Iesiti din lume!
 

Despre identificarea corecta a sensurilor

Isus nu a sfatuit, nu a indrumat, ci a poruncit si strigat cu durerea si disperarea unei mame care-si vede copiii intr-un mare pericol: “Iesiti din lume!”.

“Iesirea din lume” nu inseamna in mod necesar izolare de semeni, ci in sens profund curatirea omului de nevirtuti.

Insa putini ajung la dorinta autentica de a iesi din lume. Majoritatea se complac intr-un trai lumesc fara sa realizeze pericolul in care se afla.

Dezvoltarea aspiratiei de a iesi din lume este o conditie necesara (dar nu suficienta) mantuirii.

Bazarea mantuirii pe faptul ca apartinem unor anumite confesiuni religioase este o amagire. Este un aspect pe care, cel mai probabil, indrumatorii spirituali nu-l subliniaza. Putem avea unele virtuti, dar fara aceasta aspiratie adusa la maturitatea unui foc puternic ramanem in continuare in robia pacatelor.

Aspiratia de a iesi din lume este prima arma puternica, prima realizare nemincinoasa care lumineaza cararea spre Hristos. Doar realizarile din inima noastra sunt trepte reale spre usile raiului.

In budism se numeste “renuntare”, iar aceasta virtute speciala are multe nivele de realizare, functie de puterea de patrundere a naturii adevarate a “lumii”.

De ce sa iesim din lume? Ce este lumea?
Daca nu ne dam seama ce este lumea cu adevarat nu vom simti niciodata o dorinta autentica de a ne dezlipi de ea. Si astfel toata nevointa noastra spirituala este ca o orbecaiala intr-o mlastina nesfarsita.

Natura adevarata a lumii poate fi identificata prin diverse forme de rationament corect si meditatii. Aceste contemplatii trebuie adancite progresiv si cu staruinta pana cand ochii sufletului se deschid si vad demonii care stau sa inghita fiecare suflet. Atunci teama si repulsia vor da nastere unei virtuti puternice – renuntarea. Numai atunci vom intelege de ce Isus a strigat cu putere sa iesim din lume si sa cautam febrili scaparea.

Meditatii

Lumea este o incolaceala de serpi otravitori care ne pot musca mortal in fiecare moment.

Lumea este plina de demoni invizibili care lucreaza prin oameni si elementele naturii gata sa ne inghita in fiecare moment.

Lumea ofera numai otravuri in chipul mancarurilor placute. Toate placerile lumii sunt amagiri care otravesc inima si ne prabusesc in cele din urma in iaduri.

Lumea este plina de lame taioase ascunse sub falduri fine.

Lumea este plina de focuri invizibile care ard pe cei fara bagare de seama pana la maduva oaselor.

Lumea este pestilentiala, imbibata de mirosuri respingatoare si excremente, dar cu care ne hranim ca mustele, fara sa realizam murdaria acestora.

Lumea este plina de oasele mortilor, pentru ca in ea fiecare suflet este zdrobit fara mila fie prunc, copil, tanar sau batran.

Lumea este ca un cazan care fierbe fara incetare.

Lumea este plina de arome placute dar care ucid.

Lumea este un camp de batalie fara sfarsit in care fiecare faptura va fi in cele din urma sfasiata si trecuta prin sabie.



Fara identificarea corecta a naturii lumii, nici nu putem dezvolta marea compasiune pentru toate fapturile – compasiunea = iubirea indurerata. Pacatele vor ramane asupra noastra pentru ca vom fi invidiosi pe cei avuti si mai norocosi ca noi sau plini de manie pe cei ce comit nedreptati.

Toti sfintii si Dumnezeu Insusi nu ne pot salva, daca noi insine nu ne nevoim in meditatii si rugaciuni pentru a trezi aceasta virtute nepretuita: dorinta de a iesi din lume.

Fara ea suntem ca cineva care umbla fara bagare de seama peste serpi otravitori.

,,Scotiene,daca tot ti-a venit ceasul si ai ajuns in fata Mea hai sa vorbim putin despre cum te-ai rugat tu.Sigur Doamne!Pai,eu m-am rugat...Cand am zis sa vorbim m-am referit la faptul ca eu vorbesc acum,tu ai avut suficient timp pe pamint.Sa vedem,cum te rugai de dimineata?Pai...Las ca iti spun eu:in timp ce te imbracai cu costumul,balmajeai ceva,nodul gravatei castiga lupta cu ,,Precum in cer asa si pe pamint" si la final,asta imi placea cel mai mult,spuneai un scurt ,,Doamne ajuta"in timp ce te uitati grabit la ceas.Ce onoare,imi acordati max 2 min din timpul tau,asta daca nu eram la concurenta cu anumite melodii de pe CD-urile din masina.Apropo,ai gusturi proaste-n muzica,nu ma contrazice,am stat personal de vorba cu toti pe care ii asculti si ai fi surprins de anumite detalii.In fine,sa revin.In timpul intalnirilor nu era cazul sa spui cand nu iti iesea o tranzactie ,,lua-l-ar dracu"erau atat de multi draci langa voi de se bateau pe un loc liber.

La pranz,splendoare-n iarba,ma lua cu ameteala cand te vedeam.Spuneai rugaciunea in timp ce infulecai o pulpa de pui,si asta cu gija sa nu te ineci.Banuiesc ca nu ti-a trecut prin cap sa mai tii si post,stiu,legumele ingrasa nu-i asa?Oricum apreciam ca la final ridicai ochii spre cer,problema era ca o faceai doar cand aveai desertul in fata.Apropo,nu sunt eu vinovat pentru ca ai laptopul virusat la birou,si prin urmare nu era cazul sa intrebi ,,Ce Dumnezeu are asta de nu merge?" La intrebarea asta iti raspundea tipu de la mentenanta,si iti spun eu ca nu trebuie sa fii Dumnezeu ca sa iti dai seama ca ti-a expirat antiviru'.Cand plecai spre casa erai atent la alte detalii pe strada,sa nu intram in amanunte,ca o sa se amuze Aghiuta de se va auzi rasul lui pana-n Rai.Inca ceva,expresia ,,Ce-i frumos si lui Dumnezeu ii place"nu se refera cu sigurata la ce crezi tu,nu mai face mutra asta mirata si ipocrita.La bancomat nu era cazul sa spui radios ,,Thank you God"cand vedeai ca ti-a intrat bonusul pe card.Daca ai stii cine era responsabil pentru voia ta buna ai fi bagat singur banii la loc.Stiu ca te ia cu lesin cand auzi sintagma ,,a da"si nu ,,a lua".Cand ai iesit din banca ai trecut pe langa o fetita care cersea dar banuiesc ca fiind ghemuita pe jos de foame nu ai vazut-o prea bine.Aveai inclusiv fise dar ai considerat ca vanzatorul de tutun de pipa merita,mult mai mult, un bacsis gras ca doar are grija de sanatatea ta pe sistem aerosoli cu tamiie.

Seara credinciosul din tine isi aducea aminte si de Biblie daca nu cumva Cuvantul meu era intrerupt de tipatul de bucurie al crainicului de la meci.PS:echipa cu care tii este o rusine,poti sa faci cate rugaciuni vrei,vor retrograda.Ups,trebuia sa nu iti spun asta nu?Apoi glorioasa bere,in timp ce faceai rezumatul zilei in gand.Zilei financiare bineinteles,ca doar nu te gandeai la ce pacate aveai.La final,momentul culminant,adormeai cu un mormait pe buze de tipul,,A Lui sa fie gloria si slava acum si in vecii..."aici deja dormeai dus,dar intentia conteaza.Somn usor,vise placute,omenia-i o virtute :) "

Ma recunosc in vorbele tale... Doamne, cat suntem de pacatosi...

In ortodoxie numim acest lucru lupta cu tine insuti, lupta cea mai grea pe care o are omul de dus, lupta cu patimile si neputintele lui.
Avantajele castigarii acestei lupte sunt mari mari decat a castigarii lumii intregi.

Imi aducaminte o istorioara referitoare la acesta aspect: moartea fata de lume
"La un călugăr bătrân și înduhovnicit, s-au adunat mai mulți creștini pentru cuvânt de folos. Un om care-și dorea mântuirea zise pustnicului:
-Preacuvioase părinte, spune-mi te rog cum să înțeleg îndemnul Sfântului Apostol Pavel care spune: ,,Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai in Crucea Domnului Iisus Hristos prin care lumea s-a răstignit față de mine și eu față de lume”(Galateni 6, 14). Zis-a lui pustnicul: mergi frate creștine la cimitirul din vale și ocărăște morții de acolo cum vei știi tu mai bine și apoi să te întorci la mine. Făcând ascultare creștinul merse la cimitir și începu a ocărâ mormintele bătându-le cu pietre strigând: ,,ocară vouă putreziților, morților putreziți, mișeilor și păcătoșilor, roșilor de viermi, nenorociților….” și așa mai departe. Și așa făcu creștinul o zi întreagă și apoi se întoarse la bătrânul călugăr. Acesta vâzându-l l-a întrebat:

-Ce ți-au răspuns morții când îi ocărai? S-au supărat pe tine? Te-au ocărât și ei? Te-au blestemat?

-Nimic n-au spus, nu m-au ocărât, nu m-au blestemat, nu s-au supărat! răspunse creștinul.

Zis-a lui pustnicul:

-Du-te fratele meu din nou la cimitir și îi slăvește pe morții de acolo, laudă-i, și-i fericește-i cum vei ști tu mai bine și mai frumos!

Se duse din nou creștinul la cimitir și făcu precum îi porunci bătrânul, zicând: ,,laudă vouă morților, slavă și cinste drepților și credincioșilor, sfinților și virtuoșilor!”

Săvârșind porunca după o zi întreagă de laudă se întoarse la bătrânul pustnic.

Zis-a lui pustnicul:

-Ce ți-au grăit morții când îi slăveai, lăudai și cinsteai?

-Nimic! răspunse creștinul

-Acum dragul meu ai înțeles cuvintele Apostolului Pavel, gândind la morții care au tăcut și când îi lingușeai și când îi ocărai. Dacă voiești să te mântuiești fă și tu asemenea lor!

Aceasta este însemnătatea cuvântului ,,prin care lumea s-a răstignit față de mine și eu față de lume”.

Adevăratul creștin în felul acesta trebuie să fie ,,mort față de lume,” față de ispitele ei, față de amăgirile ei, prigoanele ei."
Ideile tale sunt departe de a fi crestine, in ele citindu-se o ura fata de lume:lumea e o incolaceala de serpi, o adunatura de lame taioase etc.
Hristos insusi ne-a invatat sa iubim pacatosul, dar sa uram pacatul.Dar tu se pare ca le urasti pe amandoua.

imi aduc aminte acum de o mica rima a parintelui Argatu.ceva de genul:Nu asculta ocarile ca vine mania,nu asculta laudele,ca vine mandria(nu era asa,suna mai bine,dar asa imi aduc eu aminte acum)

Lepădarea de lume înseamnă lepădarea de patimile lumii, nu de lume care e creaţia lui Dumnezeu.

Pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Am observat ,din studiul celor afirmate si traite de mai multi oameni ai lui Dumnezeu,faptul ca o viata de credinta traita intr-o disciplina a credintei limiteaza drastic posibilitatile,bineinteles ca nu imediat ci gradual,in concordanta cu urcusul duhovnicesc al fiecaruia,de a-ti imprastia gandurile si a te lega de acele fapte care nu iti aduc nimic bun ci dimpotriva.Categoric se cere perseverenta,cu ajutorul lui Dumnezeu.Rugaciuni facute la anumite ore si in anumite momente,timp destinat lecturilor duhovnicesti si Scripturii si mai ales intelegerea si aplicarea celor citite,fara de care ramin simple notiuni frumoase intelectual dar moarte practic,o infranare a poftelor,nu mai continui,banuiesc ca nu spun nimanui lucruri noi.La teorie stam bine,practica ne ucide.Cred ca daca fiecare ar cauta cu seriozitate,fie si doar in invataturile propriei confesiuni,sfaturi care sa-l indrume in acest sens,nu mai zic de Scriptura,ar gasi din belsug,din ce am verificat, deci teoretic nu ar duce lipsa de o buna temelie a inceputului.Partea grea de aici incepe.

Personal pot spune ca in momentele cand am incercat si reusit,fie si pentru foarte putin timp din vina proprie,sa aplic acele sfaturi,viata mea spirituala era cu mult diferita,ca sa nu zic imbunatatita.La fiecare renuntare si intoarcere la vechile placeri,caderea parca era si mai rea.Am evitat pe cat posibil sa ma avant in demersuri care clar erau mai mult decat ceea ce puteam si am incercat sa dau macar un caracter regulat acestor indeletniciri spirituale.Pot spune fara nici o teama ca vechile reguli functioneaza si cu toate ca drumul devine din ce in ce mai greu pe masura ce urci,aici deja vorbesc cam din presupuneri,nu lasa Cel de Sus isipita fara sa dea si calea de a o invinge.Da sa miste putin si pacatosu' :)

In cazul meu,de exemplu,si cu asta inchei in speranta ca fiecare va cauta acele sfaturi care sa ii foloseasca(in ortodoxism nu se poate nimeni plange ca ar duce lipsa de asa ceva,de sfaturi si mijloace duhovnicesti),de mare ajutor imi sunt devotionalele de seara si dimineata de la noi.Cate doua pe zi pentru fiecare zi a anului.Adica o idee biblica,sustinuta de un text tot biblic in sustinere,pe care o citesti dupa rugaciunea individuala(teoretic obligatorie) si colectiva cu familia(teoretic obligatorie) de dimineta,si la care trebuie sa te gandesti in timpul zilei,sa o intelegi dar mai ales sa intelegi ce efect are in viata ta si cum o poti aplica.Exista doua asemenea pe zi,eu prefer doar una pt ca sunt mai lent in intelegere si aplicare :) Sau ratez complet de regula.Devotionalele pot fi insotite si de texte explicative,un fel de mici predici,exista si acest gen,fiecare de la noi isi alege in functie de ce simte ca-l ajuta mai mult.Se doreste ca pe timpul zilei,in loc sa-ti zburde mintea dupa mancare,decolteuri,masini si bani,ii dai timp Domnului si Cuvantului Sau.La faza asta aghiuta se va opinti cat va putea ca sa te lase cu ochii in soare.Sa dau un exemplu de text.As dori sa precizez ca aceste sfaturi aplicate nu exclud nicidecum prezenta in cadrul Bisericii ci mai mult,presupun participarea efectiva,regulata,in comuniune a credinciosilor,ca fiind baza.Deci nu sunt o alternativa ci o metoda in sustinere,ca nu cumva sa inteleaga cineva gresit.

Devotional de dimineata.

Idee de baza: Dat-am ajutor celui puternic, inaltat-am pe cel ales din poporul Meu.(Psalmul 89:19)

Textul: Eu, Eu sunt Domnul si nu este izbavitor afara de Mine!Caci unul este Dumnezeu, unul este si Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni: omul Hristos Iisus.Si intru nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi.Prunc s-a nascut noua, un Fiu s-a dat noua, a Carui stapanire e pe umarul Lui si se cheama numele Lui: Dumnezeu tare.S'a desbracat pe sine insus si a luat un chip de rob, facindu-Se asemenea oamenilor.La infatisare a fost gasit ca un om, S'a smerit si S'a facut ascultator pina la moarte, si inca moarte de cruce.De aceea si Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult, si I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume.Cel micsorat cu putin fata de ingeri, pe Iisus, Il vedem incununat cu slava si cu cinste, din pricina mortii pe care a suferit-o,astfel ca, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om.Deci, de vreme ce pruncii s-au facut partasi sangelui si trupului, in acelasi fel si El S-a impartasit de acestea, ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul.

Texte biblice in sustinere: Isaia 43:11,I Timotei 2:5,FA 4:12,Isaia 9:6,Filipeni 2:7-9,Evrei 2:9,2:14.

Va doresc tuturor,Tears imi pare bine sa te revad,sa aplicati acele metode,mijloace,pe care le considerati necesare,bune,numai sa ajungeti in fata Domnului cu bucurie si nu sa fim dati rusinii.Dumnezeu sa ne ajute.

Definitia "lumii" din perspectiva Lui Isus este multimea nevirtutilor sub toate aspectele lor, care impanzesc inimile muritorilor.

"Lumea" nu se refera la totalitatea persoanelor asa cum s-ar deduce din cele scrise de tine.

Isus nu a spus "Iubiti lumea", iar eu nu am afirmat si nu am sugerat sub nicio forma sa uram pacatosii, adica sa uram toti oamenii. Este o acuzatie nefondata.

Am folosit metafore violente care sa suscite ura fata de pacat, precautia si alergarea catre Isus.

Aceasta viziune ne pazeste de multe amagiri si ne face sa fim cu bagare de seama in toate intentiile noastre. Unii cred ca vor trai vesnic pe pamant si se lasa prinsi in afaceri si griji, devenind cu totul lumesti, departe de Hristos.


Pe de alta parte avem nevoie sa cultivam si o viziune pura a lumii (de data aceasta intelegand realitatea inconjuratoare inclusiv fiintele), pe care sa o cerem in rugaciunile noastre sa devina realitate.

Fara maturarea acestei polaritati nu stim nici sa ne ferim de duhurile lumii si nici sa cerem, pentru ca nu avem in adancul inimii perceptia clara a unei lumi pure. (nu avem nici cea mai mica idee despre ce este o placere pura sau cum este o fiinta pura pe dinlauntru)

Sustin si eu o parte din acest mod de a vedea lumea si ma gandesc, totodata, ca nevirtutile, pacatele etc. nu exista atat in sine, rupte de persoane, cat mai degraba fac parte din viata unor oameni vii, in carne si oase.
Tocmai de aceea, la Judecata nu sunt judecate pacatele sau nevirtutile pacatosului ci viata pacatosului, persoana lui, asa cum a trait el in carne si oase.
Ce rost are sa abstragem, ce sens si impact asupra vietii, nevirtutile si pacatele, lasind de-o parte persoana care le traieste?...
Asadar lumea e si ansamblu de persoane care traiesc, isi intretes vietile, comunica etc.
Tocmai de aceea, isihia are drept componenta cheie insasi retragerea, fizica, din campul grupurilor si relatiilor umane concrete. Iar monahii scad la maximum ponderea interactiunilor interumane pe care noi le dezvoltam cu atat de multa risipa, usuratate.
In fine, comunitatea crestina care participa la Sfanta Liturghie e formata din oameni, care au lasat afara, in spatiul si timpul profan, toate grijile, ambitiile desarte, mania, razbunarea etc.
A fi din lume inseamna pentru mine a nu face parte din Biserica, a trai in afara unei legaturi personale, concrete si statornice cu Hristos si Biserica Lui. Fiul risipitor se intoarce acasa din lume. Pocainta este retragerea, fie si pentru o perioada prea scurta, a mersului personal din cai largi si laturalnice.

Pacatele nu exista in sine, asa cum nici persoanele nu exista in sine.

Trebuie facuta o distinctie clara intre persoana si pacatele ei.
Numai asa putem intoarce si celalalt obraz cand suntem loviti.
Daca percepem persoana unita cu pacatul atunci o uram instantaneu.

Acest discernamant nu poate veni decat prin Duhul Lui Dumnezeu, prin rugaciuni staruitoare si cugetari iscusite facute timp indelungat.

Daca persoanele nu exista in sine... .................................................. .......

omule al lui Dumnezeu.................

pai.... atunci... asadar...

cum alegi tu sa continuam?........................................ ......................................



Florin: daca persoana nu exista, atunci nu exista nici Dumnezeu (care este Persoana).

Asadar te intreb foarte serios, cum nu se poate mai serios:
oare tu existi? eu exist?... Exista ceva, cumva, undeva?...............

De raspunsul TAU la aceasta intrebare atarna viata.
Iarta-ma ca imi iau avant si precizez: viata TA.



P.S. Ai afirmat recent ca te preocupa psihologia. Daca te preocupa cu adevarat, banuiesc ca stii care e PRIMA dilema in dezvoltarea ontologica a omului (a copilului in etapa sugarului: oare eu exist?...)

Hai, curaj... Haide, DA!
DA, existi cu adevarat!!!!!!!!!!!!+

Tu esti , eu sunt, noi suntem, ei sunt.... Suntem cu totii. Fiinta e in noi si noi suntem FIINTA!
AMIN+

Florine,

Creaţia "după Chip" presupune că noi am fost făcuţi după modelul Lui Dumnezeu, iar Părinţii Bisericii tîlcuiesc ce presupune asta:

- în primul rînd, existăm. Sîntem, fiinţăm prin pronia divină care ne ţine ca să nu dispărem în nimicul dinainte de a fi ceva. O dată ce anulezi această idee, teologia ortodoxă devine altceva, poate filosofie budistă plină de iluzii şi fără Dumnezeu.
- apoi sîntem eterni. Nimic nu poate să ne curme exiistenţa, adică să ne facă să dispărem anihilaţi în neant. Nici îngerii cei răi nu pot să dispară, nici oamenii păcătoşi nu vor fi exterminaţi după Judecată. Dumnezeu este bun, iar iubirea Sa face posibilă existenţa în libertate deplină, exact pe versiunea preferată de fiecare. Dacă nu credem în ideea de nemurire, alunecăm în greşeala adventistă (şi poate că nu numai a lor), ei crezînd că cei răi vor fi distruşi şi numai cei buni vor rămîne în continuare.
- sîntem raţionali, înzestraţi cu posibilitatea de a gîndi. Altfel ne-am asemăna cu animalele.
- sîntem liberi. Dacă nu am avea liber arbitru, am fi roboţei sau păpuşele în mîna Lui Dumnezeu. Multe grupări creştine eterodoxe cred în predestinare, interpretînd greşit unele pasaje mai dificile din Scripturi.
- avem sentimente. Totul orbitează în jurul alegerii fiecăruia de a iubi mai mult sau mai puţin, acesta fiind criteriul principal al Judecăţii Universale care va urma. Toate acţiunile vieţii noastre sau ale vieţii îngerilor sînt funcţii de iubire, mai simple sau mai complicate. Doar dragostea face trecerea de la chipul la asemănarea cu Creatorul nostru - dar asta numai noi o hotărîm.
- avem capacitatea de a crea. Prin participare, evident. Putem construi o casă sau chiar mai mult de atît, putem scrie cărţi, putem aduce copii la existenţă, putem recupera suflete pierdute, putem avea fii duhovniceşti şamd. Astfel ne asemănăm din ce în ce mai mult cu Hristos, înmulţindu-ne talanţii.
- avem capacitatea de a ne jertfi. Puţini sînt în stare de jertfa supremă pentru aproapele, pentru o cauză nobilă sau pentru binele celorlalţi. Dar putem să ne sacrificăm totuşi zilnic orgoliul şi mîndria, putem arăta dragoste faţă de semeni chiar dacă asta presupune puţină nevoinţă proprie, putem - dacă vrem.

Mai sînt probabil şi alte caracteristici ale chipului divin după care sîntem gîndiţi şi clădiţi, dar cele de mai sus sînt cele mai importante. Şi prima este existenţa sau ESTE-le.

Buna Cezar,

Nu am afirmat ca nu existam,
ci ca nu existam intr-un mod inerent sau ca nu existam in sine.

Citeste cu atentie inca o data.

Perceptia faptului ca existam prin noi insine, ca fiecare obiect al realitatii exista prin el insusi, este cauza tuturor pacatelor.

Definitia persoanei in crestinism...nu avem asa ceva. Crestinismul nu poate defini persoana (pentru ca nu are termeni filosofici ) dar iti indica cum poti sa o intelegi pe dinlauntru.

Se spune ca Dumnezeu este Persoana dar nu se spune ce este Persoana...asa ca se pleaca de la o intelegere ordinara a termenului.

Nu avem o explicatie, in scrierile exegetilor crestini, ci ramanem la o perceptie dogmatica, axiomatica -pe care o are si o persoana nereligioasa sau fara Dumnezeu. Orice om iti spune ce este o persoana si o poate indica cu degetul, oricine iti spune ca existam - dar nu oricine stie ce este cu adevarat persoana sau fiintarea.

Definitia budista:
"Persoana" reprezinta constientizarea unui "eu intrinsec" (gandit ca existand in sine sau prin sine) imputat in continuumul experientei mentale, intr-un mod fluctuant, pe cele 5 agregate generice tranzitorii (trup, simtire, discriminare mentala, reactivitate mentala, constientizari). Eul poate fi imputat pe un trup de copil sau pe un trup de batran, pe o idee (ideea mea), diferite forme de amintiri...toate fiind in fapt tranzitorii, adica inconsistente. Insa perceptia ordinara le vede clipa de clipa ca fiind permanente - fiintand in sine.

Noi existam, insa nu in sensul ordinar al termenului.

Matematic, doar Dumnezeu exista in Sine, in vastitatea Sa necuprinsa fara nicio obstructie.

Asa zice Sfantul Maxim Marturisitorul: daca vrei sa-L cunosti pe Dumnezeu, trebuie sa renunti la tot, sa-ti golesti mintea si inima, sa vezi in fata ta abisul divinitatii si sa te arunci in el .

Este o forma crestina de instruire pentru intelegerea miezului fiintarii - miezului persoanei.


P.S.

In budism, intelegerea ordinara a fiintarii (prin sine si nu prin Dumnezeu) se numeste "extrema existentiala" sau "extrema reificarii".
Sustinerea ideii ca nimic nu exista se numeste "extrema nihilista".

Amandoua sunt la fel de periculoase si evitate prin educarea mintii in Viziunea de Mijloc sau Calea de Mijloc - Madhyamaka.

Orice ființă este un ipostas înțeles ca eu sau sine sau atman sau purusa sau cum vrei tu. Persoana presupune un ipostas în comunicare cu alt ipostas, o ființă care are o relație cu altă ființă.

Dacă Dumnezeu ar fi fost numai Unul și nu Trei, atunci nu am fi putut vorbi de Persoană, ci numai de Ipostas divin.

Așa am înțeles de la Părintele Galeriu, care explica undeva diferența dintre cele două noțiuni.

Buna Ionut,
Ar fi fost remarcabila o explicatie clara,
dar evident este intortocheata fara o logica convingatoare.
Atentie. Nu infirm principiul ci doar amendez explicatia.

p -> q
Persoana presupune un ipostas în comunicare cu alt ipostas, o ființă care are o relație cu altă ființă.

non q -> non p
Adica daca un eu (ipostas) nu comunica cu alt eu (ipostas), atunci acesta nu este persoana.

Imi pare rau dar logica sufera.
Intentia este buna dar terminologia nu este adecvata.

Budismul confunda persoana cu individul, neutralizeaza fiintarea particulara... Individul nu este decat o picatura intr-un ocean. Ortodoxia ne invata ca suntem madulare ale trupului lui Hristos care este capul Bisericii, citeste cu atentie, toti avem un rol, fiecare rolul sau, nu suntem doar indivizii unei specii ca animalele, suntem persoane.

Epistola 1 Corinteni, cap. 12
1. Iar cât priveşte darurile duhovniceşti nu vreau, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă.
2. Ştiţi că, pe când eraţi păgâni, vă duceaţi la idolii cei muţi, ca şi cum eraţi mânaţi.
3. De aceea, vă fac cunoscut că precum nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu zice: Anatema fie Iisus! - tot aşa nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus, - decât în Duhul Sfânt.
4. Darurile sunt felurite, dar acelaşi Duh.
5. Şi felurite slujiri sunt, dar acelaşi Domn.
6. Şi lucrările sunt felurite, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.
7. Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului spre folos.
8. Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei.
9. Şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh;
10. Unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor.
11. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte.
12. Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos.
13. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat.
14. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe.
15. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup?
16. Şi urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, - pentru aceasta nu este ea din trup?
17. Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?
18. Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit.
19. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul?
20. Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup.
21. Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi.
22. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase.
23. Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.
24. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte,
25. Ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele.
26. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.
27. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.
28. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.
29. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?
30. Oare toţi au darurile vindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?
31. Râvniţi însă la darurile cele mai bune. Şi vă arăt încă o cale care le întrece pe toate:


Dumnezeu sa ne lumineze pe toti!
Doamne ajuta!

Ca sa fiu si mai precisa, religiile orientale desfiinteaza persoana, esti chemat la autodesfiintare, la meditatie prin golire de ganduri, meditatia vidului, etc. Nu te forteaza nimeni, sunt doar momeli prin care te desfiintezi singur si devii un individ al unei specii irationale, o picatura in ocean, ti se promite ca nu trebuie sa faci nimic decat sa ramai vid si sa lasi fericirea sa te umple, esti redus doar la simturi fara sa realizezi. Sa-ti dau un exemplu, meditatiile pe chakre te cheama sa-ti cresti nivelul de senzitivitate pe chakra pe care meditezi, conform orientalismului corpul uman are cel putin 7 chakre (centrii energetici) situate in corpul subtil si responsabile de functionarea asa zisului corp astral. Ce inseamna asta, ca tu practic devii extrem de senzitiv, o sa fii extrem de incantat ca ai feeling dar asta nu este decat reducere a fiintei la nivelul simturilor, un fel de indobitocire, si animalele sunt senzitive, mult mai senzitive decat oamenii, (vezi cainii de urmarire) ... dar asta nu inseamna ca sunt rationale.
Pe noi crestinii, Hristos ne cheama la despatimire, la renuntare la cele ale trupului, ne cheama la indumnezeire prin har.
Fii atent ce spune Avva Ghelasie Gheorghe, iti dau un citat dintr-o discutie cu o ucenita iconar, din cartea Cuviosul Ghelasie isihastul, la pg. 134-135, ii spune asa:
Eu copiez tot fragmentul dar ma refer strict la ce a spus in cuvintele pe care le subliniez si anume ca vointa genereaza simtirea si nu invers.

Ucenita:
- Parinte, simt adesea ca nu ma bucur de natura, de intalnirea cu oamenii, parca tuturor acestora le-a pierit stralucirea. In schimb, as sta singura pentru a picta la icoane, care oricum cer foarte mult timp, pentru a citi, pentru a simti timpul, pentru a ma ruga. Aceasta stare merge pana intr-acolo in nevoia de singuratate incat imi e greu sa raspund la telefon sau unor solicitari din afara care fragmenteaza tot timpul viata, lucruri care se dovedesc adesea neimportante de altfel. Mi-e greu sa ies din casa chiar si pentru a cumpara mancare.
Avva Ghelasie:
- Nu te fixa in starea asta, fa-ti treburile, sa nu te lasi in sensul de respingere, izolationismul devine patologic. Fa lucrurile strict necesare, la ce mai poti renunta renunta, dar fara galagie, pe neobservate. Si sa faci lucrurile voluntar, din dorinta de a fi cu Dumnezeu, iar nu din dorinta de a gusta simtirea singuratatii. E foarte important sa faci lucrurile cu vointa, nu cu simtirea in prim plan. Nu doar purtat de simtirea de moment ca e un fel de structuralism, ci cu vointa care genereaza simtirea, si nu invers. Noi trebuie sa actionam cu Persoana intreaga, prin Acte personale din care apoi sa derive si simtirea.

Buna Oana,
Sunt in asentimentul tau. Si eu am studiat putin yoga (indiana) - si am avut aceeasi impresie, ca este golita de "taine" si traire profunda. Centrarea practicii pe golirea mintii de ganduri consider ca este o greseala.

Dar aceste practici, asa cum sunt prezentate de diferiti guru, mai mult sau mai putin calificati, sunt extrase din contextul lor devotional, profund religios si expuse sub forma unor exercitii de fitness fizic si mental. Nu este practic sa spui unui occidental ca exercitiile sunt golite de esenta daca nu sunt sustinute de credinta si devotiune.

Este dificil ca un om crescut intr-un spatiu crestin, educat de mic in aceste invaturi sa dezvolte o devotiune sincera, spontana in Brahma (creatorul), Visnu (atoatetiitorul) sau Shiva (distrugatorul). Este strain de aceste repere spirituale asa ca par exotice si artificiale. Nu aceeasi perceptie o are insa un indian care a fost invatat din pruncie sa se roage in acest context spiritual.

Tehnica este o anumita carare a mintii in emotie si intelegere, care este strabatuta repetat, de-a lungul careia au loc revelatii din ce in ce mai adanci.

Cititul unui acatist cu o anumita frecventa este o tehnica bazata pe cuvinte asociate in metafore devotionale pentru a stimula trairi virtuoase din ce in ce mai profunde.

Acesta este un aspect particular din ceea ce se numeste in budism "Calea Vasta"...pentru ca mintea se focalizeaza pe "forme virtuoase nenumarate" suscitate prin cuvinte, firul central fiind dialogul bazat pe cerere.

Crestinismul nu explica "Calea Profunda" (fara forma) care echilibreaza si sustine "Calea vasta", insa la ea se poate ajunge, cu multa multa sarguinta, asa cum ai spus "prin inchiderea mintii in cuvintele rugaciunii" pana cand inima devine de la sine lucratoare si plina de lumina.

Din nou tehnica...
Nu e rea, in atatea situatii de viata, dar aici cred ca e vorba despre altceva, cu totul altceva decat tehnica.
Sa cred ca femeia care se ruga neincetat la Iisus, sacaindu-l cu rugamintile ei indurerate, folosea ... tehnica rugamintii sacaitoare (sau, ca sa sporesc intentionat posibila confuzie - tehnica rugaciunii neincetate?...)...
Si de aici, pentru ca ea detinea tehnica (adica, vezi bine, reteta de succes, acel "know how" raspandit ca nisipul marii in lumea de azi), a castigat bunavointa Domnului?

Cred ca cititul unui acatist cu o anumita frecventa, la fel cu citirea staruitoare a Bibliei, ca si mersul regulat la Biserica, miluinta, rugaciunea, practica postului, spovedania, impartasirea, participarea regulata la slujbe si Sfintele Taine: toate acestea sunt pur si simplu un mod de viata. Izvorat din inganarea Duhului, din Dragoste (fara de care e numai ... tehnica si alte lucruri scremute).
Nu e Dragoste, nu e nici viata crestina.
Crestin e un mod de a fi, de a trai. Un mod prin care ai ales, prin harul lui Dumnezeu, sa iti petreci timpul vietii acesteia. Pe acesta, pe modul acesta de traire, hranit cu lacrimi si umilinta, cu efort de nevointa izvorit din Dragoste, si de aici din constiinta pacatelor si nevredniciei personale, precum si pe nadejdea ca Unul Domnul Dumnezeu iti este Mantuitor, pe toate acestea (si doar pe acestea) le rasplateste Domnul prin rezultatele vestite noua de sfintii Lui.
Nu rasplateste Domnul tehnica, ci daruirea inimii indragostite de El, jertfelnic.

P.S. Gasim in "Vietile Sfintilor" pe fiecare luna, zilnic, nenumarate exemple de oameni care aveau o singura tehnica: umilinta inaintea lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu. Duhul umilit, inima smerita si infranta. Analfabeti, care habar nu aveau de vreun acatist sau alte minunate, desigur, daruri pentru drumetul insetat si flamind care a pornit hotarat spre Imparatia lui Dumnezeu. Oameni care abia murmurau un "Doamne, miluieste!", ca atat stiau sau puteau, insotit de o inchinaciune izvorita din inima.
Sau, iata pe 1 septembrie, Viata Sfantului Simeon Stalpnicul! Unde era vreo tehnica?
Baiatul de 13 ani a pornit pur si simplu, ca o sageata, spre Dumnezeu, lasind toate ale sale, pentru ca a auzit in Biserica, iarna cand nu mai avea treaba cu pastoritul oilor, Cuvantul Domnului: "Fericiti cei saraci..."!

Cand iubesti pe Dumnezeu nu ai nevoie de tehnica.
Iti daruieste El Scara, cu toate tehnicile/treptele Ei, ca sa te bucuri de apropierea de El.

Dragostea (Dumnezeu) nu are nevoie de tehnica (de tehnica ta sau a mea).
Curvia, da. Mare mester de tehnici este, nenumarate si mereu reinnoite... Cum oare nu vedem inselaciunea "tehnica" din noi si dimprejur?...

Si a dat Domnul Lumina celor saraci, celor gangavi, celor orbi, celor muti si peltici, celor prosti, ca sa rusineze intelepciunea veacului acestuia (cu toate tehnicile ei si ale lui, ale veacului).

Laudat fie Domnul in veci, ca Lui I se cuvine toata cinstea, lauda si multumirea, in vecii vecilor! AMIN+

Dragostea nu are nevoie nici de cuvinte, nici de rugaciune.
Doar iL "respiri" pe Dumnezeu prin toti porii fiintei.

Insa avem nevoie de cuvinte stereotipe ca sa ajutam trairea sa se inalte.

Niciun om nu iubeste perfect,
de aceea avem nevoie de rugaciune.

Rugaciunile frumos talcuite sunt metoda.
Slujba in toata splendoarea ei este metoda.

Metoda este necesara pentru ca mintea este intunecata.

Trebuie sa invatam sa vorbim, altfel strigatul nostru catre Dumnezeu
este doar un mormait sau icnet, fara patrundere intelegatoare.

Starea de care pomenesti, cand Dumnezeu da tehnica, este atunci cand Duhul pune stapanire pe inima si incepe sa se roage singur, "cu suspine negraite".

Insa noi, pana la odihna dragostei trebuie sa ne nevoim.

Suna frumos si pare, desigur, adevarat.
Dar am impresia ca pui carul inaintea boilor.
Rugaciunile frumos talcuite nu sunt cu nimic mai bune decat un "Doamne, miluieste!" (sau mai simplu, "Doamne!") spus dintr-o inima strapunsa a unui mare pacatos.
Daca nu e cainta, rugaciunea e vorba goala, cinstire doar din buze sau, intermeni psi, un algoritm mintal (intelectual).

La fel si cu splendoarea slujbelor (pe care nu o neg, dimpotriva, ma bucur, cumva, de ea).
Prefer, eu unul, slujbelor splendide ale Patriarhiei, pe cele dintr-o oarecare biserica unde cantaretul slobozeste lin si abia soptit uneori, suspinul caintei sau marturisirea preatimida a dragostei lui pentru Domnul. Nu e splendoare, e viata liturgica, crestin ortodoxa.

Metoda are rost doar in inima strapunsa, acolo unde duhul este, cum spune psalmistul, "umilit".
Metodele sunt incorporabile si in roboti. Mare lucru, sa ruleze un program oarecare. Dar aia nu au suflet, nu au inima "infrinta si smerita", desi, vezi bine, au intotdeauna metoda. Implementata de om, iar nu de Duhul Sfant la rugaciune.

Buna Cezar,

Si umilirea este metoda, si dragostea este metoda pentru ca ele sunt sustinute prin discriminari, rationamente si imaginatii (de regula pe axa sine-Dumnezeu):

"Doamne Tu esti cu desavarsire bun, eu sunt pacatos". (discriminare)

"Doamne esti binele suprem, esti frumusete neschimbatoare" deci "Te Iubesc".

Toate aceste trairi virtuoase vin prin imaginatii particulare ale mintii, care iau o multitudine de forme, diferite de la clipa la clipa, diferite de la persoana la persoana.


“Metoda” este cauza bucuriei duhovnicesti profunde!

Pentru cei care au patruns in adancul simtirii este suficient sa spuna soptit, sau doar o adiere de gand “Doamne” si sa fie umpluti de lacrimi….Dar este tot metoda, pentru ca are o baza formala cognitiva prin care emotiile virtuoase prind viata.

Un ucenic, sau calugarul incepator trebuie mai intai sa se deprinda incetul cu incetul cu “metodele” asa cum il sfatuieste parintele sau duhovnicesc, pana cand acestea devin o a doua natura.

Nu ne nastem cu metoda.
Cand ne nastem nu stim sa vorbim…asa este si cu cele duhonicesti.

Insa “metoda” trebuie impletita armonios cu “intelepciunea non-formei”.

In ortodoxie nu am gasit definitia aceastei intelepciuni profunde.

Daca ne umilim fara intelepciune, putem sa ne departam de Dumnezeu si sa nu ne impartasim de harurile Lui.

Este un aspect care nu este cuprins in invataturile generale,
dar este specificat in scrierile anumitor sfinti parinti crestini.

"Umilindu-se fara cunostinta s-au lipsit de harul daruit lor de catre Dumnezeu".

Identificarea umilintei virtuoase nu este un lucru usor, asa cum pare la prima vedere, pentru ca toate pornirile virtuoase sunt amestecate cu porniri pacatoase si intunecimi ale mintii.

Da Florin, struna ta canta prin zona, da, insa cum de nu vedem ca, in afirmatia "Umilindu-se fara cunostinta s-au lipsit de harul daruit lor de catre Dumnezeu"

cuvantul care ne lasa paf e tocmai "cunostinta"?

Or, aceasta vine prin har, iar nu prin metoda...
Ne invartim in cerc... nu crezi?
Discursul intelectual bate mereu pasul pe loc. Asa e de cand lumea...

Intelectul lumineaza caile sufletului, altfel citirea evangheliilor nu are sens.
Rationamentul in exces insa le intuneca.

Intelectul si trairea - prima armonie.

Metoda si intelepciunea - armonia suprema.


Ce este harul?

Este o emotie curata coplesitoare, o dragoste care topeste intrega fiinta pe dinlauntru - care izvoraste din inima, luminand efectiv nu doar trupul dar intreaga lume este dezvelita pe dinlauntru intr-un mod tainic, inteligibil.

Este arderea puternica a dragostei catre Dumnezeu, care imbratiseaza ca focul toate fapturile vazute si nevazute.

Metoda dezleaga harul,
Harul hraneste metoda -
Pana la atingerea naturaletii desavarsite.

"Cunostinta" are aici sensul de acumulare in prealabil a virtutilor care mentin echilibrul interior si asigura o buna asezare a sufletului.

Daca nu este identificata "umilinta mangaietoare" sufletul poate luneca spre forme gresite ale umilintei ale caror roade pot fi deznadejdea, pierderea respectului de sine, falsitatea, dizarmonia per ansamblu.

Dac harul este emotie, asadar fapt subiectiv, uman, sa inteleg ca omul este Dumnezeu?

Oare a cata oara te rog sa iei aminte la Nietzsche?...

Hai sa repetam, vulgarizind, prin bancuri. Poate merge asa, stiu si eu?...

Banc:

Nietzsche: "Dumnezeu a murit!"
Dumnezeu: "Nietzsche a murit."

Nu. Domnul Florin a făcut o mică greşeală de exprimare - nu asta este harul, ci aşa percepem harul - "o emotie curata coplesitoare, o dragoste care topeste intrega fiinta pe dinlauntru - care izvoraste din inima, luminand efectiv nu doar trupul dar intreaga lume este dezvelita pe dinlauntru intr-un mod tainic, inteligibil".

Cel puţin, eu aşa l-am perceput...

Asa da! Slava Domnului!
Asta da greseala si corectura a ei! ... :) Sa tot fie! AMIN+

P.S. Ochiul bun al fratiei voastre... Felicitari! Slava Domnului! Iertati/ma...