Marturisirea credintei - o dovada a dragostei pentru Hristos
 

Doamne ajută!
"Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el îaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, d acela şi Eu Mă voi lepăda înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri." (Matei10, 32-33).
"Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui, căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire." (Romani10, 9-10)
Potrivit acestor texte scripturistice, una dintre cele mai importante datorii morale ale creştinului - datorie ce vizează atât relaţia noastră cu Dumnezeu, cât şi relaţia cu semenii noştri - este mărturisirea lui Hristos în faţa oamenilor, promovarea în lume a adevărului evanghelic revelat că Iisus din Nazaret, Întemeietorul religiei creştine, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, venit în lume pentru ca pe oameni să-i înalţe mai presus de lume, în Împărăţia Tatălui ceresc. "Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca Omul să se facă fiu al lui Dumnezeu" - ne învaţă un celebru dicton patristic, iar părintele profesor Dumitru Stăniloae afirma, într-una dintre scrierile sale, faptul că, datorită Întrupării Cuvântului divin, "în Sfânta Treime bate o inimă omenească".
Acest adevăr fundamental de credinţă, această comoară spirituală ce ne-a fost încredinţată, nu ne aparţine doar nouă, ci întregii omeniri, tuturor celor pentru care Fiul lui Dumnezeu a binevoit a Se sacrifica pe Crucea de pe Golgota. Hristos a înviat! Aceasta este "vestea cea bună" (evanghelia), pe care ni s-a poruncit s-o mărturisim în lume, prin exemplul nostru personal, dar şi prin cuvintele noastre căci, potrivit cuvântului lui Hristos, "din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit".
Mărturisindu-L pe Hristos în faţa oamenilor, ne arătăm nu doar dragostea şi devotamentul consecvent faţă de El, ci şi iubirea sinceră pentru semeni, manifestată prin dorinţa curată de a le împărtăşi darul ceresc şi nemeritat ce ni s-aoferit: capacitatea de a crede că Adevărul absolut există şi este o Persoană (Iisus Hristos), Izvorul iubirii şi al Luminii eterne.
Curajul şi bucuria de a-L mărturisi pe Domnul nostru Iisus Hristos într-o lume în mare parte indiferentă faţă de El este una dintre cele mai importante virtuţi creştine, uşor de practicat, căci aduce satisfacţii spirituale neaşteptate.

Hristos nu ne-a cerut doar să promovăm mesajul iubirii faţă de oameni şi celelalte idei, pe care le-am primit prin Revelaţie, ci ne îndeamnă să-L mărturisim pe El Însuşi pentru că, aşa cum arăta Sfântul Serafim din Sarov, doar faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos au drept consecinţă primirea harului divin. Creştinii deplin maturizaţi în viaţa spirituală evită păcatul şi practică virtuţile nu de frica iadului, nici din dorinţa dobândirii fericirii veşnice, ci doar din dragoste pentru Dumnezeu, căci El Însuşi este Raiul şi Izvorul veşnicei existenţe fericite. De aceea, aşa cum atât de frumos spunea părintele Savatie Baştovoi, atunci când le vorbim oamenilor despre creştinism, trebuie să le mărturisim în primul rând despre Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Credinţa noastră nu este doar adeziunea la o anumită concepţie de viaţă, ci în primul rând ataşamentul puternic faţă de o Persoană (mai exact, faţă de o Treime de Persoane divine), pentru dragostea Căreia credem şi practicăm tot ceea ce Biserica învaţă şi propovăduieşte.

Dumneavoastră ce ştiţi şi ce credeţi despre această virtute a mărturisirii lui Dumnezeu în faţa oamenilor?


Laura Stifter

O predică excepţională a părintelui Nicolae Steinhardt despre importanţa mărturisirii credinţei:

https://nicolaesteinhardt.wordpress....ea-de-hristos/
Această predică deosebit de curajoasă a fost rostită în Duminica Tuturor Sfinţilor din anul 1987, în biserica mănăstirii Rohia. Aşadar, în vremea regimului comunist, părintele Steinhardt a avut curajul de a afirma în mod public, între altele, faptul că aderarea la partidul aflat atunci la putere constituia un act de trădare a lui Hristos.

Adevarat Laura, trebuie sa marturisim adevarul, in primul rand pentru ca vrem ca toti oamenii sa se mantuiasca, le vrem binele. De aceea a venit si S-a jertfit Iisus, ca oamenii sa aiba acces la mantuire.
Trebuie sa marturisim tot adevarul, ca Biserica Ortodoxa e Biserica lui Iisus, Biserica lasata de El pentru mantuire, singura cale spre mantuire. Si sa avem curajul sa marturisim adevarul, sa nu ne rusinam, ca nu se poate mantui cineva in afara Bisericii. Pentru ca Iisus a spus si sa ii urmam Lui, pentru ca doar credinta este o idee protestanta, iar Luther a fost deranjat de Epistola in care spunea ca si diavolii cred. Trebuie sa venim in Biserica Sa si asta trebuie sa marturisim, adevarul propovaduit dintotdeauna de Biserica si de sfinti.
Sfintii Apostoli propovaduiau adevarul, pe Iisus, dar nu avea importanta daca cel ce auzea doar credea. Ce se intampla apoi? Il boteza, ca sa vina in Biserica. Nu are importanta pentru un hindus daca ii spunem adevarul si el crede, daca nu e urmat si de botezul in Biserica si astfel sa Il urmeze pe Mantuitor.
Sa nu ne temem asadar sa marturisim adevarul, dar si mai important e sa il cunoastem, ca sa stim ce sa marturisim.

Dragă Laura eu te înţeleg că tu, fiind mai prospătură, ai nişte sentimente mai euforice, eşti un pic cam prea entuziasmată, însă problema care se pune este în primul rând aceea de a avea credinţă, credinţă adevărată, şi abia după aceea de a o mărturisi. Pentru că este evident pentru oricine are ochi să vadă şi minte să înţeleagă că sunt mulţi aşa-zişi mărturisitori ai lui Hristos care de fapt nu au credinţă adevărată în Hristos, ci au o credinţă falsă, făţarnică, "învăţată şi jucată" pentru că aşa le place oamenilor sau unora dintre ei, şi au orice fel de contrafacere şi falsificare a credinţei celei adevărate, dar numai efortul personal de a dobândi de la Duhul Sfânt o credinţă adevărată nu îl au aşa cum nu au nici credinţa. Iar acest lucru se poate vedea, aşa cum am spus, la foarte mulţi preoţi, pastori, papagali şi băgători în seamă, care, unii pentru bani chiar sau măcar pentru subzistenţa dacă nu pentru averea lor iar unii chiar pentru patimile lor (vezi cazurile preoţilor catolici pedofili şi profitori sexual de minori şi de băieţei nevinovaţi), falsifică şi contrafac nu doar credinţa dar şi mărturisirea credinţei pentru simplul fapt, pe care mulţi nu pot sau nu vor să îl înţeleagă, că ei au foarte multe de câştigat din această cumplită şi mizerabilă prefăcătorie. Sper ca să nu cumva să cazi şi tu în această capcană cumplită a satanei.

e delicată problema asta......eu am ajuns să tac fiindcă experiența mi-a arătat că sunt atât de praf încât dacă vorbesc risc să par rușinat de cele ce spun, să mă bâlbâi și să mai spun și tâmpenii din cauza emoției...nu e așa simplu să îl mărturisești cum spui tu în mesaj :)...ca să mărturisești Adevărul trebuie să ai Adevărul în tine...„atâta Adevăr e în vorbele cuiva câtă siguranță îi dau smerenia și dragostea”....desigur poate interveni și situația în care ești obligat să spui care e Calea sau în care simți în tine însuți că nu ai voie sub nici o formă să taci...atunci sper că voi avea curajul să spun „Doamne ajută” și să mă arunc în prăpastie...deși în prăpastie sunt chemat să mă arunc în fiecare zi...deci poate soluția ar fi să fiu deja în prăpastie când se ivește momentul....dar dacă totuși nu sunt(Doamne ferește!) nădăjduiesc că voi alege să mă arunc.

Hristos în mijlocul nostru!

nu vreau sa cred ca 'doar' cand vine vorba de Dumnezeu.

Foarte adevarat

Catalin2, mulţumesc mult pentru răspuns.
"Sa nu ne temem asadar sa marturisim adevarul, dar si mai important e sa il cunoastem, ca sa stim ce sa marturisim."
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Merită citit!
 

Un interviu impresionant... cu un propovăduitor al credinţei care s-a convertit la Ortodoxie, după ce a căutat adevărul în aproape toate religiile lumii. Astăzi, vrea să-L mărturisească pe Hristos.

http://www.ziarullumina.ro/articole;...-luptele!.html

Este şi va fi!

Într-adevăr, mi se întâmplă şi mie să mă emoţionez, atunci când vorbesc despre Dumnezeu... mai ales acum câţiva ani, când eram în liceu, mă emoţionam de câte ori cineva mă întreba la ce facultate voiam să merg şi-i spuneam că-mi doresc să studiez Teologia. În mod inevitabil, cel care mă întrebase mă contrazicea destul de nepoliticos (ironic şi fără argumente demne de luat în considerare), astfel încât eram nevoită să-i explic motivul deciziei mele, deşi ştiam clar că-mi va fi dat să aud mereu aceeaşi replică supărătoare: "o să-ţi treacă ţie ideile astea..".
Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşesc să am o atitudine liniştită şi să înving acea emotivitate excesivă, atunci când discut despre lucrurile duhovniceşti.
Această stare de emoţie provine fie din dorinţa puternică de a transmite corect adevărul creştin despre carevorbiţi, fie din teama că mesajul dvs. nu va fi înţeles şi acceptat de ceilalţi... Am dreptate? Am ajuns la această concluzie, autoanalizându-mă în momentele în care, aşa cum scrieţi şi dvs, mi se întâmpla să mă intimidez în discuţiile pe teme religioase. Mă emoţionam exact atunci când discutam cu anumite persoane, despre care ştiam că nu vor crede în ceea ce le spun... Deci, clar, mă temeam de reacţiile negative ale interlocutorilor.
În timp, dacă veţi ignora aceste emoţii (care sunt, până la urmă, ispite), veţi vedea că vă va fi mult mai uşor şi convorbirile pe tme duhovniceşti (chiar şi cu cei necredincioşi) vor deveni o mare bucurie spirituală pentru dvs.. Şi ştiţi ce am mai observat? Am observat că, atunci când eu vorbesc despre credinţă cu bucurie şi "bună îndrăznire" (căci cuvântul "curaj" ar fi nepotrivit în ceea ce mă priveşte), atitudinea celorlalţi faţă de mesajul meu se schimbă în sens pozitiv. Deja cunoscuţilor mei li se pare firesc faptul că eu sunt studentă la Teologie... deşi, acum vreo 2 ani, mă ironizau pentru această decizie de a studia un domeniu considerat de ei ca inutil şi anacronic. Chiar am trăit de multe ori starea sufletească pe care o descrieţi... :) Slavă lui Dumnezeu că am reuşit să scap de acea ispită.
În schimb, am rămas emotivă în general... astfel încât mă intimidez de fiecare dată când sunt pusă în situaţia de a discuta cu o persoană necunoscută. Nu mă mai intimidează discuţiile religioase (slavă Domnului), dar dacă trebuie să mă întâlnesc cu o persoană necunoscută... încep să mă bâlbâi, să vorbesc mai încet şi să-mi schimb puţin mimica. Aşa că, din ceea ce scrieţi, presupun că şi dvs. sunteţi o persoană emotivă în general, nu doar în privinţa mărturisirii credinţei. :)

Dumnezeu să vă dăruiască mult curaj duhovnicesc şi capacitatea de a-L mărturisi cu încredere şi bucurie, cu dragoste pentru ceilalţi, astfel încât să răspândiţi în jurul dumneavoastră lumina adevărului creştin!

Doamne ajută!

Mulțumesc frumos pentru cuvintele tale de încurajare...m-a bucurat mesajul tău fiindcă reflectă un efort de transpunere cât se poate de autentic și de mângâietor.
Cred că m-am exprimat cam vag în primul mesaj. Când vine vorba de discuțiile în care sunt eu implicat să spunem că o mai scot la capăt cât de cât...problema e atunci când nu vine vorba în mod explicit dar eu simt că e cazul să mărturisesc...să dau un exemplu:

sunt la un curs despre idei filozofice în film...nu sunt student la filosofie așa că nu cunosc nici proful nici studenții...se discută despre „Călăuza”. Profesorul, un tip secularizat și convins că e foarte deștept, consideră că a înțeles filmul deși habar nu are despre ce vorbește...la un moment dat aduce vorba și de Dostoievski, pe care îl scoate ca fiind ateu și aduce aminte vorba bietului Dostoievski care a spus „aș crede dar nu am organul necesar”. În clipa aia eu trebuie, chiar dacă nu m-a întrebat nimeni nimic, să mă ridic, să îi explic cu mult respect și cu multe eufemisme că vorbește prostii, și în fața unei săli cu studenți pe care nu îi cunosc și care sunt la fel de secularizați ca și profesorul, să explic că Dostoievski era profund credincios, că toată opera lui îl mărturisește pe Hristos, și că citatul respectiv se referă la faptul că Dostoievski se vede pe sine nevrednic și foarte îndepărtat de acea credință cât un bob de muștar despre care Mântuitorul spunea că poate să miște munții....până la urmă e vorba de aceeași teamă de ridicol pe care ai sesizat-o foarte bine din primul meu mesaj dar contextul în care ea se manifestă diferă un pic...sper că în timp mă voi învrednici să sugrum orgoliu din mine și să nu mă rușinez niciodată și în nici o situație de Hristos pentru ca nici El să nu se rușineze de mine în față Tatălui.

p.s.: sunt unul singur aci :)

http://blog.patermihail.ro/arhive/1823
Un articol al părintelui Mihail urmat de niște discuții pe care le poartă prin comentarii. Nu sunt de acord cu tonul pe care îl folosește aici părintele, și în unele aspecte poate exagerează un pic dar din păcate cred că are dreptate cu chestiunile importante. Sper să nu te superi că am adus în vedere articolul. Nu e un gest de polemică ci de împreună lucrare spre lămurire:)

Doamne ajută!
Da, te înţeleg... Am fost într-o situaţie similară acum câţiva ani, când eram în clasa a XI-a şi o profesoară a început să ironizeze foarte tare credinţa noastră creştină, pe motiv că teoria evoluţionistă ar fi cea corectă (ca şi cum nu-şi putea exprima opiniile fără să spună cuvinte necuviincioase la adresa lui Dumnezeu). N-am îndrăznit să intervin în discuţie, dar... spre sfârşitul orei, ea a întrebat în glumă: nu-i niciun credincios pe aici, ca să mă contrazică? Atunci, evident, m-am simţit datoare să mărturisesc credinţa, deşi nu eram întrebată personal... Am reuşit cât de cât, dar într-un mod foarte timid şi neconvingător.
Dumnezeu să ne învrednicească de darul curajului duhovnicesc!

P. S. Îţi mulţumesc mult pentru răspuns, pentru cuvintele calde şi sincere pe care mi le-ai adresat. :)

Hristos în mijlocul nostru, Vlad!

Din păcate, observ că nu se deschide blog-ul... Probabil că am eu probleme cu net-ul. Oricum, voi mai încerca. Chiar mă interesează ce scrie acolo, fiindcă despre convertirea la Ortodoxie a acelui profesor german am mai auzit şi am fost plăcut impresionată de faptul că o persoană intelectuală, care a avut şi o copilărie foarte nefericită (fapt ce ar fi putut să-l îndepărteze de Dumnezeu), a căutat adevărul în atât de multe religii şi, în cele din urmă, l-a găsit în Ortodoxie, devenind ucenic al părintelui Sofronie Saharov. N-am citit nicio carte scrisă de el şi n-am cercetat viaţa lui, ci am aceste puţine informaţii din auzite, de la o persoană care-l cunoaşte şi-i citeşte cu admiraţie scrierile. Astfel, este foarte posibil ca opiniile mele să fie total greşite.
Îţi mulţumesc mult pentru lămuriri, Vlad. Când se va rezolva problema tehnică, voi citi articolul de la link-ul indicat de tine.
Să ai o seară liniştită, plină de bucurii duhovniceşti!

Dumnezeu să fie cu tine!

Este si va fi, Laura!

Chiar astăzi, în Duminica Tuturor Sfinţilor, în cadrul Sfintei Liturghii s-a citit o pericopă evanghelică în care, între altele, Hristos Domnul ne vorbeşte şi despre acest dar minunat pe care El ni l-a oferit: capacitatea şi datoria sfântă de a-L mărturisi în relaţiile cu semenii noştri, devenind astfel noi, nevrednicii, conlucrători cu Dumnezeu şi contribuind la răspândirea Evangheliei în lume.
Pe forum, la rubrica "Biserica Ortodoxă Română", AntoniaP a înfiinţat încă un topic foarte interesant pe tema mărturisirii credinţei, invitându-ne la a ne întreba în mod sincer conştiinţa: oare noi, dacă ne-am afla într-o situaţie critică, dacă am fi constrânşi să alegem între Hristos şi viaţa aceasta, ce-am face?
Din mila Domnului, trăim într-o perioadă istorică favorabilă (deşi tot ne plângem de secularism...), bucurându-ne de libertatea religioasă. Alţi confraţi de-ai noştri, creştini asemenea nouă, sunt persecutaţi în moduri strigătoare la cer, urmând mucenicia celor din Biserica primară. Mă refer la creştinii din unele state islamice, din China, din Coreea de Nord etc.
Să ne ajute Dumnezeu ca, încurajaţi de exemplul martirilor de ieri şi de azi, să-L mărturisim cu dragoste, cu bucurie şi curaj, deşi chiar suntem nevrednici de o misiune atât de minunată - aceea de a le putea împărtăşi celorlalţi bucuria comuniunii cu Tatăl ceresc!

Doamne Iisuse, fii cu noi! Ajută-ne să-ţi rămânem credincioşi şi să sporim neîncetat în dragostea sinceră, necondiţionată faţă de Tine, Care eşti Viaţa şi Bucuria tinereţii noastre!

La fel de important sa marturisim credinta intr-o societate secularizata, in care sfintii nu mai sunt repere, ci obiect de badjocura si al oprobriului public.

Un inceput bun. Faptul ca ai avut curajul sa te expui in fata intregii clase pentru Dumnezeu disponibilitatea ta pentru jertfirea propriei reputatii, orgoliu in apararea Adevarului. Iar Dumnezeu, vazand buna-credinta ta, ti-a inmultit din plin darul curajului duhovnicesc si al marturisirii.

In ziua de astazi, in societatile secularizate, crestinul se confrunta cel mai adesea cu pericolul de a fi ridicul, inadecvat si plictisitor.

Doamne ajută!
Mulţumesc mult pentru aceste cuvinte sincere şi încurajatoare pe care mi le-aţi adresat!

Dumnezeu să fie cu dvs!