Ma bucur
 

Cunoscand natura ultima a lucrurilor si fiintelor,
ne putem misca intelegerea cu usurinta
atat de la diversitate catre simplitate,
cat si de la simplitate catre diversitate.

Ambele extreme, infinitatea expresiei si unicitatea,
pot fi intelese perfect numai din perspectiva adevarului ultim.

Ma bucur, asadar, in clipa cand ma simt continut in Domnul,
in Palma Lui Buna cand respir,
bob de grau in lopata marii Lui arii...!

Ma bucur...!
 

cand ii simt mana inaripata aici, pe umarul drept!

Sa urcam din icoane (adica simturi si vederi ale mintii) in intelesuri,
Sa urcam din intelesuri in simtiri,
Sa urcam din forma simtirii in neformele ei.
Sa urcam din "fara forma" in libertate.

Manifestul Bucuriei
 

Primele versete din Geneza sunt un manifest impotriva oricarei alte religii.Resping in totalitate cosmologia politeista ce exista in vremea autorului uman al scrierii,autor ce a insistat ca intregul Univers este creatia singurului Dumnezeu viu.Si asta pentru a afirma unitatea si eternitatea lui Dumnezeu,dar si pentru a sublinia ca noi traim intr-o lume a ordinii si nu a haosului.Din radacina iubirii Lui nimic rau nu putea iesi.

Purtatori ai imaginii lui Dumnezeu,noi purtam chipul maretului Creator,ceea ce ineamna ca a fi creatori la randul nostru este parte a demnitatii umane.Omul este o unitate psihosomatica.Sufletul si trupul nu sunt doua entitati straine si strainii,ci functioneaza in cea mai intima uniune posibila.Ni-se spune sa aducem trupurile ca jerfe vii inaintea lui Dumnezeu,iar aceste trupuri au propria lor natura biochimica.Sunt supuse legilor degradarii si imbatrinirii,si ne ofera acces la lumea fizica,cu toate frumusetile si pericolele ei.Nu exista nimic demn de a fi dispretuit in legatura cu trupul.Trupul are o demnitate pentru ca insusi Dumnezeu l-a creat iar la Intrupare Dumnezeu a luat trup iar in Cristos locuieste toata plinatatea dumnezeirii,acea unitate in diversitate a Dumnezeului triunic.Insa omul are si suflet,natura lui umana detinand o dimensiune psihologica conform careia el este in stare sa gandeasca,sa decida si sa simta.Omul este o faptura emotionala:o faptura a sentimentelor.Ne facem mult rau in ziua de azi prin negarea acestora.
A fi uman inseamna sa ai sentimente de bucurie,tristete,teama si neliniste,de speranta si dezamagire.A fi uman inseamna sa iubesti si sa ai nevoia sa fii iubit.Suntem meniti sa fim impreuna,nici Dumnezeu nu a fost un punct singur si izolat in univers,incapabil sa se raporteze la ceva,ci Cuvantul era cu Dumnezeu iar in EL era viata si viata era lumina oamenilor.

Cum ar fi putut altfel dragostea sa fie in plinatatea ei intr-o nesfarsita intindere a singuratatii unui demiurg sfant,drept dar singur?Noi nu suntem creati sa fim singuri,ne lipim ca doi poli ai iubirii Lui puse-n noi si formam un singur trup.Acestea nu sunt slabiciuni,reprezinta ceea ce ne-a conferit Dumnezeu cand ne-a facut suflete.Nu suntem meniti sa facem fata pierderii sau durerii cu indiferenta.Nu suntem meniti sa intimpinam condamnarea fara durere si rusine.Nu suntem conceputi sa auzim vesti bune fara bucurie.Dumnezeu a poruncit omului sa fie roditor si sa se inmulteasca,adica sa procreeze cu inteligenta,responsabilitate si credinta,punandu-si increderea in Dumnezeu pentru purtarea de grija.Ne-a spus sa umplem pamintul iar primii oameni au trebuit sa depaseasca orizonturi,sa treaca peste munti si dealuri,sa paseasca in necunoscut.Aveau sa fie creativi si sa cunoasca aventura dezvoltarii umane,nefiind in stare sa se multumeasca cu o eterna ignoranta.Dumnezeu a pus acest imbold in fiecare fiinta umana si in toata umanitatea.Nu trebuie sa fim descurajati sa experimentam,sa inovam,sa exploram.

Este parte a fiintei noastre si spre interior si spre exterior.Sa inaintam si sa ne depasim limitele este destinul pe care Dumnezeu l-a randuit pentru noi.Ni s-a spus sa stapinim mediul inconjurator,sa cercetam si sa strunim fortele universului,chiar prin stiinta si tehnologie,marturii ale creativitatii umane si a samintei potentialului pus in noi.Cu bucurie a asezat Dumnezeu prima pereche intr-o gradina,iar ei trebuiau sa manifeste imaginea purtarii divine prin sapare si explorare,prin imbinarea operatiunilor de pastrare si imbunatatire.Si acum,nu trebuie doar sa pastram ci sa si cultivam,nu doar sa conservam ci sa si imbunatim ceea ce ne-a fost dat,istoria nu sta pe loc ci se misca alaturi de noi,martor a izbanzilor sau esecurilor noastre de a ne regasi menirea pe care parca am pierdut-o.Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El.O lume facuta prin Hristos,Cel ce a intiparit in ea toate caracteristicile Lui:intelepciunea,dragostea si adevarul.Insa exista ceva si mai maret:lumea facuta in Hristos,curba spatiu-timp avand forma lui Hristos.Gloria materiei exista:Dumnezeu a gasit potrivit sa si-o insuseasca si chiar sa devina ea,in trupul Fiului Sau.Dincolo de acestea incepe relizarea suprema a Facatorului,punctul Omega dincolo de Omega:Invierea Mantuitorului si a noastra intr-o zi,atunci cand toti vom calca pe urmele primului dntre noi care a invins moartea.Din taraina pamintului nostru Dumnezeu va face trup de slava si vom reflecta si noi gloria lui Dumnezeu prin Cel care ne-a chemat sa ne unim cu EL,implinindu-ne destinul.

Va veni insa o zi cand cerurile si lumea noastra vor trece cu trosnet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura, si pamantul, cu tot ce este pe el, va arde insa noi oamenii asteptam,dupa cum spunea Apostolul Petru, dupa fagaduinta Lui, ceruri noi si un pamant nou, in care va locui neprihanirea.Omul dintai este din pamant, pamantesc; Omul al doilea este din cer. Cum este cel pamantesc, asa sunt si cei pamantesti; cum este Cel ceresc, asa sunt si cei ceresti. Si, dupa cum am purtat chipul celui pamantesc, tot asa vom purta si chipul Celui ceresc. Pana cand trupul acesta, supus putrezirii, sa se imbrace in neputrezire, si trupul acesta muritor sa se imbrace in nemurire,suntem chemati sa purtam cu bucurie ceea ce Domnul a pus in noi si in jurul nostru si sa intelegem chemarea la care am fost chemati:

,,Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatal slavei, sa va dea un duh de intelepciune si de descoperire, in cunoasterea Lui,si sa va lumineze ochii inimii ca sa pricepeti care este nadejdea chemarii Lui, care este bogatia slavei mostenirii Lui in sfinti si care este fata de noi, credinciosii, nemarginita marime a puterii Sale, dupa lucrarea puterii tariei Lui, pe care a desfasurat-o in Hristos."

(Acesta postare contine parafrazari din Biblie si din doi autori)

Nu incerca sa-i explici unui budhist crestinismul..

El se considera oricum deasupra si prin asta mai apropiat de Dumnezeu, ce pacat ca este un fals Dumnezeu..

Florin, icoanele sunt vii!
Unde urcam, asadar?...

Libertate, oh, libertate...
 

Libertatea, piscul suprem spre care vad ca tragi, nu fara temei
O vad atunci cand rugatorul simte, resimte, traieste energia icoanei.
In acest sens, precum posibil si in altele, icoana este vie.
Cum viu e Domnul Insusi - "cand rugatorul simte, resimte, traieste energia icoanei" Lui. Viu este rugatorul cand Domnul poposeste cu Viata, lumina din Lumina, mladita din Ram. AMIN+

"Icoanele" sunt in esenta intipariri ale mintii si inimii cu forme sub infinite aspecte,
derivate din simturi si puterea de conceptualizare a mintii.

Deci si iconoclastii in esenta "se inchina" la propriile lor "icoane" --> impresii si pareri ale mintii.

Dumnezeu este viu,
dar nu poate fi "inchis" in nicio "icoana", pentru ca este dincolo de orice impresie a mintii.

El poate fi insa cunoscut, progresiv, prin perceptia unor "icoane" (intipariri ceresti) din ce in ce mai subtile, pana cand mintea ajunge in "vastul taram fara forma",
unde cunoaste acea "pace coplesitoare" de care vorbesc Sfintii Pariniti.

Deci, ca sa-ti raspund la intrebare,
"urcam" in aceasta pace infinita,
dincolo de orice adieri ale formelor.

Aceasta este adevaratul chip al sufletului facut aidoma Lui Dumnezeu.

Ma bucur pentru ca nu stiu unde incepe si unde se termina Dumnezeu.
Ma bucur pentru ca nu stiu unde incepe si unde se termina sufletul.

Coerent textul tau, legat de o logica ferma, impecabila. Dar... mereu apare acest mare "dar...", viata nu este reductibila la logica unei idei. Ideea nu cuprinde in ea, ca intr-un cub, viata. Asta deja, daca se intampla in mintea omului, e nebunie de prim rang. Vezi cazul lui Nietzsche, ca exemplu tare.
Obsesia (care imi e familiara, avind multi ani prieteni orientalisti, practicanti ai diverselor scoli de filosofie si teosofie orientala / chineza, indiana, japoneza etc., oameni care au practicat yoga sistematic, intelectuali veritabili, artisti) pacii infinite este straina Adevarului Ortodox.
Hristos nu a propovaduit o pace infinita, Dumnezeu nu a chemat omul sa se supuna unei paci infinite (asta e reflex satanic) ci l-a chemat la viata. Viata concreta, pentru oameni in carne si oase. Viata in comuniune cu Dumnezeu (vezi cum se repeta mereu Legamantul lui Dumnezu cu oamenii, pana si curcubeul il aminteste pe unul dintre aceste legaminte:)...).
Asadar, draga Florin, e seducator sa nazuim spre o pace infinita, lipsiti de caderea in forme etc. Dar noi suntem oameni si pentru oamenii muritori care suntem, incompleti si neputinciosi in multe, Hristos Domnul propune altceva: viata curata, concreta, in inganare permanenta cu Duhul Sfant.
Chiar daca ar exista o pace infinita, nu cred ca ea e facuta pentru om.
Viata vesnica la care ne cheama Mantuitorul este cu totul altceva decat pacea infinita.
In intalnirea cu Dumnezeu sfintii au gasit nu pace infinita ci bucurie in Duhul, continuturi ale vietii, putere vie lucratoare a binelui, dragoste, rezistenta la incercari, continuturi multiple ale vietii.
De ce visam la pace infinita cand noi avem de facut atat de multe lucruri finite, frumoase si bune? De ce nu ne aste asta suficient pentru a trai o viata simpla, binecuvantata de Dumnezeu?
Din mandrie, oare?... Sau poate, din energie care nu circula intre minte si inima ci sta fixata cand in minte cand in inima dar nicioadata in flux continuu intre cele doua instante ale fiintei?...
Eu cred ca pur si simplu pentru ca nu traim, concret, suficienta vreme (macar timp profan sa alocam...), in Biserica. Cel care traieste experienta crestin ortodoxa a Bisericii se "multumeste" cu o viata simpla, binecuvantata de Domnul. Si, lucru minunat, traieste mereu innoirea, nimic nu se repeta, totul se face si desface proaspat, curat, ca firul verde al ierbii, ca soarele auriu s.a.m.d.
Sa traim acestea, mai intai, asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu, slavit fie Hristos Domnul in veci!

Ioan Cezar, ca să mă exprim în limbajul adolescenților din ziua de azi, e ”beton” mesajul tău!

Draga Cezar, expunerea ta este frumoasa si scrisa cu multa simtire, izvorata neindoielnic dintr-o autentica experienta duhovniceasca.

Intradevar, ai sesizat bine faptul ca noi nu trebuie sa urmarim exclusiv aceasta pace profunda.

In postare nu am sustinut acest punct de vedere ci am precizat ca trebuie sa atingem aceasta pace.

Sper ca sesizezi diferenta.

O explicatie suplimentara care sa aduca un plus de claritate este descrisa mai jos.

Rugaciunea desavarsita unifica simultan doua trairi sau aspecte: unul profund (pace) si unul extatic (bucurie).

Bucuria este rezultatul interactiunii mintii cu forme virtuoase, in timp ce pacea vine in suflet cand Duhul Lui Dumnezeu pogoara in suflet.

In cei desavarsiti, pacea si bucuria nu sunt doua trairi separate, ci una singura.

Darurile pe care le imparte Dumnezeu celor ce se roaga in curatie si cu credinta sunt felurite, asa cum binevoieste El.

Mai jos, o povestioara din Patericul Egiptean care evidentiaza diferente privind profunzimea experientei duhovnicesti (avva Arsenie – avva Moise / aspectul profund – aspectul extatic).


------


38) Se spunea pentru un frate care a venit la schit, ca sa vada pe avva Arsenie , ca venind la Biserica, se ruga clericilor, ca sa se intalneasca cu avva Arsenie. Deci i-au zis lui: odihneste-te putintel, frate, si-1 vei vedea.

Iar el a zis: nu gust nimic de nu ma voi intalni cu el.

Au trimis dar un frate ca sa-1 duca, ca era departe chilia lui. Si batand in usa au intrat amandoi si inchinandu-se batranului, au sezut tacand.

Deci a zis fratele cel de la schit: eu ma duc. Rugati-va pentru mine!

Iar fratele cel strain neafland indrazneala catre batranul a zis fratelui: vin si eu cu tine.

Si au iesit impreuna.

L-a rugat insa fratele cel strain zicand: ia-ma si la avva Moise
cel din talhari. Si venind ei la acela, i-a primit cu bucurie si gazduindu-i, i-a slobozit.

Si i-a zis fratele cel ce-i ducea: iata, te-am dus la cel strain si la egiptean: care dintr-amandoi ti-a placut mai mult?

Iar el raspunzand a zis: mie, astadata, egipteanul mi-a placut.

Si auzind unul din parinti acestea, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: Doamne, arata-mi lucrul acesta, ca unul fuge pentru numele Tau (avva Arsenie), iar altul imbratisaza pentru numele Tau (avva Moise).

Si iata i s-au aratat doua corabii mari pe rau si a vazut pe avva Arsenie si pe Duhul lui Dumnezeu plutind cu liniste intr-una iar avva Moise si ingerii lui Dumnezeu plutind in alta si il hraneau pe el cu faguri de miere.

-----

Duhul Lui Dumnezeu pogoara in suflet numai atunci cand „paharul” este complet gol, curatit pe dinlauntru de toate fabricatiile mintii. Numai cel ce ajunge la linistire se impartaseste de aceasta.

Florin.Oltean75: Îmi aduc aminte mereu, când citesc ce scrii pe forum, de un prieten cu care mă întâlnesc din când în când, să vorbim despre isihasm, mistică creștină, experiențe duhovnicești extatice etc...
Totuși încă nu l-am convins să meargă măcar duminica la biserică....

Literatura ce gravitează în jurul misticii are un pathos al ei, precum poezia, muzica bună, arta... adică are impact mai mult estetic decât existențial.
Emoționează și fascinează, evident. Poți să-ți faci un hobby din acumularea de cunoștințe pe această temă, așa cum mulți și-au confecționat un credo strict teoretic din fragmente eclectice culese începând de la religiile primitive și până la budhismul zen.
Or lucrurile de care vorbești presupun relația, adică practica cu toate greutățile, impasurile și primejdiile ei. Nu putem începe contrucția unui zgârie-nori începând cu etajul 50. Prima dată trebuie să ne confruntăm cu solul, cu țărâna din care am fost plămădiți, să învățăm să o transfigurăm urmând aproape Domnului nostru care a și făcut asta la Înviere.
Până la pacea minții, avem de rezolvat problema păcii cu aproapele fără de care prima e iluzie poetică. La fel și bucuria unirii cu Dumnezeu: întâi vine la rând bucuria jertfelnică pentru bucuriile aproapelui, investiția constantă în bucuria lui. Asta mai e numită iubire și e mult mai greu de dobândit decât cunoștințele despre ea.
N-am scris nimic în nume de rău. Dacă ce scrii tu are în spate și o strădanie cu implicații existențiale, jos pălăria. Dacă nu, atunci rămâne o temă de casă permanentă pentru onestitate, înainte de a vorbi despre lucruri care stimulează imaginația să bată câmpii.

Va multumesc, Mihail si Florin!
Eu sunt de-o vreme in travaliul dificil al lepadarii de sclifoselile mintii mele de intelectual. Pur si simplu am obosit sa tot forfec cu gandirea in toate partile. De aici, printre multe consecinte nu tocmai fericite, o exagerare, poate, cand pun in paranteze ceea ce imi pare a fi abuz, ca sa zic asa, de logica. Am devenit suspicios fata de omul (in primul rand ma refer la mine insumi) care le tot gandeste si rasuceste... Iar a cugeta zi si noapte la Legea Domnului, cum spune minunat Psalmul 1, imi pare unirea mintii cu inima, in rugaciune.
Domnul sa ne miluiasca, fratilor! Pace, binecuvantare, bucurie intru Hristos! AMIN+

Draga Mihailc, nu vreau sa ma erijez in postura de povatuitor, pentru ca evident, nu sunt calificat in acest sens. Respectul meu este acelasi, atat pentru cei ce gasesc o afinitate in ideile pe care le prezint, cat si pentru cei ce nu sunt de acord cu ele.

Cuvintele ne sculpteaza pe dinlauntru si fiecare dintre noi are o constructie interioara unica.

Necesitatile psihologice sunt diferite functie de o multitudine de factori. Nu toti avem nevoie de aceeasi “hrana” la un moment dat, dar toti trebuie sa absorbim progresiv principiile virtuoase.

Cand vrem sa construim un zgarie nori, este bine sa avem in minte un proiect, o imagine clara despre cum ar trebui sa arate. Altfel, poate sa iasa cu totul altceva.

Constructia intelectuala este premergatoare faptelor bune. Intelegerea vasta si profunda hraneste abundent instinctele virtuoase, materializandu-le cu usurinta.

Intelegerea vasta este intelectul care sustine virtutile. Se spune ca este vasta, pentru ca virtutile sunt nenumarate. Intelegerea profunda le unifica pe toate intr-o singura traire, in Dumnezeu.

Urcusul este progresiv si echilibrat.

Asadar, nevointa intelectuala trebuie reflectata permanent in toate circumstantele particulare. Altfel, intradevar avem o ruptura intre idee si fapta.

Toate situatiile circumstantiale trebuie identificate in fluxul experientei personale (sa fim constienti de ele) si sa aplicam cu putere virtutile dumnezeiesti.

Virtutile dumnezeiesti se patrund insa numai prin reflectie si rugaciune.

Faptele bune, de exemplu, vin din credinta. Dar credinta este rodul unor procese analitice interioare care trebuie sa ajunga la maturitate.

Frumos, foarte frumos Florine! Imi pare o pledoarie corecta, sanatoasa, cel putin in planul psihologiei concrete, individuale. Cel putin!... (Si asta nu imi pare putin lucru...)
Ei, sa ne rugam acum pentru binecuvantare. pentru pace, pentru sentimente calde, pentru blandete, pentru mangaierea harului, pentru protectie si indrumare sub Sfantul Acoperamant! Slavit fie Hristos, Imparatul si Dumnezeul nostru! AMIN+

AMIN!

Ar fi si o pledoarie despre puterea cutremuratoare a cuvantului AMIN!
In rugaciunile tale, ce semnificatie are acest cuvant?

Semnificatii diverse, cele uzuale pentru crestinul ortodox, de la sensul ca e adevarat in vesnicie ("Amin, Amin spun voua"), pana la dorinta personala a neschimbarii si inca, altele...
Dorinta/ruga ca lucrul exprimat sa ramana asa, mereu viu prin Mila, Puterea, Voia lui Dumnezeu.
Si, nu neaparat, voia mea sa se faca... Ci "Faca-se voia Ta."

N-aș vrea să vezi în intervenția mea o critică ci doar o invitație la meditație pe tema decalajului dintre teorie și practică. Pentru noi, creștinii ortodocși ai începutului de mileniu trei, pericolul confundării trăirii credinței cu deținerea de informații despre credință rămâne de actualitate. Totuși, nu prea văd în ce măsură lecturile despre culmile trăirii duhovnicești, ne poate determina să pornim la drum spre Împărăție, atâta timp cât ne situăm la ani lumină de orice experiență mistică autentică. Planează permanent asupra noastră primejdia idealismului, a neconcordanței dintre ce citim și realitatea de pe teren.

Se subînțelege că înainte de a construi un zgârie-nori trebuie să avem un proiect clar pe care să-l urmăm pas cu pas. Însă, atenție, o construcție trainică are nevoie de un singur proiect și nu de n proiecte divergente din care luăm ce ne place sau ce credem noi, de capul nostru, că s-ar potrivi clădirii noastre. Încă ceva: dacă am găsit un proiect bun degeaba stăm să-l contemplăm la nesfârșit sau să purtăm discuții emoționante, dar sterile, pe marginea lui. Are Liiceanu un eseu formidabil pe tema ”prostiei ca încremenire în proiect”, merită citit și meditat conținutul lui.

Te inteleg foarte bine.

In crestinism se indica cum trebuie sa fim: iubitori, rabdatori, smeriti, evlaviosi..., dar sunt expuse putine metode psihologice prin care sa realizam armonizarea virtutilor cu contextul mundan sau sa realizam unirea experientei cotidiene cu rugaciunea profunda. De obicei, acestea se regasesc in scrierile Sfintilor Parinti dar cu o relevanta mai pronuntata pentru stilul de viata monahal.

Astfel ca, fara o instruire adecvata, aceasta ruptura intre ideal si concret se resimte acut in viata multora.

Din acest motiv am studiat si alte religii, cu un spirit critic, obiectiv, si pot afirma ca am gasit in budismul tantric ceea ce am cautat - metode de ma ruga cand privesc orice forma, de a ma ruga cand ascult orice sunet... asa ca orice experienta senzoriala si conceptuala devine o rugaciune adanca, care uneste clipa de clipa exteriorul cu interiorul.

Fara asimilarea invataturilor specifice Vajrayanei, mi-ar fi fost imposibil sa le descopar singur si sa ma fac lucrator cu norma intreaga.
La inceput, normal, am avut retineri sa citesc si alte conceptii religioase, ca orice crestin conservator, dar in cele din urma m-am scuturat de fixatii si am optat pentru un orizont de cunoastere mai larg. Poate unora nu li se potriveste aceasta cale, insa pentru mine functioneaza si sunt adanc recunoscator tuturor celor ce au impartasit lumii instructiunile profunde ale Vajrayanei.

Oh da, pui o problema foarte importanta si extrem de delicata.
Mi-am pus si eu aceasta problema, ani la rand si continui sa lucrez la ea.
Dar am descoperit doua lucruri:
1) In ultima vreme apar tot mai multe studii in zona numita "Psihoterapie ortodoxa". Avem cel putin 7-8carti de baza din domeniu traduse deocamdata in Romania. Sunt in librarii. Aceste carti ne ajuta sa depasim periculoasa ispita a sincretismului religios. E tipic ce se intampla: ma apropii, cu ganduri bune de fapt, de sursa contaminanta, apoi sunt prins de vraja instrumentului descoperit si ma transform treptat, incat devin cu totul altceva decat banuiam la inceput si ajung chiar sa fiu incantat de descoperire incat caut si adepti si preamaresc cumva un idol si am uitat cine eram si nu vad cine am ajuns caci ochii imi sunt deja acoperiti de lentile inselatoare... Cunosc o multime de oameni care au ajuns in situatia asta si unii nu mai stiu acum sa isi revina...
2) Intrarea cu adevarat in Biserica dizolva, pe masura despatimirii si induhovnicirii, toate dilemele de felul celor pe care le abordam noi aici. Crestinii "seriosi" au depasit ispita acestor incertitudini, prin Duhul.

Strutocamila psihologie/teologie insa, e un semn patognomonic pentru ezitarea de a lepada odata pentru totdeauna pe mamona.

Am fost sedus si de "solutia" asta si inca mai sunt ispitit (sunt psiholog, practician si profesor, de aproape 20 ani).
Dar simt cum treptat, Multmilostivul si Prearabdatorul nostru Domn ma scoate din caznele amestecarii patimase... Asa sa ne ajute, tuturor, Hristos Domnul. AMIN+

Ma bucur si sunt convins ca afli multa mangaiere si luminare in cele sfinte.

Draga Cezar, multi ar vrea sincer sa intre "cu adevarat" in biserica sau sa fie crestini "seriosi", dar nu prea stiu cum. Asa ca se ghideaza dupa indemnurile crestine generale care sunt fie etice, fie dogmatice. Fara o instruire minimala in domeniul epistemologiei si logicii, constructia interioara spirituala a acestora este fragila si parazitata de superstitii. Astfel, virtutile sunt cultivate la intamplare, fara intelegerea cauzelor care le produc si efectelor pe care le genereaza.

Putem spune fara emfaza, ca o educatie de calitate in acest domeniu este mai necesara decat in domeniul medical - pentru ca salveaza suflete.

Din punctul meu de vedere a intra "cu adevarat" in biserica este atunci cand sufletul este luminat neincetat de dragoste pentru oameni si Dumnezeu. Altfel nu putem spune ca inca “am intrat in Biserica Lui Hristos”, in sensul profund al expresiei.

Acesta nu este un lucru facil, este Everestul realizarilor umane si ingeresti. Este stiinta stiintelor insuflata de Dumnezeu atunci cand cugetam la Legea Lui si ne rugam cu cunostinta.

Cei cu har, inzestrati din mila Lui Dumnezeu, nu au nevoie de investigatie si analiza, pentru ca ei pur si simplu stralucesc atunci cand isi ridica mainile impreunate in rugaciune sau spun “Doamne miluieste!”. Insa acestia sunt foarte, foarte putini. Majoritatea dintre noi avem nevoie de contemplatie atent structurata pentru realizarea unei constientizari clare a naturii adevarate a Lui Isus. Numai atunci incepem sa ardem. Altfel, putem spune Isus de multe ori, dar inima noastra sa fie departe de El.

Muzica bisericeasca, ritualul ortodox in general, are putere transformatoare doar atunci cand cunoastem sensurile profunde ale simbolurilor. Atunci auzim mai clar glasul Lui Dumnezeu in urechea inimii.

Marturisesc, Florine, ca imi pare foarte simplu si totodata dificil sa construiesc un raspuns la mesajul tau.

Simplu, deoarece problemele pe care le pui aici sunt, slava Domnului, rezolvate de majoritatea crestinilor pe care ii cunosc, partial si de mine si, in orice caz, reziolvarea se gaseste dintotdeauna in Biserica.
Dificil, deoarece, din ce scrii imi dau seama ca te preocupa lucruri care nu l-ar preocupa pe un om cu minima participare concreta la viata Bisericii, iar asta ma face sa imi pun intrebarea: cum sa/ti explic?.... Da-mi voie, te rog, sa/ti impartasesc din experientele si cunostintele mele, asa rudimentare cum sunt ele.

Mai intai, afirmi ca "multi ar vrea sincer sa intre "cu adevarat" in biserica sau sa fie crestini "seriosi", dar nu prea stiu cum."
Pai, presupunind ca intr-adevar nu stiu cum sa intre si sa fie, solutia e simpla: merg in Biserica, participa la viata Bisericii si astfel vor afla. Bob cu bob, zi dupa zi, prin demersuri personale si prin aportul Bisericii (Sfantul Duh, Preasfanta Nascatoare, sfintii si ingerii, preotul, crestinii impreuna inchinatori, slujbe, carti). Dar daca stau acasa si cugeta, daca invart in minte pe toate fetele presupusele sau imaginatele in minte date ale realitatii Bisericii, atunci nu vor culege decat ce insamanteaza. Inchiderea in sine a cercului pornit din sine, nu duce pe nimeni in Biserica. Deschiderea mintii si a inimii, viata concreta trup si suflet in Biserica, doar acestea constituie impreuna/lucrarea sfintitoare.
Apoi, oamenii vor adeseori sa priceapa din minte (cu tot cu emotii etc.) ceea ce refuza experientei. Aceasta experienta incepe cu Spovedania. Dar, fie din mandrie infantila, fie din desconsiderare arbitrara, unii nu practica Marturisirea si iata: cu o minte intunecata (cum e orice minte fara spovada) vor sa priceapa Lumina... Oh nu, Lumina se lasa cunoscuta prin participare a ceva pe masura, iar aceasta nu poate fi o minte nespovedita ci doar una curatita prin spovedanie smerita, umila fie si pentru cateva clipe (pana reincep pacatele de tot felul).

Adaugi apoi: "Asa ca se ghideaza dupa indemnurile crestine generale care sunt fie etice, fie dogmatice. Fara o instruire minimala in domeniul epistemologiei si logicii, constructia interioara spirituala a acestora este fragila si parazitata de superstitii. Astfel, virtutile sunt cultivate la intamplare, fara intelegerea cauzelor care le produc si efectelor pe care le genereaza."
Dragul meu, aceasta imi pare o prejudecata des intalnita, pe care am trait-o si eu, datorata pur si simplu lipsei de practica concreta. Totul, absolut tot ce creste in sufletul crestinului are un singur izvor: energia lui Hristos, la care avem acces doar in conditiile de existenta mereu si mereu prezentate in Biserica. Le prezinta Domnul in Evanghelie, sunt reluate si desfaasurate in fel si chip in Epistole, sunt iarasi dezvoltate in Filocalia si multe alte carti ziditoare de suflet. Aceste conditii, repet, au ca miez participarea concreta la viata Bisericii.

Adaugi, apoi: "Din punctul meu de vedere a intra "cu adevarat" in biserica este atunci cand sufletul este luminat neincetat de dragoste pentru oameni si Dumnezeu. Altfel nu putem spune ca inca “am intrat in Biserica Lui Hristos”, in sensul profund al expresiei."

Da, dar nu putem face aceasta daca sarim peste etapele firesti ale dezvoltarii omului duhovnicesc. Nu putem trece brusc de la etapa zigotului la cea a nou/nascutului si apoi la batranete. Nu e viabil. Nu se intampla.

In fine, zici : "Cei cu har, inzestrati din mila Lui Dumnezeu, nu au nevoie de investigatie si analiza, pentru ca ei pur si simplu stralucesc atunci cand isi ridica mainile impreunate in rugaciune sau spun “Doamne miluieste!”. Insa acestia sunt foarte, foarte putini. Majoritatea dintre noi avem nevoie de contemplatie atent structurata pentru realizarea unei constientizari clare a naturii adevarate a Lui Isus. Numai atunci incepem sa ardem. Altfel, putem spune Isus de multe ori, dar inima noastra sa fie departe de El.

Muzica bisericeasca, ritualul ortodox in general, are putere transformatoare doar atunci cand cunoastem sensurile profunde ale simbolurilor. Atunci auzim mai clar glasul Lui Dumnezeu in urechea inimii."

Florin, toti primim har, pe masura vietii noastre si prin priceprea si voia Domnului. Fara har am fi morti, de-a binelea.
Uite, eu iti propun sa iei mai putin in considerare pe "cei cu har", pe cei ce stralucesc etc. Hai sa ne raportam la noi, cu privire cat mai smeritoare, cu gand de cercetare intru pocainta, cu un efort de smerenie si de plangere. Si sa cerem Domnului sa Se aplece peste noi ca sa avem duh de pocainta. Sa nu fim miopi sau orbi, sa simtim nevoia de spovedanie deasa, sa avem constiinta intensa si permanenta a nevredniciei personale. Asta cred ca e prioritatea. Aici e lupta, e razboiul. Apoi mai vedem noi...

Nu e nevoie de cunoasterea simbolurilor pentru a primi harul revarsat prin muzica bisericeasca. O simti sau nu direct in inima, asta e tot. La fel ca si gustul mancarii, ca si mirosul unei flori sau frumusetea unei fete... Nu de simboluri e nevoie ci de sensibilitate, de curatie, de nitica smerita cugetare. Oare nu e evident?... Of...

De la Cosmos la firul de praf
 

M-am intalnit de curind cu un prieten "vechi", alaturi de care am petrecut candva 10 ani de multe activitati in comun, studiu, ale tineretii valuri etc. El practica serios yoga, lucra zilnic 5-6 ore, era foarte harnic, daruit, constiincios, avea trecere buna la guru Bivolaru etc. Tanjea dupa perfectiune. mai ales dupa ce l-a parasit iubita... Pana cand i s-au intamplat anumite lucruri (terifiante, fizice si psihice)... A fost salvat in mod, zic eu, miraculos de la moarte. Medicii erau neputinciosi si uluiti de prabusirea brusca a functiilor oprganismului. Dupa incidentele cu pricina si mai ales dupa incidentul major, s-a oprit definitiv cu practica. Abia mai rasfoieste zimbind, mai mult sau mai putin bine dispus..., cate un text care aminteste de lumea din care facuse parte...
Depanam cu el amintiri si, la un moment dat, evoca (interogativ, cerindu/mi parerea) un exercitiu pe care mi-l prezentase cu ani in urma (preluat de la maestrii din ashram).
Deoarece e semnificativ, cred eu, pentru diferenta dintre crestinul ortodox si practicantul yoghin, il prezint aici ff pe scurt (nu cred ca se cuvine o prezentare pe larg, aici pe forumul nostru crestin, desigur, iar mie nu imi face bine, cu siguranta, sa imi amintesc detaliile descrierii facute de prietenul meu).
In esenta, exercitiul propune practicantului sa isi imagineze, cu multa participare, ca paraseste Pamantul si priveste un colt sau altul al lumii, precum si lumea pe ansamblu, din perspectiva unei constiinte largite, cosmice, oceanice (si alte denumiri...). Toate de aici de jos i se par fire de nisip, departe, minuscule si reci... Vietile de aici sunt scame de praf indepartate, neimportante... Durerea, bucuria etc., ale fiecaruia si ale oricui, sunt semne lipsite de viata, iluzie, fum, lucruri minore. Urmeaza sa experimenteze diminuarea importantei emotiilor, problemelor, grijilor.... Detasare..., pace..., seninatate....
Cunosti refrenul?....

Nu comentez aici acest exercitiu. As fi extrem de critic, in vreme ce eu ma straduiesc sa fiu conciliant, nu rautacios.

La polul opus, un om care se vede pe sine intr-o maniera cu totul diferita, are constiinta identificarii sale aproape totale cu o alta constiinta / cea a unui fir de praf neinsemnat de pe talpa unui vacar care se intoarce obosit acasa.
De acolo, avind sentimentul profund ca e un fir de praf, de pe firul uscat al unui smoc de iarba plin de balegar, gandeste simte si actioneaza acest om. El nu e departe si deasupra lumii, ci in cel mai umil loc al ei, la balegarul vietii pamantesti. Nu indrazneste sa urce la problemele oamenilor, ar vrea mult sa fie capabil sa serveasca, cumva, sa aduca folos vreunei fapturi... Se teme ca nu e capabil in nici un caz sa ajute vreun semen. Ce poate un fir de praf de pe o cizma murdara? ....
Indrazneste totusi sa nadajduiasca un lucru: ca Bunul Dumnezeu il va invrednici si pe el de vreo fapta buna. Si pentru ca doreste mult sa fie de folos pe lume, iubind oamenii care i se par urias de buni si de capabili comparativ cu el, se nevoieste permanent, se struneste, se roaga, participa la slujbe, se scruteaza cu asprime, isi vede toate ale sale in lumina poruncilor lui Dumnezeu si nadajduieste. Simte ca Domnul il ajuta, totusi, ca il ingaduie, ca are grija mare de el, nevrednicul, ca ii da mari bucurii, mari si simple, clipa de clipa.

Sunt doua posturi opuse de a te plasa sufleteste.
E limpede ca de aici decurg doua feluri radical diferite de conduita.
Am expus cum am putut aceasta diferenta, imi cer iertare pentru nepricepere...
Dumnezeu sa ne poarte de grija iar noi sa ne ingrijim cu intelepciune! AMIN+

Nu toate invataturile sunt bune si nu toate mintile pricep invataturile bune.
Accidente se produc in ambele cazuri.

Insa este intelept sa ne ferim de generalizari plecand de la cazuri particulare.

Parerea mea este ca MISA poate produce accidente grave asa cum si in crestinism avem cazuri similare cu cel de la Tanacu.

Dar a face comparatii intre sisteme de gandire pe baza acestor exemple este o extensie superficiala, fara fundament.

Sunt de acord ca exemplificarea ta, cazul prietenului tau, reprezinta un mod gresit de a concepe lumea. Detasarea este o extrema asa cum este si implicarea. Calea de mijloc este intelegerea corecta sau adevarul. Orice abateri de la cumpatarea rationala ne penalizeaza intr-un fel sau altul, indiferent de credinta pe care o avem.

In cazul celor care urmeaza invataturile MISA probabil, efectele negative cele mai des intalnite sunt de depersonalizare si alienare. Dar acestea se pot produce si la crestinii ferventi, care fara o intelegere matura a realitatilor interioare si exterioare, alearga catre Hristos fara cumpatare si intelegere.

De unde vrei sa vina maturitatea intelegerii lui Hristos?..........
De la om?
Din pom?
Din Nirvana?.........

Fara Hristos (Duhul Sfant "Care va va conduce la tot Adevarul") nu poate fi inteles Hristos!

Florin, ratacesti, ratacesti...
Nu cunosti, acum e vadit, macar minimal, Scriptura... Hai la studiu, frate, pana nu devenim penibili, amandoi...

Cine "alearga catre Hristos fara cumpatare si intelegere" - fericit este!
Hristos il intelepteste pe om,
Hristos ii da omului cumpatarea,
Hristos hraneste pe cel flamand,
Hristos adapa pe cel insetat,
Hristos il odihneste pe om cu toata pacea,
Hristos face totul, El, prin Care toate s-au facut! AMIN+

Daca nu va este cu suparare, voi spune si eu parerea mea bazata pe experienta proprie, pe experienta dureroasa.
Scriu in mod special pentru Florin, iti vad zbaterea... poate te ajuta cu ceva experienta mea de 18 ani de cautari prin alte cai decat ortodoxia.
Si eu am ratacit... si am ratacit mult, am cautat fericirea si starea de bine, pacea peste tot, am inceput cu religia si am terminat cu psihologia, le-am combinat, le-am impletit, ce a iesit..? nimic bun! un om zdruncinat din temelii cu episoade acute de disperare, depresie, cu slabiciuni trupesti. Ce m-a vindecat? Ortodoxia.
Am practicat meditatii de tot felul, din toate curentele, budism, zen, tot ce aparea nou luam la studiu autodidact. Cu religiile orientale nu am rezolvat mare lucru, meditatiile acelea si toata filozofia lor se bazeaza pe iubirea de sine si aici cred ca trebuie sa subliniez, este diferenta esentiala fata de ortodoxie. Se construieste un ego subtil si foarte puternic mascat de o pace si un echilibru de multe ori de nezdruncinat. Dar eu simteam ca acolo nu e totul, ma linisteam si apoi simteam ca mai trebuie ceva, era o pace goala, o liniste care te separa de tot si nu iti dadea nici o satisfactie. Crestinismul ortodox cere renuntarea la sine dar nu pentru ceea ce cere orientalismul ci pentru Hristos. Toate, absolut toate curentele care propovaduiesc asa zisa iluminare te duc prin tehnicile lor in punctul in care ti se cere sa renunti la tine, sa te "golesti", sa devii ca un "flaut" la care va canta apoi absolutul. Tu trebuie sa te golesti ca sa fii umplut de ceva... De multe ori am ajuns in acest punct din care nu am putut inainta, nu puteam sa renunt la mine pentru ca nu stiam ce ma va umple, aveam o reticenta... desi credeam ca nu exista decat sinele absolut, dumnezeirea care umple totul, prana, energia cosmica... bla bla, miliarde de teorii imbecile.. si eu le credeam pe toate. Nu stiu ce anume ma frana, ce ma oprea in acest punct, imi doream acea iluminare atat de discutata, atat de minunat prezentata, acea pace in care nu trebuie sa mai faci nimic, se duc toate grijile si ai ajuns un fericit... niste prostii evident. Uite, acum stiu ca nu ma lasa Hristos din mine, de la botez, dar atunci nu stiam. Dracul nu te obliga, iti cere doar sa te dai lui de bunavoie, dar nu te poate forta, vine si te ispiteste cu tot felul de minunatii, iti arata toate "bogatiile lumii", ti le promite, cu conditia sa-ti vinzi sufletul lui, poate nici nu constientizezi dar asa este, tu crezi ca nu gresesti cu nimic...

Diavolul s-a gandit la tot, a atacat toate bresele, nu exista cotlon in care sa nu fi rasarit si variante modificate genetic ale celui rau. Fiecare isi poate alege de pe taraba ceea ce doreste, tehnici condimentate cu iz de ortodoxie (vezi radiestezia care invoca Sfanta Treime in tehnicile de masurare), isi poate alege varianta autohtona (ortodoxia) sau pe cea otravita dar aspectuoasa de import. Este foarte greu discernamantul... este aproape imposibil si va marturisesc asta din multa literatura ingurgitata si din aplicarea acesteia pe pielea proprie.
Diavolul a falsificat toate principiile de baza ale mantuirii, la inceput seamana toate si miros a ortodoxie apoi se indeparteaza... initial cu un unghi foarte mic, de adevar, dupa care capata orbita proprie si ajung adevaruri de sine statatoare, noi adevaruri... pentru oameni noi... Se renunta incet si la ideile si la vocabularul invechit..
Pacatul de baza al new-ageistilor este mandria camuflata in smerenie adanca, o smerenie ghidata de principiul iubirii de aproape, dar, acest principiu este cladit pe iubirea de sine, "daca nu stii sa te iubesti pe tine, nu poti iubi pe nimeni". Se pune o temelie gresita.
Cunosc multi astfel de oameni minunati, priviti cat sunt de lipsiti de griji, cata iubire au, cata rabdare, dar le lipseste ceva si ei nu stiu ce, diavolul ii tine sedati intr-o anestezie spirituala in care le propovaduieste automultumirea, autosuficienta...

Nu stiu cat am fost de clara, e atat de mult de spus incat s-ar putea scrie tomuri intregi despre subiect.

Am alergat si la tehnicile mai noi din domeniul dezvoltarii personale, la NLP (programare neurolingvistica), analiza tranzactionala, etc. Exista o carte a unui american Antony Robbins parca, Putere nemarginita, in care descrie o gramada de modalitati prin care se leaga fiziologia de trairile interioare. Cartea asta ma fascinase cu totul, am lucrat multa vreme cu tot felul de "ancore". Ancorele sunt niste pacaleli, tu te pacalesti singur ca sa obtii instant o stare dorita. Pana la urma am realizat ca nici NLP-ul nu ma ajuta sa ma cunosc cu adevarat ci doar ma ajuta sa imi modelez starile, trairile, ca si cum as fi o bucata de plastilina din care pot face orice vreau. Dar toate lucrurile astea nu te ajuta cu nimic. Absolut cu nimic. Revine din ce in ce mai stresant dorul de Adevar, de Dumnezeul cel Adevarat, sufletul incepe sa se chinuie de atata alergare dupa cai verzi pe pereti, toate astea sunt lucruri de suprafata, nimic nu ajuta, dedesubt e problema, dedesubt este cheia de care are nevoie sufletul omului pentru eliberare. Nu exista nirvana, astea sunt prostii, exista draci care au inventat lumi in care ii tin prizonieri pe cei ce au renuntat sa-L caute pe Dumnezeu.

Doar Ortodoxia m-a eliberat de toate prostiile si fantasmele, m-a scos din anestezia spirituala, oamenii au nevoie de ceea ce se numeste trezvie, adica de o stare in care sa simta, sa fie responsabili, sa raspunda in fata lui Dumnezeu clipa de clipa de actiunile lor, nu de fuga de realitate. Toate celelalte cai inseamna doar fuga in ireal.

Sa ne traiesti, Oana si Domnul sa te binecuvinteze pentru expunerea ta, fie si pe scurt, pe care ai facut-o aici.
Da, asa am perindat si eu, ratacit dela Toni Robbins cu CD-urile lui fascinante, la Eric Berne si starile Eului.
Or avea toate vreun rost, folosite cu discernamant o fi ceva bun si acolo.
Dar dorul de Dumnezeu, insamantat in noi, ne cere altundeva, altceva...
Poate ai vreme si dispozitie sa mai povestesti cate ceva din experienta ta. Voi incerca si eu, poate pe un topic nou, creat special pentru "ratacitori", ce zici? cred ca multi am avea de impartasit lucruri folositoare celor care inca ratacesc cu panzele sus in puterea lumescului, (prea)omenescului...

Mie mi-e mai degraba rusine cu toate acele lucruri, am mai incercat sa vorbesc pe privat cu unii, cu altii despre ele.. dar cam atat. Sunt niste rataciri ingrozitoare, omul poate innebuni efectiv.. Desigur, daca intereseaza pe cineva, pot impartasi din amara si deloc laudabila mea experienta in domeniul spiritual din afara ortodoxiei.

Partea plină a paharului, în experiența ta, a fost nevoia de înțelegere a faptului de a fi și de telos (scop) pentru ființare. Fără rătăcirea prin fundăturile alternativelor (iluzorii) la creștinismul autentic, n-ai fi aflat adevărul Bisericii, chiar dacă ai ajuns la el pe o cale ocolită. Biserica e mereu la îndemână, dar câteodată avem nevoie de un exil, precum fiul rispitor, pentru a înțelege adânc și pe propria piele realitatea profundă desemnată prin cuvântul acasă.

Avva Antonie

10. Zis-a iarasi: sunt unii care si-au topit trupurile lor cu nevointa si pentru ca nu au avut ei
dreapta socoteala, departe de Dumnezeu s-au facut.

Draga Cezar, si aceia alergau cu buna intentie catre Hristos.

Buna Oana,

Ma bucur ca ai gasit liman in Ortodoxie,
ca ai gasit aici trairile cele mai curate si patrunzatoare.

Ce meditatie poate misca mai mult si trezi sufletul cu putere decat ascultarea si inganarea cu lacrimi a "Luminii Line" la vecernie?

Dar avem nevoie pe langa emotie curata si de patrundere intelegatoare in adancul Lui Dumnezeu.
In crestinism nu am inteles cum sa tin "mintea fara forma" in rugaciune, asa cum indeamna cu dragoste Sfantul Grigorie Palama.

Eu in ortodoxie am invatat sa renunt mai intai putin cate putin la ideile mele preconcepute si sa astept cu rabdare. Initial cateva luni bune am citit paraclisul Maicii Domnului zilnic de doua ori pe zi, cand ma trezeam si cand ma culcam, il aveam in canon, se razvratea totul in mine, simteam ca ma dor genunchii, ca nu inteleg nimic din rugaciunea asta, citeam si parca citeam asa gol si fara rost. Cand i-am spus asta parintelui duhovnic, mi-a spus "tu citeste acolo ca dracii stiu" si am citit in continuare. Apoi dupa un timp am inceput sa simt multa bucurie si dragoste cand citeam, si se amplifica de fiecare data. Asta a fost inceputul meu in ale rugaciunii.

Rugaciunea trebuie facuta fara un scop tehnic, se va ajunge si la tehnica prin practica, cred eu care nu am ajuns acolo. Scopul e comuniunea cu Dumnezeu, eu nu am alt reper decat sa simt ca se aprinde firul verde intre mine si Dumnezeu, sa ma inchid in cuvintele rugaciunii, dar nu in cuvintele mele care sunt ca un mal, ca un noroi ci in cuvintele rugaciunii construite de cei vrednici, cuvinte ce se aseamana cu o apa limpede, curata. Acolo ma odihnesc. Daca va veni acea vreme in care sa ma pot ruga atat de curat... voi simti probabil, pana atunci ma rezum la a ma ruga oricum, asa cum pot, rugaciunea este aer, oxigen pentru suflet. Roaga-te asa cum poti tu si Domnul va pune harul lui peste tine, Dumnezeu nu lasa rugaciunea fara rasplata.

Draga Florin, sunt nevoit sa citez:
"Cand iti arat cu mana, nu ma musca de deget... Uita-te, mai degraba, incotro arat!"
Uita-te (pe tine), sau pune-te, in paranteza mica, macar o clipa...
Iertare.

Florin, oare Avva din care ai citat ignora harul Domnului care insoteste pe cei fericiti de Cuvantul Domnului? (toti saracii, insetatii si flamanzii)
Oare omul a fost cel care a nascocit apropierea de Dumnezeu? Sau, nu cumva Domnul a pus in om, ca pe o busola, ca pe un instinct, dorul de Dumnezeu.... chemarea intoarcerii Acasa...
Oare Avva se refera la oamenii care isi asculta pornirea inimii sagetate de Duhul si pornesc in cautarea lui Dumnezeu (precum Sfantul Simeon, copil, la 13 ani)?
Oare cei la care se refera Avva nu erau tocmai oamenii care isi inchipuiau ca prin vointa lor, prin tehnica lor, prin scopurile lor, prin toate ale lor, prin ei, ei si numai ei, mereu ei, ei, ei , ei... il vor afla pe Dumnezeu?
Nu se refera oare la lepadare de sine? Nu la ascultare? Nu la smerenie? Nu la pericolul mortal al mandriei care isi inchipuie ca e suficient sa vrea omul si, gata, il detine pana si pe Domnul?
Oare cand saracul se avanta spre Domnul, o face pentru ca stie el cum sa faca? Sau nu oare, mai degraba, pentru ca, simtind si resimtind umilinta adanca, pocainta, frica de Dumnezeu, nadajduieste ca, poate, in ciuda pacatelor personale si a mizeriilor de tot felul, a nevredniciei si neputintei omenesti, in ciuda acestor limite omenesti ale firii cazute - Domnul va avea mila, asa cum noi si spunem: "Doamne, miluieste!".

Oare nu rastalmacim, rupind din context?

Fireste ca multi smintiti au navalit, in inchipuirea lor, in Biserica. Crezind ca fac ei ispravi si pe Acolo, cum au facut, in inchipuirea lor, in lume (unde au facut de fapt tot prapadul).
Din mandrie au purces. Ca sa smulga, vorba poetului, lauri pe care ii doreau in panoplia falirii personale. Ca sa "ajunga", sa parvina pana si in "tacuta memorie a lui Dumnezeu"..., conform placerii si vointei lor desfranate.
Si s-au apucat de mii de matanii si altele... Facind giumbuslucuri si tumbe cu iz monahicesc si dindu-si cu parerea (cum oi fi facind si eu, nefericitul, acum...) asupra unor lucruri pe care nu le pricepeau, nu le traiau, nu le voiau...
La acestia cred ca se refera Avva, punind stavila cuvenita, atentionarea, indemnul spre luarea aminte (la sine).
Ca omul meschin si neinfrinat, tot increzutul si trufasul, se intinde ca o guma de mestecat, ca un elastic sau ciorap, in extensii caricaturale, facind spagate pana la o limita, amestecind rugaciuni si alte lucruri conducatoare la sfintenie doar asa, ca o gimnastica...
Fac si eu demonstratii zilnice de intindere a ligamentelor, ma contorsionez, sa vad pana unde ma tine, apoi cand incep durerile gata, o las mai moale, sa nu imi scrintesc vreo glezna sau vreun zgarci din nobila-mi articulatie... Cum simt ca incepe sa ma coste cu adevarat, ca trebuie sa lepad cu adevarat ceva din ale mele, gata! Devin istet! pai ce, sunt prost?... hehe, drept cine ma iei... faceam si eu asa, de chestie, pe guma!...
Nu este asa crestinul, nu este asa... Nu jucam mima in Biserica. Sau, in orice caz, ne rugam Bunului Dumnezeu sa ne ajute ca tocmai aceasta sa nu cumva sa facem, constienti de lipsurile noastre mari, si zicem cu plans: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele" si altele ca aceasta.

Dar omul indurerat care alearga la Doctor, bine face. Il ajuta Doctorul, de indata ce ii vede minima intentie curata, sincera, adevarata. Cum de nu e limpede acest lucru? Ca doar despre impreuna-lucrare vorbeste intreaga Ortodoxie, slava lui Dumnezeu!

De fapt, nu navaleste nimeni in Biserica. Smintii navalesc (doar) in biserici.

Pana la sfarsitul vietii noastre suntem ispititi, spun sfintii parinti.

In ispitele de-a dreapta (exagerari sau fixatii in cele virtuoase) si ispitele de-a stanga (pacatele obisnuite).

De aceea, multi dintre acestia considera dreapta chibzuinta, virtutea intaistatatoare - fiind absolut necesara pana la atingerea mintii smerite si inimii iubitoare curate.

Da, desigur. Iar dreapta chibzuinta este un dar oferit de Duhul Sfant, de obicei dupa multe nevointe ale crestinului ortodox.
Nevointe care se petrec in Biserica. Adica in relatia unui crestin ortodox (evident o persoana care a primit Sfanta Taina a Botezului) cu Hristos Cel Rastignit si Inviat, cu sfintii Lui, cu Ingerii, cu alti crestini ortodocsi in cadrul eclesial (si in afara lui). In ascultare de duhovnic, in participarea la slujbe si in primirea Sfintelor Taine.

Citatele din Sfintii Parinti nu sunt destinate sa devina subiect de discutii in afara Bisericii. Nu pentru astfel de trasee au fost emise. In lume, ele produc confuzie, sminteala, amestec nebunesc. Sunt deja cunoscute prea multe detalii ca sa mai fie nevoie acum de alte precizari.
Sfintii Parinti vorbesc si scriu pentru oamenii care cauta mantuirea prin Iisus Hristos, asadar in Biserica. Sunt pastori, invatatori, protectori ai crestinilor, iar nu autori de tabloide prin fituicile din baruri.
In afara practicii, a vietii concrete in Biserica nu vad nici un folos (in planul induhovnicirii) de a cita din Pateric sau alte surse.
Oricine poate discuta si spune orice despre oricine. Dar pentru mantuire conditiile au fost deja stabilite in Biserica. Orice comentariu pe langa este, evident, inutil. Si, cel mai des este, desigur, pacat. Si partasie la pacat. De aceea, in Biserica obisnuim sa nu risipim vorbe si timp cu oamenii care se incapatineaza sa fie potrivnici Invataturii Bisericii lui Hristos. Acum inteleg si eu mai bine rostul acestei practici sfinte.