mai departe.
Ce sa credem despre acest om curios?
Pare a-si impleti viata lui cu a celuilalt, pare a deveni impreuna cu tanarul...

Scena finala, terifianta imagine cu cainele negru care tine in gura o mana de om (cu inel stralucitor!) trimite la scena finala din alt film: "Dupa dealuri". Aceea cu noroiul aruncat pe parbriz...
Aducere aminte ca raul insoteste permanent, ca o umbra, lumina si viata....
In om sunt doi sori. Lumina mintii noastre e amestecata. Pana la o vreme...

Ahil, te rog postează link-ul unde vizionezi filmul. Ai reuşit să-mi trezeşti şi mie interesul, am citit doar frânturi din prezentările tale la cald ca să nu stric din farmecul filmului. :)

Ioane, cu siguranţă ai văzut mult din ceea ce se poate sesiza la prima vizionare. Observaţiile tale pot fi preţioase pentru oricine se încumetă la nevoinţa întâlnirii cu acestă poveste despre întoarcerea minţii de la aparenţe către esenţe. În mod straniu, spectatorul însuşi este invitat să facă acelaşi exerciţiu de atenţie răbdătoare precum protagoniştii filmului, ca să-i surprindă adevărul şi frumuseţea.
Voi reveni cât pot de repede în dialog, pentru că mai sunt lucruri multe de spus şi de împărtăşit.

Mulţumesc. :)
Acum m-am prins şi eu că trebuie să folosesc şi scroll-ul şi să dau play. :)

Doi s-au făcut trei....:1: (poate patru, încă nu sunt sigur)
Cu multă bucurie!