cum sa scap de deznadejde
 

Adresez o intrebare simpla tuturor de pe forum: cum sa scap de deznadejde????

Romani 8, 24-25: „Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede?/ Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm prin răbdare.”

Părintele Cleopa: http://www.youtube.com/watch?v=QkpJYskXHK0

Cand te simti prabusit, intoarce-ti inima spre altii, daruind vei dobandi! Lupta frate! Asculta cantari de Slava lui Dumnezeu, roaga-te sa ai rabdare in lupta asta! Spune mult rugaciunea inimii "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, robul tau!". Fa-ti un program incarcat, sa nu te lasi sa ai asemenea ganduri!
Doamne ajuta!

de unde izvoraste aceasta deznadejde?

trec si eu prin aceasta deznadejde pe peste 6luni...mi s-a recomandat la vremea respectiva:Sfanta Liturghie,Sfantul Maslu,acatiste,rugaciuni,rugaciunea inimi,etc,etc...nu are nici un rost sa-ti mai dezvalui deznodamantul!

Deznădejdea vine de la diavol. Ferice de cel ce luptă duhovniceşte cu gândurile, lovindu-le de Piatra unghiulară a fiinţei omeneşti, care este Iisus.
Armă mai puternică în cer şi pe pământ împotriva diavolului, ca numele lui Iisus nu este, ne asigură Sfântul Ioan Scărarul. Acesta este temeiul rugăciunii neîncetate. Numai pe această Piatră unghiulară a fiinţei se poate găsi şi clădi pacea lăuntrică a omului, pacea pe care a dat-o Iisus. Unica greutate este că: pentru a câştiga pe Iisus, pe toate celelalte trebuie să le socoteşti "gunoaie".


ps: rugăciunea neîncetată - "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul."

Simplu ,iubindu-l pe Hristos neconditionat.

Si atunci deznadejdea va disparea.

salut,mtcrysty17
 

raspuns simplu:iubeste

Crysty,sa stii ca nu esti singurul,nici primul si nici ultimul,care trece prin asta.Psalmistul a trecut prin asta(,,Cu lacrimi ma hranesc zi si noapte,cand mi-se zice fara incetare,,Unde este Dumnezeul tau?"Pentru ce te mahnesti suflete si gemi inauntrul meu?").Suna cunoscut?Dar sa vezi in ce hal de depresie ajunsese Ilie,isi dorea moartea,,El s-a dus in pustiu unde,dupa un drum de o zi,a sezut sub un ienupar si dorea sa moara zicand: ,,Destul!Acum Doamne ia-mi sufletul".Dar Iov,blandul Iov,care ajunsese sa-si blesteme ziua cand a venit pe lume,,Dupa aceea, Iov a deschis gura si a blestemat ziua in care s-a nascut. "Blestemata sa fie ziua in care m-am nascut si noaptea care a zis: "S-a zamislit un copil de parte barbateasca." Prefaca-se in intuneric ziua aceea, sa nu Se ingrijeasca Dumnezeu de ea din cer si sa nu mai straluceasca lumina peste ea!".

Iti dai seama in ce hal ajunsesera toti?Unu isi blestema zilele,altul isi dorea sa moara si unul se hranea cu lacrimi zi si noapte. Stiti ce au in comun,si nu sunt doar ei ci multi altii care au trecut prin asta,cum au reusit sa invinga?Exista in Biblie aratate mai multe cazuri de depresie decat isi imagineaza multi.Mai mult decat atat este aratat si cum sa biruiesti acesta stare si ti-se dau si exemple de oameni care au reusit asta.Un duhovnic va poate arata aceste aspecte si le puteti aplica,sub indrumarea dansului,cum este randuiala la dvs.

Dintr-o iubire pierduta..... nu am putere nici Tatal nostru sa il mai spun...... ce sa mai zic de acatiste citite, cum faceam inainte, rugaciune neincetata in minte si suflet, post cel putin o data pe saptamana...... toate s-au dus..... oricate probleme as avea, nu ma mai rog..... nu mai am nadejde ca Dumnezeu ma poate ajuta..... dupa zile, luni intregi de rugaciune adanca, nu s-a aratat nici macar un gram de lumina in intunericul vast din jurul meu....... din contra, totul a disparut....... nu vreau mila de la nimeni, vreau doar sa inteleg cum se poate ca El sa treaca nepasator pe langa niste munti de durere, nici macar Sa arunce vreo privire la nori intregi de rugaciune trimisi catre cer, la rauri de lacrimi scurse prin pamant..... toate astea impreuna cu putin ajutor de la diavol au dus la o deznadeje crunta, care ma indeparteaza putin cate putin de tot ce am construit in mintea si sufletul meu alaturi de El, tatal meu din ceruri...... cred cu toata fiinta mea in El si in tot ce tine de ortodoxie, dar nu Il mai simt alaturi..... toata focul meu interior a ajuns doar un carbune incins, care e pe cale de a se stinge..... Va rog sa ma iertati.....

Cred că trec prin ceea ce treci și tu așa că îți pot spune lucrurile pe care le-am înțeles eu, iar tu vei decide ulterior dacă ești de acord sau nu. În primul rând iubirea nu are cum să fie pierdută. Dacă despre iubire e vorba, apăi fii fără grijă că legăturile ei rezistă în veșnicie indiferent de drumurile pe care oamenii le pot avea în viața asta și de aparenta distanță dintre ele. „Dragostea nu moare niciodată” (1 Corinteni, 13)

Problema noastră e că dragostea e doar un strop(în cel mai bun caz), iar restul e idolatrie care doar pare dragoste. Suferința din dragoste alină și fericește sufletul. Suferința din idolatrie(când pierdem sau este depărtat de noi un idol) duce la deznădejde
....e posibil să fii(cum am fost toți de atâtea ori) în opoziție cu porunca „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”. Nu medita cu superficialitate la această posibilitate ci încearcă să înțelegi ce am vrut să zic și să fii sincer cu tine însuți.

p.s.: Caută răspunsul numai la Dumnezeu..chiar dacă nu te mai poți ruga, caută răspunsul numai acolo.

p.p.s.: spui că Dumnezeu trece cu vederea rugăciunile tale și e nepăsător. Eu spun că nu ai dreptul să zici așa ceva și sunt convins că Dumnezeu ți-a dovedit de nenumărate ori că nu e nepăsător...chestiunea e alta: „răbdare NU până la prășit(o lună, două, o mie sau alt timp decis de noi), CI până la SFÂRȘIT”

Hristos în mijlocul nostru!

Sa sti ca numai noi ne putem indeparta de Dumnezeu, El sta cu noi pana in clipa cand ajungem in iad, daca acolo vrem sa fim. Si acolo tot prin voia noastra ajungem. Sa sti ca ce simti tu e ceva satanic, dragostea ne face liberi, ne facem sa iubim creatia, nu ne impatimeste si nici intristeaza asa. Gandeste-te bine la ce simti si uite-te in interiorul tau, vezi ce e cu adevarat important, vezi-L pe Hristos si puneti nadejdea in El. Cel ce a facut Cerul si Pamantul, ingerii si puterile, Dumnezeul a tot, ce te iubeste mai mult decat orice cu siguranta te va salva si mangaia daca te dai in Bratele Sale! Dumnezeu, Maica Domnului si toti Sfintii sa fie cu tine!

Frate: cine oare nu a trecut prin asta ? Dacă este cineva care spune că nu a cunoscut pasiunea dragostei, din două una: ori a avut un noroc chior, ori nu ştie ce e dragostea !

Citeşte aici, poate îţi mai vine inima la loc:

L'amour que tu croyais surprendre
Battit de l'aile et s'envola,
L'amour est loin, tu peux l'attendre,
Tu ne l'attends plus, il est la
Tout autour de toi, vite, vite,
Il vient, s'en va, puis il revient,
Tu crois le tenir, il t'évite,
Tu crois l'éviter, il te tient.

Şi acuma, să ascultăm chestia asta, aşa cum o vede maestrul Bizet:


http://www.youtube.com/watch?v=axvhEUyVfX0

din experienta personala spun ca deznadejdea apare atunci cand cateva chestii din viata noastra nu ne sunt pe plac...nu sunt asa cum am vrea noi...sau ..de cele mai multe ori nu sunt pe placul Celui de Sus..si singura solutie,dupa credinta,rugaciune si speranta este SCHIMBAREA.ceva nu e in regula cu viata noastra atunci SCHIMBAM!ceva nu e in regula cu comportamentul nostru SCHIMBAM.Persoana iubita nu e asa cum ar trebui sa fie(acuma neintelegandu-se ca cei de langa noi trebuie sa fie cum vrem noi) si nici vorbind cu respectivul,respectiva nu ajungem la un numitor comun,il/o schimbam.Lumea e plina de oameni din care sa alegem pe cineva alaturi de care sa construim viata noastra intr-un mod placut lui Dumnezeu.Lumea nu se sfarseste la o persoana.Si,ca sa termin,abia cand inlaturam toate cortinele din viata noastra..incepem sa vedem si lumina.
PS.deznadejdea e o stare care te face sa analizezi totul in asa fel incat sa te scufunzi din ce in ce mai mult..mai putina analiza si mai mult curaj in a intoarce pagina vietii.

Prin rugaciune si participare la Sfintele Taine.

''Şi cine va iubi mai mult pe femeia lui, pe bunica lui, pe mama lui, pe sora lui, tatăl lui, pe fratele lui, pe prietenul lui, pe animalul lui, pe natura lui, pe poza lui decât pe Mine nu e vrednic de Mine''... ceva de genul ăsta...

Deci iubeşte-L mai mult pe Dumnezeu decât pe femeile, decât pofta asta ca mereu s-o revezi numai pe ea...

Însă fără dragoste n-are sens nici deznădăjdea... dar omul nu ştie ''postul şi iubirea care îmi place Mie'' ca să iasă din belea, nu ştie ci merge ca gândacul la bec să se lovească mereu cu capul de stâlp şi jos în iarbă pândesc broaştele să-l înghită cu fulgi cu tot.

Păi nu pofti dezastrul credulităţii şi atunci nu vei mai deznădăjdui în plăcerile autodistructive al victimei plânse de gLume. E pătimăşie decăderea asta căci dragostea nu iubeşte pentru ca să-şi facă avere proprie şi personală din toate cele. Şi patima asta crudă trece dacă lepezi carnea, coaja, berea şi strângerea sadică de pleoape... dacă nu le mai încreţeşti cu sarcasm.

Şi mai e ceva, tot necazul vine de la cafia, că aşa te ia... neputinţa... te ia altcineva. Şi nu mai scoate la ofertă adularea... ei, a cafelei, că va trece de ora 9 şi nimănui nu-i va păsa.

Câtă durere... ofofof... aş da zile de la mine... pentru frumoasa mea. Dar pentru Iisus ce ai da?.. ai da altceva decât nemulţumiri autovictimizante şi tânguiri amare că nu ai primit ce ai cerut pentru trup? Desfrânarea vine prin pofte şi aia nu e iubire ci e lăudăroşenie, păcat în trup... deci e normal ca să nu-ţi răspundă nimeni la răugăciuni... din moment ce posteşti o dată pe an exact aşa ca fariseii, iartă-mă dar am impresia că voiai să faci sex cu ea şi credeai că aia va fi socotită iubire, însă precis urma avortul sau ce crezi că vei scăpa doar cu tânguiala şi târguiala?

Mulţumeşte Domnului că te-a ferit de rugăciunile tale deşarte ca nu cumva să se împlinească ele, căci tu nu ştiai ce ceri, şi cereai cu ardoare pofta de înşelare, de alta. Asta am impresia că am păţit-o eu, poate şi tu, nu ştiu. Oare mă înşel dragul meu kaa?

Cristi, despre ce iubire vorbesti? O fata ti-a ranit inima? Sau Domnul? Or, mai degraba, si unul si Celalalt? Dar daca despre iubirea fetei nimeni nu-ti poate garanta nimic, despre iubirea Domnului, nu cred ca are sens sa ne indoim. Dumnezeu ne iubeste asa cum noi nu o putem face.

Acesta este o incercare, de care toti avem parte, sub o forma sau alta, pentru a constientiza cat de nestatornici suntem in rugaciune si post, dar mai ales in adevarata dragoste fata de El.

Cum adie puntin vantul a furtuna, uitam sa ne facem din nadejdea intru El "ancora neclintita" .

iubirea pierduta e ... pierduta.
uneori merita sa riscam orice s-o recastigam.
dar de cele mai multe ori trebuie s-o uitam .

va multumesc tuturor..... dupa ce am vazut primele voastre mesaje saptamana trecuta mi-am revenit instantaneu..... m-am trezit dimineata si minune, ma simteam atat de bine, am inceput instantaneu sa ma rog..... reveneam la viata mea normala.... I-am spus lui Dumnezeu ca poate sa ma loveasaca mereu cum poate El mai tare, nu o sa mai cad.... ca de obicei L-am rugat sa aiba grija de ea..... si ieri dimineata, o prietena comuna a noastra m-a cautat si a inceput sa imi spuna ca fosta mereu ma cauta, ii e dor de mine, o implora practic sa imi dea numarul ei sa o caut si ca vrea sa se impace cu mine.... dar problema e ca mi-e frica sa nu mai sufar din nou.... Doamne ajuta!!! se mai petrec minuni in viata noastra....

Sa nu ne punem nadejdea in oameni, ci in Dumnezeu. Lui Dumnezeu sa-i cerem sa faca voia Sa intotdeauna. Oamenii pot sa cada in diferite ispite, de aceea e bine sa ne rugam pentru cei pe care ii iubim. Toate calitatile omenesti sunt zerouri in fata lui Dumnezeu, daca omul n-are credinta. Daca are credinta, atunci Dumnezeu pune ,,1" in fata zerourilor si toate au valoare, spunea un pustnic.

A intemeia o familie crestina si a vietui dupa voia lui Dumnezeu nu este o problema simpla.

La fel de adevarat este ca prin femeia credincioasa se poate mantui si barbatul mai putin credincios si invers.

,,Sa nu ne rugam pentru ceva anume, caci s-ar putea... sa obtinem."' - spunea parintele Arsenie Boca. Sa ne smerim in fata lui Dumnezeu care a ingaduit sa avem si necazuri pentru mantuirea noastra. Si chiar sa-i multumim lui Dumnezeu pentru necazuri. Pare ciudat, dar in acel moment duhul rau al deznadejdii pleaca. Dumnezeu ne ajuta sa ne purtam povara cu mai multa usurinta. Iar prin rabdarea ispitei, atragem milostivirea lui Dumnezeu.

Doamne ajuta.

tot ce spuneti e gresit.... fata e virgina si asa o sa ramana.... am avut multe ocazii pentru a schimba asta dar eu am refuzat categoric.... o respect prea mult..... eu am primit-o in urma multor rugaciuni la Dumnezeu..... aaaa da, si chestia cu postul o data pe an e deplasata, nu ma cunoasteti deloc.... si avortul, doamne, unde a-ti ajuns..... pai avortul si fumatul sunt lucrurile pentru care nu as putea niciodata ierta o fata... Doamne ajuta!!!

Cuvinte de intelepciune : Despre deznadejde si puterea duhovniceasca a deznadejdii !
 

CUVINTE DE INTELEPCIUNE : DESPRE DEZNADEJDE SI PUTEREA DUHOVNICEASCA A DEZNADEJDII ! ( un text preluat din cartea : SAVATIE BASTOVOI - " PUTEREA DUHOVNIUCEASCA A DEZNADEJDII "


Avem în Scriptură, se pare, în Înţelepciunea lui Solomon, un cuvânt al Domnului: „Iată am pus înaintea ta două căi: viaţa şi moartea. Alege!” Părinţii noştri ne vorbesc despre puterea omului de a-şi stăpâni şi de a-şi folosi aceste puteri. Aceasta o vedem, mai ales şi mai pe larg desfăşurat în tratatul „Despre om” al sfântului Grigorie al Nysei, în care el vorbeşte despre felul în care pornirile bune ale omului devin altceva şi ne învaţă drumul înapoi, spre echilibrul bun al nostru, în care patima trupească, curvia, poate şi trebuie să ajungă la iubire de frumos; în care lenea, frica trebuie crescute spre blândeţe şi aşa mai departe. Eu cred că şi deznădejdea, care atât de adânc ne macină pe toţi, poate fi îndreptată şi folosită spre binele nostru.


.............................

Întrebare: Care este suprema terapie împotriva deznădejdii?

Părintele Savatie: Nădejdea şi munca. Munca nu în sensul prost, că ne ducem la cărat pietre neapărat. Dar să avem întotdeauna o ocupaţie. Omul ajunge să deznădăjduiască, pentru că s-a pierdut pe sine, am zis, pentru că nu-şi mai găseşte un rost. Să începem a face ceva, orice: pictaţi, cântaţi, croşetaţi, să ai ceva de care ochiul tău să se bucure şi celorlalţi să le fie de folos. Şi atunci, tu nu vei mai avea timp să laşi loc acestui duh, căci deznădejdea - să nu uităm niciodată că este o persoană, este un duh care ne cuprinde – şi ţinând minte asta, că suntem atacaţi, nu de o închipuire a minţii noastre, că nu este o stare a noastră firească, să ieşim un pic din psihologie, din psihanaliză şi să intrăm în duhovnicie, unde fiecărui gând trebuie să-i găsim persoana care-i stă în spate, pentru că nici o stare şi nici o idee nu se poate naşte din senin. Cineva a născut-o şi dacă ea îmi este străină mie, cineva a născut-o în inima mea şi acel cineva dacă nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui. Şi atunci, să mă ridic şi să nu-L mai primesc, prin rugăciune, prin puţină osteneală, prin legătura pe care trebuie să o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legătura păcii şi a dragostei care trebuie să o creştem încet, încet în noi. Scuturaţi deznădejdea de la voi, aşa cum ne scuturăm noroiul de pe picioare când intrăm într-o încăpere. Nu o purtaţi prea mult în inimă şi, mai ales, luaţi seama să nu o confundaţi cu pocăinţa şi cu smerenia! Pentru că aceasta este ispita în care cad majoritatea.
Cum o vom cunoaşte? Dacă starea mea de păcătoşenie pe care o descopăr, care mă aruncă în plâns, care mă-ndeamnă să postesc, care alte multe fapte bune îmi şopteşte să le fac, dacă mă desparte de rugăciune, dacă nu mă lasă să mă ridic din fotoliul meu în care m-am trântit aşa şi stau: „Of ce păcătos sunt, n-am să mă mântuiesc, Doamne iartă-mă pe mine păcătosul…”, dacă am aşa o stare, nu este bună, nu este smerenia adevărată, nu este rugăciunea adevărată. Aşa că, nu primiţi nici mustrările de cuget care vă vin prea în serios, dacă ele vă taie rugăciunea, dacă vă taie vitalitatea. Uitaţi-vă la sfinţi, care plângându-şi păcătoşenia, se ridicau şi mergeau până în mijlocul pustiei, care puteau să muncească toată ziua, ca sfântul Siluan, să care saci la moară, să facă multe alte trebuiri pe care noi, în starea noastră de moleşeală, nu putem să le facem, nu putem face nimic, n-avem chef de nimic.

Atunci când vederea propriilor păcate trezeşte şi acest: „Nu ştiu ce să mai fac?” – atunci nu-i bună, alungaţi-o! Dar, dacă vederea păcatelor vă împinge spre rugăciune, spre dragoste, vreţi să-i ajutaţi pe ceilalţi, vreţi să vă faceţi slujitori, în sensul bun şi pe lângă toate aduceţi bucurie celorlalţi, deşi în inima voastră vedeţi iadul, atunci îi bună, primiţi-o. Şi fiecare cu ce-i mai descoperă Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descoperă noi unghiuri şi ocolişuri ale sufletului său, pe care este bine să le ia în seamă. Pentru că Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne va învăţa toate; aşa ne-a zis când S-a înălţat la ceruri: Mângâietorul primiţi-L şi faceţi-vă obicei să fiţi mai des şi mai aproape de El, decât cu propriile voastre gânduri. Şi atunci cred că ne va fi mai uşor şi mai de înţeles toate cuvintele pe care le vorbim.

Întrebare: Citim în Biblie că fiecare trebuie să-şi ducă propria cruce. Deznădejdea este de cele mai multe ori abandonarea acestei cruci. Cât de repede îţi poţi reveni din starea aceasta de deznădejde? Există posibilitatea de a te apleca şi a-ţi lua din nou crucea?

Părintele Savatie: Într-o clipă omul poate ieşi din deznădejde, de fapt toate ridicările noastre se produc într-o clipă. Este clipa în care Duhul Sfânt se atinge de inima omului. Dar Duhul Sfânt se atinge de inima omului atunci când inima se smereşte, când îşi cunoaşte adevărul despre sine. Sigur că după aceea este o lungă perioadă în care sufletul cade iarăşi şi iarăşi în acelaşi păcat, şi iarăşi se ridică. Dar clipa a avut loc, ridicarea s-a petrecut şi cu amintirea acelei clipe omul poate înainta. De aceea deşi perioada până la curăţarea desăvârşită şi eliberarea de păcat sau patimă poate fi lungă şi este lungă, curăţirea a avut loc într-o clipă, pentru că în acea clipă Dumnezeu i-a arătat capătul luptei sale, i-a dat starea de biruinţă de la capăt, pe care el poate o va mai avea doar spre sfârşitul vieţii sau chiar dincolo, dar în nădejdea şi din puterea acelei clipe el înaintează. De aceea zic că ridicarea a avut loc atunci, pentru că aşa lucrează Dumnezeu: ne arată într-o clipă toată slava pe care o putem avea şi cu aceasta ne momeşte şi ne robeşte, ne face ai Săi nedezlipiţi.

Întrebare: Un deznădăjduit care nu vrea să iasă din această stare, poate fi ajutat prin rugăciunea altuia?

Părintele Savatie: Poate, dar foarte, foarte, foarte greu. Problema deznădejdii, de ce-i deznădăjduit? Pentru că s-a pierdut pe sine, el trebuie să se găsească pe sine. Cine ştie mai bine decât el, cine-i el? este o problemă de voinţă şi o problemă de o clipă. Cine, dintr-o parte? Nu este nimic mai apăsător decât prezenţa unui om deznădăjduit în faţa căruia tu, cel care până atunci erai cu nădejde, ţi-o pierzi şi pe a ta, pentru că-şi descoperi neputinţa ta de a-l ajuta.

Numai cu rugăciune, cred, dar şi în multe alte feluri pe care Dumnezeu le poate descoperi fiecărui om. Eu am văzut deznădăjduiţi şi mai ştiu care, pur şi simplu, nu primesc cuvântul, şi-n faţa lor te simţi cu totul neputincios. Hristos a fost neputincios în faţa deznădejdii lui Iuda. Şi-n câte feluri nu a încercat El să-l scoată? L-a atenţionat la Cină şi mai dinainte: „Cineva dintre voi Mă va vinde”. Şi-atunci, când Iuda L-a îmbrăţişat, nici atunci n-a înţeles ce-i spune? „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” Trezeşte-te Iuda! Dacă l-ar fi certat, dacă i-ar fi spus: „Viperă ce eşti! Te-am ţinut la piept, te-am avut printre noi şi tu Mă vinzi pe Mine pentru treizeci de arginţi?” – Hristos ştia tot. Îi spune: „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” şi Iuda tot nu răspunde. Nu ştiu ce vom face noi, dar dragostea e cheamă să ne rugăm pentru toţi şi să ne purtăm neputinţele unii altora, dintre care susţin că cea mai mare este deznădejdea. Să ne-o purtăm împreună. Să deznădăjduim şi noi cu nădejde, împreună cu cei care nădăjduiesc încă şi cred că Dumnezeu poate face minuni.

Întrebare: Necazurile ne aruncă într-o mare deznădejde care ne face să ne întrebăm: De ce ne-am mai născut? De ce suferim? De ce aceste întrebări? Cum putem să le alungăm?

Părintele Savatie: Oferindu-le răspunsuri. De ce ne-am mai născut? Gândiţi-vă! Gândiţi-vă mai mult la Dumnezeu şi mai puţin la întrebări. Nu este o simplă scăpare sau debarasare de întrebarea pe care mi-aţi pus-o, ci este un îndemn să nu mai colcăim în noi înşine şi să ne îndreptăm către Dumnezeu cu toate aceste întrebări, să nu ni le punem nouă, dar lui Dumnezeu.

Uitaţi-vă la prooroci! Proorocii nu-L întreabă pe Dumnezeu toate astea? Îl întreabă! Uitaţi-vă la Iov! Zice: „Ce mare lucru este să striveşti o trestie ca mine, Tu, care-ai zidit cerul şi toate, toate care le ştii. Ce te ridici asupra mea? Sigur vei ieşi învingător. Ce mi-ai lăsat suferinţa asta?” – vorbea cu Dumnezeu. Dar noi ce facem: „De ce m-am născut eu oare? Viata asta…e … păi, credinţa în Dumnezeu e bună pentru cel ce o are” – toate monologuri, toate frământările noastre. Nu spunem: „Doamne! De ce m-am născut?” Aşa că toate întrebările şi frământările pe care le aveţi, întoarceţi-le către Dumnezeu, cu sinceritate, cu durere şi cu lacrimi. Cunoscând că Dumnezeu şi-aşa vă ştie frământările şi nu veţi fi nepoliticoşi dacă i le veţi spune Lui, şi nu-I veţi descoperi nimic nou din cele ale inimii voastre dacă I le veţi adresa în cele din urmă. Nu vă mai daţi pe după perdele înaintea lui Dumnezeu! Şi atunci veţi primi răspunsuri. Şi aşa veţi învăţa rugăciunea. Pentru că rugăciunea este vie. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Parcă noi vorbim cu Cineva pe care nu avem să-l întrebăm nimic? Şi de la care să nu avem ce auzi? Aşa şi cu Dumnezeu, care stă undeva în abstract, la care nu avem voie să venim cu întrebări şi iscodiri. Noi nu putem să ne împrietenim? Dar puneţi-I Lui toate frământările voastre înainte, toate păcatele voastre şi nu mă îndoiesc că le veţi primi degrabă şi semnul va fi plânsul. Şi va fi un plâns uşor, care va ridica de la voi toată frământarea şi vă veţi da seama că întrebările voastre unde sunt? Deci nu mai sunt.

Aşa cunoaşteţi venirea Duhului Sfânt, când dispar problemele. Când vine Duhul Sfânt, omul nu mai are probleme şi dileme. Încercaţi să nu vă ridicaţi de jos din cămăruţa voastră până când nu vor dispărea problemele. Şi-aşa culcaţi-vă! Şi a doua zi faceţi la fel! Şi cred că vom spori din mai bine în mai bine.

.................................................. ........
Tot articolul: http://cristiboss56.blogratuit.ro/

Ei vezi dragul meu kaasanova? Din ceea ce spui reiese mândria 'sfinţişorului' care idolizează pe prinţesa lui... pe fata cea 'virgină', pe cea fără de păcate văzute, ca să se laude el cu trupurile altora... deci mie mi-e clar că nu am greşit în aprecieri cu atît mai mult cu cât vorbeam mai mult despre mine şi mă gândeam că şi tu o păţişi tot cam aşa... deci ai căzut în ispita iubirii trupeşti, iubirii închipuite, ai căzut în SiFi - listând aici pe net o suferinţă prea amară, o suferinţă grea ce vine din amorul propriu, din cel ce se crede pe sine victimă vrednică neştiind că aşa se revoltă tocmai împotriva adevăratei victime vrednice de care defapt nu-i mai pasă şi nu i-a păsat niciodată decât doar aşa de ochii gLumii.

Ştiu că doare Adevărul, dar cine nu caută mustrarea şi bătaia de sus ca să se îndrepte, nu se poate numi fiu, ucenic sau creştin curat cu inima ci un închipuitor de aiureli prin care vrea să acceadă la stăpânirea lăcomiei prin a se lăsa stăpânit de ea ca să satisfacă poftele... în auzul aplauzelor deşarte.

Păi dacă iubire nu e, nimic nu e, iar surogatul sexual oricât de atractiv şi 'înălţător' ar fi tot n-are nici un rost... aşa că degeaba o mai cauţi dacă vrei doar ca să te lauzi cu ea ca păgânii ce se bagă sub sarcină ca să-şi strângă încă un bagaj de marfă de calitate cu care să-şi dea lor valoare... valoarea mea.

Iubirea nu caută să se laude cu ale sale... şi nici nu se îndrăgosteşte spre a fi lăudat el însuşi cu sfinţişorimea şi vrednicia...

Ai de grijă să nu cazi mai rău, căci nu faci altceva prin comportamentul tău decât s-o reînvinovăţeşti mereu... doar pe ea.

Sper că ai înţeles dragul meu kaasanova. La limbochiul minţii mă refer.

''Şi cine iubeşte mai mult pe... nu e demn de Mine'', iar asta înseamnă să iubeşti mai mult pe Dumnezeu decât pe o femeie oarecare idolizată de 'iubirea' ta ca să-ţi dai valoare.:43::64::4:

draga vsosvi, iti multumesc, dar imi rezerv dreptul sa te contrazic din nou... Dumneze mi-a dat-o prima data, El mi-a luat-o..... un an jumatate am stat fara ea, in acest timp m-am schimbat total, am invatat ce insemna suferinta, credinta adevarata, postul adevarat, rugaciunea, chiar si deznadejdea.... toata suferinta a fost spre binele meu... de o saptamana, ca prin minune, ea ma cauta mereu, se roaga de prietenii nostri comuni sa ma faca sa o ascult, sa ne impacam practic.... dupa doi ani de chin, apare ca prin minune, ca si cum ar fi trecut o luna.... dar mi-e teama.... Doamne ajuta!!

Eu, dupa cum am mai spus, simteam un gol in suflet in momentul in care imi pierdeam credinta, simteam nevoia de credinta, stiam (sau mai bine zis, simteam) existenta divinitatii insa o refuzam. Acest simt m-a facut sa revin cu drag si, simultan, cu rusine la credinta, imi era rusine de mine, intr-un fel. Cred ca odata ce ai dobandit credinta pe cale.. naturala ? Spirituala ? Spune-o cum vrei.. e greu sa o pierzi, in cel mai rau caz aceasta apare ca o razvratire impotriva lui Dumnezeu in urma unei fustrari, suparari, caci iti este imposibil sa nu crezi in ceva ce simti si esti convins in adancul sufletului tau ca exista. Insa nu sunt sigur; de bine, de rau, n-am ajuns (inca) in acel stadiu.
Apropo, cu riscul de a fi mustrat de unii dintre voi, pot spune ca muzica hip hop-crestina (Haarp Cord, Immortal Technique, Righteouz Knight etc.) m-a inspirat/motivat si mai mult.

acelasi gol il simteam si eu, ma simteam rusinat..... ai dreptate e greu sa pierzi credinta.... numai sinucigasii au pierdut-o definitiv....

Minunat spus!

(Imi amintesc acum de I Corinteni, despre Dragoste...)