Despre iubire - extras din Profetul - Kahlil Gibran
 

Atunci Almitra zise: „Vorbeşte‑ne despre Iubire.”

Iar el îşi înălţă capul privind mulţimea şi o tăcere adâncă pogorî peste toţi. Apoi, cu o voce mare, începu:



„Când Iubirea vă face semn, urmaţi‑i îndemnul,

Chiar dacă drumurile‑i sunt grele şi prăpăstioase,

Şi când aripile‑i vă cuprind, supuneţi‑vă ei,

Chiar dacă sabia ascunsă‑n penaju‑i v‑ar putea răni,

Iar dacă vocea‑i vă vorbeşte, daţi‑i crezare,

Chiar dacă vocea‑i ar putea să vă sfarme visurile, asemenea vântului din miazănoapte care vă pustieşte grădinile.

Fiindcă, precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi, ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile.

Precum ea se ridică până la înălţimea voastră, alintându‑vă ramurile cele mai fragile care freamătă în lumina Soarelui,

Tot la fel va răzbate până în adâncul rădăcinilor voastre, zdruncinând încleştarea lor cu pământul.



Asemeni snopilor de grâu, ea vă seceră.

Vă treieră pentru a vă descoji.

Vă vântură spre a vă curăţa de pleavă.

Vă macină până la înălbirea făinii.

Vă frământă până ajungeţi foarte supuşi,

Ca apoi să vă hărăzească focului său şi să puteţi deveni pâinea sfântă la ospăţul divin.



Toate acestea vi le va da Iubirea, pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte tainele inimii şi astfel să deveniţi o parte din inima Vieţii.



Dar dacă, stăpâniţi de teamă, veţi căuta doar tihna şi plăcerea dragostei,

Atunci e mai bine să vă acoperiţi goliciunea şi să ieşiţi din treierişul Iubirii,

Spre a vă întoarce în lumea fără de anotimpuri, unde veţi râde, dar nu cu întreaga voastră bucurie şi unde veţi plânge, dar nu în toate lacrimile voastre.



Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine.

Iubirea nu stăpâneşte şi nu vrea să fie stăpânită,

Fiindcă Iubirii îi este de ajuns Iubirea.



Când iubiţi, nu trebuie să spuneţi: „Creatorul e în inima mea”, ci mai degrabă: „Eu sunt în inima Creatorului”,

Şi să nu credeţi că puteţi croi singuri drumul Iubirii, fiindcă Iubirea, dacă o meritaţi, vă va arăta drumul ea însăşi.



Iubirea nu are nici o altă dorinţă decât aceea de a se împlini.

Dar dacă iubeşti şi trebuie să ai dorinţe, fie ca ele acestea să fie:

Să te topeşti şi să devii izvor ce sursurul în noapte‑şi cântă,

Să cunoşti durerea prea marii duioşii,

Să fii rănit de înţelegerea Iubirii,

Să sângerezi de bunăvoie şi bucurându‑te,

Să te trezeşti în zori cu inima întraripată şi să înalţi mulţumire pentru încă o zi de Iubire,

Să te odihneşti la ceasul amiezii şi să cugeţi la extazul Iubirii,

Să te întorci împăcat acasă la ora amurgului,

Şi apoi, să dormi înălţând în inimă o rugă pentru cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă.”

Foarte frumos.

Dar nu inteleg de ce ati postat la "alte religii" ?

Poate pentru ca nu exista un topic dedicat poeziei :)
mai multe date despre poetul, prozatorul si eseistul libanez aici: http://ro.wikipedia.org/wiki/Khalil_Gibran

„Profetul“ este şi va rămâne, fără îndoială, o carte de excepţie, editându-se necontenit în engleză, arabă, franceză şi încă peste 20 de limbi ale Terrei, depăşind azi tirajul de un milion şi jumătate de exemplare, bucurându-i cu harurile ei pe nenumăraţii căutători de alese frumuseţi.

<EM>Cititorii vor avea, aşadar, la îndemână această Biblie modernă în care, deschizând-o, vor avea adevărate revelaţii cu privire la relaţia dintre noi şi Divinitate, vor descoperi

Despre Cuvânt Khalil Gibran
 

Atunci un literat spuse: "Vorbeşte-ne despre cuvânt."
Şi el începu:

"Vorbiţi atunci când încetaţi a mai avea pace cu propriile gânduri;
Când nu mai puteţi rămâne în singurătatea inimii, viaţa vi se mută pe buze, iar sunetele sunt un divertisment spre trecerea timpului.
Şi, de cele mai multe ori, în discursurile voastre, gândirea vă este pe jumătate ucisă.
Fiindcă gândirea este o pasăre a înălţimilor, care, în colivia cuvintelor, izbuteşte doar să-şi desfăşoare aripile, dar nu poate zbura.
Unii dintre voi, din teama de a fi singuri, caută tovărăşia vorbăreţilor.
Tăcerea singurătăţii le dezvăluie acestora eul lor în toată goliciunea sa şi ar dori să fugă de ei înşişi.
Unii dintre voi vorbesc şi, fără să ştie şi fără premeditare, dau la iveala un adevăr pe care ei înşişi nu-l înţeleg.
Mai sunt şi alţii care păstrează în ei adevărul, însă nu-l dau pe seama cuvintelor.
În firea acestora spiritul sălăşuieşte în ritmul tăcerii.
Când îţi întâlneşti prietenul pe marginea drumului ori în târg, fie ca spiritul să-ţi anime buzele şi să-ţi călăuzească limba.
Fie ca vocea-i prin vocea ta să grăiască auzului firii sale;
Numai astfel sufletul tău va păstra adevărul inimii tale, aşa cum buchetul vinului este cel care stăruie.
Chiar şi când i-ai uitat culoarea, iar cupa de mult nu mai este."

Khalil Gibran a fost un poet si filozof musulman. Si mie imi placea pana cand am dat de niste poezii in care critica pe Maica Domnului.

Un musulman (traitor) n-ar putea sa o critice niciodata pe Maica Domnului, asa cum nu o critica nici crestinii; poate i-ai inteles gresit mesajul. Ea e una din cele 4 femei pretuite in Islam, chiar daca nu e privita ca Nascatoare de Dumnezeu. Din cate stiu, Khalil Gibran s-a nascut si a crescut intr-o familie libaneza crestina maronita, nu musulmana. In cartea "Iisus- Fiul Omului" ne prezinta, printre altele, marturiile impresionante ale unor mame: suferinta Mariei la rastignire vazuta prin ochii Suzanei din Nazaret, tulburarea Mariei la aflarea vestii ca a fost aleasa, vazuta prin ochii Anei si altele. Cartea cea mai controversata a lui a fost "Spirite rebele" , fiind acuzat de erezie de catre autoritatea otomana, care stapanea Libanul, datorita pozitiei sale anti-clericale si anti-feudale, exemplarele sale fiind arse in piata publica.

Eu am citit cate ceva din Gibran cand nu eram credincios si eram pasionat de new-age. Chiar si atunci mi s-a parut curioasa poezia lui, nu avea mare legatura cu crestinismul (eu credeam ca e musulman), parea un fel de new-age.
Acum mi s-a confirmat impresia citind si wikipedia in engleza: http://en.wikipedia.org/wiki/Khalil_Gibran
El s-a nascut intr-o familie catolica de rit maronit. In wikipedia in romana scrie ca a fost excomunicat: "Este excomunicat din cadrul comunităţii creştine maronite din care făcea parte, datorită convingerilor sale religioase prea flexibile, poziţiei împăciuitoare faţă de religiile creştină şi musulmană."
De fapt in engleza scrie ca era influentat de teosofie. "Much of Gibran's writings deal with Christianity, especially on the topic of spiritual love. But his mysticism is a convergence of several different influences : Christianity, Islam, Sufism, Hinduism and theosophy."

Societatea Teosofica este infiintata in 1975 si este o societate oculta care sub forma unui amestec de religii combinate cu crestinismul aduce de fapt conceptiile hinduismului si budismului in apus. http://www.crestinortodox.ro/secte-c...ia-124716.html
Chiar fondatoarea, Helena Blavatsky, o rusoaica de etnie germana, fusese un timp in Tibet, dupa care a spus ca e medium si astfel a infiintat aceasta societate. Chiar propovaduia un Mesia, Maitreya, acesta a fost gasit intr-un indian care a fost initiat apoi in practici oculte (e descris ceva in parintele Paisie si marii initiati). Numai ca indianul s-a revoltat la un moment dat si nu mai vrut sa fie mesia, asa ca a trait pana la batranete ca un om normal.
Rudolf Steiner a fost un membru de marca a acestei societati, a plecat din cauza ponderii prea mari puse pe religiile orientatel si a propovaduirii unui mesia. Si-a format propria societate, tot oculta, care incerca sa imbine ocultismul cu stiinta, numita antopozofie.

Revenind la Gibran, se pare ca in America a luat contact cu aceste conceptii si si-a insusit o parte din ele.
Teosofia e de fapt initiatoarea conceptiilor new-age. Se pare ca scopul a fost atins, azi multi oameni au conceptii new-age (imbinare a religie cu paranormalul) si probabil si conceptiile ecumeniste au o radacina de aici (imbinarea religiilor sau cultelor crestine).
Cartea "Profetul" ar sugera ceva de tipul mesia , in engleza scrie: "The book became especially popular during the 1960s with the American counterculture and New Age movements."

Dar despre poezie aveţi ceva de spus ? Aţi citit-o ?

Despre bucurie și tristețe
 

Straiele - Kahlil Gibran
 

Într-o zi Frumuseţea şi Urâţenia s-au întâlnit pe ţărmul mării. Şi-au spus una alteia: "Hai să ne scăldăm în mare".
S-au dezbrăcat şi au înotat în apele mării. După puţin timp, Urâţenia a venit la mal, s-a îmbrăcat cu hainele Frumuseţii şi a plecat.
Frumuseţea a ieşit din apă şi nu şi-a mai găsit straiele; îi era ruşine să rămână despuiată, aşa că s-a îmbrăcat în straiele Urâţeniei. Apoi, Fumuseţea a plecat.
Şi până în ziua de azi, bărbaţii şi femeile o încurcă pe una cu cealaltă.
Cu toate acestea, sunt unii care văd faţa Frumuseţii şi o recunosc în ciuda hainelor. Şi mai sunt unii care cunosc faţa Urâţeniei, iar straiele nu o ascund de ochii lor.

Despre bine și rău - Khalil Gibran
 

Atunci, unul dintre bătrânii cetăţii spuse: „Vorbeşte-ne despre Bine şi despre Rău”.
Şi el răspunse:
„Despre binele care sălăşluieşte în voi aş putea vorbi, dar nu şi despre rău.
Fiindcă răul ce-i oare, dacă nu binele chinuit de propria-i foame şi de propria-i sete?
Într-adevăr, când binele este hămesit, el îşi caută hrana chiar în cele mai întunecate hrube, iar când este însetat se adapă chiar din apă moartă.

Sunteţi buni când sunteţi una cu voi înşivă;
Totuşi, când nu sunteţi numai cu voi înşivă nu sunteţi răi,
Pentru că o casă învrăjbită nu-i un cuib de hoţi; ea nu este decât o casă învrăjbită;
Iar o corabie fără cârmaci poate rătăci fără scop printre stânci, fără să se scufunde.

Sunteţi buni când încercaţi să dăruiţi din voi înşivă.
Totuşi nu sunteţi răi când căutaţi să câştigaţi pentru voi înşivă,
Fiindcă atunci când căutaţi un câştig, nu sunteţi decât o rădăcină care, prinzându-se de pământ, se hrăneşte din sânul acestuia.
Desigur, fructul nu poate spune rădăcinii: „Fii asemenea mie, plină şi rumenă, dăruind fără oprire din abundenţa ta”.
Fiindcă pentru un fruct a dărui este o nevoie, aşa cum pentru rădăcină a primi este o nevoie.

Sunteţi buni când sunteţi deplin treji în discursurile voastre,
Totuşi nu sunteţi răi când picotiţi, când limba vi se clatină ameţită,
Şi chiar un discurs cu poticneli poate fortifica o limbă slabă.

Sunteţi buni când cu pas ferm, întreprinzători, mergeţi către scopul propus,
Totuşi nu sunteţi răi când vă îndreptaţi într-acolo şchiopătând, pentru că, chiar cei ce şchioapătă nu rămân în urmă.
Însă cei care sunteţi puternici şi iuţi, feriţi-vă să şchiopătaţi în faţa celor schilozi, cu gândul că le faceţi plăcere.
Sunteţi buni în nenumărate rânduri şi nu sunteţi numaidecât răi când nu sunteţi buni,
Nu faceţi decât să hoinăriţi şi să leneviţi.
Ce păcat că nici cerbii nu pot învăţa broaştele ţestoase să fugă precum vântul!

În dorul după eul vostru uriaş vă stă bunătatea, iar această năzuinţă trăieşte în voi toţi.
La unii, însă, bunătatea este un torent ce se prăvale furtunos spre mare, ducând cu el tainele colinelor şi cântecelor pădurilor,
Iar la alţii, asemenea-i unui biet pârâiaş, care se pierde în meandre, ocolind şi întârziind înainte de a atinge ţărmul mării.
Dar cel cu năzuinţa arzătoare să nu zică, cumva, celui a cărui dorinţă e mai domoală: ”Pentru ce eşti încet şi leneş?”
Fiindcă cei buni nu-l întreabă pe cel gol „unde ţi-s hainele?”, nici pe cel fără de acoperiş, „ce s-a întâmplat cu casa ta?”.

Despre prietenie Khalil Gibran
 

„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.
El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,
El este căminul şi masa voastră,
Fiindcă la el veniţi, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de linişte.

Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzaţi acel „da” aşteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa-i, precum pentru alpinist muntele apare mai desluşit văzut din depărtarea câmpiei;
Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.

Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie;
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul;
Şi la ce-i bun prietenul dacă îl căutaţi doar spre pierdere de vreme?
Căutaţi-l întotdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu şi vidul din voi,
Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.”

cine e "Profetul"?
 

Mihailc, cine e, dupa cum intelegi tu, " Profetul"? ce face el?


mie mi se pare exceptionala cartea asta.
atata cumsecadenie si intelepciune!!
nu toti sunt crestini in lumea asta, dar daca oamenii ar trai macar dupa cum recomanda "Profetul" am fi toti mult mai buni!

chiar ma gandeam sa dau cadou cartea asta unui prieten e ziua lui.



"schimbarea inimii (metanoia) te duce in Imparatie unde descoperi puterea dragostei de a tamadui" Th.Moore, Writing in the sand.

”Profetul” este titlul unui ciclu de poeme sapiențiale aparținând poetului libanez Khalil Gibran. A apărut în românește la editura Herald

http://www.edituraherald.ro/bookdeta...arul%20iubirii

Almustafa
 

Multumesc. Asta stiu. Eu vroian sa stiu cine crezi tu ca e Almustafa, de fapt... as zis grestit "Profetul".

K.

Un alter ego al poetului. Kahlil e egal cu sine în aproape toate scrierile sale.

multumesc.
se poate spune ca Almustafa e un om care se pregateste sa moara si impartaseste celorlalti "din satul" lui ce a invatat el de la viata in .. viata asta?
Dvs. intelegeti din text ca Almustafa va muri?

Am mai discutat cu cineva ideea asta si nu am ajuns la consens.

Multumesc.

K.

În ”Profetul”, epicul este subordonat conținutului tematic al poemelor și are ca scop o punere în scenă, a realiza un cadru pentru buna receptare a esențelor. Almustafa nu-mi pare deloc un personaj individualizat ci e ecoul regăsirii de sine a unei comunități umane care și-a uitat reperele. El va muri negreșit dacă mesajul său va fi uitat sau ignorat, în acest sens putem spune că profetul și profeția sunt una.

Despre căsătorie Khalil Gibran
 

Despre copii - Khalil Gibran
 

„Copiii voştri nu sunt copiii voştri.
Ei sunt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Şi, deşi sunt cu voi, ei nu sunt ai voştri.

Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteţi găzdui trupul, dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteţi vizita nici chiar în vis.
Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să îi faceţi asemenea vouă,
Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sunt azvârliţi.
Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”

Fiul Omului - Khalil Gibran
 

Într-una din zile mergeam,
eu şi Isus,
doar noi, pe-un câmp nesfârşit;
înfometaţi amândoi,
am ajuns la un măr.
De crengi atârnau doar două mere.
El a scuturat pomul,
şi cele două mere au căzut.
El le-a cules:
şi unul mie mi-a dat.
Pe celălalt în mână-l ţinea.
Îmi-era foame şi-am mâncat mărul.
Apoi am privit la el şi văzui
că-l mai avea în mână.
Mi l-a dat rostind:
„Mănâncă-l şi pe acesta”
Am luat mărul
şi l-am mâncat fără reţinere
întrucât mi-era foame.
Pe când plecam i-am privit chipul.
Oare cum aş putea să-ţi descriu
tot ce-am văzut atunci?
O noapte de torţe arzând
în spaţiu,
un vis dincolo de limitele noastre,
o oră-n plină zi,
toţi păstorii-n pace,
fericiţi de turmele ce pasc;
un ceas al serii
ce pogoară,
şi pretutindeni linişte,
şi-acel aer de-ntoarcere acasă;
şi-n fine somnul, şi visul.
Toate acestea le-am văzut pe chipul lui.
Mi-a dăruit cele două mere.
Şi-i era foame, şi eu ştiam,
îi era la fel de foame ca şi mie.
Acum însă ştiu
că-n dăruirea merelor el s-a hrănit.
Mâncase alte fructe,
el s-a hrănit dintr-un altfel de pom.

Cântecul îndrăgostitului - Khalil Gibran
 

Despre durere - Khalil Gibran
 

„Prin durere se sparge cochilia care vă acoperă judecata.
Precum sâmburele fructului trebuie să se crape, ca astfel miezul de taină să se poată dărui Soarelui: aşa trebuie să vă cunoaşteţi durerea.
Şi numai aşa veţi izbuti să vă păstraţi inima în înflorirea miracolului zilnic al vieţii:
Numai aşa durerea nu vă va părea mai puţin miraculoasă decât bucuria:
Iar voi veţi accepta vârstele inimii, precum totdeauna aţi acceptat anotimpurile trecând peste câmpiile voastre.
Şi veţi veghea cu seninătate de a lungul tristeţii iernilor voastre.
O mare parte din durere voi înşivă aţi ales-o,
Ea este doctoria amară cu ajutorul căreia neştiutul vraci din fiecare tămăduieşte Eul bolnav,
Mărturisiţi-vă, aşadar, acestuia şi sorbiţi-i leacul în tăcere şi linişte,
Fiindcă mâna-i, cu toate că grea şi dură, este condusă de mâna binevoitoare a celui Nevăzut.
Iar cupa pe care v-o oferă, chiar dacă vă arde buzele, a fost modelată din lutul pe care Olarul l-a muiat cu propriile sfinte lacrimi.”:12:

Plângerea lui Amustafa - Kahlil Gibran
 

Şi Almustafa privi tăcut spre dealuri şi către nemărginirea cerului, iar în tăcerea sa era o frământare.
Apoi el spuse:
"Prieteni şi tovarăşi de drum, vai de poporul cel cu multe credinţe şi fără de religie.
Vai de poporul care poartă haine din pânză ce nu-i de el ţesută, manâncă pâine din grâu nesecerat de el şi bea un vin ce nu a curs din teascul său.
Vai de poporul în ochii căruia tiranul e erou, iară cuceritorul e sclipitor şi milostiv.
Vai de poporul ce se visează a fi de neclintit şi totusi cade pradă slăbiciunii la trezie.
Vai de poporul ce nu-şi ridică glasul decât atunci când merge în alai de-ngropăciune, nu strigă decât atunci când e-n ruină şi nu se-mpotriveşte decât atunci când are sabia deasupra capului.
Vai de poporul cârmuit de un viclean, ce are-un şarlatan drept filozof, iar arta sa e-aceea a cârpelii şi a înşelăciunii.
Vai de poporul ce îşi întâmpină noul conducător cu surle şi trâmbiţe şi îl alungă cu fluierături doar pentru a-l intâmpina pe altul cu surle şi trâmbiţe.
Vai de poporul ai cărui inţelepţi sunt nişte bătrâni fără vlagă şi ai cărui voinici sunt încă în faşă.
Vai de poporul dezbinat, în care fiecare fracţiune e o altă naţiune.

..
 

Care sunt acele poezii, despre care spui?, le poti posta aici si numi si cartea , volumul din care fac parte..?

Despre case - Khalil Gibran
 

„Duraţi-vă din visuri un refugiu undeva, în deşert, înainte de a vă înălţa o casă între zidurile cetăţii.
Fiindcă, aşa cum în amurg vă înturnaţi la vetrele voastre, tot astfel revine călătorul în voi, cel care-i mereu îndepărtat şi singur.
Casa este corpul vostru mai mare,
Ea creşte în miezul zilei şi doarme în tăcerea nopţii şi nu-i lipsită de vise. Oare casa voastră nu visează, iar în vis nu părăseşte ea cetatea pentru un crâng sau pentru o colină?
O, dacă aş putea să adun în căuşul palmei mele casele voastre şi, ca semănătorul, să le împrăştii în păduri şi prin livezi!
Faceţi ca văile să fie străzile voastre, iar înverzitele cărări, ulicioarele, spre a vă căuta unul pe altul printre viile rodind, aromele pământului adunându-le în veşmintele voastre.
Dar nu a sosit, încă, timpul acestora!
În teama lor, străbunii v-au strâns prea aproape unul de altul, iar această teamă va mai dura încă un timp. Atâta timp cât zidurile cetăţii vor separa vetrele de ogoarele voastre.
Ci, spuneţi-mi, oameni din Orphales, ce păstraţi în aceste case? Şi ce ascundeţi îndărătul uşilor închise?
Aveţi pacea, tihnitul impuls care să vă dezvăluie însăşi puterea voastră?
Aveţi amintiri, acele bolţi strălucitoare, care se arcuiesc peste vârfurile ameţitoare ale spiritului?
Aveţi frumuseţea, care întoarce inima lucrurilor din lemn şi din piatră, către muntele sfânt?
Spuneţi-mi, aveţi în casele voastre toate acestea?
Sau nu aveţi decât bunul trai, lăcomia bunului trai, acea dorinţă ascunsă, care vă intră în casă, de parcă ar fi fost poftită, rămânâdu-vă oaspete iar apoi stăpân definitiv?

Da, lăcomia vă subjugă, cu furca şi cu biciul, preschimbând în nişte biete păpuşi chiar şi cele mai nobile dorinţe ale voastre.
Fiindcă, deşi mâinile-i sunt de mătase, inima sa e de fier.
Ea vă leagănă până vă adoarme, numai pentru a se aşeza alături pe pernă, spre a-şi râde apoi de demnitatea cărnii.
Ea îşi bate joc de simţurile voastre şi le culcă în vată ca pe nişte vase fragile.
Într-adevăr, lăcomia bunului trai ucide pasiunile sufletului şi însoţeşte, apoi, rânjind, convoiul lor funerar.
Dar voi, copii ai spaţiului, voi, cei cu somnul neliniştit, voi nu veţi fi nici prinşii, nici îmblânziţii,
Casa voastră nu va fi ancoră, ci catarg,
Ea nu va fi nici vălul sclipitor care acoperă rana, ci pleoapa care proteguie ochiul.
Voi nu vă veţi strânge aripile înainte să puteţi trece prin porţi, nici nu veţi pleca fruntea spre a nu vă lovi de grinzile caselor, nici nu vă veţi opri respiraţia de teamă să nu se crape, prăbuşindu-se.
Nu, nu veţi locui în morminte făurite de către morţi pentru cei vii.
Chiar înălţate cu măreţie şi splendoare, casele voastre nu vor şti să vă cuprindă tainele, nici să vă adăpostească dorinţele,
Fiindcă, gândiţi-vă, ceea ce este de necuprins în voi, locuieşte în castelul cerului, a cărui uşă e ceaţa dimineţii, ale cărui fereşti sunt cântecele şi tăcerile nopţii.”

Despre daruri - Khalil Gibran
 

„Nu daţi decât puţin, când daţi din ce-i al vostru.
Numai dând din voi înşivă, daţi cu adevărat.
Pentru că, spuneţi-mi, ce-s averile voastre decât nişte lucruri pe care le păstraţi cu străşnicie, crezând că mâine veţi avea nevoie de ele?
Iar mâine, ce-i va aduce ziua de mâine câinelui prevăzător foarte, ascunzând oasele în nisipul mişcător, în timp ce-i urmează pe pelerini către oraşul sfânt?
Şi ce este frica de sărăcie, dacă nu sărăcia însăşi?
Iar groaza de sete, în preajma fântânilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsă?

Sunt unii care dau puţin din belşugul pe care îl au şi aceasta pentru a li se recunoaşte dărnicia, însă acea dorinţă ascunsă umileşte darul făcut.
Sunt, apoi, alţii care, puţin având, dau totul.
Aceştia cred în viaţă şi în mărinimia vieţii, iar sacul lor niciodată nu-i gol.
Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este răsplata cea mare.
Dar sunt şi din cei ce dau cu durere şi doar durerea rămâne botezul acestora.
În sfârşit, sunt cei ce dau fără a simţi nici durere, nici bucurie, necunoscându-şi virtuţile.
Ei sunt asemenea mirtului din vale, care îşi răspândeşte parfumul în spaţiu.
Prin mâinile unor asemenea făpturi vorbeşte Dumnezeu şi dindărătul ochilor acestora El surâde Pământului.

E bine să dai când ţi se cere, dar şi mai bine fără să ţi se ceară, din înţelegere.
Iar pentru cei dornici să dea, a-i căuta pe necăjiţi este o bucurie mai mare decât darul însuşi.
Fiindcă, se află, oare, vreun lucru pe care să ţi-l refuzi?
O, desigur, tot ceea ce îţi aparţine va fi dăruit într-o zi,
Deci, dă acum, în anotimpul dărniciei tale, iar nu în cel al moştenitorilor tăi.

Deseori spuneţi: „Am să dau, dar numai acelora care merită.”
Pomii din livezile voastre nu spun, însă, astfel şi nici turmele din imaşuri.
Ele dau ca să poată trăi, fiindcă a păstra înseamnă a pieri.
Desigur, cel care-şi merită zilele şi nopţile, merită totul şi din partea voastră.
Iar cel care a meritat să bea din oceanul vieţii, are tot dreptul să-şi umple cupa şi din micul vostru pârâu.

Există oare merit mai mare decât acel ce stă în curajul şi încrederea de a primi milostenie?
Şi cine vă credeţi voi, pentru ca oamenii să-şi sfâşâie pieptul şi să lepede orgoliul, ca să le puteţi vedea meritele şi mândria terfelită?
Luaţi aminte, ca mai întâi voi să meritaţi a fi dăruitorul şi instrumentul dărniciei,
Pentru că, înt-adevăr, viaţa e cea care dă viaţă, în timp ce voi, care vă socotiţi binefăcători, nu sunteţi decât martorii acesteia.

Iar voi care primiţi – şi cu toţii primiţi! – nu vă luaţi povara vreunei recunoştinţe spre a nu vă pune de bunăvoie un jug vouă şi celor ce dăruie.
Înălţaţi-vă, mai degrabă cu cel care dă, primindu-i darurile ca pe nişte aripi,
Fiindcă, a ţine prea mult seama de datoriile voastre, înseamnă a vă îndoi de generozitatea dăruitorului, care are pământul mărinimos drept mamă şi a cărui tată însuşi Creatorul este.”

Schimbul- Khalil Gibran
 

Odată, la o răscruce de drumuri, un poet sărac s-a întâlnit cu un prost bogat şi au început să vorbească. Şi tot ce şi-au spus nu a scos la iveală decât nemulţumirea lor.
Apoi a trecut pe acolo Îngerul drumului, care şi-a pus mâna pe umerii celor doi bărbaţi.
Şi s-a întâmplat o minune: cei doi bărbaţi au făcut schimb de avere. Apoi au plecat. Dar ciudat, poetul s-a uitat şi nu a găsit nimic în mână decât nisip uscat care se scurgea; iar prostul a închis ochii şi nu a simţit decât un nor mişcător prin inimă.

Eu stiam ca Khalil Gibran a fost crestin.
Imi place mult textul lui despre Casatorie din cartea profetul.
Nu il am acum la indemana dar cand o sa-l am o sa-l postez aici.

Da, a fost creștin de rit maronit. Mă bucur că-ți place. Cuvântarea despre căsătorie o găsești în postarea nr. 19.

Cu iubire despre prietenie!
 

Kalil Gibran

„Prietenul – este răspunsul dat nevoilor voastre.
El este ogorul pe care îl semănaţi cu dragoste şi îl seceraţi din recunoştinţă,
El este căminul şi masa voastră,
Fiindcă la el veniţi, asemenea flămânzilor, căutându-l pentru oaza de linişte.

Când prietenul îşi descoperă gândul, nu vă înclinaţi spre „nu”-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzaţi acel „da” aşteptat,
Iar când este închis în el, inima voastră nu încetează a-i asculta inima;
Pentru că în prietenie, toate gândurile, toate dorinţele, toate aşteptările se nasc în tăcere şi se împart într-o bucurie mută.
Nu vă întristaţi când vă despărţiţi de prietenul vostru;
Fiindcă tot ceea ce preţuiţi cel mai mult la el, vă poate fi mai limpede în absenţa-i, precum pentru alpinist muntele apare mai desluşit văzut din depărtarea câmpiei;
Şi nu aflaţi alt ţel în prietenie decât adâncirea în spirit.
Pentru că dragostea care caută altceva decât revelaţia propriului mister, nu mai e dragoste, ci-i ca o plasă în care, aruncată fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.

Tot ce aveţi mai bun în voi înşivă pentru prietenul vostru să fie;
Dacă el trebuie să cunoască refluxul mareei voastre, atunci să cunoască şi fluxul;
Şi la ce-i bun prietenul dacă îl căutaţi doar spre pierdere de vreme?
Căutaţi-l întotdeauna pentru a vă trăi cu adevărat clipele,
Fiindcă-i rostul lui să vă umple nevoile, dar nu şi vidul din voi,
Şi în desfătarea prieteniei, domnească râsul şi bucuriile împărtăşite.
Pentru că în roua măruntelor lucruri inima îşi află dimineaţa şi prospeţimea.”

Dacă nu citim de la început riscăm să repetăm textele... vorbirea despre prieteni există deja pe topic la postarea nr. 12.

SCUZE ! Incerc sa imi rascumpar gresala
Eseu de Paul P.

Iubire, un simplu cuvant care trezeste nenumarate amintiri si provoaca retrairea atator clipe si aparitia a numeroase intrebari. Nimeni si niciodata nu a reusit si nici nu va reusi sa explice acest sentiment. In majoritatea cazurilor cel care iubeste isi pierde ratiunea, logica si luciditatea. Inca nu s-a gasit o cauza pentru aparitia acestei stari, nu s-a reusit a i se da o definitie adecvata. Fiecare percepe iubirea intr-un alt fel, intr-un fel total diferit, unic. O intrebare care se se intalneste in jurul iubirii este: "Poate un om sa iubeasca , pe parcursul vietii lui, de mai multe ori ??". Incepe sa-ti fie draga o persoana si-ti dai seama, sau crezi ca iubesti, dar cu timpul incepe sa-ti placa altcineva. Prin simplu fapt ca incepi sa te indragostesti de altcineva oare nu patezi sentimentul iubirii trecute? Mai poti fi sigur ca ceea ce ai simtit a fost iubire?
Dornic de a cunoaste necunoscutul si de a trai noi experiente, omul confunda sentimente de prietenie, de simpatie puternica, sau atractia fizica, cu iubirea. Apar astfel relatiile nereusite, casatoriile facute in graba, prieteniile iremediabil distruse. Nu exista om care sa nu fi suferit din dragoste. Este ciudat, insa, incapatanarea omului de a iubi, de a se indragosti, desi a suferit esecuri si a avut parte de deziluzii. Speranta de a-ti gasi fericirea iti da tarie, te revigoreaza si este infinita. Alt lucru de neinteles este ca majoritatea isi doreste sa iubeasca, sa se indragosteasca, desi aceste sentimente aduc nenumarate dureri si prea multe lacrimi. Asa cum se intreba Goethe in "suferintele tanarului Wherther" ma intreb si eu, "De ce oare ceea ce constituie fericirea unui om trebuie sa devina in acelasi timp si izvorul suferintelor lui?"
A mai ramas o intrebare pe care mai toti o au in cap la sfarsitul fiecarei relatii:" a meritat?", "merita sa iubesti?". Sincer, cred ca da. Desi "a iubi" implica "a suferi" nu cred ca un om poate sa spuna ca traieste fara sa iubeasca. Si chiar daca o face nu inteleg ce viata ar putea avea, ce multumiri? Dupa cum zicea Emil Cioran "cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omeneasca este ideea de eliberare prin omorarea dorintei". Perfect adevarat. Nu vei fi liber, lipsit de griji si suferinte daca iti infranezi dorinta si simtirile, ci doar daca le traiesti. "Viata nu reprezinta cantitatea de aer pe care o inspiri si expiri, ci momentele care iti taie respiratia."

Cu drag
 

Si un alt eseu

Dragostea
“Iubirea este un daimon” spunea Platon. „Iubirea nu va pieri niciodata…” spune Biblia. Si totusi, dupa cate „cercetari” s-au facut, dupa cate definitii s-au dat, dupa cate poezii i s-au inchinat, nimeni nu stie ce e dragostea! Acel sentiment care inalta si coboara, care ucide si naste in acelasi timp.

Foarte multi scriitori au prezentat dragostea in operele lor. Cu toate acestea insa, ea e definita mereu la fel si intotdeauna diferit. Asta pentru ca nici un om nu poate exprima exact in cuvinte ceea ce simte, si pentru ca dragostea nu e niciodata la fel. Nu s-au facut inca cuvinte, nu s-au inventat inca leacuri, nu s-a gasit inca cheia care sa deschida secretul iubirii.

„Dumnezeu este iubire” spun crestinii. Tot ei, identifica iubirea cu focul, deoarece mistuie suflete, dar si iadul este reprezentat tot prin foc. Atunci, iubirea nu poate fii decat partea noastra divina care ne apropie si ne desparte de Dumnezeu la fel de tare si in acelasi timp.

Desi e o definitie cruda, Schopenhauer spune ca iubirea este doar o iluzie si ca femeile au fost create doar pentru „triumful speciei”, ele dusmanindu-se, „deoarece au aceeasi meserie: dragostea”. Deci, in viziunea lui, dragostea nu e altceva decat o meserie, care produce… lumea! Aceste cuvinte te fac sa te simti mic, foarte mic, de aceea oamenii prefera sa poarte in continuare valul Mayei, valorizand astfel iluzia in care traiesc.

In lumea noastra totul este imanent, totul este intr-o continua manifestare, si cred ca singurul lucru transcendent, care a reusit sa doboare toate barierele este dragostea. Acea dragoste in stare sa provoace razboaie, in stare sa omoare fara mila in atingerea scopului sau, sa mute muntii din loc si sa desparta ape in calea ei, da, acel „lucru” care iti da aripi, care sustine lumea, care o implineste, caci fara dragoste nimic nu e…

Dragostea nu e pacat, e iertare, nu e intuneric, e lumina, nici intristare, ci fericire, dar daca stii s-o gasesti.

Iubirea va naste o lume noua, fara dezastre si nefericire, o lume paradisiaca, caci vom invata sa-L iubim pe Dumnezeu, si atunci toate culorile pamantului se vor schimba si vom deveni iar noi…
http://www.referatele.com/referate/r...ratele-com.php

Despre noi - Khalil Gibran
 

“Când inima îţi este un vulcan, cum crezi că ar putea să-ţi crească flori din palme?”

“Numai atunci când veţi sorbi din râul tăcerii, veţi începe cu adevarat să cântaţi. Şi numai când veţi fi atins vârful muntelui, veţi începe cu adevărat să urcaţi. Şi numai când pămantul vă va cere ce‑i trupesc în voi, veţi dansa cu adevărat”

“Eşti liber sub soare, sub lună şi sub stele; eşti liber chiar şi atunci când nu există nici soare, nici lună şi nici stele; însă eşti sclavul celui care te iubeşte, căci te iubeşte, şi sclavul celui pe care îl iubeşti, căci îl iubeşti.”

“Iubirea lui este la fel de simplă ca a Naturii însăşi. Nu îţi cere să te conformezi, nu-ţi cere să alegi, ci te acceptă in realitatea ta – aidoma Naturii.”

“Niciodată nu ne vom putea înţelege până când nu vom fi redus limbajul la doar şapte cuvinte.”

“Dacă nu poţi să vezi decât ceea ce lumina îţi luminează şi nu auzi decât ceea ce îţi vesteşte sunetul, atunci tu nici nu vezi şi nici n-auzi cu adevărat.”

“În adâncul inimii mele

Se-aude un cântec fără versuri –

Un cântec ce trăieşte

În sămânţa inimii mele.

Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;

Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană

Şi zboară, dar nu peste buzele mele.

Cum să îl cânt?

Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;

Cui să îl cânt?

Căci locuieşte în casa sufletului meu

De teama urechilor pline de sensibilitate.

Când privesc în mine,

Văd umbra umbrei sale;

Când îmi ating vârful degetelor

Îi simt vibraţiile.

Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,

Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;

Lacrimile mele îl dezvăluie,

Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă

Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.

Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie

Şi adus la suprafaţă de către linişte,

Evitat de larmă,

Îmbrăţişat de adevăr,

Repetat de vise,

Înţeles de dragoste,

Ascuns de trezire

Şi cântat de sufleteste cântecul dragostei.

Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?

Este cu mult mai parfumat decât iasomia;

Ce voce l-ar putea înrobi?

Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;

Ce coardă l-ar putea face să vibreze?

Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării

Cu ciripitul unei privighetori?

Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni

Cu suspinul unui copil?

Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare

Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?

Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte

Cântecul lui Dumnezeu?”

Despre învățătură - Khalil Gibran
 

„Nici un om nu poate să vă descopere nimic, afară numai de ceea ce zace pe jumătate adormit, în zorii conştiinţei voastre.
Învăţătorul care păşeşte în umbra templului, printre discipoli, nu dăruie acestora din înţelepciunea-i , cât mai degrabă din dragostea şi din credinţa sa.
Dacă este cu adevărat învăţat, el nu-i îndeamnă să intre în casa înţelepciunii sale, ci mai degrabă-i aduce pe fiecare în parte în pragul propriei sale înţelepciuni.
Astronomul vă poate vorbi de înţelegerea sa asupra spaţiului, dar nu vă va putea să vă dea înţelegerea care-i numai a sa.
Muzicianul poate cânta pentru voi din ritmul care există pretutindeni în spaţiu, dar el nu poate da auzul cuprinzător de ritmuri şi nici vocea care să-i fie ecou.
Iar cel priceput în ştiinţa cifrelor vă poate vorbi despre domeniul măsurii şi greutăţii, dar nu vă poate conduce acolo,
Fiindcă viziunea unui om nu poate împrumuta aripile altui semen al său
Şi, precum fiecare dintre voi stă singur în conştiinţa Creatorului, la fel, fiecare dintre voi trebuie să rămână singur în conştiinţa sa despre Creator şi în cunoaşterea celor pământeşti.”

ceva ce mi-a placut din Kahlil Gibran
 

Un poet este o pasăre de o desăvârşire nepământeană, care evadează din tărâmul său celest şi soseşte în această lume ciripind.
Dragostea este singura floare care creşte şi înfloreşte fără ajutorul anotimpurilor.
O rădăcină este o floare care dispreţuieşte faima.
Credinţa este o oază în inimă, la care nu poate ajunge niciodată caravana gândirii.

DANSATOAREA

Dansatoarea

Într-o zi, la curtea prinţului Birkasha a venit o dansatoare împreună cu muzicanţii ei. A fost primită la curte şi a dansat în faţa prinţului pe muzica lăutei, a flautului şi a chitarei.
A dansat dansul flăcărilor, dansul săbiilor şi suliţelor, a dansat dansul stelelor şi dansul spaţiului. Apoi a dansat dansul florilor în vânt.
După aceea s-a aşezat în faţa tronului prinţului şi s-a înclinat în faţa lui. Prinţul a rugat-o să vină mai aproape şi i-a spus:
"Femeie frumoasă, fiica graţiei şi a încântării, de unde vine arta ta? Şi cum faci de supui toate elementele în ritmurile şi rimele tale?"
Dansatoarea a făcut din nou o plecăciune şi a răspuns:
"Prea mărită şi milostivă Maiestate, nu am răspuns la întrebările Măriei voastre.
Doar atât ştiu: sufletul filosofului sălăşluieşte în mintea lui, sufletul poetului în inima lui; sufletul cântăreţului dăinuie în gâtlejul lui, dar sufletul dansatoarei trăieşte în tot trupul ei."
.................................................. .............................
"Iubiti-va unul pe altul, dar nu faceti din iubire opreliste.

Fie, mai degraba, o mare valurind intre tarmurile sufletelor voastre.

Umpleti-va, unul altuia, cupa, dar nu beti dintr-o singura cupa.

Impartiti-va painea, dar nu mancati din aceeasi bucata.

Cantati si dansati si veseliti-va laolalta, dar faceti ca fiecare sa ramana singur.

Intocmai cum strunele lautei sunt singure, in timp ce vibreaza in aceeasi armonie."

"Daruiti-va inimile, fara a le lasa insa una in paza celeilalte,

Pentru ca numai mana vietii va poate cuprinde inimile,

Si tineti-va alaturi, dar nu chiar asa de aproape,

Caci coloanele templului inaltate-s la anume distanta,

Iar stejarul si chiparosul nu cresc in umbra celuilalt."

Khalil Gibran (1883-1931) "Profetul"

..
 

din alta decat Kahlil Gibram, dar mi-a placut mult

"Invizibilă şi mereu prezentă, iubirea e mai mult decât un simţământ, mai mult decât o emoţie. E mai mult decât plăcere, mai mult decât extaz. Este starea firească a lui Dumnezeu. Forţa supremă din univers".

Despre crimă și pedeapsă - Khalil Gibran
 

Atunci unul dintre judecătorii cetăţii zise: „Vorbeşte‑ne despre Crimă şi despre Pedeapsă.”
Şi el răspunse, zicând:
„Acestea se întâmplă când judecata voastră rătăceşte în vânt,
Fiindcă numai din nesocotinţă aduceţi prejudicii altora şi deci, vouă înşivă,
Iar pentru aceste prejudicii trebuie apoi să bateţi la uşile dregătorilor şi să aşteptaţi în dispreţ.
Precum Oceanul este Eul vostru divin:
El rămâne pururi imaculat
Şi asemeni etherului el nu‑şi desfăşoară decât aripile.
Ca Soarele este Eul vostru divin,
El nu cunoaşte drumurile cârtiţei, nici nu caută ascunzătorile şarpelui.
Iar Eul divin nu e singur în firea voastră:
Multe în voi sunt omeneşti, dar multe nu sunt încă ale omului
Ci se arată asemenea unui pigmeu diform, care merge buimac, prin ceaţă în căutarea propriei sale deşteptări.
Acum, despre omul din voi aşi vrea să vorbesc,
Fiindcă omul, iar nu Eul vostru divin şi nici pigmeul rătăcind prin ceaţă, este cel care cunoaşte crima şi pedepsirea crimei.
Adesea v‑am auzit vorbind despre cel care comite un lucru rău ca şi cum nu ar fi unul dintre ai voştri, ci un străin printre voi, un intrus în lumea voastră.
Ci eu vă spun că, precum cel sfânt şi cel drept nu pot să se înalţe deasupra a ceea ce este mai înălţător în fiecare dintre voi,
Tot astfel şi cel rău şi cel slab nu pot cădea mai jos decât ceea ce aveţi mai josnic fiecare dinte voi,
Şi precum o singură frunză nu se ofileşte decât cu tăcuta învoire a întregului arbore,
Tot astfel răufăcătorul nu poate să comită crima decât cu consimţământul secret al vostru, al tuturor.
Fiindcă, asemeni unei procesiuni, înaintaţi împreună spre Eul vostru divin,
Voi sunteţi drumul, dar şi drumeţii.
Iar când unul dintre voi cade, acesta‑i pentru cei care sunt în urma lui, prevenindu‑i că o piatră le împiedică trecerea.
Da, dar el cade şi pentru cei aflaţi înaintea lui, care, cu toate că au pasul mai iute şi mai sigur, nu au înlăturat piatra din cale.
Şi iată încă de ce cuvântul trebuie să apese greu pe cugetele voastre:
Cel ucis nu rămâne nevinovat faţă de propria‑i moarte,
La fel cum cel prădat nu‑i nevinovat că a fost jefuit,
Şi cel drept nu‑i neştiutor de fărădelegile celui rău,
Iar cel care are mâinile curate, nu rămâne nepătat de fapta trădătorului.
Da, vinovatul este uneori victima ofensei
Şi, mai adesea, condamnatul suportă pedeapsa şi pentru cel nevinovat ca şi pentru cel fără de cusur.

Fiindcă nu puteţi despărţi pe cel drept de cel nedrept, nici pe cel bun de cel rău,
Amândoi stau în faţa Soarelui asemenea firelor, alb şi negru, întreţesute,
Iar când firul negru s‑a rupt, ţesătorul controlează întreaga ţesătură şi, de asemenea, războiul de tesut.
Dar dacă unul dintre voi încearcă să judece o soţie infidelă,
Să pună atunci în balanţă şi inima bărbatului acesteia şi, astfel, să‑i măsoare cu grijă sufletul,
Şi, la fel, cel care vrea să‑l biciuiască pe ofensator, să privească şi în sufletul celui ofensat,
Iar dacă cineva dintre voi pedepseşte în numele dreptăţii, împlântând securea în copacul răului, să ia aminte şi la rădăcini,
Va găsi, acolo‑n adânc, rădăcinile binelui şi ale răului, ale purtătorului de fructe şi ale celui sterp, imbrăţişându‑se în inima tăcută a pământului.
Iar voi, judecători, care vreţi să fiţi drepţi,
Ce judecată veţi pronunţa împotriva celui care, cu toate că cinstit cu trupul, este hoţ în sufletul său?
Ce pedeapsă veţi hotărî celui care răpune trupeşte pe cineva atunci când el însuşi este vătămat sufleteşte?
Şi cum veţi urmări pe cel care prin faptele sale se arată a fi de rea credinţă şi opresor,
Dar el însuşi, la rându‑i, este jignit şi batjocorit?

Şi, cum veţi pedepsi pe cei a căror remuşcare este deja mai mare decât răul comis?
Remuşcarea nu este oare pedeapsa dată, astfel, chiar de legea căreia voiţi a‑i sluji?
Totuşi, nu puteţi pune remuşcarea pe seama celui vinovat, nici să o scoateţi din inima vinovatului.
Fiindcă, de la sine, remuşcarea va ţipa, în tăcerea nopţii, pentru ca oamenii să se trezească şi să se privească în faţă.
Iar voi, cei care voiţi a înţelege dreptatea, cum veţi reuşi aceasta, dacă nu veţi privi toate faptele în plină lumină?
Atunci numai veţi pricepe că cel drept şi cel decăzut nu sunt decât un singur om stând drept în crepusculul dintre noaptea eului‑pigmeu şi ziua eului‑divin si că piatra unghiulară a templului nu‑i cu nimic mai presus decât cea din adâncul temeliei”.