Creativitatea ortodoxiei
 

Noi ortodocşii, suntem adesea catalogaţi de către neortodocşi, ca ultraconservatori, paseişti, blocaţi în forme consacrate, necreativi. Mai e posibilă, totuşi, creativitatea în ortodoxie, mai avem energie şi motivaţie să strecurăm, într-o tradiţie atât de "împlinită" sub multiple aspecte, noutatea ziditoare, imboldul spre zone încă insuficient exploatate, mai e oportună împrospătarea cultului cu alte tipuri de exprimări ale experienţei ecleziale? Este ortodoxia "pecetluită" precum mormântul Domnului înainte de Înviere?
Vă invit la o dezbatere (posibil) pasionantă care sper că va scoate din "akedie" pe unii prieteni de pe forum aflaţi "în tentativă de retragere" din motive mai mult sau mai puţin justificate.

Un prim exemplu de creativitate îl constituie ritul occidental ortodox. Reproduc mai jos un text introductiv pe această temă, după care sper că vom avea ce discuta.

Fenomenul complex al „ortodoxiei occidentale” apare între cele două războaie mondiale sub fondul mişcării de reînnoire liturgică începută în sânul Bisericii Catolice la sfârşitul secolului al XIX-lea. Francezii încercau să găsească răspunsuri la o serie întrebări rămase în suspans încă din perioada Reformei, iar învăţătura Bisericii Ortodoxe aducea satisfacţii unor aspiraţii mai mult sau mai puţin conştiente. La rândul lor, câţiva tineri ruşi, ajunşi în Franţa după revoluţia din 1917, vor descoperi bogăţiile unui patrimoniu creştin, până atunci disimulat de vicisitudinile istoriei. În această perspectivă, unii au crezut în restaurarea vechiului „rit galican” , care ar fi însemnat o reîntoarcere la perioada în care Biserica din Orient şi cea din Occident nu erau încă separate. Pentru aceasta era însă nevoie de o conjunctură istorică favorabilă. Dorinţa apropierii de ortodoxie, răspundea unei necesităţi explicite: aceea a redescoperirii spiritualităţii ortodoxe, dar sub forme specifice, adică o „Ortodoxie proprie Occidentului, care prin întoarcerea la unele tradiţii locale ar fi fost oarecum diferită de ritul oriental”. Din acest deziderat ia naştere o nouă formaţiune eclezială, recunoscută în 1936 de patriarhia Moscovei, sub numele de „Biserica Ortodoxă a Franţei”, care din 1960 va purta titulatura de „Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei”, prescurtat ECOF. Căpătând statut de episcopie autonomă, din anul 1972 şi până în anul 1993 se va afla sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române, singura ţară latină majoritar ortodoxă. (Emanoil Băbuş - Ortodoxie şi Occident)

Evident că se mai pot face foarte multe în Sfânta Biserică. Spre exemplu se poate trece la dezvoltarea punerii în practică a acelei tradiţii (despre care nu ştim dacă se poate spune că ar fi împlinită, având în vedere veşnica ascensiune în cunoaşterea lui Dumnezeu la care este omul deschis, aşa cum spune şi sfântul Grigorie de Nyssa în doctrina sa a epectazei). Cred că acesta este unul dintre tărâmurile unde se poate face foarte mult, chiar dacă nu este vorba exclusiv despre un efort de creativitate.

Ortodoxia este actuala si actualizata permanent nu doar in ce priveste cultul - care se schimba efectiv foarte putin - ci mai ales a teologiei. Fiecare generatie are teologii ei, care sunt continuatorii celor anteriori, si care scot la lumina din intelesurile nesfarsite ale lucrarii lui Dumnezeu.

Nu exista proces mai creativ decat acesta pe pamant, intrucat teologia se adapa din creativitatea lui Dumnezeu, Singurul si Adevaratul Creator.

Teologia insa nu trebuie inteleasa in sensul modern, unde este deseori confundata cu vorbaria despre Dumnezeu (lucrari "stiintifice" etc.). Teologia este cuvantarea celor care traiesc in Hristos. Ca atare, ea are tot atata originalitate cat are si omul, fara insa a iesi din cadrul Revelatiei, fara de care nu exista nimic.

In Ortodoxie se vadeste insa ca cei mai mari teologi au fost nu cei care au cautat sa fie originali, ci cei care au cautat izvorul nesecat al dragostei lui Hristos. Fara aceasta, omul ramane doar cu originalitatea. De aceea cautarea oricarei Biserici Ortodoxe este inapoi, la temelia apostolica, pentru a avea cum sa se avante inainte, spre Hristos.

Eu cred ca la "teoria" practicarii spalarii picioarelor aproapelui nu s-a mai lucrat aproape deloc. Ba chiar cred ca i s-a luat locul cu practica calcarii pe picioare a aproapelui. Toti se "arunca" la teologii inalte si foarte inalte, dar uitam sa mai fim in slujba aproapelui, uitam sa mai fim oameni. Aproapele a devenit cantitate neglijabila in noua ecuatie a mantuirii, iar daca nu spune asa cum spunem noi atunci ne suparam si il consideram dusmanul nostru, si daca nici nu admite sa-i turnam acum si pe loc o galeata de dreapta invatatura pe gat si s-o bea in fata noastra si sa zica ca e buna, il blestemam si afurisim ca are pe satana in el. De fapt noi ne multumim cu un crestinism rational, teoretic, logic, demonstrabil si para demonstrabil. El nu ne atinge inima, pentru ca altfel inima noastra ar trebui sa fie schimbata si sa nu mai scoatem pe gura atatea murdarii, invinuiri ale celuilalt, denigrari, calomnii, invidii, rautati, ci doar rabdare, smerenie, bunatate, blandete, dragoste. Fie ca un nou teolog sa revigoreze "teoria" smereniei prin practica spalarii picioarelor. Or ne e rusine sa nu ne injosim cumva?
Har, smerenie si jertfa de sine.

Taina îndumnezeirii prin har a persoanei umane e o dovadă în plus că drumul Bisericii nu se opreşte (sau mai bine zis n-ar trebui să se oprească) într-un anumit punct de unde-şi contemplă cu nesfârşită satifacţie realitatea proprie ca pe o natură moartă. Biserica dreptmăritoare are nevoie de o relectură aplicată a Evangheliei în toate direcţiile, asumarea unei cruci pe măsura suferinţelor lumii contemporane.
Teologia nu mai produce de multă vreme altceva decât variaţiuni pe teme consacrate. Cei mai importanţi gânditori ortodocşi (în afară de părintele Stăniloae) deşi au deschis orizonturi noi unor teme străvechi, sfârşesc prin a deranja o anumită stază duhovnicească foartă confortabilă, prin urmare ajung pe "indexul" neoinchiziţiei ortodoxiste (ortodoxism= ortodoxia transformată în ideologie magico-pietistă de circuit închis). Lista autorilor interzişi în ograda pravoslavnicilor habotnico-izolaţionişti se îmbogăţeşte de la an la an cu alte nume notorii provenind din rândurile scriitorilor bisericeşti care şi-au riscat talantul pentru a indica potecile uitate ale urcuşului duhovnicesc : Sergei Bulgakov, Paul Evdokimov, Christos Yannaras şi mai nou s-a alăturat Olivier Clement acestui grup select.
MariS ai dreptate, dar este doar un versant al problemei opacităţii sociale a învăţăturii Bisericii. Suntem mieluşei blânzi în biserică (câteodată nici acolo) iar în cealaltă vreme a vieţii noastre ne transformăm în lupi răpitori. Aceasta nu este altceva decât consecinţa unei credinţe orientate exclusiv pe folosul individual, egocentrică până şi în rugăciunea liturgică. Cîteodată aproapele ne incomodează nevoinţa autistă chiar şi la sfintele slujbe, ce să mai vorbim de "viaţa de toate zilele" - prin acesta înţelegând timpul pe care nu-l dăruim în totalitate Domnului.

Imi doresc ca Ortodoxia sa ramana in continuare "statica", dar sa daruiasca sfinti. Nu-mi pasa ce spun neortodocsii, dar imi pasa de minunile care se petrec la moastele sfintilor.

Costel, preţuiesc întotdeauna mărturia ta, de-aia n-aş vrea să înţelegi în duh de ceartă când am să spun că icoana inegalabilă pe care-o ai de mulţi ani la avatar este ţâşnirea unei creativităţi extraordinare în sânul Bisericii, o desprindere dintr-un blocaj mental în tradiţia iconografică, statică confortabilă pentru vremea aceea, cu care Cuviosul Andrei Rubriov n-a fost de acord. Ştim astăzi că icoana (devenită între timp modelul canonic al reprezentării Sfintei Treimi) a produs destulă agitaţie în epocă, fiind nevoie de reunirea unui sinod pentru omologarea ei!

Eu sunt de parere ca reprezentarea lui Rubliov a Sfintei Treimi a fost un dar al lui Dumnezeu. Au aparut discutii si vor mai fi, pentru ca noi nu mai suntem capabili sa privim lumea si cele din ea ca pe un dar al lui Dumnezeu.

Mihai, nu prin inteligenta ajungem sa-i facem pe oameni sa cunoasca Ortodoxia ca fiind vie, ci prin ajutorul pe care ni-l da Dumnezeu in acest caz. Daca Pavel spune ca Dumnezeu le-a ales pe cele slabe ca sa rusineze pe cele tari, e de la sine inteles, ca Dumnezeu poate face minuni si prin cel pe care noi nu dadeam doi bani.

Cred că-i foarte corect să vorbim despre creativitatea în Biserică ca dar al lui dumnezeu (nici n-ar putea fi altfel). "Fără Mine nu puteţi face nimic " spunea Domnul, nu mai ştiu unde, prin care elimina din perimetrul Bisericii orice orgoliu artistic şi realizare exclusiv individuală.
Inteligenţa e un simplu instrument din dispozitivul duhovnicesc, cu rolul limitat de a explora şi traduce în termeni inteligibili, în vederea experienţei liturgice, nesfârşita paletă de daruri pe care Dumnezeu le revarsă asupra eclessiei atunci se manifestă ca Trup şi nu ca sumă de funcţiuni autosuficiente.

Intr-adevar, de aceea Staniloae si Evdokimov nu vor putea fi trecuti niciodata in alta categorie decat aceea a Teologilor, pentru ca teologia lor este de la un cap la celalalt o marturisire a Duhului Sfant, spre diferenta de cei care se doresc a fi teologi dar sunt doar manuitori ai cuvintelor.

Minunea pe care o traim acum este ca ne facem "creatori prin imitare", sau prin observare. Nimic nou pe pamant, dar toate "se fac noi". Lucrarea harului unicizeaza unificand, ne face pe toti "tuturor toate", astfel incat la sfarsit sa putem fi si noi in vesnicie creatori, la fel cum este si El.

Daca vorbim dogme nu are cum sa existe o creativitate. Nu numai teologii, dar nici Biserica nu poate schimba o dogma si nici nu a facut-o vreodata. Toata invatatura si dogmele sunt revelate si sunt cele din Sfanta Scriptura (si o parte din Sfanta Traditie).
Sinoadele ecumenice nu se intruneau ca sa adopte o doma, ci sa combata o invatatura gresita. De exemplu de la inceput invatatura lui Arie a fost condamnata, dar acesta nu a vrut sa accepte, si-a facut adepti si apoi s-a intrunit un sinod, i s-a dat posibilitatea sa se apare.
Asadar inovatii in domeniul dogmelor nu se pot face, cei care au inovat au fost Arie, Pelagius, Nestorie, Montanus, Sabelie, etc. si stim ca nu a placut nimanui.
Inainte poate era o scuza ca nu stiau exact, dar Biserica a clarificat cam ce era de clarificat.
Mai sunt cele ce nu sunt revelate, sau nu sunt chiar clare si am citit ca se numesc teologumene. Aici se poate discuta, dar si acestea trebuie sa se incadreze in limitele adevarurilor revelate sau clarificate de Biserica.

Adevarurile care ne-au fost revelate nu pot fi schimbate pentru ca au fost spune de Dumnezeu Fiul sau Sfanta Treime, si intotdeauna spune adevarul Dumnezeu, nu putem spune ca S-a inselat.
In privinta canoanelor si practicilor acestea pot fi schimbate in caz exceptional, dar doar de Biserica, cea care le-a si adpotat.

Cred ca mai clar de atat nu se poate.
 

Colegul Catalin a spus-o orbitor de clar. E ciudat cum se gandesc unii la schimbarea dogmelor.

În mileniul postschismatic Biserica Ortodoxă n-a dogmatizat nimic şi nu e nevoie de aşa ceva nici acum şi nici în viitor. Călălin a zis bine, în primul mileniu ereziile au oferit prilejul de a-şi codifica credinţa în limitele limbajului omenesc şi sub înrâurirea tainică a Duhului Sfânt. Până la acestă teoretizare a experienţei ecleziale, creştinul nu avea nevoie de analizarea mentală a unor propoziţii pe care să le considere ulterior adevărate în sinea lui, era suficientă prezenţa în corpul Bisericii, împărtăşirea Tainelor şi viaţa de zi ci zi întru Hristos. Creativitatea n-are de-a face cu înmulţirea indefinită a metadiscursului bisericesc generator de cunoaştere pe orizontală, ci de o înviorare a comuniunii ecleziale cam atrofiate în zilele noastre, de prospeţimea credinţei vii, nonindividualiste, de recuperare a unor repere funcţionale care să facă posibilă verticala spre theosis.

La ce vă referiţi când spuneţi că Biserica Ortodoxă nu ar fi dogmatizat nimic după 1054? Au fost doar câteva sinoade, am înţeles că locale sau pan-ortodoxe, în ultimul mileniu. Şi din câte am înţeles unele ar fi chiar dogmatice.

Apropo, ştiţi cumva dacă textele sinoadelor ortodoxe de după 1054 au traducere în limba română şi/sau în limba engleză şi dacă da, unde? Mie mi se pare extrem de suspect ca BOR să nu iniţieze traducerea şi publicarea textelor sesiunilor şi hotărârilor sinoadelor din Biserica Ortodoxă de după 1054.

Ştiu de Sinodul de la 1341-1351 că este publicat în limba română, şi am textul în limba engleză al Sinodului de la 1285. Însă rămân alte sinoade şi alte întrebări.

Mă refer la faptul că Biserica ortodoxă n-a mai adoptat nicio dogmă, dar a omologat anumite teologumene, cum a fost cazul învăţăturii despre energiile increate a Sfântului Grigorie Palama.

Întrega operă canonică a Bisericii va fi la dispoziţia credincioşilor şi clerului în lucrarea monumentală "Canonul Ortodoxiei" de arhidiacon Ioan Ică jr., proiectată în cinci volume din care a apărut până acum doar primul. Ce e foarte ciudat, interesul ortodocşilor pentru cunoaşterea propriei discipline bisericeşti este foarte scăzut.

Am auzit de "Canonul Ortodoxiei" din care a apărut primul volum. Însă trebuie să ţinem cont şi de faptul că Ioan Ică jr are în pregătire şi alte traduceri, printre care seria de opere complete a sfântului Grigorie Palama, şi poate şi altele, şi are şi activitate de cadru universitar, conducător de doctorate, etc, de aceea nu ştiu dacă vom avea această lucrare monumentală finalizată şi care este foarte importantă pentru identitatea noastră ortodoxă.

Este oricum foarte ciudat că trebuie să se ocupe un om de o asemenea muncă prin iniţiativa sa privată şi nu este un proiect al BOR în acest sens. În această situaţie, despre ce "infailibilitate" a Bisericii în ansamblul său mai putem vorbi când textele sesiunilor şi hotărârilor atâtor sinoade ortodoxe nu sunt publicate în limba română? Eu cred că ortodocşii, evident o parte dintre ei, ar fi foarte interesaţi de aceste sinoade de după 1054. Însă iniţiativa trebuia să aparţină în mod clar Patriarhiei şi Sfântului Sinod.

Totuşi pe lângă Sinodul de la 1341-1351, trebuie să ţinem cont că au mai fost sinoade pe teme dogmatice, cum ar fi Sinodul de la 1285 pe tema purcederii Duhului Sfânt, şi Sinodul de la 1727 pe tema Sfintei Euharistii. Din câte ştiu s-au mai discutat şi alte teme dogmatice, chiar despre Sfintele Taine în ansamblul lor şi nu doar despre Euharistie. Finalizările acestor sinoade, chiar dacă locale, nu au valoare dogmatică, de dogme ale Bisericilor Ortodoxe? Evident îmi este greu să cred că pot avea caracter dogmatic atâta timp cât nu sunt stabilite printr-un sinod pan-ortodox, şi nu doar prin sinoade locale cum s-a făcut. Însă înţeleg că nu sunt totuşi lipsite de orice autoritate în Bisericile Ortodoxe.

Referitor la omologarea teologumenelor sfântului Grigorie Palama, au sau nu acestea caracter de dogme? Pentru că presupun că ştiţi că în justificarea lor s-au încercat a se aduce, iar sinodalii chiar susţin că s-au adus, justificări solide din sfânta scriptură şi operele unora dintre sfinţii părinţi pentru susţinerea acestor teologumene. Cu alte cuvinte ei spun că nu sunt chiar nişte teologumene, pentru că ar avea susţinere clară în sfânta scriptură şi la sfinţi părinţi ai Bisericii (Dinoisie Areopgitul, Maxim Mărturisitorul, Grigorie de Nazianz şi alţii).

Nu mi-aţi răspuns dacă ştiţi de existenţa textelor sesiunilor şi hotărârilor altor sinoade în limba engleză măcar, dacă acestea sunt publicate şi dacă se poate avea acces la ele (eventual pe internet, pentru că în rest bănuiesc că ar fi costuri destul de mari).

Da, programul părintelui e extraordinar de încărcat, dar are o putere de muncă rarissimă. E adevărat, pe lângă Canon are în lucru traduceri importante din autori filocalici şi nu numai.

Proiectul părintelui Ioan Ică jr. depăşeşte cadrul strict al ortodoxiei româneşti, incluzându-l desigur. Nu am habar de ce sinodalii nu se preocupă de aceste aspecte! Părintele are susţinerea morală a Bisericii, deşi lucrează singur nu e izolat, îşi dezbate în cerc restrâns, de cunoscători, toate iniţiativele editoriale.

N-au existat dogme noi ci clarificări ale dogmelor vechi, prilejuite de polemicile cu romano-catolicii sau ca reacţie la unele comentarii discutabile venite din mediul bisericesc sau extrabisericesc.

Învăţăturile sfântului Grigorie Palama nu sunt dogme, ci învăţături sănătoase ale Bisericii, recunoscute ca atare. În mod asemănător înţelegem cultul şi învăţătura despre Maica Domnului, fără să existe altă o dogmă suplimentară în afară de sinteza Teotokos proclamată la Efes. Biserica le consideră învăţături şi practici corecte în absenţa unor formule dogmatice.

Există o bibliografie (nu o am la îndemână) dar încă nu se poate vorbi de o corpus sistematizat. În domeniul canoanelor, internetul nu este recomandat datorită posibilităţii interpolărilor, modificărilor, omisiunilor (voite sau involuntare) ceea ce poate conduce la interpretări abuzive şi incorecte (cum fac stiliştii). Îţi recomand să ai răbdare până apare volumul 5 al Canonului, chiar dacă mai durează ceva ani până la realizarea lui.

Invatatura Sfantului Grigorie Palama despre diferenta dintre fiinta lui Dumnezeu si energiile Sale necreate a fost dintotdeauna credinta Bisericii, deci a fost dintotdeauna dogma. Doar ca nu a fost formulata niciodata atat de clar si elaborat precum a facut-o Sfantul Grigorie (pentru ca pana la Varlaam nu fusese niciun eretic atat de inversunat impotriva ei).

Personal nu agreez aceasta denumire de "teologumen", care seamana putin cu un fel de "purgatoriu" al dogmelor. Exista dogma, adica credinta universala a Bisericii, si parerile teologice ale Parintilor si ale celorlalti teologi, inzestrate cu mai mult sau mai putina autoritate, in functie de Revelatie dar si de patrunderea duhovniceasca a Parintilor.

Revenind, nu este creativitate in domeniul dogmelor, dar exista creativitate - adica o continua miscare a revelatiei lui Dumnezeu - in explicarea lor, sau in adancirea intelesului lor, pe masura dezvoltarii istoriei.

Spuneţi că hotărârile de la sinoadele de după 1054 nu ar fi adoptări în sine de noi dogme, ci doar clarificări ale dogmelor deja acceptate de Biserică, însă după cum ştiţi teologi precum Stăniloae sau Lossky se folosesc în cărţi de ale lor de dogmatică de aceste clarificări şi chiar de teologia Sinodului de la 1341-1351. Când vorbesc despre clarificări mă refer în principal la teologia Sinodului de la Vlaherne de la 1285 privind purcederea Duhului Sfânt, clarificări care sunt folosite atât de Stăniloae cât şi de Lossky, şi probabil şi de alţi autori de cărţi de dogmatică ortodoxă. Este vorba despre aşa-zisa purcedere de manifestare a Duhului din Fiul, sau strălucirea Duhului din Fiul, de care am înţeles, din câte am citit, că se folosesc atât Dumitru Stăniloae cât şi Vladimir Lossky, şi posibil şi alţii. Aceste clarificări în ele însele au valoare de dogme? Dacă spre exemplu vreau să mă folosesc de aceste clarificări (precum cea de mai sus referitoare la purcederea Duhului Sfânt) pot spune că ele sunt credinţă ortodoxă, sau doar că este credinţa patriarhului Grigorie al Ciprului şi a Sinodului local de la 1285?

Referitor la anumite învăţături ale sfântului Grigorie Palama, aici nu mai vorbesc despre învăţăturile sale propriu-zise, ci exclusiv de acelea discutate şi omologate de Sinodul de la Constantinopol de la 1341-1351, despre care am înţeles că ar fi pan-ortodox. Altfel spus, vorbesc despre nişte învăţături ale unui Sfânt Sinod şi nu mai vorbesc despre învăţăturile unui oarecare teolog al Bisericii. În condiţiile în care spuneţi că ar fi vorba despre nişte învăţături corecte, deşi astfel de învăţături nu au mai fost propriu-zis dezbătute în vreun Sinod Ecumenic (sper să nu mă înşel), şi nu nişte dogme de credinţă, pe ce baze faceţi această separaţie? Altfel spus, în ipoteza în care eu susţin că acestea sunt dogme de credinţă, dumneavoastră pe ce temeiuri puteţi să îmi infirmaţi poziţia şi să vă argumentaţi poziţia că este vorba despre doar învăţături corecte? Care sunt criteriile pentru a face aceste distincţii între dogme de credinţă şi învăţături corecte de credinţă?

Clarificările ulterioare intră în câmpul de autoritate al dogmei, dacă au fost considerate corecte şi în afara oricărui dubiu de către Biserică prin consensul Părinţilor exprimat în Sinodul cu cea mai mare autoritate eclezială, respectiv pentru noi sinodul pan-ortodox. Comentariul specializat asupra dogmelor este teritoriul Dogmaticii ca disciplină teologică.

Pe temeiurile stabilite de către Biserică, există dogme şi adevăruri de credinţă. Nivelul lor de autoritate este aproximativ acelaşi, cu precizarea că dogma se distinge printr-o claritate şi concizie sporite. E greu să facem totuşi ierarhii imuabile, Biserica a considerat tot ce a formulat ca propuneri pentru credinţă, pentru practica ei. Romano-catolicii, în schimb, au proclamat anumite învăţături ca dogme fapt care face imposibilă reconcilierea între BO şi BRC.
Discuţia rămâne deschisă, o să mai caut informaţii şi revin asupra acestor chestiuni.

As spune ca nu atat ortodoxia este pecetluita precum mormantul Domnului, cat inimile noastre, ale ortodocsilor. Multi ramanem doar cu intrebarea "cine ne va pravali noua piatra?", fara a ajunge vreodata cu adevarat martori ai Invierii lui Hristos in noi.

Ori "creativitatea" ortodoxiei nu se mai manifesta in mod vadit la nivel exterior, cat interior, tainic, si consta in a chema necontenit pe Duhul Sfant "sa Se salasluiasca intru noi", dand la o parte "piatra" de pe inima noastra de carne, spre adeverirea Invierii lui Hristos si invierii noastre.

Este un lucru unic, mereu nou, cu fiecare suflet in care se petrece.

Marius22 apreciez stilistica şi credinţa care răzbat desluşit din textul tău, însă nu pot să nu observ platonismul de fond al mesajului . Miza mântuirii se joacă în lume, adică în exterior, altfel creştinismul nostru se reduce la o simplă trăire subiectivistă în spaţiul ambiguu al psihologiei individuale. Metanoia înseamnă (şi) deschidere spre alteritate, mărturisire publică, manifestare. Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru în măsura în care ea se oglindeşte în afară, în perimetrul unde se manifestă iubirea ca act, în primul rând în Biserică apoi în extensiile sale (familie, grup de prieteni, proximitate locativă etc)

Mihail, nu sunt chiar atat de ancorat in "lumea ideilor".

Desigur, nici nu putem trata separat cele doua planuri avand in vedere, atat natura dihotomica a omului, cat si lucrarea Sfantului Duh in Biserica si, prin Biserica, in taina inimii noastre.

Daca mai sus am incercat sa subliniez creativitatea ortodoxiei in ceea ce priveste felul cum ia nastere intru noi "omul cel nou", la exterior, putem spune ca aceasta creativitate poate fi inteleasa prin ceea ce Teologia Dogmatica numeste ca fiind aspectul dinamic al Sfintei Traditii.

Aspectul dinamic al Sfintei Tradiţii, despre asta e vorba în acest topic. Că Biserica nu e statică ci manifestă o dinamică discretă dar foarte fecundă. Şi încă un aspect pe care l-am omis iniţial. Ortodoxia nu lucrează numai prin instituţia Bisericii ci, poate mai puternic şi eficient, prin fii ei care-i răspândesc lumina în toate ungherele lumii. Mă refer aici la o paletă largă şi diversă, de la arhitecţi, scriitori, artişti plastici şi până la meseriaşul priceput care se comportă euharistic în meseria pe care-o practică.

Relativ recent, părintele ne-a recomandat o serie de cărţi, printre care şi "Comuniune şi alteritate. Fiinţarea personal-eclesială" a mitropolitului Pergamului, Ioannis Zizioulas. M-a atras mai mult pentru ideea de alteritate(!)... şi căutând pe forumul nostru ceva în acest sens am găsit acest topic.

Spre ruşinea mea am citit doar puţin din această carte, dar aş vrea să vă aduc în atenţie unele fragmente/ idei, cu speranţa că le putem dezvolta şi înţelege mai bine împreună:

"Teologia şi viaţa Bisericii implică o anumită concepţie asupra fiinţei umane, concepţie care poate fi rezumată pe scurt ca fiind fiinţarea persoanlă....
(a) Persoana este alteritate în comuniune şi comuniune în alteritate...
(b) Fiinţarea personală este libertate...
(c) Fiinţarea personală este creativitate. Aceasta se aplică persoanei umane şi este o consecinţă a înţelegerii libertăţii ca iubire şi a iubirii ca libertate. Libertatea nu este faţă de cineva, ci pentru cineva sau ceva diferit de noi. Aceasta face ca persoana să fie ek-statică, să iasă adică din sine însăşi şi să depăşească hotarele "sinelui". Ekstatis nu trebuie însă înţeles ca o mişcare către necunoscut şi infinit; este o mişcare de afirmare a celuilat."