Oamenii strazii. Cum ii putem ajuta?
 

Fiecare noapte e tot mai friguroasă. În Bucureşti întâlneşti, destul de frecvent, persoane care-şi caută un colţişor, în vreo scară de bloc sau în afara ei, unde să poată aţipi. Unii sunt de multă vreme în stradă, iar stresul teribil provocat de situaţia asta şi-a pus amprenta puternic şi asupra stării lor psihice. Cei mai mulţi au ajuns în starea asta probabil din cauza vreunui mare necaz în familie sau a indiferenţei şi răutăţii celor care ar fi trebuit să-i iubească.

Ce se poate face pentru ei? Cum pot fi ajutaţi? Cunoaşteţi asociaţii, fundaţii care să ofere adăpost în condiţii omeneşti?

Primăria oferă nişte adăposturi, însă nu prezintă siguranţă, se pare, mai ales dacă e vorba de femei.

Eu, cu oamenii străzii, popular numiţi "boschetari" nu prea am avut succes. De exemplu, era unul care îşi făcuse perimetru de cerşit nu departe de casa mea. I-am oferit o afacere: să măture curtea mea. Contra a 8 lei, trebuia să măture de frunze un perimetru de 300 mp, treabă de maxim jumătate de oră. Jobul era periodic: altă sâmbătă, altă măturare, alţi 8 lei. Nu a vrut, pretextând motive de sănătate. Dar, ca să cerşească ore întregi în frig şi să-şi ia o sticlă de vodcă după aia, a găsit resurse de sănătate.

Si eu vad mai mereu un barbat imbracat foarte gros cu multe sacose langa el stand pe o banca in zona Televiziune-Herastrau,mi-e mila de el,de un an sta pe bancile de langa strada,ma gandesc ca vine frigul saptamana asta......oamenii isi plimba cainii pe langa el si el saracu' sta,parca asteapta ceva,nu cerseste.

Doamne ajuta!
 

Am ajuns la concluzia ca nu se poate face nimic pentru ei.
In primul rand ca primariile au alte interese nu de-a ajuta pe cei in nevoi si din pacate am intalnit cazuri in care oameni de suflet au incercat sa se implice in a ajuta pe acesti " oameni ai strazii " dar din pacate au esuat fiindca acesti oameni sunt deja obisnuiti cu acest mod de viata, se complac in el si nu se pot adapta la o schimbare, fie ea si in bine.
S-au obisnuit cu cersitul, cu frigul, cu arsita noptilor de vara, se multumesc cu putinul pe care-l au, parca nu-si doresc schimbarea!
Acum un an am ajuns la parintele Arsenie Papacioc pentru ai cere un sfat in legatura cu o persoana fara adapost, fara serviciu, fara nimic si imi aduc aminte cum maicuta care avea grija de parintele mi-a spus cu glas domol ca acesti tineri sunt irecuperabili, ca nu se pot adapta la o viata normala dupa toate traumele prin care au trecut pana la o varsta anume. Zicea ca aparent ei isi doresc schimbarea dar cand vrei sa-ti pui planul in aplicare nu mai raspund cerintelor si sfaturilor care se impun pentru integrarea lor in societate. Mi-am dat seama destul de repede ca a avut dreptate si n-am sa uit niciodata aceasta discutie cu maicuta.

In ceea ce ii priveste pe oamenii strazii, societatea de azi nu este interesata( si nici nu va fi ) in nici un fel de acestia, neoferindu-le nimic ( nu cred ca acestia ar accepta, din motive doar de ei stiute ) pentru a iesi din starea in care se afla ( personal nu cred ca ar putea, chiar daca s-ar stradui sa ii schimbe, si nici nu cred ca vor ). Am inteles ca ar fi asa numitele adaposturi de noapte si cantine sociale ( sau ale saracilor ) dar nu cred efectiv ca si acestea (daca sunt) le-ar ajuta cu ceva, din moment ce acesti oameni ai strazii au "stilul lor" de viata : cotrobaitul prin tomberoane, adunat pet-uri, fiare vechi, paine, sticle, etc...... Plus de aceasta sunt si o gramada da caini comunitari ce ii insotesc pe acesti " boschetari ".
Pe de alta parte nu are nimic in comun saracia cu " a locui " pe strada. " Boschetarii " sunt o categorie aparte, cred ca au si o organizare a lor, locuri pe unde isi fac veacul...

„Boschetari” e un termen folosit parcă pentru a-i exclude, pentru a-i lovi încă o dată pe cei care au ajuns să doarmă pe unde apucă din cauza inadaptabilităţii lor (la fel şi cuvântul „aurolac”).

Oamenii ăştia nu s-au născut pe stradă. Ei au dus cândva o viaţă normală, ca oricare dintre noi. Unii au dezechilibre psihice. Fie le-au avut dinainte şi asta a făcut să fie excluşi de familie şi de prieteni, fie le-au dobândit în stradă, pentru că nu e uşor să-ţi păstrezi mintea întreagă în asemenea condiţii de viaţă.

E adevărat că nu le poţi schimba stilul de viaţă cu care s-au obişnuit. Însă nevoia lor cea mai acută, dincolo de cele materiale, e să primească o mângâiere, să ne fie milă de ei, să nu-i aruncăm, de exemplu, din scările blocurilor pe unde se mai aciuează. Adăposturile puse la dispoziţie de primărie sunt murdare şi nu oferă siguranţă. Oamenii care sunt plătiţi acolo să aibă grijă de amărâţii ăştia nu sunt, cel puţin unii, prea miloşi.

E dureros să vezi cât de puţină milă le oferim noi, care ne considerăm un popor creştin. De ce nu ne putem organiza mai mulţi (pentru că singur nu poţi face mare lucru) şi, cu ajutorul Bisericii, să-i adunăm de pe străzi şi să-i ducem, fie şi doar pentru a dormi sau a mânca, într-un loc unde să fie bine primiţi?

Locul sărmanilor, al celor care nu se pot ajuta singuri, al celor care nu prea au simţul realităţii, al neadaptaţilor, nu e în stradă.
Sunt printre ei persoane care nu sunt încă pierdute, care pot fi încă ajutate, pentru că sunt la începutul rătăcirii.
Ce se întâmplă cu asistenţa socială de la noi? Sunt deja vreo 20 de ani de când există specializarea asta la facultatea de teologie. Cu ce se ocupă asistenţii sociali pregătiţi acolo?

Ceea ce au nevoie cel mai mult e o vorba buna. Adica sa vorbim cu ei, sa nu-i tratam cu superioritate. Apoi vin necesitatile materiale, in caz ca nu en permitem putem sa-i indrumam la un adapost sau o cantina a saracilor.

E adevarat ca unii sunt si lenesi, asa s-au obisnuit. Dar suma pare putin cam mica, chiar si pentru un om al strazii. Cred ca nu renteaza, probabil din cersit aduna mai mult intr-o jumatate de ora, afacerea lui e mai buna.

Pînă la recuperarea lor totală, trebuie să treacă prin foame şi lipsuri. Cei cîţiva lei donaţi pentru moment pot ajuta să treacă ziua mai uşor şi să ducă acasă copiilor ceva de papa.

Faceţi un calcul: 8 lei pentru jumătate de oră de muncă înseamnă 16 lei pe oră.

Acum înmulţiţi 16 cu numărul orelor de muncă dintr-o săptămână, respectiv 40: veţi fi surprins să descoperiţi că rezultatul este 640 lei, neimpozitabili.

Încă o dată: 640 lei pe săptămână, în condiţiile în care există români care muncesc pentru aceşti bani o lună încheiată.

Vi se mai pare puţin ?

Trecând peste acest aspect, sunt de părere că cea mai bună metodă pentru a-i ajuta este să căutăm şi să luăm legătura cu organizaţii specializate despre care ştim că se ocupă cu asemenea cazuri şi să donăm bani sau alimente sau îmbrăcăminte.

Multă vreme i-am ignorat, nu prea i-am văzut. Drumurile mele nu se prea intersectau cu ale lor. Iar pe cerșetori îi suspectam că sunt „de profesie”; poate că mulți chiar sunt.

Dar cine vrea să-i vadă și să-i miluiască pe cei adevărați, oameni care locuiesc prin corturi, oameni care ar fi fericiți să fie lăsați măcar într-o ghenă să se adăpostească, îi poate afla, mai ales dimineața, în fața centrului Samusocial din București, șos. Grozăvești nr. 82 bis, adică aici, unde este și o hartă.

Dincolo de faptul că n-au unde să-și pună capul, oamenii ăștia (în număr de aprox. 5000 în București, dintre care mor în stradă în jur de 200 anual, mai ales din cauza frigului) au nevoie chiar de mâncare, de haine și încălțări, de săpun și alte produse de igienă.

Samusocial a făcut un apel în presă pentru ca oamenii din blocuri să permită oamenilor din stradă să se adăpostească în holurile blocurilor măcar atunci când temperaturile scad sub zero.

Reacțiile n-au fost deloc bune și, cu atât mai mult, cred că asta e o cauză pentru care trebuie insistat.

Atâta vreme cât primăriile din București nu pun la dispoziție decât 300 de locuri de cazare pentru ei (și acelea murdare, cu păduchi, după cum spunea unul care a fost acolo), iar ei sunt cam 5000, cred că altă soluție de a-i salva de la o moarte chinuitoare nu există.

Sunt conștient că nu-i ușor, că pot face scandal sau mizerie (unii fac; eu am cunoscut câțiva surprinzător de civilizați). Totuși, să nu uităm că sunt oameni, de aceeași valoare ca și noi. Ba probabil unii dintre ei sunt convins că sunt de o calitate mult mai bună decât mine, având în vedere ce și cum au îndurat.

Oricum ar fi, buni sau răi, vinovați sau nu pentru starea în care au ajuns, nu trebuie judecați, ci ajutați. E mult mai ușor să rabzi un astfel de om pe scară decât să rabzi ceea ce rabdă el în fiecare zi și, mai ales, noapte.

Mai multe informații despre campania aceasta puteți afla aici.

Constat cu întristare că topicul despre eutanasierea câinilor a prezentat un interes mult mai mare. Iar când e vorba de cei cu care s-a identificat Hristos...

Nu are nimeni nicio părere? Credeţi că e bine să-i primim în scările blocurilor, sau nu? Dacă i-aţi primi, de ce, dacă nu, iarăşi de ce?

Multi poate o sa va indignati, dar eu nu sunt de acord cu lasarea oamenilor strazii in scara blocului, mi ser pare o spalare pe maini si o iluzie mincinoasa ca ai facut o fapta buna, de parca scara blocului ar fi proprietate personala. In plus, incalca libertatea celuilalt, pentru ca e greu de presupus ca toti locatarii din bloc ar accepta asa ceva. Daca vrea cineva sa faca o fapta buna, sa ii primeasca in casa, sa le dea de mancare, nu sa se consoleze ca nu mor de foame.

Fie-mi iertat exemplul, dar acum cativa ani, niste iubitori de animale a adapostit in scara blocului vreo doi caini, deh, sa nu moara de frig afara. Cainii aceia au muscat niste locatari care au indraznit sa le incalce teritoriul. Cine si-a asumat responsabilitatea? Nimeni, fireste, ca doar scara blocului si cainii sunt proprietatea tuturor si a nimanui, pana la urma, mi se pare ca cineva a otravit cainii aceia, in tot cazul, au disparut.

Cineva cu bune intentii adaposteste un om al strazii. Ce garantii are acel om si ceilalti locatari ca nu o sa ii atace pe locatari sau ca nu o sa jefuiasca vreun apartament?! Vine unul mai tarziu in bloc, pleaca niste copii dimineata, se trezesc cu omul strazii! Daca se intampla cineva, Doamne fereste, cine isi asuma responsabilitatea pentru pagube? De aia zic, daca sunt crestini milosi si vor sa faca o fapta buna, sa ii primeasca la ei acasa si sa isi asume anumite responsabilitati, fara a-i pune pe ceilalti locatari in pericol.

Dacă ei reprezintă un potenţial pericol lăsaţi în bloc, nu ar reprezenta un pericol şi mai mare aduşi în casă? Dacă foarte greu se va găsi cineva să-i lase pe scara blocului, oare nu şi mai puţini vor fi cei care îi vor primi în casă?

Totuşi, până la proba contrarie ei nu reprezintă un pericol. Pentru că nu toţi s-au degradat. Am cunoscut, crede-mă, oameni foarte cumsecade între ei. În momentul în care ar face probleme pot fi uşor scoşi afară, chemând poliţia. Vine imediat.

Adevărul e că nu poţi face un bine fără să-ţi pui un pic pielea în băţ. Nu e deloc confortabil.
Ai reacţionat ca orice om normal, cu instinct de conservare pentru sine şi pentru ai lui. Totuşi, nu e creştinismul mai mult de atât? Mă întreb: Este Hristos în amărâtul acela de pe stradă, care moare, la propriu, de frig, sau e doar o figură de stil?

P.S. Şi dacă e o spălare pe mâini, te întreb: ale cui mâini? Ale celui care îl vede şi vrea să-l lase în bloc? Are el mâinle mai murdare decât ceilalţi?

P.P.S. Ştiu că subiectul e foarte incomod şi te felicit că ai avut curajul să-ţi spui punctul de vedere.

Din cate stiu eu, majoritatea oamenilor care traiesc in strada prezinta cateva caracteristici:
1) sufera de tulburari psihice cronice (de obicei severe, din categoria psihozelor);
2) sunt impatimiti ai alcoolului si ai diverselor substante;
3) multi provin din orfelinate, de unde au fugit deseori cand erau copii sau adolescenti;
4) au numeroase incidente cu caracter penal (furturi, scandaluri, talharie);
5) sunt rezistenti la reintegrarea in familia de origine, invocind diverse scuze, desi exista date care arata ca familia i-ar primi.
Mai sunt si altele...
Afirm acestea in baza experientei personale in lucrul cu oamenii strazii, am lucrat o vreme si ca asistent social, sotia mea a lucrat mai multa vreme, am colegi de facultate care fac terapie cu ei etc. Am studiat si cateva materiale din domeniu (brosuri si carti de specialitate).
Am scris acestea doar pentru a evidentia cat este de dificil, pentru oamenii binevoitori, pentru asistentii sociali, pentru psihiatri si psihologi, precum si pentru oamenii Bisericii, sa ofere un ajutor cu sanse de reusita.
In alte tari stiu ca sunt implicate simultan mai multe institutii, se lucreaza in echipa.
Deocamdata eu cred ca Dumnezeu ii tine printre noi pentru a ne arata cum am putea fi oricare dintre noi, in anumite conditii foarte nefavorabile. Pentru a ne mai potoli mandria noastra ascunsa. Caci ei sunt oglinzi ale unor parti ascunse din noi, cei cu locuinte si trai obisnuit. Aceasta e opinia mea.
Desigur, se cuvine sa ii ajutam asa cum putem si cum ne pricepem fiecare.
Dumnezeu sa ne miluiasca pe toti, pe "ei" si pe "noi".

P.S. Va marturisesc acum un fapt critic pe care l-am trait recent. S-a intamplat de curind sa nu am bani pentru mine si pentru familie, o vreme mai lunga... cand veneam seara acasa iarasi fara bani... nu vreau sa va spun ce priviri de repros citeam in ochii copiilor, ai sotiei si cum ma simteam eu insumi. dar nu puteam face nimic. Nimic nu imi iesea.
In ultima instanta am mers la cei mai buni prieteni, la cunoscuti, la biserica. Am primit doar de la biserica, cate ceva, atat cat a fost posibil. Oricum, bani tot nu aveam.
Si intr-o seara, cand am simtit ca nu mai pot, m-am asezat pe banca in parc langa bloc. Nu indrazneam sa intru iar in casa fara un ban si sa vad ochii tristi ai copiilor... Erau si sarbatorile... Si m-am asezat pe banca, umilit si cu totul demoralizat, gata sa izbucnesc in plans. Simteam un fluviu de lacrimi gata sa izbucneasca din mine...
In chiar clipa cand dadeam sa imi vars tot amarul, a aparut pe alee un "om al strazii", un boschetar din cartierul nostru, binecunoscut pentru scandalurile pe care le face cand se imbata, precum si pentru prezenta lui cvasipermanenta la intrarea in biserica.
Am inghetat... Ma simteam deja sfarsit, acum mai traiam si penibilul ca nu am sa ii dau nici macar 1 leu sau un mar sau o banana... ceva acolo, ca o duce greu, intr-adevar, dormind pe gerul de anul trecut doar intr-o masina cu geamuri din folie de plastic si cu niste haine ca vai de ele...
Am vrut sa fug dar nu mai aveam vreme...
Cand a sosit langa mine m-a privit mirat... a inteles ca sufar... si a scos niste bani si mi-a zis: "Luati-i, pentru copii va rog... si spuneti Bogdaproste..."
I-am luat si am spus Bogdaproste.

Eu vorbeam din perspectiva unui cetatean, a unui om cu oleaca de spirit civic. Un crestin trebuie sa fie responsabil fata de toti oamenii, mai intai fata de familie, apoi fata de cei din jurul lui, iar mai apoi, fata de cei din afara. O aducere in scara blocului - spatiu public, impartit de totii locatarii blocului - a unui om strain mi se pare un abuz civic, incalca proprietatea celorlalti si ii si supune unui potential pericol. Nu sunt pusi in pericol doar locatarii, ci si chiar omul adapostit, pentru ca oricand se poate gasi un locatar deranjat si care sa il dea afara. Ce propui tu nu e o solutie, nici din punct de vedere civic si ma tem ca nici din punct de vedere crestinesc.

Daca va dori cineva sa faca o fapta buna, ii poate adaposti acasa, asumandu-si anumite riscuri, dar pe propria piele, nu pe pielea tuturor locatarilor din bloc. Ti-am dat exemplul cu cainii, nu puteau iubitorii de animale sa ii ia acasa, si sa evite astfel ca niste locatari sa fie muscati? Nu, e mai simplu sa crezi ca faci o fapta buna, cand, de fapt, arunci pisica sau cainele sau cersetorul in scara blocului, felicitandu-te ca i-ai salvat de la moarte. Puterea exemplului e covarsitoare. Daca e adevarat ce zici despre oamenii strazii, atunci toti locatarii vor fi cu ochii pe tine si daca vei scapa nevatamat si nejefuit cateva nopti, poti trage sperante ca niste milosi, dar tematori, iti vor urma exemplul.

Nu trebuie sa confundam bunatatea cu naivitatea. Hristos e in fiecare, dar si noi trebuie sa ne pregatim sa Il primim cum se cuvine. Dar sunt si ispite de dreapta. Parintii ne zic ca este o masura in toate, si in post, si in rugaciune, si in milostenie. Trebuie inceput cu lucrurile mici (o farfurie de mancare, o vorba buna, o cercetare a omului, gazduirea unor oameni cunoscuti...) si apoi continuat cu cele mari, nu sa ne aruncam la lucrurile mari, pentru ca mai apoi sa nu le putem face nici pe cele mici. Trebuie mai intai sa Il vedem pe Hristos in casnicii nostri, in vecini si prietenii nostri, si sa ne comportam cu ei ca atare, iar mai apoi, cu cei de pe strada.


E adevarat ca viata lui Jean Valjean s-a schimbat dupa gazduirea sa de catre episcopul, care era prezentat in roman ca un sfant, dar oare cine dintre cei care i-ar deschide unui om al strazii si ar fi jefuit nu l-ar da pe mana politiei, cum sugerai tu, N.Priceputule? Nu l-ai impinge intr-un rau si mai mare, nu i-ai favoriza si mai tare viciul? Trebuie sa ne gandim la toate posibilitatile. Cine ar proceda ca sfantul din Mizerabilii, dandu-i hotului si ce nu a furat? Sunt unii, dar sunt putini - parintele Galeriu s-a pomenit cu hotii in casa si le-a zis sa ia ce vor, ca poate au si nevoie. Hotii, stupefiati, nu au inteles si l-au stalcit in bataie. Cine poate sa rabde asa ceva si sa continue sa isi iubeasca aproapele?

Acum sa nu creada cineva ca va indemn sa nu faceti fapta buna. Nu,nu! Va indemn sa luati de mana omul strazii care doarme in scara blocului si sa il aduceti in casa dvs., daca va considerati destul de puternici duhovniceste pentru a face asta. Va indemn sa faceti toate faptele milei trupesti si sufletesti, dar mai ales, sa va cunoasteti masura, ca sa stiti sa biruiti ispitele si incercarile inerente ce vin la pachet.

@ioan_cezar: Mişcător, ca de fiecare dată.
Şi foarte important punctul tău de vedere, ca al unuia care cunoaşte problema asta din afară şi dinăuntru.

Da, ştiu că mulţi au probleme psihice. Asistenta socială de la samus era îngrijorată că statul nu se implică aproape de loc, lăsând în stradă atâţia oameni care sunt periculoşi în primul rând pentru ei înşişi.

Nu-mi dau seama cât din boala lor psihică se datorează stresului de a trăi o astfel de viaţă şi cât era dinainte de a ajunge în stradă.

Există printre ei, însă, şi oameni liniştiţi, cu care se poate sta de vorbă, care încă mai pot fi ajutaţi. Există printre ei femei, care sunt mult mai vulnerabile şi care nu sunt capabile să facă cine ştie ce rele.

off topic: Povestea asta mi se pare că nu e întru totul aşa. „Hoţii” aceia, dacă ar fi fost veritabili, probabil nu l-ar fi bătut pe părinte. Dar erau trimişi de Securitate, şi asta era misiunea lor.

On topic: Cu o floare nu se face primăvară. Foarte greu se va lăsa cineva convins să primească în casa lui un amărât de pe stradă ca să nu moară de frig. Da, blocul e proprietate comună şi de aceea aş vrea ca toţi locatarii să se poarte creştineşte şi să-i primească. E mult mai uşor să faci binele în comun. Ca să-l faci de unul singur trebuie, cum ai spus şi tu, să te gândeşti bine dacă ai puterea duhovnicească, dragostea de a-l face.

----------

Da, e foarte important să ştim despre ce vorbim, să cunoaştem cât mai bine problema. Important mi se pare, într-adevăr, să vorbim cât mai mult despre ei şi situaţia lor, despre indiferenţa de care sunt înconjuraţi, în primul rând la nivel instituţional, de unde poate şi trebuie să vină ajutorul, şi apoi la nivel individual. Pentru că indiferenţa generalizată la suferinţele altora e suma indiferenţelor personale.

Măsura de care am vorbit, cea a primirii în scările blocurilor reprezintă o soluţie disperată. Nici nu poate fi numită soluţie, însă nu ştiu cum am putea privi dimineaţa, când plecăm din apartamentul nostru călduţ, un sărman (un frate, nu?) mort de frig pe aleea din faţa blocului, ştiind că ar fi putut fi salvat dacă l-am fi lăsat să intre măcar pe scară. Ne-am aminti, probabil, de cât de nedrept e sistemul, cât de indiferent. Da, sistemul este aşa cum este. Dar noi?

Va multumesc, stimate domn. Textul postarii dvs., sinceritatea sa, m-au patruns... Da, cei ca acel "boschetar" sunt un memento, pentru fiecare din noi cei "realizati"... E una din fricile mele profunde (desi, din mila lui Dumnezeu, foarte putine), alaturi de venirea lui anti...: anume, teama de a deveni un sarac, mai rau, un homeless...si singur...
Deasemenea, pentru dl. N.Priceputu am toata admiratia si respectul pentru modul in care merge drept la tinta. Domnule Priceputu, comoditatea/lenea e un adversar mai periculos decat ura sau fanatismul. Ea si lacomia de bine, de trai imbelsugat si siguranta, tin, prin noi, oamenii aceia in periferia compasiunii intraspecifice umane normale. Pana si dracul desfraului poate fi biruit mai usor. Cel al comoditatii, aproape imposbil, fara ghionturi karmice, adica bobarnacele lui Dumnezeu.
Eu, unul, stiu sigur ca nu as putea sa fac ce ne propuneti... Sau...poate...Dumnezeu stie, caci uneori nu mai stiu ce pot sau nu face, pentru ca "lumea" (in sensul din Scriptura si Parintii Bisericii) ne da o falsa identitate, zi de zi, ne face monede calpe.

Au ajuns in strada din varii motive. Multi erau deja bolnavi, mai mult sau mai putin sever, inainte sa ajunga in strada, unii au fugit tocmai in cautarea unei solutii la infernul de acasa (parinti alcoolici, batai etc.).
Pentru multi dintre ei strada e o alternativa convenabila. Isi gasesc un echilibru, se integreaza in grupuri cu ierarhie, reguli, obligatii si drepturi...
Pentru unii e mai greu, unii nu rezista si mor din variate cauze (boala, crima).
Pentru cei dispusi sa accepte ajutor exista din pacate doar cateva solutii, pe care le consider insuficiente.
Apoi, pe langa centrul amintit, din Grozavesti, am aflat ca mai exista un centru de servicii (masa, gazduire peste noapte, consiliere, plasare in scoala sau oferirea unui loc de munca) langa statia de metrou Republica, la Poarta 4 Faur. Acolo merge uneori baiatul de care pomenisem mai devreme.
Cat priveste primirea lor in casa, eu unul am doua experiente delicate. Asa s-a intamplat, poate nu m-am priceput sa fac ce era mai bine. Prima data nici nu am reusit de fapt sa il gazduiesc deoarece au sarit vecinii, mai ales vecinele, si au facut un taraboi ... De atunci ma suspecteaza ca as fi un vecin rau, le par foarte dubios (mai ales cand imi creste barba cam mult...), m-au taiat de pe lista oamenilor respectabili.
A doua oara am avut necazuri pentru ca omul meu s-a facut repede stapan peste lucruri, m-a eliminat de la computer si altele... Un pic m-am amuzat, i-am gasit scuze, a fost acceptabil. Stiam si eu cand l-am gazduit ca nu va fi chiar o mare fericire... Dar a fost rau cand m-am trezit cu icoanele puse pe jos, cu fata spre pamant... Asta m-a surprins tare de tot, nu am stiut ce sa ii spun, ce sa fac... Am sters-o in camera mea si am stat treaz pana dimineata... Desigur, nu erau acasa copiii si sotia, asa ca trec intamplarea aceasta la capitolul "cand pisica nu-i acasa..." :)
Tind sa fiu de acord, ca strategie de abordare, cu Ana-Maria. Daca ar fi dupa inima mea, i-as primi desigur... totusi mai sunt si vecinii si alte piedici... Cel mai bine cred ca e sa sprijinim, in vreun fel sau altul (de pilda prin donatii sau prin participarea la programele lor de instruire) institutiile care se ocupa de ei cu mijloace mai puternice.
Si desigur, sa ne purtam crestineste cu ei, sa ne rugam pentru acesti oameni... Cu siguranta au mare nevoie.
E dificil uneori sa convietuim cu ei, nu sunt tocmai gentlemani, dar daca lor nu le putem cere foarte multe, noua ne putem cere un efort sufletesc, in primul rand.
Dumnezeu sa ne ocroteasca, pace tuturor!

Ce am propus eu (şi nu numai eu), adică primirea lor în blocuri atunci când e ger era un fel de a face binele împreună, prin care mai mulţi ar da câte puţin pentru salvarea unui amărât. Ce a propus glykys este ca unul să dea foarte mult (primindu-l în casa lui), iar ceilalţi nimic.

În prima situaţie ne mântuim cu tot blocul (sau oraşul, sau neamul), în cea de a doua doar câte unul, în mod excepţional.

E nevoie de solidaritate. Ne (îi) omoară individualismul în care trăim. Într-un bloc trăiesc familii cât într-un sat nu prea mare. Dar fără nicio legătură între noi, fără a ne cunoaşte, fără a ne ajuta. Trăim şi murim singuri, înconjuraţi, paradoxal, de o mulţime de oameni. Ştiu, nu putem aduce spiritul satului în blocuri, dar dacă rămânem indiferenţi nu vor muri numai cei din stradă, ci şi noi înşine, sufleteşte. Iar din asta nu ne mai poate scoate Hristos, pentru că noi nu vrem.
Nu cumva prin boschetarii ăştia vine însuşi El către noi, căutând adăpost în inimile noastre? Iar noi Îl căutăm de multe ori atât de departe, pentru că suntem orbi şi nu-L vedem când suferă pe stradă.

P.S. @glykys: când am scris de poliţie m-am referit la faptul că poliţia îi scoate imediat în stradă dacă sunt reclamaţi. Nu m-am gândit la furturi sau alte rele. Pe de altă parte, pentru furturi, tâlhării, crime... poliţia şi închisoarea în măsura în care sunt nişte instrumente corecte, nu sunt în contradicţie cu creştinismul. Şi părintele Galeriu spunea că răul trebuie izolat de societate, ca să nu mai facă rău. Dacă ţi se face un rău doar ţie, ai dreptul să îl ierţi; dacă i se face aproapelui tău, nu trebuie să îl permiţi.

Draga frate, problema ridicata de tine dovedeste sensibilitatea si marinimia sufletului tau si are si o importanta covarsitoare pentru mantuirea noastra. Este si o cauza pentru care eu afirm ca ma indrept mult mai sigur catre iad decat catre Rai. Am incercat cu ceva timp in urma, cand dispuneam de oarecare venit ce-mi permitea sa ajut pe altii aflati in nevoi, dar nici pe departe nu am facut-o atat cat as fi putut atunci. Acum, din pacate, sunt eu in nevoi, insa nu ma plang decat ca nu mai pot ajuta pe altii si ca nu am facut-o atunci cand putem. Insa, m-a preocupat problema si o sa comunic acum cateva elemente care poate ajuta pe altii sa ajute mai eficient.
Eu am detectat trei categorii mari de defavorizati, de cei ce au nevoie de ajutor. Sigur, or fi mai multe, dar asupra acestora m-am oprit eu. Prima categorie sunt cersetorii ocazionali, a doua cersetorii de profesie si ultima si cea mai grea, cea a oamenilor strazii, boschetarii si aurolacii. Prima categorie nu as numio cersetori, ci oameni in nevoi. Acestia sunt oameni care au suferit recent o mare trauma, o pierdere, si au ramas fara sursa de venit. Ei sunt pe muchie de cutit si, dupa parerea mea, sunt cei mai vulnerabili si de aceea eu i-as ajuta primii. De ce? Pentru ca in cazul lor rata de suicid e foarte mare. Unul care are deja "meseria" de cersetor s-a obisnuit deja si nu se gandeste la suicid, dar unul care a trait normal si deodata se gaseste in fata unui necaz ce-l depaseste, isi pierde sensul vietii si de aici pana la suicid nu mai e decat un pas. Ei trebuie ajutati urgent sa treaca peste acel necaz sau impas. Cei din a doua categorie, cersetorii de profesie, aici lucrurile se impart in doua: cei cu adevarat saraci si cei fortati sau benevol in slujba mafiei cersetoritului. Exista o mafie a cersetoritului si nu numai ca exista si castiga foarte bine, dar ii alunga, ii bate sau ii forteaza sa lucreze pentru ei pe cei cu adevarat saraci si in nevoi. Au teritorii, au plasatori, au culegatorii de castig, au "scoala" de cersit unde ii invata pe viitorii cersetori "tainele" acestei "meserii". Multi cadem in plasa lor. O sa dau un mic "amanunt" cum pot fi "detectati": ies in evidenta. Un cersetor adevarat e mult mai modest si la locul sau, nu striga, nu ocupa mijlocul trotuarului intentionat ca sa te lovesti de el, nu recita in gura mare. Ceilalti, in schimb, au "scoala" si asta se vede daca avem un minim de spirit de observatie. Eu mi-am format o regula si dadeam doar la acela care nu "iesea in evidenta", care sta linistit si astepta si accepta cu modestie sa primeasca ceva. Era odata o batranica, sarmana, se sprijinea pe marginea unui zid si nu cerea nimic, trecatorii nici macar nu o observau, asa de discreta era. Eram in tramvai (cei din Timisoara cunosc agentia Tarom, acolo langa agentie statea) si m-a frapat atitudinea ei. Am coborat desi nu acolo vroiam sa cobor, dar ceva m-a impins si apoi n-am regretat deloc, din contra, m-am indreptat spre ea si i-am pus in palma cativa lei. Sa nu credeti ca era o suma mare, deobicei nu umblam cu sume mari de bani la mine, si n-am sa uit niciodata privirea cu care m-a privit acea batrana. In viata mea n-am vazut o asemenea privire. Parca Insusi Hristos ma privea prin acei ochi. O bunatate si o tristete adanca, o impacare si o intelegere a tot si toate, o profunzime venita din durere, dar o durere senina, acceptata, asumata. Mi-a venit sa intru in pamant de rusine pentru cine sunt si pentru cat de putin am ajutat. De asta spun ca eu nu ajung in Rai, am locul asigurat in iad.
Si ajung acum la a treia categorie, oamenii strazii. Fratilor, aici e o TRAGEDIE. O tragedie cumplita, o tragedie care ne depaseste, va rog sa ma credeti, si o sa explic de ce. Oamenii acestia, frati ai nostri, sunt intrati intr-o alta lume, o lume paralela, o lume sumbra, o lume a viselor urate, si asta atat la propriu cat si la figurat. Ca sa-i scoti din aceasta lume si sa-i integrezi in lumea noastra, asa pacatoasa cum e ea, necesita un efort al unei intregi comunitati si asta zi de zi si ceas de ceas. Au cu totul alte repere, traiesc intre vis si realitate, mai mult in vis sau, mai bine zis, in cosmar, dar s-au obisnuit cu el si nu doresc sa iasa din el. Un copil, ca de cele mai multe ori sunt copii, ce traieste o anumita perioada in salbaticie e foarte greu de recuperat si de reintegrat in societate. Cam asta e situatia lor, s-au obisnuit in mediul salbatic si intunecos si ies afara doar ca sa caute prin gunoaie, prin tomberoane, nici macar nu cersesc, RESTURI de mancare si alea alterate de timp si caldura. Nu zic ca nu trebuie ajutati, Doamne fereste, dar fara implicarea majora a unei intregi comunitati nu rezolvam nimic. Ei, sa stiti, ca prefera canalele, ca loc de refugiu, decat scarile de bloc, cel putin in Timisoara asta era situatia, pentru ca prin acele canale trec conductele de apa calda ale orasului si macar au caldura. Nu stiu ce se poate face si ma doare inima numai cand ma gandesc si mi-e rusine sa ma mai si numesc crestin.
Iertati-ma fratilor. Hristos sa se indure de sufletele noastre.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Mă bucură răspunsul tău, frate MariS, ca şi al celorlalţi care s-au arătat preocupaţi de problema pe care o avem cu oamenii aceştia. Ca şi Ioan Cezar, cunoşti bine situaţia lor şi ne-ai împărtăşit date importante despre ei.

Mă gândesc că un prim lucru care se poate face pentru ei e să îi observăm. Să vorbim despre ei, pentru că dacă-i ignorăm situaţia lor nu se va îmbunătăţi cu nimic. Dacă va exista o mai mare preocupare pentru ei în societate, poate se va mai mişca ceva.

Ar fi bine să intrăm în vorbă cu ei, să-i întrebăm de viaţa lor, să le ascultăm necazurile, iar cei care cunosc câte o poveste a unuia dintre aceşti sărmani, cum de a ajuns în stradă şi cum se descurcă acolo, să o scrie aici.

Da, asa este, frate, nu trebuie sa-i ignoram, sunt totusi fratii nostrii asa vitregiti de soarta, dar nu trebuie sa-i uitam sau sa ne facem ca nu-i vedem. Trebuie ridicata problema permanent si la nivelul intregii comunitati. Din pacate, multi dintre noi avem un mod egoist de-a privi mantuirea: eu primul. Dam din coate si ne punem piedici chiar si in fata Sf. moaste sau cand luam apa sfintita (ca tot se apropie Boboteaza), in loc sa-l lasam pe fratele mai slab inaintea noastra. Nu scapam de egoism nici cand spunem ca mergem pe Cale. Il caram dupa noi tot timpul. Eu in primul rand. Iertati-ma.
Hristos fie in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Dacă nu doresc să iasă din el, atunci în niciun caz nu pot fi obligaţi să o facă. Tot ceea ce putem face este să le arătăm că se poate trăi şi altfel şi să le dăm mijloacele de a o face. Mai mult, nu avem voie. La urma urmei, este vorba de un exerciţiu de libertate. Nu scrie nici în Carte şi nu scrie nicăieri că este "normal" să ai casă şi este "anormal" atunci când casa ta este strada. Sau podul, sau canalul.

cum se poarta chat in crestin ortodox?
 

Va rog sa-mi spuneti cum se poarta chat, aici in crestin ortodox. M-a invatat odta Ina, dar nu am mai auzit demult nimic de ea.
Va multumesc anticipat.

Din păcate, nu ştiu de chat. Dacă vrei să trimiţi mesaj pe privat, faci clic pe numele celui căruia vrei să-i scrii şi alegi din meniu: trimite mesaj privat

Oameni strazii, cum ii putem ajuta
 

Oamenii strazii inainte lui Dumnezeu sunt mai vrednici decat noi, fiindca ei au lasat totul. De aceea este bine ca lumea sa nu treaca pe langa ei si sa nu le pese, ci intotdeauna sa faca milostenie cu ei, cel mai bine ar fi sa-i duca acasa, sa le dea de spalat mancare, haine calde si un loc cald ptr dormit, adica ceea ce le lipseste. Dar daca aceasta nu este posibil sa le dea binecuvantare si sa se roage pentru ei la Dumnezeu dsa le lumineze mintea si sa le arate calea spre mantuire.
Fie ca Bunul Dumnezeu sa-i aiba in paza.

Si cum facem treaba asta?Ii gazduim pt o noapte sau ii adoptam pt toata viata?Mie tot nu-mi este clar cum este cel mai bine sa ajuti un astfel de om...Ma gandesc ca ar trebui construite adaposturi(apartamente),iar la aceste adaposturi se pot duce voluntari ca mine,ca tine care pot da o mana de ajutor pe langa cei care lucreaza acolo.Dar sa aibe parte de conditii umane nu sa doarma in paie.
Oamenii astia nu sunt ai nimanui,provin dintr-o familie,au rude care au principala datorie sa la asigure un minim de existenta daca sunt bolnavi mintal,handicapati,nevolnici,saraci.
Insa toate sunt rasturnate cu susul in jos in aceasta tara unde domneste salbaticia,indiferenta,incultura si egoismul feroce.

Cred că voluntari s-ar mai găsi. Dar pentru ca ei să poată ajuta e necesar să existe spaţiile de cazare.
Cât priveşte familiile care ar trebui să-i sprijine... Ei sunt tocmai expresia concretă a crizei în care se află familia.

Exact,asta voiam sa subliniez.
Sunt tot mai multe astfel de familii in criza,in loc sa fie elemente izolate sunt tocmai o realitate dominanta.
Asta nu ne da de gandit?

Ei, domnule doctor, cu tot respectul o sa va intind, declarat, o mica, sa spun asa, cursa...:)
Stiti bine ce e in saloanele de Terapie Intensiva... N-o sa va spun tocmai eu...
Vi se pare exagerat sa ii consideram pe acesti oameni, aflati intre viata si moarte, la indemana ultimului refugiu?
Iar daca acceptati ca sunt asa, comparabil cu pacientii de la Reanimare, cum v-ar parea gestul doctorului care vine sa le fluture pe la nas (scuzati duritatea metaforei) "demonstratia ca se poate trai"? Ca medic, si pornesc de aici de la prezumtia cu mana pe inima ca sunteti un bun medic, desi nu va cunosc personal, ca medic asadar credeti ca bolnavul inconstient sau aflat in spasmele mortii are puterea sa (mai) faca un exercitiu de libertate?
Cred tare ca sunt momente cand libertatea bolnavului trece prin curajul meu, asumat cu frica de Dumnezeu, de a prelua functia constiintei sale (temporar) adormite. Libertatea lui trece prin libertatea mea. E ca la Botez: creditez pe cel botezat, adflat in starea de bebelus inconstient, cu credinta mea, a nasului adult si constient, voluntar. Si imi asum riscul esecului. Orice parinte isi asuma riscul esecului. Altfel nu ar mai indrazni nimic. Ar promova haosul si deznadejdea. Boala nu ar mai fi o ispitire, un pod spre mantuire, ci de-a dreptul un pasaj lin de trecere garantata spre moarte. Or, medicii, luptatori prin excelenta, oameni cu un curaj atat de mare incat Insusi Domnul le trece garda de duminica drept Sfanta Liturghie, se-mpotrivesc pana in panzele albe tocmai impotriva mortii si a seductiei ei (pe care o recunoastem tocmai din dulcea resemnare din saloanele de reanimare...). Stiti bine ce spun, desigur...
Aceasta, preluarea de catre mdeic a functiilor vitale ale pacientului muribund, nu cred ca este mandrie, ci se numeste curaj. Datorie. Datoria de a fi curajos, prin puterea data tie, temporar, de Domnul, in aceasta lume a luptei dintre viata si moarte, de a spune ca reprezentant al Lui: AMIN! Adica DA! Sa fie!
Aceasta cred ca e puterea vietii. Gestul lui Hristos.
Sa intervenim, deci, fara prea multa jena, in viata oamenilor strazii. Ne-am spala, astfel, interventiile cu mult mai jenante din viata altor semeni, cu mult mai liberi sa aleaga...

Gasit-am, oare, tocmai in homelessi, stindardele libertatii?...
Haideti sa ni le asumam noi, mai intai, curajos si cu discernamant. Prin multa, mai multa smerita pocainta lucratoare. AMIN+

De nu vom face asta, indraznesc sa adaug, ne vom trezi ca in scenariul cosmaresc spre care, spre luare aminte, ne-a indreptat Scotland: acela in care, asa cum se vede acolo, un om gaseste sa isi inchine ultima clipa imbratisarii cu un caine.
Cainele ofera afectiune, da, consolare. Omul poate mai mult!
Ca nu speciei canine i-a incredintat Dumnezeu gospodarirea Terrei, ci omului, bipedului paros cu 2 picioare si cu ingeri in par...
Ce nu poate cainele, cred tare ca e datoria omului sa poata. Hristos s-a intrupat in om.
Sa nu privim, va rog, libertatea de a spune NU vietii, mai presus decat libertatea de a spune DA!
A spune NU vietii, nu este gest de libertate a omului, ci strigat victorios al neantului.
Sa nu fie! AMIN+


P.S. Ma iertati, am dat frau liber impotrivirii mele celei mai adanci impotriva mortii. Poate nu arata prea frumos, dar asa e cand te lupti cu moartea, esti un pic schimonosit, iti mai scapa cate o grimasa, un firicel de saliva in barba, o scanteie dementa in ochi, un ceva...
Dumnezeu sa ma ierte ca am indraznit uite-asa.

Multumim, Scotty. Impresionant intr-adevar.
Un animal i-a oferit acelui om adevarata dragoste, de care n-au fost in stare semenii sai "human being"... se spune ca fericirea este o stare de spirit. Cred ca acel om a murit fericit.

Of,ce m-ati facut sa plang,ce induiesator...

Ajutor!!
 

Am tot citit ce ati scris pe acest blo si am ramas foarte impresionata. Va rog sa am ajutati, cunosc o fata acre vrea sa munceasca, locuieste pe strazi, haideti sa o ajutam!! Mai este valabila oferta cu maturatul curtii? poate ii gasm si un loc unde sa doarma si ii gasim si un loc de munca!!!
Va rog, chiar merita!!