Calatori pe drumul spre Emaus
 

Dialog imaginar intre Nikolai Berdiaev si Christos Yannaras despre libertatea crestina,libertatea constiintei,fii ratacitori si framintari ale omului modern,cu un cuvant de final cules din scrierile Fericitului Augustin.Va urez pe acesta cale,cu prilejul Sfintelor sarbatori ce se apropie,ceea ce ne-a spus Mantuitorul tuturor: ,,Pace voua!"

Yannaras: Setea de nou care există în noi, setea de originalitate, este o sete de viaţă. Viaţa se hrăneşte cu schimbare. Moartea are drept caracteristică înţepenirea şi stagnarea, în viaţa totală a lumii schimbarea e o lege ce nu poate fi încălcată. Elementele vieţii acestei lumi servesc inevitabil legea schimbării. Timpul e o înlănţuire neîntreruptă de transformări; viaţa biologică e o varietate de neconceput a succesiunii. Fiecare unitate biologică are un caracter de unicitate, e irepetabilă. Lipsa limitelor în succesiunea schimbărilor din întreaga viaţă a lumii dă sensului de nou dimensiuni metafizice.

Berdiaev: Leon Bloy afirmă că: „Suferinţa trece, dar că am suferit nu trece niciodată”. Trebuie dat acestui aforism remarcabil sensul cel mai larg. Putem depăşi experienţa vieţii, dar experienţa trăită rămâne pentru totdeauna zestrea omului şi măreţia realităţii din viaţa spirituală. Nu este nici o posibilitate să ştergi faptul trăit. Ceea ce a fost, continuă să existe sub o formă transfigurată. Omul nu este o fiinţă absolut împlinită, se formează şi se creează în experienţa vieţii, în lupta spiritului, în probele destinului.Omul nu e decât planul lui Dumnezeu.Creştinismul ne învaţă că trecutul se poate depăşi şi poate fi învins, poate fi răscumpărat, ispăşit şi iertat, naşterea într-o nouă viaţă este posibilă.Dar în orice viaţă nouă, transfigurată, intră experienţele ce nu pot dispărea fără să lase urme. O suferinţă poate fi depăşită, bucuria, fericirea pot renaşte, dar în orice nouă bucurie, în orice nouă fericire va intra misterios suferinţa trăită; bucuria şi fericirea vor fi de acum încolo diferite. Îndoielile torturante pot fi dominate, dar în credinţa câştigată se va revela profunzimea acestor incertitudini. Aceeaşi credinţă va fi de o cu totul altă calitate decât faţă de cea a oamenilor fără aceste îndoieli, ce vor crede prin moştenire, prin naştere sau prin tradiţie. Omul ce a călătorit mult în lumile spirituale, ce a trecut prin încercări în cursul peregrinărilor şi căutărilor sale, va avea altă formaţie spirituală decât omul sedentar, pentru care aceste lumi au rămas necunoscute.
Omul e legat de destinul său şi nu are puterea să renunţe. Destinul meu îmi aparţine, nu se reînnoieşte, este unul şi unic. În experienţa vieţii mele, în încercările şi căutările mele, se zideşte desăvârşirea spiritului meu.Tot ce am trăit face parte din înaltele acumulări ale vieţii mele spirituale, ale credinţei, ale Adevărului meu, m-am îmbogăţit prin experienţă, chiar dacă a fost torturantă şi teribilă. Chiar dacă pentru a învinge prăpastia, a trebuit să strig la alte forţe decât cele omeneşti.

Yannaras: În noi există setea de viaţă, iar gustul vieţii îl căpătăm numai atunci când trăim bucuria mistică a transformării. Setea de schimbare e o lege universală pentru toţi oamenii, în acelaşi timp însă, există în viaţă şi bucuria privilegiată a originalităţii, posibilitatea realizării unicului şi irepetabilului, care-l vădeşte pe omul creator. Dacă în lumea fizică legea schimbării pare a avea dimensiuni metafizice, în viaţa umană originalitatea este calitate metafizică. Nu înseamnă numai schimbarea câtorva ca­racteristici şi elemente exterioare, ci senzaţia trăită profund a unicului. Ceea ce numim viaţă pare a fi o sinteză a trăirii unor experienţe biologice şi spirituale ale unicităţii. Avem cu atât mai mult conştiinţa vieţii şi a existenţei, cu cât experienţele noastre resping şi leapădă mai mult giul­giul aceleiaşi frumuseţi, îmbrăcând întotdeauna o calitate deosebită a originalităţii. De aceea, cu cât setea de viaţă, nevoia unei existenţe intense, e mai mare în noi, cu atât şi dorinţa nepotolită de nou ne cere mereu din ce în ce mai mult. Intensitatea şi autenticitatea vieţii se măsoară prin originalitate şi schimbare. Duşmanul de moarte al vieţii este repetarea pasivă, rutina, neputinţa care adesea îl împiedică pe om să realizeze noul în viaţă. Sunt duşmanii de moarte ai vieţii, dar poate un duşman e şi soarta omului, o soartă a morţii, a celei de a doua morţi, care, în ordinea timpului, vine prima; ea e duşmanul cel mai cumplit, cel mai de temt, care ne urmăreşte şi ne pândeşte cursul vieţii.

Berdiaev: Suferinţa trece, dar a fi suferit nu trece niciodată. Acest adevăr este exact, atât la individ în particular cât şi la societăţile omeneşti. Trăim într-o epocă tranzitorie crizei spirituale, în care mulţi pelerini rătăcitori revin la creştinism, la credinţa Părinţilor, a Bisericii, Aceşti oameni revin, fiind trecuţi prin încercarea istoriei, prin care au atins limitele extreme. Aceste suflete sunt suflete tragice. Sunt suflete noi, din care nu se pot dezrădăcina consecinţele experienţei trăite. Cum se primesc aceşti călători ce revin în Casa Tatălui?Prea adesea altfel decât a fost primit fiul risipitor din Parabolă.Glasul fiului mai mare, glorificat de a fi rămas lângă Tatăl şi de a-l fi servit se face prea mult dorit.
În acelaşi timp printre aceşti pelerini ai spiritului, nu sunt numai oameni depravaţi, sunt şi înfometaţi, însetaţi de Adevăr, şi vor fi mai îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu decât numeroşi „creştini burghezi”, orgolioşi în fariseismul lor şi considerându-se „mari proprietari” în viaţa religioasă. Sufletul omenesc a devenit cu totul altul, cum nu era când a primit la început creştinismul; atunci când îl învăţau marii doctori ai Bisericii, când dogmatizau conciliile ecumenice, când se forma statul monastic, când domina regimul teoretic şi se făurea credinţa medievală şi bizantină. Această transformare şi epurare a sinelui s-au produs sub influenţa misterioasă, adesea invizibilă şi profundă chiar a creştinismului, ce a triumfat lăuntric din barbaria şi asprimea sufletului, educând omul.

Yannaras: Când viaţa încetează să mai fie viaţă şi devine rutină, repetarea inertă devine regulată, capătă un ritm periodic, închide în laţul ei sufocant cea mai mare parte a timpului. Atunci e sigur că puterile spirituale ale omului au pierdut lupta, au suferit un eşec lamentabil, fără speranţă. N-au putut, în această repetare, să-şi păstreze elementul creaţiei. Dacă acest lucru era de nerealizat, dacă rutina ar fi fost o soartă inevitabilă şi nu o decădere tragică, atunci ar mai fi rămas o ultimă bătălie, exerciţiul de răbdare. Răbdarea, când nu este o aşteptare pasivă a sfârşitului, ci o stăruinţă sfântă şi plină de speranţă, poartă în ea o viitoare rodnicie. De aceea sunt fericiţi oamenii care au atâta rezistenţă, încât sa-şi poată reînnoi în fiecare zi sfânta lor stăruinţă.
Marea dramă a omului este bătălia dură pe care o duce cu legea rutinei, cu tirania pe care această lege o impune vieţii. Este o mărturie a lumii dinlăuntrul nostru, că omul e făcut să fie creator. Totuşi, natura însăşi sau educaţia deseori lipsesc omul (într-un grad însemnat) de posibilitatea originalităţii. De câte ori viaţa, cu circumstanţele pe care le creează sau cu evenimentele imprevizibile şi surprizele sale, nu dă impresia că foloseşte oamenii doar ca simple instrumente numai pentru realizarea celor mai ciudate planuri ale ei?
Ne lipseşte forţa de a ne opune. Pentru a căuta în viaţă noul, pentru a simţi setea de originalitate şi de necontenită creaţie, trebuie să ai în tine o rezistenţă copleşitoare şi o bogăţie inepuizabilă. Viaţa vine să te încerce cu dezamăgirile ei şi să-ţi arate că e zadarnică încercarea de a scăpa din legăturile rutinei. Bătălia cu cotidianul, cu obişnuitul, cu ceea ce e prestabilit şi regulat, cu repetarea, e marea dramă a oamenilor care sunt însetaţi de viaţă, care sunt însetaţi de înnoire, de schimbare, de originalitate. O luptă neînchipuit de dură cu marasmul, cu moartea.

Berdiaev: Eu am venit la Hristos prin libertate, prin experienţa intimă a darurilor libertăţii, credinţa mea creştină nu este credinţa datinilor patrimoniale primite ca moştenire, ci am moştenit-o printr-o torturantă experienţă de viată interioară. Nu cunosc constrângere în viaţa mea religioasă, nu cunosc experienţa credinţei sau religiozităţii autoritare. Se pot opune acestui fapt formule dogmatice şi teologii abstracte? Nu, căci pentru mine nu vor fi niciodată cu adevărat convingătoare. Libertatea m-a condus la Hristos şi nu voi cunoaşte alt drum ce duce la El. Toţi cei ce au părăsit creştinismul-autoritate nu pot reveni decât la creştinismul-libertate. Aici e un adevăr al vieţii experimentale şi dinamice, ce nu se poate lega de nici o concepţie în legătură cu libertatea şi harul. E o problemă de cu totul alt ordin.Admit că m-a condus harul la credinţă, dar acest har l-am trăit în deplină libertate. Cei ce au venit la creştinism prin libertate, îi aduc un spirit de libertate. Creştinismul lor e desigur mult mai spiritual, e născut în spirit-duh şi nu în carne şi sânge. Experienţa libertăţii spiritului e de neşters, dar arbitrariul în libertate e un rău ce trebuie depăşit.Cei a căror religiozitate este autoritară şi ereditară vor înţelege întotdeauna greşit oamenii veniţi la religiozitate prin libertate, prin imanenţa tragică a experienţei trăite.

Yannaras: Omul adevărat nu se opreşte la nici o schemă, la nici o formă încremenită de viaţă. Viaţa lui este un protest zilnic şi neîntrerupt faţă de cotidian. Un protest interior, esenţial. Nici o schemă nu-l poate revendica ca fiind al ei. Chiar dacă trece prin multe, chiar dacă e obligat să arate disciplină şi supunere faţa de multe, totuşi nu se împacă cu nici una şi nici una nu-l opreşte. Călătoria şi căutarea sa nesfârşită îl duc în afară şi dincolo de spaţiul limitat al unei scheme. Aceasta e cea mai profundă şi esenţială deosebire a omului de orice altă creatură de pe pământ. Omul e o vieţuitoare căutătoare. Cea mai mare pagubă făcută creaţiei lui Dumnezeu a fost faptul că omul a fost denaturat, că viaţa lui a rămas încremenită în tipare permanente, că s-a împotmolit în schemele pe care el însuşi le-a consacrat. Cei mai mulţi oameni au devenit sclavii schemei înainte chiar de a ajunge să conştientizeze datoria de a lupta cu ea. Astfel n-au cunoscut nici­dată drumul căutării neîntrerupte, adevărata formă a vieţii care e libertatea.
Această îngrozitoare pierdere, denaturarea omului în forma sa atât de universală, îl costă pe omul adevărat, în evoluţia sa, multă stăruinţă şi durere. Căutarea, care depăşeşte schemele şi care e o călătorie fără oprire prin viaţă, se împlineşte cu povara a două mari cruci. Una este îndoiala lăuntrică iar cea de-a doua e duşmănia oamenilor. Mai sunt însă şi oamenii care privesc întotdeauna cu neîncredere şi cu duşmănie orice transcendere a tiparelor. Oamenii care nu au îndrăzneala de a călători în afara schemelor. De aceea nici nu vor să recunoască celuilalt îndrăzneala care le lipseşte. Aceia care se închid în scheme din laşitate şi lipsă de îndrăzneală, sunt cei care devin susţinătorii fanatici ai tradiţiei, apărătorii celor transmise de ea, implacabili şi duri faţă de oricine refuză tot ce e instituit. Alţii, iarăşi, caută să te oprească a fi original, pentru a te păzi de pericolul pe care-l ascunde. Ei cred mult în pericolul pe care-l ascunde originalitatea şi au dreptate s-o creadă. Transcenderea schemelor ascunde, fără nici o îndoială, un mare pericol. Dar asta e soarta împovărătoare a omului adevărat. El plăteşte autenticitatea gustând în fiecare zi posibilul dezastru. Viaţa lui atârnă, cumpănind, neîncetat la marginea prăpastiei.

Berdiaev: Recunosc că sunt câteva lucruri esenţiale ce nu le pot traduce în cuvinte, nu-mi pot descoperi gândurile intime. E foarte dificil de găsit o formă de expresie care să redea ideea esenţială exact, prin care ea trăieşte în sine. Tot ce scriu e legat de problematica torturantă a spiritului.Potrivit înfăţişării gândului, îmbrac întrebările tulburătoare într-o formă şi afirmativă şi ascunsă, iar problemele le pun sub forma certitudinii.Dar gândirea mea, în fiinţa mea interioară, e cea a unui om ce-şi pune întrebări, fără să fie un sceptic. Pentru soluţia acestor probleme ale spiritului, dar mai ales a problemei unice a relaţiilor dintre om şi Dumnezeu, omul nu poate avea sprijin din afară. Aici, nici un „stareţ” oricât de înaintat în viaţa spirituală, nu va putea veni în ajutor. Toată problemă rezidă în faptul că trebuie să descopăr eu însumi ce mi-a ascuns Dumnezeu.
Dumnezeu aşteaptă de la mine un act de libertate, o creaţie liberă. Libertatea şi creaţia sunt ascultarea de voinţa secretă a lui Dumnezeu, care aşteaptă de la om altceva şi mult mai mult decât se înţelege în mod obişnuit despre voinţa Sa. Poate ar trebui să se ocupe, nu de metafizica abstractă a lui Dumnezeu, ci mai ales de psihologia concretă a lui Dumnezeu.E posibil să curgă sânge din Dumnezeu văzând câţi oameni înţeleg servil voinţa Sa şi o împlinesc pur formal. Voinţa divină trebuie împlinită până la capăt. N-a voit Dumnezeu ca omul să fie un creator liber? Şi nu iubeşte El şi pe Nietzsche care luptă împotriva Lui?

Yannaras: Dacă oamenii ar fi întâmpinat viaţa mai sincer, chiar şi în scheme, ar fi datorat respect şi recunoştinţă celor puţini care îndrăznesc şi care nesocotesc schemele. Aceşti „ireverenţioşi" sunt aceia care creează viaţa. Viaţa împotmolită în scheme este deja o prevestire a morţii. Viaţa o menţine numai realizarea lucrurilor originale. Cei care îndrăznesc câţiva paşi în afara a tot ce e consacrat, descoperă lumi noi în care viaţa e adevărată, descoperă izvoarele unei vieţi ascunse şi necunoscute. Pe urmele paşilor lor vin după aceea să-i urmeze cei mulţi. Cei care ieri cereau „pe tavă" capetele revoluţionarilor, culeg astăzi roadele celor descoperite de aceştia la izvoarele cele noi ale vieţii. Desigur, vor preface din nou într-o schemă ceea ce pentru cei dintâi era ceva original, dar vor veni alţi revoluţionari să deschidă drumul mai departe, viaţa să meargă înainte cu alţi paşi mai departe.Oamenii adevăraţi sunt prezenţa vieţii, aşa cum schema e prezenţa morţii. Aluatului schemelor moarte ale acestei lumi îi dă viaţă fermentul viu al oamenilor care nu sunt robi.

Cuvant de final:,,Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit. Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut, eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi acum Te urmez cu înfocare;m-ai atins doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta. Dumnezeu este în afara tuturor, nerămânând în afară; este în toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fără înălţare; este mai jos de toate, fără coborâre; este în toate şi, totodată, deasupra tuturor. Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Şi neliniştit este sufletul meu până nu-şi va afla odihna întru Tine.”(Augustin)

Superbă alcătuire, frate scoţian (dacă-mi permiţi), şi cu adevărat un cadou deosebit. Deşi n-am citit decât câteva fraze, pt. că n-am timp în momentul ăsta de mai mult, abia aştept să citesc pe îndelete.
Bănuiesc că e opera ta.

Acuma chiar mă simt nu-știu-cum să constat că pe un forum ortodox trebuie să vină un protestant (adică un samarinean dispețuit apriori de majoritatea fariseilor ortodocși) să ne propună lecturi esențiale pentru descoperirea ortodoxiei bisericești (Canonul Ortodoxiei a lui Ioan Ică jr., ahidiaconul cărturar de la Sibiu, personalitate uriașă a Bisericii, pe cât de mare pe atât de invizibil mulțimii căutătoare de prestidigitații magice rapide și facile; Iubirea nebună a lui Dumnezeu a lui Evdokimov, o lectură care a produs convertiri și salturi metanoetice în destinele unor oameni ca Olivier Clement).
Acum mai adăugăm doi prigoniți de adepții șamanismului ortodoxist, Berdiaev și Yannaras. Amândoi cu talanții investiți în reflecții periculoase asupra evlaviei blocate în forme moarte și a gândirii captive în concepții căzute în desfrânarea automulțumirii arogante.

ca intotdeauna fratele scotian ma uimeste si ma pune pe ganduri...
multumim! frumos...

Ca intotdeauna, femeile noastre crestine, in buna traditie romaneasca, sunt grabite sa cada uimite inaintea scotienilor, francilor, turcilor, arabilor si a oricaror alte semintii...
Sa fie asta intuitie ecumenica la buna vestitoare femeie romanca?
Imi pare cu adevarat rau ca nu.

Uimite si puse pe ganduri sunt femeile noastre... Acestea de azi, cel putin, ca maicile nostre nu aveau timp de uimire (decat inaintea icoanelor) si nici de ganduri (decat inapoia dezastrelor, pe care le treceau cu smerenie in contul Domnului).

Ai, ai! ... Aiiiiii! Aiiii!

"Unde esti femeie/ parul tau sa plang ...."

Haide acum, dupa apostrofarea muierii, sa vedem ce are de zis Mioriticul.

Barbatul roman, urmasul lui Voda, al lui Eminescu si Horia.

Are putere inaintea francilor, scotienilor sau al altora, ori isi lasa copchiii la indemana preputialelor cugetari straine, spre spurcarea natiei romane (pe care a laudat-o in versuri insusi soctianul mai ieri alaltaieri de 1 Decembrie)? This is the question! (mioriticul care a citit, la admiterea esuata in Teatru, pe Hamlet)

Ce zicem frate Cezar, intelectual roman si asazis ortodox?

Hai sa ne punem cu scotienii (nota: cu Scotland the Brave, ce nume o mai
fi si asta pentru un roman, fie si protestant, cica am avut si io cand eram flacau o oarecare poveste de amor, prietenesc, se intelege - dar am fost tradat, parol, de scotian
,in propria mea tara, ca deh, l-am primit, l-am gazduit, si muierea mi-a
belit, zice un proverb local).

OAMENI BUNI!
E foc de paie, vorbe-n vant, amagire, seductie ieftina, buna pentru fostele muieri alchimiste si budhiste
si pentru actualele nevrozate feministe
postdecembriste,
credeti-ma!

Iata de ce si cum, cu umilinta va rog:

Putin imi pasa de eticheta acestui forum. Dau bani pe spiritul lui, nu pe onoarea de carton a personajelor care se preumbla pe aici.
Forumul Crestin Ortodox poate fi ce se numeste sau poate fi ce se pare ca este. Alegeti!
Eu aleg sa fie, prin insasi participarea mea, un forum crestin ortodox. Din aceasta vointa personala eu scriu:
1) Dialogul imaginat intre cei doi autori este unul ... declarat imaginat. Excurs intelectual marturisit. Cine pleaca la drum nou fara sa aiba habar pe unde calca? Aventurierii, se intelege. Crestinul ortodox sta in chilie sau acasa. Eventual in Biserica.
2) Am pleca si noi in lume, fie si in nordul scotian, daca ne-am fi indeplinit pravila de acasa, dar smeriti cum ne stim, adica lucizi, stam pe aici de 2000 de ani si inca repetam rugaciunea dintai: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, pe mine pacatosul!" Promitem ca venim, DUPA ce rezolvam Taina asta Dintai. Parol!
3) Scotianul cel charmant a avut ocazia sa ajute un om aflat la grea stramtoare. Un om bun, dupa propria marturisire a Scotianului, un om aflat la ananghie din motive care tin de insasi ratiunea de a fi crestin in lume. Scotianul a promis ca il ajuta, ca un frate. Si nu a facut-o. Prin Voia Domnului, acel om a ramas in viata si, cu Mila Domnului, va mai ramane o vreme. Si inca, fiind acela ortodox, se roaga la Bunul Dumnezeu pentru Scotianul, macar o vreme de azi incolo. Ca asa sunt mioriticii, rugatori si iertatori (iar nu macho, cum i-ar placea modernei femei feministe care crede cu tarie ca barbatul roman e slab iar muierea e, cica, puternica - notez din declaratiile scrise, nu imaginez nimic, notele mele sunt dezvaluiri de jurnal, deci note cu caracter documentar, realism sec).
4) Despre ce vorbeste Scotianul, in fond, in discursul lui imaginar (oniric): despre asazisul om, in alcatuirea lui sufleteasca. Scuza-ma, Scotianule, dar nu am nevoie sa imi spui tu cum este alcatuit omul. O stiu deja, de mii de ani, de la greci, de la nemti, de la romani, de la francezi si, mai mult de-atat, o stiu din Scriptura si chiar, iarta-mi indrazneala, dinlauntrul meu.
5) Unde e vorba despre Dumnezeu? Hai sa vedem ce zice autorul dialogului imaginar:
"Poate ar trebui să se ocupe, nu de metafizica abstractă a lui Dumnezeu, ci mai ales de psihologia concretă a lui Dumnezeu.E posibil să curgă sânge din Dumnezeu văzând câţi oameni înţeleg servil voinţa Sa şi o împlinesc pur formal. Voinţa divină trebuie împlinită până la capăt. N-a voit Dumnezeu ca omul să fie un creator liber? Şi nu iubeşte El şi pe Nietzsche care luptă împotriva Lui?"

"Poate ar trebui să se ocupe, nu de metafizica abstractă a lui Dumnezeu, ci mai ales de psihologia concretă a lui Dumnezeu.E posibil să curgă sânge din Dumnezeu văzând câţi oameni înţeleg servil voinţa Sa şi o împlinesc pur formal. Voinţa divină trebuie împlinită până la capăt. N-a voit Dumnezeu ca omul să fie un creator liber? Şi nu iubeşte El şi pe Nietzsche care luptă împotriva Lui?"

Despre ce "metafizica abstracta a lui Dumnezeu" vorbesti, omule? De pe ce planeta suntem?... Ce, Dumnezeu e Aristotel sau Heidegger sau Novalis?

Ce e aia "psihologia concreta a lui Dumnezeu"? Dupa abstract cazi in concret... vai... ai vazut cum te trage pamantul, frumoasa stea cazatoare? ... lait motiv sau reflex al modelului dintai sau, Doamne ajuta, reflex al cumsecadeniei inca prezente inlauntrul tau... o umbra a sfintei smerenii.
Chiar crezi ca suntem cu totii fatuce feministe gata sa cada lesinate in urma inaltelor tale sforaituri aberante? Incearca in baruri dupa miezul noptii, eventual in Scotia (daca te tine buzunarul de tata si sot, deh). Sau inapoi in vremea liceului, ori poate la faculta de fete.

"E posibil sa curga sange din Dumnezeu" ... haida de, asta e tare de tot, nici chiar autorul citat imaginat nu ar indrazni o asemenea presupunere. Dar tu indraznesti, desigur. Cine te opreste?... Ca dupa abstractiuni si concreteturi, iata, optezi pentru concretul contopit cu abstractul. O fi. Pe undeva o fi si asta. Prin fundaturile lumii sunt multe, tare multe lucruri posibile, imitind in chip intunecat Taina si Tainele, abscons...

Iubeste El si pe Nietzsche... Poate l-a iubit candva, cand Nietzsche inca mai spunea (cu posibilitatea de a rectifica, retragindu-si proiectia oribila) "Dumnezeu a murit".
Dar nu uita ca, dupa ce filosoful a murit, Dumnezeu in Tacerea Sa Sublima a spus neauzit (dar evident pentru oricine are urechi de auzit) - "Nietzsche a murit"... Poti sa contesti?

Desigur, vei spune ca nu ai afirmat tu aceste lucruri, si vei mai spune ca sunt un cretin care nu are nici gust nici calibru pentru asemenea texte mirobolizante. Nu tu ai spus, vei zice, ci personajele tale incropite din lecturi de tipul: prefata, cuvant inainte, introducere, concluzii, rezumat, recenzie, lansare de carte, crestomatie, bibliografie de seminar, note, citate etc.
Dar toate astea au iesit de sub pana ta! (Sa nu imi spui, asadar, ca sunt straine de tine.)
Precum si ale mele de aici, Dumnezeu sa ma ierte si sa ne treaca tuturor faradelegile. AMIN!+

In final, dupa flagrantele tale omisiuni ale conditiei umane ca faptura destinata fericirii si libertatii, din presupusul tau dialog ce ramane?
O psihologie tulbure, al unui vaiet scremut, presupus omenesc, dinainte de Hristos.
O negare a Domnului, pe care nu Il pomenesti, ignorind sensul Jertfei Sale si Invierea Lui.
Ne duci inapoi in neguri, sub copite de cai negri si involburati, sa uitam ca suntem fiinte solare, deplin indreptatite (prin Jertfa Lui victorioasa inaintea mortii) sa castigam Vesnicia Iubirii.
Psihologism, si inca unul vetust, de secol 18.

Prietene, Hristos a inviat!
Nu stiai?...
Si este cu noi, pana la sfarsitul veacului. AMIN!+

Ioane,frazele sunt ale lor.In totalitate.Ideea dialogului inchipuite este crima mea.Cand tai doua tablouri si cosi bucatile cu sfoara ieftina iese o imagine mediocra.Cu privire la cele spuse referitor la persoana mea imi asum tot,fara exceptie.Exista si o parte buna in modul cum m-ai executat:cele doua valori culturale au scapat tirului dar in schimb anonimul si-a primit ce merita.Exista dreptate. Nu trebuia sa tragi atat,in post un cartus era de ajuns.Si trebuia tras doar in mine,nu si in victime colaterale.Ca sa-l citez pe Sergiu Nicolaescu in acel film: ,,Nu stiam ca doare asa".Acum ne doare pe amandoi,macar atat am putut sa fac si eu pentru tine.Sau poate nici macar asta.Dumnezeu cu tine mereu Ioane.

Ma asteptam exact la acest raspuns. Admirabil.
Iata deci, acum ne cunoastem bine.
Pacat ca, din impulsivitatea mea iese mereu un sfarsit de drum tocmai atunci cand ar fi putut sa fie un alt inceput. Sau poate trebuia sa se opreasca aici totul.
Dumnezeu cu tine, Scotland the Brave!

Cele doua valori culturale nu sunt pentru mine valori crestine. Nu port prea mult respect liberschimbistilor si libercugetatorilor, m-a invatat istoria lumii si existenta personala sa tin departe de valtoarea lor de vorbe.
Critica mea repezita si evident nedreapta (caci e nevoie de o abordare mai pe indelete, de o demontare pe mai multe planuri a pseudogandirii din acele pasaje) o voi inlocui, sper, in curind, cu un text mai detaliat, mai potolit si argumentat cum se cuvine. Acum doar am reactionat ca la un stimul dureros, cand iti retragi mina intepata si, daca te-a durut tare, replici cu o lovitura. Un raspuns primal, recunosc, dar dincolo de el mai exista si alte niveluri de a elabora o atitudine. Am ramas, consider, dator cu o astfel de abordare.
Postul meu este in primul rand o lepadare de viclenie si mediocritate. Din pacate nu am invatat deocamdata sa fac asta mai discret si mai bland, uneori. Am si eu regretele mele, mahnirea mea, cainta mea.

Ioan,au murit oameni pentru ca tu sau eu sa avem dreptul sa criticam ce scrie celalalt.Sunt primul care ar muri de gat cu unul care ar suprima acesta libertate,nu voi fi never ever un ,,yes man".Vorba lui Ion Ratiu(RIP): ,,o sa pierd ultima picatura de sange din mine ca sa ai tu dreptul sa ma contrazici pe mine".Cu privire la drumuri:niciodata nimic nu se termina Ioane.Totul se continua,incepe,poate nu cum credeam,cum ne-am fi dorit sau cum ne-am fi imaginat dar poate va fi mai bine decat am sperat.Ioane..din punctul meu de vedere este inceputul unei frumoase prietenii,vorba lui Bogard in scena de final din,,Casablanca" :)

In situatia in care critica va viza ideea mea atunci ideea a fost urmatoarea:am avut de gand initial sa fie o masa rotunda unde ar fi fost doua curente de opinie:Berdiaev si Yannaras pentru zbaterea moderna,pe de o parte,si Ioan Gura de Aur(raspunzandu-i lui Berdiaev)si Efrem Sirul(raspunzandu-i lui Yannaras)reprezentand eruditia teologica clasica si poezia celor ,,7 plansuri" pe de alta parte.Il alesesem pe Ioan Gura de Aur ,talent oratoric de exceptie,pt ca desi a suportat nedreptati evidente si-a pastrat pozitia pana la final si era perfect pentru a analiza libertatea conceptuala a rusului.Eferm era replica perfecta,prin poezia sa profunda si tainica la zbaterea nelinistita,dureroasa si evidenta a grecului.Asa gandisem initial structura.

Dupa ce am asamblat pozitia celor doi filosofi si pe a celor doi sfinti am constatat ca articolul a iesit prea lung si din pacate,asta imi reprosez,am renuntat la parerea celor doi sfinti in favorea speculatiei moderne.Tipic protestant :) as spune dar m-am gandit ca reflecta,cu bune si rele,mai bine lumea actuala.O decizie partial inspirata din ce vad,o parte a publicului a trecut direct la alergat in miez de noapte dirijorul prin sala :) Glumesc,sa nu te superi.M-as bucura ca raspunsul dat celor doi sa fie unul pe masura problemelor ridicate de ei.

Cel care,in ceea ce te priveste,a reusit sa cumuleze calitatile,precum in filmele western,de ,,the bad and the ugly"iti lasa o melodie:Hey Jude.

Ideea mesei rotunde mi se pare una extrem de riscanta.
fara sa te supar, scotianule, realizare unei dicutii cat cat de cat aproape de adevar ar insemna sa fi un psiholog desavarsit: sa anticipezi reactiile si replicile unor oameni de talia Sfantului Ioan Gura de Aur sau Efrem Sirul.
De cele doua personaje din tabara cealalta Yanaris si Bernadiev am ramas mult dezamagita.
Nu ii cunosc deloc, nu am citit nici o scriere de-a lor, dar concluzia care mi-a ramas din text e urmatoarea:sunt niste oameni fustrati, au descoperit ceva si acel ceva il repeta cu insistenta de parca ar vrea sa se convinga pe ei insasi de verdicitatea celor spuse. Mi se pare un monolog in doi: fiecare cu treaba lui. Asta ca sa nu mai vb de ideile spectaculoase de traditie bisericeasca invechita, de invitarea la un fel de reforma in Biserica, o reforma a originalului. Auzi nebunie! Elemente noi, originale in Biserica? Asta sti a ce seamana ? A o femeie frumoasa, perfecta, cu chipul perfect definit, buze ondulate, rosii, ochii mari, albastri, curati, gene ondulate, privire galesa, culoare a obrazului trandafirie, parul ...minunat. Si cineva se trezeste ca superba doamna nu arata destul de bine, are nevoie de elemente originale: un pensat, vopsitul sprancenelelor, un fard rosu in obraz s.a Asa inteleg eu originalitatea in ortodoxie. Nu avem nevoie de nimic nou. Totul e perfect asa. Chiar si omul a ramas acelasi: se foloseste de cele 5 simturi, umbla, vorbeste, munceste, iubeste.
Cealalata idee mi se pare extrem de grava: o cunostere a adevarului libera, departe de traditiile parintilor. Singurul element care a intervenit a fost harul. e super! doar ca in bisericile neoprotestante! Noi avem Sfanta Biserica, Sfanta Traditie, sfintele Taine, Preotii. Aceasta e directia prin care vine harul. Poate ca si altfel vine, dar nu stiu care har. Ca si astea or fi multe.
Poate ca nu asta ar fi spus cei doi teologi. dar ce a iesit mi se pare extrem de ...neortodox.
Si sti ce lipseste? Tocmai Hristos. Nu am simtit nici cea mai mica bucurie in discursul lor.Avem bucuria invierii, a vietii vesnice! Unde s-a ratacit aceasta bucurie?
Cum se implinesc cuv apostolului "Bucurati-va pururea!"?

daca ai fi pus la o masa pe Gheorghe si Vasile cred ca lucrurile ar fi fost mai simple. Dar urcand asa de sus, sansa de a da cu batu-n balta creste semnificativ.

Acum citind si ultimele posturi, am realizat ca tu ai fost doar croitorul. Poate ca si aici, mestere, ai fi putut gasi vreo 2 bucati care se semene mai bine, ca asa a iesit o haina cu o parte rosie si alta galbena.
Daca astea sunt spusele celor doi, aceeasi dezamagire.
Dar e prematur sa cataloghez un om dupa o replica repetata. Asa ca ma voi interesa mai indeaproape de cei doi.
Acum imi dau seama ca nu ai vrut sa iti imaginezi un dialog ci sa faci un colaj. Un lcuru mult mai simplu, dar exista riscul ca participantii la discuite sa para ca vorbesc in gol, fara nici o legatura cu replica precedenta.

De fapt ambii sunt la baza filozofi care au scris si despre teologie. E ceva normal daca privim din acest unghi corect, dar greseala e sa-i privim ca teologi.
Berdiaev e mai contestat, avea si idei ecumeniste, considera ca biserica sunt toti cei ce cred in Iisus, indiferent de confesiune. Fiecare dornic sa reformeze, dar cum sa reformezi adevarul?

Ei, lore, daca eram si eu la fel de cumpatat ca tine, avind de fapt tocmai pozitia ta pe care ai exprimat-o simplu si cu mult bun simt, ce bine era... Sper ca Scotland va reflecta cateva clipe la mesajul tau, vazind astfel ceea ce am dorit sa ii transmit si eu (dar nu am reusit, din cauza iritarii extraordinare pe care mi-a produs-o un "ceva" din acele texte).
Ce bine ca printre femeile din Romania de azi mai intalnim si persoane cumpatate, sincere, calde. Slava lui Dumnezeu pentru femeile crestine de la noi! Ca barbatii, vazind impulsivitatea mea o spun, pot strica in ciuda bunei intentii chiar si ceea ce ar fi folositor.
Proiectul lui Scotland imi pare greu de sustinut (e prea ambitios, cred, e grandios de-a binelea si cine are puterea sa se tina de asa pariu?), poate nu imposibil. Dar nu era oare mai bine (si camaraderesc) sa il anunte initial, in loc sa il tina in sertar, doar pentru sine? O omisiune regretabila... poate ar fi curs mai putin sange...
Cred ca Sfintii Parinti ar privi cu mahnire pozitiile exprimate in cele doua texte. Fapturi luminoase, stenice, solare, Parintii nostri al caror cuget a fost spalat prin tacere si lacrimi s-ar ruga, poate, pentru duhul din spatele textelor cu pricina. Dar sa nu anticipez, sper ca voi avea prilejul sa argumentez in jurul textelor postate de Scotland, tocmai cu sprijinul (textelor) Sfintilor Parinti.

P.S. Cred ca avem nevoie de blandetea si rabdarea femeilor crestine din Romania. O spun nu numai cu gandul la tine, Lore, dar si cu gandul la Oana, pe care am criticat-o excesiv de sever si nedrept, furat de retorica iritata din duhul care m-a pacalit. Dumnezeu sa va ocroteasca si sa va bucure, dragi femei, sotii si mame crestine. Ca, pana la Domnul voi sunteti primele care ne iertati mereu excesele si traznaile...

Poți să reformezi atitudinea față de adevăr, nu adevărul în sine. Niciunul din cei doi autori n-au propus teorii noi, ba chiar dimpotrivă, au arătat că absolutizarea/idolatrizarea teoriei (a discursului despre adevăr) blochează adesea relația cu adevărul.

Lore: Să disprețuiești niște autori înainte de a-i cerceta și înțelege, nu-i o atitudine ortodoxă. Sfinții Părinți i-au combătut pe alții în cunoștință de cauză, dar observ că celor cărorora le place să se creadă urmașii lor procedează precum consumatorii de presă mondenă de astăzi: vorbesc din auzite, din surse de mâna a zecea. Bârfa răutăciosă e un păcat, chiar dacă pretinde că zidește evlavia.

Cateodata e mai bine sa nu dam curs primului impuls care ne stapaneste. Furia ne orbeste si tot ce ni se pare ca vrem sa combatem, in numele adevarului, nu e decat un exces de rautate care nu doar ca nu zideste, dar chiar darama si ceea ce vrea altul sa ridice!
N-am sa-i iau apararea lui Scotland, desi asa s-ar cadea, dar anumite "reprosuri" care i s-au facut, m-au dus cu gandul la Eminescu, atunci cand a scris "Criticilor mei".
Bade Ioane, ca un bun crestin, e bine sa stim ca nimeni pe lumea asta nu merita ura sau rautatea noastra, chiar daca avem motive sa credem ca... ar merita-o. Primul gust amar pe care mi l-a lasat opinia ta, nu a fost critica extrem de dura asupra textului (marturisesc ca nici eu nu agreez genul asta de lectura, dar nu pot sa nu apreciez multe dintre cele expuse acolo), ci atitudinea fata de... elementul "femeie". E adevarat ca in final, vii si dregi busuiocul, dupa ce ti-a mai trecut furia, dar daca tot realizezi ca ai scris sub acest impuls, de ce nu realizezi si faptul ca judecata acelui moment era intunecata si asupra textului nu doar asupra femeilor. E drept ca facem noi pipi pe roata cand vrea muschiul nostru, dar asta ne creeaza obligatia de a fi blanzi si mereu protectori ai femeii, nicidecum s-o umilim. Aminteste-ti ca bisericile sunt pline in general de femei, aminteste-ti ca femeia este cea careia Dumnezeu i-a oranduit sa fie mama... Nu intelegem noi prea clar ce inseamna treaba asta, dar ele stiu si nu trambiteaza... Si... am mai auzit odata o vorba la maica Siluana: "Spune-mi cum tratezi femeia, ca sa-ti spun ce fel de barbat esti!"
Nu ma astept sa-mi dai dreptate; dimpotriva, probabil vei avea din nou un imbold de a ma pune la punct si pe mine fiindca am indraznit sa nu fiu de acord cu punctul tau de vedere. As putea sa spun ca... "putin imi pasa mie de...", dar vezi tu ca, daca mie nu-mi pasa, tie nu-ti pasa, nimanui nu-i pasa, oare voia cui o facem, Ioane?

Ba dimpotriva, Moshule, iti dau toata dreptatea, caci cred ca ai vorbit drept.
Si iti multumesc pentru cuvintele tale, binefacatoare sufletului meu orbit.
Si imi cer iertare pentru ca te-am mahnit, asa cum am cerut iertare si Oanei. (Pe Scotland sunt in continuare mohorit de suparat...)
Cat despre femei si atitudinea mea despre femeia crestina, in special, am aratat deseori aici pe forum care imi este pozitia. Detest feminismul, din adincul sufletului. Dar am de invatat, mult mai am, cum sa ma exprim atunci cand imi pare ca intalnesc duhul pe care il detest. Ca nu vorbesc ideilor, ci oamenilor in carne si oase, lucru pe care, vai, l-am uitat ieri, spre rusinea mea...
Ce s-o mai lungim, am dat-o rau de tot in bara cu postarile acelea.. Imi e jena sa le recitesc. dar va trebui, pentru a infrunta caderea nervoasa din acele clipe.
As fi vrut sa nu se fi intamplat.
Rog pe toata lumea sa ma ierte. Caci ma caiesc amar. Si, of, parca nu ma recunosc... Iertati-mi, fratilor, ratacirea, va rog, daca se (mai) poate...

Voi incerca o abordare analitica, mai intai. Parte cu parte, text dupa text.
Apoi voi incerca sa compar textele pe baza a ceea ce a reiesit la analiza. Apoi, nadajduiesc o sinteza. Apoi, nu mai stiu... Precizez ca nu am la indemana decat Noul Testament cu Psalmii si Vietile Sfintilor pe luna decembrie (toate cartile mele sunt la 100 km spre Est). Iar memoria nu e deloc punctul meu forte. Asadar voi vorbi din ... ceea ce am uitat...

Scotland a propus mai intai pe Yannaras, cu urmatoarele afirmatii:
"Setea de nou care există în noi, setea de originalitate, este o sete de viaţă. Viaţa se hrăneşte cu schimbare. Moartea are drept caracteristică înţepenirea şi stagnarea, în viaţa totală a lumii schimbarea e o lege ce nu poate fi încălcată. Elementele vieţii acestei lumi servesc inevitabil legea schimbării. Timpul e o înlănţuire neîntreruptă de transformări; viaţa biologică e o varietate de neconceput a succesiunii. Fiecare unitate biologică are un caracter de unicitate, e irepetabilă. Lipsa limitelor în succesiunea schimbărilor din întreaga viaţă a lumii dă sensului de nou dimensiuni metafizice."

Sunt convins, de-o vreme, ca setea de viata este sete de dragoste.
Opusul mortii nu este viata, ci dragostea (viata e un context neutru, un cadru, in care se impletesc dragostea si moartea - poate din acest motiv, Freud a pus atat de mare accent pe conflictul dintre Eros si Thanatos, analog luptei dintre Lumina si Intuneric).
Acolo unde este iubire, nu este moarte. Iar unde nu este iubire, nimic nu este. De aceea, dragostea nu cade niciodata. Moartea, deci, este aparenta, acolo unde este dragoste. Dumnezeu nu poate fi muritor deoarece este Dragoste vesnica. Dragostea Hristos este Viata (si Calea si Adevarul).
Asadar, sensul primei propozitii a lui Yannaras imi scapa acum. Setea de originalitate e, mai degraba, o tendinta psihologica de afirmare a unicitatii personale, probabil de sorginte narcisica. Sub ea, insa, originarul ar putea fi setea de Hristos, asadar de dragoste. Starea originara este insa usor de deviat cand intalneste indicele de refractie al mintii... Si apare ca fiind resimtita subiectiv ca sete de nou, de original (nou si original nefiind totusi deloc acelasi lucru, desi sunt folositi deseori ca termeni sinonimi). Dar sufletul vrea pe Hristos, in timp ce mintii (neunite cu o inima curata) i se pare ca omul vrea originalitate...

Ca viata se hraneste cu schimbare, presupune sa acceptam viata ca pe un organism a carui hrana e schimbarea, fara de care viata ar inceta.
Dar nu cumva este exact invers?
Nu cumva schimbarea (dinamica lumii, cresterea sau dimpotriva, disolutia) exprima insasi puterea creatoare a vietii? Nu cumva tocmai Dragostea ordoneaza, la noi niveluri de fiintare, umanul? Pana la "plinire" in Duhul?
In fata acestei dileme, propun sa consultam chiar acum Evanghelia si celelalte carti ale N.T.:
Mat. 4,23-24: "Si a strabatut Iisus toata Galileea, invatind in sinagogile lor si propovaduind Evanghelia Imparatiei si tamaduind toata boala si toata neputinta in popor." Hristos Dragostea (Viata) aduce schimbarea. In popor, in mii si mii de oameni (iar mai apoi in lume, pretutindeni). "Si multimi multe mergeau dupa El..."
Mat. 5 - Predica de pe munte. Viata in Hristos aduce mantuirea. Nu viata se hraneste cu schimbarea, ci neschimbarea, neclintirea omului din virtute, asezarea lui in Dragoste sub formele ei enumerate in versetele din cuprinsul Predicii, acestea atrag bunavointa lui Dumnezeu si aduc schimbarea mantuitoare - "ca a lor este Imparatia cerurilor", "ca aceia se vor mangaia", "vor mosteni pamantul", "se vor satura", "se vor milui", "vor vedea pe Dumnezeu", "fiii lui Dumnezeu se vor chema" si "plata voastra multa este in ceruri".

Lore:va fi foarte interesant demersul tau de informare cu privire,cel putin,la Berdiaev.El s-a definit in urmatorul mod: ,,Mă recunosc a fi teosof creştin, în sensul în care au fost Clement al Alexandriei, Origen, Sf. Grigorie de Nyssa, J. Bohme, Sf.Martin, Fr.Baader, V.Soloviov, toate puterile spiritului meu, ca şi cele ale conştiinţei mele sunt îndreptate către pătrunderea absolută a problemelor ce mă tulbură. Şi scopul meu e mai puţin de a le da o soluţie sistematică, cât de a le pune mai viguros în faţa conştiinţei creştine. Nu trebuie să se vadă în această cuvântul dirijat împotriva sfinţeniei Bisericii.Mă pot înşela mult, dar dorinţa mea nu este de a aduce vreo erezie, sau un protest ce creează schismă.Eu evoluez în sfera problematicii creştine; ea pretinde eforturi creatoare de gândire şi cele mai diverse opinii firesc, sunt autorizate."

Din perspectiva criticii aduse de tine el spunea asa cu privire la raportul Biserica-Traditie: ,,Viaţa Bisericii este aşezată pe Sfânta Tradiţie, pe succesiune. Prin tradiţie pătrundem într-o singură şi aceeaşi lume spirituală, în viaţa noii generaţii. Tradiţia este experienţa supra-personală, ecumenică, viaţa spirituală creatoare transmisă din generaţie în generaţie, unind viii şi morţii, este victoria asupra morţii. Aceasta (moartea) domneşte în lume, dar este învinsă în Biserică. Tradiţia este amintirea care învie, biruinţa asupra stricăciunii, afirmarea vieţii eterne. Tradiţia Bisericii nu este o autoritate externă şi impusă. Este o reală biruinţă intrinsecă, adusă asupra rupturii timpului; este o percepere a eternităţii în fuga mortală a timpului, o unire a trecutului, prezentului şi viitorului într-o unică eternitate. Viaţa, în tradiţia Bisericii, este viaţa în eter­nitate; este înţelegerea şi recunoaşterea realităţilor inte­rioare. Trecutul nu se cunoaşte din afară, prin fragmentele de monumente păstrate, supuse criticii analitice a istoriei, ci dinăuntru, prin sfânta amintire, prin întâlnirile interioare, prin viaţa spirituală ecumenică, ce triumfă din rupturi şi din „extrapuneri".

Tradiţia nu este autoritatea, ci este viaţa creatoare a duhului.Autoritatea este o categorie aplicabilă doar lumii naturale, lumii împărţirii şi urii. În lumea spirituală; ea nu înseamnă nimic, sau înseamnă doar umilinţă (smerenie) şi supunere ce vine din libertate. Tradiţia autoritară nu este decât traducerea limbii lumii spirituale în cea a lumii naturale şi istorice, nu este decât o adaptare la generaţia veche.

Biserica nu este o realitate ce există paralel cu altele; nu este un element din totul (totalitatea) istoric şi universal; nu este o realitate obiectivă împărţită. Biserica este totul, ea constituie întreaga plenitudine a fiinţei, a vieţii lumii şi omenirii, dar în starea de încreştinare. Ea posedă o natură cosmică, şi uitarea acestei naturi indică decadenţa conştiinţei sale. O concepţie despre Biserică ce ar înfăţişa-o ca un institut medical, în care sufletele vin pentru tratament, ar fi o concepţie lamentabilă. Cei care nu văd în Biserică decât o instituţie, reneagă natura sa cosmică. În Biserică creşte iarba şi florile se deschid, biserica este cosmosul încreştinat. Hristos a pătruns în cosmos, aici a fost crucificat, în el a înviat şi totul s-a schimbat şi înnoit, întregul cosmos urmează drumul răstignirii şi învierii.Cosmosul încreştinat, în care este învins haosul, consti­tuie frumuseţea, de aceea Biserica poate fi definită ca adevărata frumuseţe a fiinţei. Şi orice dobândire de fru­museţe în lume este într-un sens profund o încreştinare. Frumuseţea este scopul vieţii universale; este îndumnezeirea lumii. Frumuseţea va salva lumea, cum a spus Dostoievski. Obţinerea frumuseţii constituie salvarea lu­mii. O concepţie întregită (integrală) despre Biserică este cea care o înfăţişează a fi cosmosul încreştinat, ca frumuseţea. Doar o concepţie diferenţială o transformă în instituţie."

Nu trageti in el pana nu verificati tot ansamblul opiniilor sale.Eu am selectat o perspectiva,nu intreaga opera.Omul nu s-a definit a fi un conciliu ecumenic,ci a fost onest.Cat despre Yannaras,personal nu stiu sa fi facut un apel la ruperea de Parintii Bisericii.Ceea ce acel om a scris acolo nu era un apel la rupere ci exact invers,la redescoperire,de fapt el protesteaza contra crestinismului mort in formalism,zgomotos in exprimare,plat in conceptii pur teoretice si efectiv mort in traire.Inclusiv Parintii Bisericii,in ziua de azi,sunt un slogan,in multe situatii.Multi flutura acest steag desi nu cred ca au lecturat prea mult din ei.Si nici nu traiesc precum au spus ei.Prin urmare in acest caz,asasinatul este mult mai grav,pentru ca nu este prin renuntare,printr-un act radcal si injust, ci prin ingropare,ceva mult mai perfid, a lor in ipocrizia crestinismului de parada.

Pe acest forum s-a deschis o sectiune de Patrologie.Va invit sa va uitati cati oameni au postat acolo,pe cati i-a interesat sa dea o mana de ajutor si apoi sa verificati ce subiecte se discuta.Asta nu a scandalizat pe nimeni.

Opinia,nu zic ca este buna,unuia,ortodox,care a criticat nu Biserica,daca va uitati atenti,ci trairea care se regaseste azi in ea,nu stiu in ce proportie.Parintii Bisericii sa stiti ca nu au fost niciodata niste dogmatici morti in traire.Au sustinut dogma cu trairea,in caz contrar,si grecul asta incearca sa spuna,dogma devine o schema moarta,de parada,care nu te mai ajuta cu nimic.O pui in vitrina,o admiri si o pastrezi.Dar nu o traiesti,nu contientizezi ca „sabatul a fost facut pentru om, iar nu omul pentru sabat“.Lipsa de traire,rutina comoda si mediocra,atat de straine de duhul patristic,creator,viu,traitor,sunt tintele de atac ale grecului.Poate ar trebui si aici sa vedeti tot ce a spus,nu zic ca are dreptate,dar sa-si spuna opinia asta are dreptul,desi sunt convins ca stia ce va trezi si cu ce se va lupta.

La final despre absenta lui Hristos din mica mea creatie scandaloasa.O sa fiu scurt.Am selectat doua opinii care in esenta vorbeau despre libertate in afara trairii moarte,formale,de care toti ne temem,marea majoritate in ea ne balacim dar nimeni nu doreste sa vorbeasca despre ,,scheletele din dulap".Cat timp usa constiintei ramine comod inchisa totul,fie si de fatada,este bine.Acestor doua opinii care reprezinta o zbatere,intrebari,farmintari,le-am dat un titul:,,Calatori pe drumul spre Emaus".Va mai amintiti din Biblie cum erau cei doi calatori,care era starea lor?Pe cei doi cu acei doi din Biblie i-am comparat,de aceea am si ales titlul.Haideti sa ne amintim impreuna scena:

,,In aceeasi zi, iata, doi ucenici se duceau la un sat, numit Emaus, care era la o departare de saizeci de stadii de Ierusalim si vorbeau intre ei despre tot ce se intamplase. Pe cand vorbeau ei si se intrebau, Isus S-a apropiat si mergea pe drum impreuna cu ei.Dar ochii lor erau impiedicati sa-L cunoasca.El le-a zis: "Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbati intre voi pe drum?" Si ei s-au oprit, uitandu-se tristi."

Poate acum intentia mea devine mai clara,am subliniat elementele de legatura cu cei doi.De aceea am si ales exact acel titlu.Am mai spus in introducere o urare: ,,Pace voua".Haideti sa revedem contextul ei: ,,Pe cand vorbeau ei astfel, insusi Isus a stat in mijlocul lor si le-a zis: "Pace voua!" Plini de frica si de spaima, ei credeau ca vad un duh."

Ideea mea,poate prea complicata,am acest talent infiorator,a fost de a-i transforma pe cei doi in cei doi ucenici si de fapt o imagine a tuturor celor care trec prin momente de cumpana,un drept refuzat in ziua de azi,se pare.Urarea era simbolul faptului ca zbaterea lor,precum a ucenicilor din cele doua scene,nu trebuie sa tulbure.PACE VOUA.Finalul stupidei mele creatii se incheia cu un citat din Augustin care sublinia faptul ca desi toti,ca si cei doi,putem avea zbateri,si le avem chiar si tarziu( ,,Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit")putem sa-l gasim pe Dumnezeu.Era ideea corolar la PACE VOUA.Apoi citatul din Augustin era un imn inchinat imposibilitatii de a-l cuprinde pe Dumnezeu in gandirea noastra meschina,cu privire la dragostea cu care EL ne-a iubit primul,speranta ca linistea va fi camasa nelinistii de acum.PACE VOUA.

Daca nu as fi renuntat initial la dialogul cu Ioan Gura de Aur si Eferm poate ca lucrurile ar fi fost mult mai clare.Imi pare rau ca v-am suparat,dar sa stiti ca desi zbaterea era evidenta,si asa am vrut,Hristos era prezent si la inceput ,,PACE VOUA",si pe parcurs(drumul spre Emaus a fost unul al zbaterii pana la venirea Lui,trebuia sa accentuez asta)cat si la final,prin gasirea,desi tarzie,la finalul textului,dar gasirea Lui,a Necuprinsului,a Celui in care sufletul isi gaseste linistea.Drumul spre Eamus este un drum al nostru al tuturor,al zbaterii,deziluziei,spaimei,indoielii.Toti mergem pe el,nu doar cei doi,ei au prezentat zbaterea lor,cu care poti rezona sau nu,total sau partial,dar ea exista in multi.Foarte putin o spun,probabil din teama de a nu fi criticati.Exista insa un PACE VOUA si un devreme sau un traziu,exista speranta si dorinta tacuta sau abia spusa ,,neliniştit este sufletul meu până nu-şi va afla odihna întru Tine".

PACE VOUA.De ce as fi spus acesta urare in apropierea Craciunului(?) si nu de Pasti(!),cand ar fi fost mult mai potrivita din perectiva biblica a textului?Pentru ca in momentul in care Hristos a spus asta era prezent in mijlocul lor,asa cum este mereu prezent in mijlocul nostru,chiar daca noi nu-l vedem fie si din pricina zbaterii noastre.Dar EL este mereu intre noi si poate fi gasit.PACE VOUA.


Acum,daca stiti toata povestea,puteti sa ma criticati cum doriti,cortina si cazut si tristul actor cu piesa lui ratata se retrage din fata salii goale.PACE VOUA.

Mat. 5,45 "Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti." Dincolo de mesajul central al versetului (universalitatea Dragostei Tatalui si indemnul Domnului catre iubirea aproapelui) sesizam asezarea Dumnezeirii (Viata, Dragostea) ca Izvor al schimbarii - rasare soarele, vine ploaie etc. Apelul la cateva elemente naturale, pentru ca din zidire vedem deja cine carmuieste lumea, asadar de unde vine schimbarea.
Mat. 6 - Rugaciunea Domneasca. Toata rugaciunea arata cum omul cere de la Izvorul vietii si al schimbarii sa se intample ceva (modificari): ca numele Lui sa se sfinteasca in om, nefiind desavarsita aceasta metanoia; ca lumea sa devina sfanta, Imparatie a Domnului etc.
Mat. 6,33 "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua." Schimbarea vine (doar) de la Dumnezeu. Schimbarea sfintitoare.

Si multe alte locuri din Scriptura vorbesc despre raportul dintre viata si schimbare.
Si intreg duhul Scripturii e poveste de dragoste, intre Dumnezeu si om. De la Viata la vietile noastre, de la Lumina la lumini (lumina candelei, preinchipuind duhul omului, alimentata din uleiul adinc, dinlauntru, unde salasluieste Duhul / sau nu), de la Duhul Sfant la duhurile noastre.

Biblia imi pare a fi omisa ori cu buna stiinta intoarsa pe dos de Yannaris. Acum in clipa asta asa cred, ca am intalnit deja la Yannaris o pozitie rasturnata, razvratita. Desigur, e o impresie momentana si e mult prea devreme sa ma pronunt definitiv cu o evaluare solida, cata vreme am comentat doar doua propozitii! Scriitorul vine cu o intreaga opera si Mihailc a punctat, desigur foarte corect, pericolul in care ne aflam cand comentam o fraza dintr-o opera nestudiata temeinic. Dar sub puterea citatelor spun deocamdata acestea. (imi revin in minte acum ... Apostolul Pavel, care nu mai traieste el, ci Hristos viaza in el... iata schimbarea sub puterea Vietii / Dragostei Hristos! ... Apoi psalmii care preamaresc puterea Vietii in vietile noastre, apoi tanguirea lui Iov pe marginea schimbarii dezastruoase din viata lui ....etc....)

Daca cercetam viata noastra, a schimbarilor care o alcatuiesc (merg in duhul lui Yannaris), asa cum face omul de stiinta ateu, disciplinat si meticulos, ajung desigur sa observ anumite caracteristici ale vietii, cum ar fi de pilda schimbarea continua.
Dar aceasta doar daca omit legatura adinca, organica, dintre Dumnezeu si creatia Lui, dintre Viata si viata. Deja, daca iau in calcul si pe Dumnezeu si nu mai rup dialogul meu despre viata omeneasca, individual si social, in clipa si in intreaga istorie, deja totul ... se schimba!
Luind in calcul Dragostea, asadar pe Dumnezeu, afirmatiile lui Yannaris imi par curioase. Sunt din alta lume... O lume fara Dumnezeu, inchisa in mecanica ei rece... Un ceasornic fara Ceasornicar. Nu pot cunoaste deplin ceasul, oricat de ager mi-e ochiul, daca nu am habar de intentia, scopurile Ceasornicarului.
Nu ma intereseaza acest excurs, il resping adinc, visceral. Stiinta in sine, rupta de seva organica ce strabate "drumul" dintre Dumnezeu si om, imi pare ceva strain de alcatuirea sufleteasca a omului. Ca atare, o resping ca pe un corp strain.
Imi pare ca ea are un sens doar ca pas incipient, ca moment de colectie a datelor, ca o treapta sau succesiune de trepte a scarii catre Cunoastere. Dar vine repede momentul cand dam acestei scari cu piciorul, pentru a putea deprinde Cunoasterea. E un gest obligatoriu!
Oare Yannaris nu l-a facut inca? Are gheata prinsa in capcana?...
Mai e nevoie de reflectie, de lectura, de Mila lui Dumnezeu (de care, vai, m-am departat singur inainte chiar sa incep aceste reflectii...).

Este interesant că termenul latin pentru dragoste, amor este alcătuit din prefixul "a", care arată negaţie, şi numele mor. Ambele sunt, probabil, de veche origine indoeuropeană. Prin urmare, dragostea este ceva care se opune morţii.

Au existat două prefixe ale negaţiei, ambele au circulat încă în limba greacă şi mai circulă şi în unele limbi moderne, precum franceza: negaţia "tare" cu a- şi negaţia "slabă", cu me-. Penrtu Platon, de exemplu, lumea ideilor este existenţa însăşi, "on", iar lumea vizibilelor este "non-existenţa", pentru care nu foloseşte negaţia tare "an-on", ci preferă negaţia slabă "me-on". Adică, ceea ce vedem este o para-existenţă sau o existenţă atenuată, reflectată, lucru dezvoltat mai în detaliu în Statul.

Să aplicăm aceste posibilităţi şi la rădăcina cuvântului moarte: mor. Negaţia tare este iubirea, aşa cum am văzut. Dar aplicând negaţia cealaltă, obţinem....me-mor. Nu este ciudat că memoria (şi....memoriile) reprezintă varianta mai slabă a ceea ce se opune morţii ?

Se spune "cuvintele au inteligenţa lor" sau "duhul lor". Iată că etimologiile vechi sunt puncte de plecare pentru fascinante reflecţii...

O, ce bine ar fi ca, inainte de a ne critica semenul, sa-l intelegem bine. Deobicei pornim invers, mai intai il criticam "bine" si abia pe urma incercam sa-l intelegem. Asa procedez si eu si pe urma ma caiesc si ma rusinez de pornirea neinteleapta. Yannaras si Berdiaev NU se opun Dragostei, ci ei se opun rutinii si formalismului trairii ei. Ei nu se opun Traditiei, ci se opun spiritului formalist si de rutina al trairii Traditiei. Unul ataca formalismul, inchistarea si rutina din perspectiva libertatii (Berdiaev), celalalt din perspectiva creativitatii (Yannaras). Dumnezeu nu este nici formalist, nu este nici rutina, nici inchistare, Dumnezeu este liber si este creativ, este viu, adica opusul formalismului, rutinei si inchistarii. Este si dragoste, binenteles, mai ales dragoste, asa cum bine sublinia Ioan Cezar, dar dragostea moare tocmai prin formalism, rutina si inchistare si devine tot mai vie in libertate si in creativitate. Iar noi trebuie sa tindem sa ne asemanam cu Dumnezeu, deci sa nu tindem sa devenim formalisti si rutinisti (licenta) si inchistati, ci sa iubim liberi si creatori, sa fim fiinte vii. Autorii respectivi nu vin sa modifice teologia, ci dau doar o perspectiva noua asupra modului de a fi TRAITA. Sigur, fiecare e liber sa-i placa sau nu aceste idei, insa trebuie sa fim onesti si sa nu punem ganduri si opinii de-ale noastre in gura celor pe care dorim sa-i criticam. Si pentru a nu face acest lucru mai putin onorabil e bine sa avem rabdarea mai intai de a le intelege bine ideile si abia apoi sa le criticam. Este o greseala sa consideri ca Yannaras si Berdiaev se opun Dragostei, cand de fapt e chiar invers. Ei se opun celor ce omoara Dragostea tocmai printr-o atitudine de formalism, rutina si inchistare. Ei pledeaza pentru o traire autentica si profunda a Dragostei. Desigur ca au si idei care pot fi criticate si cu care sa nu fim de acord, dar pentru asta nu trebuie sa facem catalogari si etichetari facile. Nu e bine sa inchizi un om, si cu atat mai mult un ganditor, sub o eticheta.
Sper ca n-am suparat prea tare prin opiniile exprimate mai sus si imi cer iertare dinainte celor ce le-am produs neplaceri sau discomfort.
Hristos in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Imi pare rau ca ai ajuns sa crezi lucrul asta.
Nu dispretuiesc pe nimeni, nici macar pe cei care imi fac rau. Imi cer iertare daca prin postul meu am ranit pe cineva.
Mi-am exprimat un punct de vedere asupra celor doua discursuri expuse de scotianul. Am facut de asemenea precizarea ca nu stiu mai nimic despre ei, dar ca ma voi interesa, era un punct de vedere asupra acelui text. Faptul ca am intrezarit elemente neortodoxe, si am afirmat lucrul asta nu inseamna o barfa.
Drept sa-ti spun, nu inteleg ceva: sari ca ars cand cineva se leaga de Yanaris al tau. Nu cumva l-ai facut un bun prea personal? destule invataturi ale sfintilor parinti au fost dezbatute, inclusiv a sfantului Ioan Gura de Aur. Si atunci ai stat in tribune. CE sa inteleg de aici, Mihail?

Bun, de acord.
Cum intelegeti libertatea si creativitatea in ortodoxie? Poate si la nivel practic, nu doar teoretic.

este extraordinar acest cuvant. Niciodata nu l-am privit in aceasta lumina. Adica poti fi viu, dar daca nu ai dragoste tot mort esti. Cat de adevarat este! si era sub ochii nostrii tot timpul! Iar eu abia acum l-am remarcat.
Multumesc ptr farama asta de lumina...:)

La intrebarea asta, draga lore, cred ca dumneata esti mai in masura sa dai raspunsul decat mine, pentru simplul fapt ca eu sunt cel formalist si inchistat. Chiar si Ioan Cezar ar putea s-o faca mai bine, el fiind un creator de poezie de mare profunzime si deloc rutinist sau formalist. Deci raspunsul e la voi, nu la mine. Dar asta nu ma face sa nu ma condamn intai pe mine si sa apreciez ceea ce m-ar face sa ies din formalism, rutina si inchistare. Doamne ajuta. Sper sa nu te fi suparat cu raspunsul meu si imi cer iertare daca am facut-o.
Hristos in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

Imi cer si eu iertare, trebuie sa intervin ca sa nu-l judecati aspru pe fratele Cezar, vina imi apartine pentru critica pe care mi-a adus-o, intr-o discutie privata am afirmat ca barbatul este slab neargumentand suficient ce anume am vrut sa spun prin asta. Afirmatia aici e scoasa din context.. Am vrut sa spun ca femeile ar trebui sa fie mai temperate in modul in care se imbraca, aranjeaza, sa fie mai decente. Femeia poate uza de arta seductiei sa zapaceasca barbatii si din nefericire cunosc multe relatii destramate din cauza ca barbatul a fost cel care a plecat dupa o "ea" mai atragatoare, mai cocheta, mai aranjata.
Chiar si in biserica vad de multe ori femei prea aranjate, prea fardate.. femeia cred eu ca are un rol urias in pastrarea linistii in familie, ea trebuie sa inspire incredere si nu suspiciune. Mamele ar trebui sa-si educe fiicele sa se comporte decent, va spun asta cu o oarecare durere, eu am baieti, trei, cu varste de 15, 10 si respectiv un an iar cel de 15 este foarte prins in vartejul fetelor, am o teama organica de lumea lor, de anturajele lor, de generatia lor pe care noi, adultii, nu o mai putem stapani.
Inchei cu speranta ca am adus putina lumina..

E corect ce spui, cu raportarea la adevar. Dar cel putin Berdiaev vrea sa introduca ideile ecumeniste. Dea ceea apare o noua repozitionare, si toate aceste conceptii fara fond care vor de fapt sa armonizeze teologia ortodoxa cu ideile ecumensite. Nu stiu despre Yannaras, dar banuiesc ca tot aceleasi conceptii le are.
De fapt mai multi teologi rusi au incercat la sfarsitul sec. XIX (deci contemporani si cu Berdiaev) sa armonizeze dogma ortodoxa cu cea catolica, in special Filioque, in virtutea unui asemenea ecumenism.

Uite de exemplu ce spune parintele Serafim Rose despre Berdiaev (nu e doar barfa, la fel ca in cazul Yannaras):
"Nicolae Berdiaev (1874-1949), nu ar fi fost niciodată considerat un credincios al Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof umanist gnostic ce si-a găsit inspiratia mai curând în sectele “mistice” occidentale decât în izvoarele Ortodoxiei.
Faptul că el este numit în unele cercuri ortodoxe – chiar până în zilele noastre (1979, n.tr.) – “filosof ortodox” si chiar “teolog”, este o dovadă tristă a ignorantei religioase a fi vremurilor pe care le trăim. Vom cita în continuare din scrierile sale.

Privind cu dispret la Sfintii Părinti si la “duhul monahal ascetic al Ortodoxiei istorice” cât si la întregul “Crestinism conservator care îndreaptă puterile sufletesti ale omului numai către înfrânare si mântuire”, Berdiaev este mai curând interesat de “Biserica interioară”, de “Biserica Duhului Sfânt”, de “acea viziune spirituală asupra vietii, care, în cursul secolului XVIII, si-a găsit expresia si sălasul în lojile masonice”. “Biserica – crede el – , se află doar într-un stadiu potential”, ea fiind “incompletă”, Berdiaev asteptând cu nerăbdare venirea unei “credinte ecumenice”, a unei “plinătăti de credintă” care să reunească nu doar diferitele formatiuni crestine (căci “Crestinismul trebuie să fie capabil să existe într-o mare varietate de forme în Biserica Universală”), ci si “adevărurile partiale ale tuturor ereziilor” si “toate activitătile umanist-creatoare ale omului modern… ca experientă religioasă consfintită în Duhul”.
http://cuvseraphimrose.wordpress.com...duhului-sfant/

Pe scurt, un fel de noua era ortodoxa.

Unde s-a discutat ceva semnificativ despre învățăturile sfinților părinți? Ce înseamnă pentru tine elemente neortodoxe? Dacă citești mai bine ce ai scris ai să observi că opinia ta se referă la muzeul ortodoxiei nu la Biserică, fiindcă să te scandalizezi de înnoire e ca și cum ai spune că Duhul Sfânt nu mai lucrează în ecclesia decât în coordonate birocratice, iar ortodoxia a ajuns un fel de echivalent postmodern al tradiției fariseilor din secolul I. Dacă te pretinzi a fi una cu Biserica Cinzecimii, atunci trebuie să admiți faptul că trebui să poți face ce făcea aceea, adică să fii cu adevărat creația cea nouă, capabilă să transfigureze cosmosul.
Cât despre Yannaras, eu îl cunosc personal și știu cine este și de-aia am reacționez întotdeauna la nedreptatea habarnistă cu care este expediat, fariseic, în afara ortodoxiei bisericești. Că din muzeul ortodoxiei a ieșit de câteva decenii, slavă Domnului!

eu cred ca schimbarile de orice natura atrag dupa sine o revolutie.(nu in sens de razboi).
Poate ca se doreste sa se revolutioneze ortodoxia ancestrala, sa se insereze o multime de elemente noi. In materie de spiritualitate nu pot fi de acord cu ele.
Si asa, in domeniul gospodaririi, nu prea m-au incantat inovatiile. E mult mai frumoasa o slujba la lumina lumanarilor, decat sub lumina artificiala a policandrului.Da, stiu, argumente se vor gasi destule care sa imi arate multiplelel beneficii.De asemenea multitudinea scaunelor in Biserica. In loc sa stam frumos in picioare, sau poate in genunchi patrunzand minunea care se petrece, stam relaxati pe scaunele ca ne cam dor picioarele. s.a
Sunt tanara si sunt de acord cu schimbarile in viata cotidiana, ele ne fac sa evolum. Dar in cele spirituale nu putem vorbim de o evolutie atata vreme cat nu reusim sa depasim starea de sfintenie a Sfatului Ioan Gura de Aur sau Sfantul Vasile cel MAre.Evolutia inseamna sa il depasesti pe cel dinaintea ta.
Iertai-ma, asta e pctul de vedere al unui om nu prea scolit, care si gandeste primitiv si are si un limbaj pe masura.

Si femeia si barbatul sunt victime ale propriilor slabiciuni. Nu-i meritul unora ca s-au nascut barbati, nici vina altora ca s-au nascut femei. Disputa o provocam noi din mandrie, uitand cine suntem de fapt in fata lui Dumnezeu.
Revenind la subiect, vreau sa-mi spun si eu parerea, desi nu cred ca are vreo importanta. In general sunt un om grabit si nu intotdeauna dupa lucruri de folos. Dar ma bucur atunci cand descopar in drumul meu acele lucruri care imi folosesc. Indraznesc sa spun ca uneori ma pot compara cu o albina care doreste sa culeaga nectar, iar pentru asta cutreiera zone intinse. Textul lui Scotland, are pentru mine acel "nectar" pe care il caut, dar din pacate este foarte greu accesibil. Iar biata albinuta trebuie sa faca dovada unei mari abilitati, iar ca sa ramana cu desaga plina e nevoie de mult efort. Cati dintre voi n-ati vazut sau n-ati salvat de la inec, albinute insetate, care, dupa astfel de slalom, epuizate si tulburate, au renuntat pentru o clipa la starea de veghe? Mi-au placut nespus metaforele, si nu ma astept ca sa si vad sangele care curge din Dumnezeu cum nu ma astept nici ca acel gand al lui Dumnezeu sa se raporteze la Nietzsche cel mort, ci la Nietzsche-ul din mine. Dar... grabit cum sunt, ma feresc sa alunec in profunzimi alambicate cand dragostea si invataturile scripturistice sunt simple si la indemana oricui, chiar si a mea, mai putin obisnuit cu exprimarile modernismului rece...
Iarta-ma, scotiene, si-mi pare rau ca suferi acum pentru ca ai sperat altceva de la noi. Eu apreciez ce pot si ce vad eu, cu ochelarii mei de cal... Raman la parerea ca dragostea lui Dumnezeu n-are nevoie de filozofie, ci de caldura sufletului, exprimata in cuvinte simple care sa ajunga direct la inima oricui, si a celui intelectual si a taranului de pe ogor... Exercitiile noastre de abilitate filozofica, ne complica existenta si ne intinde capcane greu de anticipat!
Inca o data imi cer iertare daca n-am fost la inaltimea asteptarilor tale!

Mihail, asta miroase a altceva.
Imi pare sincer rau ca unii atata inteleg din Biserica si o numesc asa de cool"Muzeul ortodoxiei" .
Inteleg bine si ceea ce vrei sa spui tu, si atitudinea ta. Dar innoire in Biserica se face intr-un mod foarte delicat. Si nu venind cu idei noi, si blamand ideile invechite si stabilite prin canoane , ci cu tinereata si suflu proapat al tineretei in ortodoxiei.
In ceea ce-l priveste pe Yannaras, nu e suficient sa il vezi de doua-trei ca sa ajungi sa-l cunosti. Ti-a placut tipul, pare ok. E super! Dar de aici pana a spune ca il cunosti e drum lung.
Dragul meu, nu ptr toti Biserica e "Muzeul ortodoxiei". Multi o simt, o traiesc, se desavarsesc in ea. Asa cum au lasat-o sfintii Parinti, curata, fara inovatii. Si tocmai aceasta lipsa de inovatii ii cea care ii atrage.
Sti care e o chestiune interesanta? si la noi au existat catvea voci, e drpt nu de seama lui Yannaras al tau, dar buni teologi, foarte iubiti de tineri care au venit cu un suflu nou. Problema e ca in timp...se intampla ceva. Usoare deviatii, stanga sau dreapta. Dar sti exemplu cu sageata? O deviatie de un grad acum ajunge 45 de grade dupa o perioada mai lunga de timp. Asa si in viata : o mica deviatie acum, facuta de un inovator ajunge o deviatie majora nu acum, ci peste 2-3 generatii. Ce ne facem atunci?

Mosh Neagu,un prost(eu)arunca o piatra(text)in apa(forum) si zece, intelepti se chinuie sa o scoata.Tu cand il critici pe om de fapt il mangai,am mai spus,fiecare scrie cum traieste,unii mai framintati de intrebari si mereu la limita,altii senini si buni precum un bunic din povestile copilariei.O sa pun finalul tau,un :,,Raman la parerea ca dragostea lui Dumnezeu n-are nevoie de filozofie, ci de caldura sufletului, exprimata in cuvinte simple care sa ajunga direct la inima oricui, si a celui intelectual si a taranului de pe ogor..."

Si voi sustine cele supuse de tine,perspectiva ta, cu un citat din Berdiaev,cu privire la gnostici si Biserica,o perspectiva care ar justifica egalitarismul divin de care vorbesti.Trebuie doar sa-i aduc pe scena :) pe unii dintre cei mai acuzati oameni ai istoriei:gnosticii.Veti vedea legatura,o sa-i dau eu un titlu :) Berdiaev si Yannaras nu au treaba cu gnosticii dar as dori,tocmai din acest motiv sa-i disociez de un anumit tip de cunoastere,de exprimare exclusivista.

Despre Biserica,aristocrati spirituali si tinta mesajului christic.

Geniile, oamenii unei vieţi spirituale superioare, capabili de o creaţie autentică nu au ce face cu monarhia, cu republica, cu conservatorismul şi revoluţia, cu constituţia şi şcoala.Categoria aristocraţiei spirituale nu poartă pentru ea greutatea istoriei. Ea se supune instituţiilor, reformelor şi metodelor vechi şi noi, în numele „poporului”, al colectivului, în numele fericirii omului mediu. Nu se pot izola de „lume” şi trebuie să-i suporte povara, trebuie să servească universala cauză a eliberării civilizaţiei. Dar oamenii de tip aristocratic şi spiritual, care nu sunt responsabili de calităţile naturii lor, în realitate au un destin amar şi tragic în lume, căci nu se pot adapta nici unei convenţii sociale, nici unui regim de gândire a omului mediu; categoria lor e oprimată şi persecutată în istorie. Oamenii de tip „democratic”, orientaţi către mase, spre organizarea vieţii colectivităţii, pot fi dotaţi cu mari talente, categoria lor poate avea oamenii săi mari, eroii săi, geniile şi sfinţii săi, iar oamenii de tip „aristocratic” orientaţi spre celelalte lumi, spre crearea de valori inutile omului mediu, pot fi lipsiţi de geniu, le pot fi inferiori prin forţa şi talentul lor. Dar ei posedă o alcătuire spirituală deosebită, care e în acelaşi timp mai sensibilă, mai complexă şi mai subtilă decât cea a „pachidermelor” categoriei democratice. Ei suferă mai mult pentru „lume”, din cauza urâţeniei ei, a asprimii ei, a decăderii ei, decât oamenii orientaţi spre masse, spre colectiv.

Din acest punct de vedere gnosticii prezintă un interes cu totul deosebit.

Mulţi dintre ei aparţin aristocraţiei spirituale; se pare că ei nu s-au putut împăca cu democratismul Bisericii creştine. Întrebarea nu este să ştim dacă ei cunoşteau adevărul, Biserica a avut raţiuni profunde să lupte contra lor şi să-i condamne, pentru că dacă aceştia ar fii triumfat, creştinismul n-ar fi fost niciodată victorios în istorie, s-ar fi transformat într-o sectă aristocratică. Dar problema în sine de care se leagă gnoza e tulburătoare, profundă, eternă şi are importanţa sa chiar în epoca noastră.
Adevărul absolut al revelaţiei se estompează şi se asimilează diferit după alcătuirea şi nivelul spiritual al celui ce primeşte. Trebuie recunoscută ca absolută şi imobilă forma revelaţiei creştine, destinată omului mediu? Omul mai spiritual, mai complex şi subtil, care a primit partea marilor daruri ale gnozei, trebuie să se adapteze acestui nivel, să coboare spiritualitatea în numele masei, în numele comuniunii, cu tot poporul creştin? Viziunea ecumenică poate fi aceeaşi cu viziunea colectivă a poporului credincioşilor? Calea ce duce la obţinerea darurilor Sfântului Duh, la perfecţiunea spirituală, la sfinţenie, este unica măsură a nivelului spiritual şi unica sursă de gnoză religioasă? E o problemă tulburătoare ca cea a sensului religios al aptitudinilor, al darurilor omeneşti.Ea i-a frământat pe gnostici, pe unii învăţaţi ai Bisericii, mai ales pe Clement al Alexandriei şi Origen, care şi ei erau gnostici creştini. Această problemă se pune în zilele noastre conştiinţei religioase; ea face parte din marile probleme creştine. Întrebările de conştiinţă şi ale cunoaşterii creştine trebuie rezolvate într-un spirit „democratic”, vizând ansamblul omenirii, sau o soluţie mai intimă, inaccesibilă şi inutilă masselor, e posibilă şi tolerată?

”V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi” (Sf. Pavel)Creştinismul democratic e hrănit cu „lapte” pentru că e îndreptat spre „lume”.Şi Biserica are dreptate să acţioneze aşa. Dar aceasta nu rezolvă problema posibilităţii şi a altei hrane pentru foamea spirituală nesăturată.

Istoria spiritului uman mărturiseşte că de fapt calitatea aspiraţiilor şi a aptitudinilor spirituale nu este în proporţie cu perfecţiunea şi sfinţenia, cum înfăţişează predominant Biserica. Există o ierarhie naturală a temperamentelor spirituale şi a darurilor spirituale. Există fiinţe în care predomină spiritul, altele în care predomină sufletul. Prin aceasta nu se poate afirma că primele ar fi perfecte, că au obţinut mai multă sfinţenie şi mai mult har.Oamenii „spirituali” să nu se supraaprecieze, să nu se mândrească faţă de cei „psihici”, deoarece nu sunt mai buni şi cu merite mai multe. În majoritatea cazurilor, aceştia sunt mai nefericiţi în lume, poartă răspunderi dintre cele mai grele; îi sfâşie cele mai mari contradicţii interioare şi câştigă cu mult mai multă dificultate deplina armonie a personalităţii ca şi echilibrul cu lumea ce-i înconjoară. Sunt mai singuratici. Dar diferenţa temperamentelor spirituale şi a darurilor e determinată de Dumnezeu, nu de către om. Greşeala vechilor gnostici pe care o denunţa Biserica, rezidă în orgoliul lor spiritual. Nu puteau accepta că vestea bună a mântuirii şi venirii Împărăţiei lui Dumnezeu a fost adusă de Hristos pentru întreg universul, pentru toţi şi totul. Rasa „pneumaticilor” era, după ei, separată etern de cea a oamenilor „psihici” şi a celor lumeşti. Aceştia nu vor putea să se ridice spre o lume spirituală superioară, erau condamnaţi să rămână în „adâncuri”, pentru ei izbăvirea, mântuirea, nu se îndeplineau.

Spiritualul”, detaşat de restul lumii, se lansează spre culmi, în timp ce „lumescul” e precipitat în adâncuri. De aici nu reiese însă nimic pentru că „spiritualul” aparţine ipso facto lumii superioare, şi „lumescul” lumii inferioare. Gnosticii n-au înţeles misterul libertăţii, al libertăţii în Hristos, cum n-au înţeles misterul iubirii.Gnosticii n-au întrevăzut ordinea valorilor pe care se aşează universul creştin şi unde treapta supremă e organic legată celei mai coborâte trepte, servind astfel cauza transfigurării şi a mântuirii universale. Ei au interpretat greşit principiul ierarhiei. Gnoza supremă a oamenilor „spirituali” e necesară cauzei mântuirii şi transfigurării oamenilor „lumeşti-trupeşti”. Oamenii spirituali trebuie să se consacre spiritualizării acestora, ridicării pe cele mai de sus trepte. Originea răului este spirituală, nu trupească. Biserica a condamnat cu justeţe orgoliul gnosticilor, dualismul lor disperat, sentimentul puţin fratern şi golit de iubire ce-l arătau pentru lume şi oameni. Dar conştiinţa Bisericii era orientată, de preferinţă, spre omul mijlociu, omul massei, ea era dornică să-l conducă, era preocupată de marea operă a mântuirii sale.

Cenzurând gnosticismul, afirma şi legaliza, într-un fel agnosticismul. Însăşi problema care tulbura profund şi sincer gnosticii a fost, ca să spunem aşa, recunoscută ca inadmisibilă şi ilegală în creştinism. Cele mai înalte aspiraţii ale spiritului, setea unei cunoaşteri aprofundate a misterelor divine şi cosmice, au fost adaptate nivelului mediu al omenirii.

Nu-ti cere Moshul scuze,problema este unde este furtuna nu unde este senin.

Schimbarea nu înseamnă neapărat negarea trecutului și nici recosmetizarea Bisericii. Schimbare este trecerea de la moarte la viață, metanoia continuă, reîmprospătare a ființei. Dacă primenirea acesta în Duhul, a Bisericii este respinsă din dragoste pentru trecut, facem loc alienării, și cel mai clar se vede acest fapt în iconografie.
În realitate nimeni n-a sigilat Biserica într-o realitate statică fiindcă ea mărturisește despre un mormânt despecetluit din care a rodit Viața.
Nu putem să ascundem talantul înaintașilor noștri în pământ de frică că am putea să-l pierdem și nici să ținem minunata candelă a Tradiției fără ulei în ea (adică fără lucrarea Duhului Sfânt).
”Dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche. ” (Romani 6:7)

PS - Scoțianul a citat din ”Foamea și setea”, cea mai literară și mai personală carte a lui Yannaras, iar din Berdiaev parcă Jurnalul său, deci scrieri confesive nicidecum ”teologice” în sensul tehnic al cuvântului. Pentru o bună panoramare a celor doi autori, recomand ”Abecedarul credinței” și ”Libertatea moralei” de Yannaras, respectiv ”Sensul creației” și ”Sensul istoriei”de Berdiaev.

Eu tot nu am inteles exact ce se doreste a se schimba si reinnoi, ajungem la vorba lui Caragiale: sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe nimic. :)
Unul din atributele Bisericii este ca e perfecta, "sfanta" din Crez. Asta ce tine de partea divina, iar partea umana suntem noi, care ne schimbam tot timpul spre mantuire.
Asadar dogmele nu s-au schimbat, nu se schimba si nu se vor schimba niciodata. Filioque si predestinarea vor ramane erori dogmatice pentru totdeauna.
La fel canoanele, rar sa se schimbe, si acest lucru il poate face doar Biserica. Iar ce tine de noi ramane valabil ca si in trecut: har, credinta si fapte. Spovedit, impartasit, fapte bune, ajutorarea aproapelui, rugaciunea citirea invataturii, vietile sfintilor, etc.
Ce se mai poate imbunatati: o catehizare a oamenilor, s-a pierdut din colectivitate in detrimentul individualitatii venita din vest, o marturisire mai clara a adevarului, o atitudine hotarata impotriva elementelor de invatatura venite din afara ortodoxiei (in zilele noastre conceptiile ecumeniste si new-age), etc.

Ce am observat ca se incearca sa se faca. Invatatura nu se schimba, dogmele nu se pot schimba, dar schimbam chiar definitia dogmei, o imbracam in ceva abstract si astfel nu mai exista bariere prea mari intre ortodocsi, adventisti, catolici, etc. Adica un ecumenism filozofic.
In Romania am avut in teolog (de fapt e filolog) care a incercat sa reformeze, sa aduca la un nivel comun de intelegere potrivit conceptiilor ecumeniste. E Cristian Badilita, care de curand a spus ca s-a suparat si devine greco-catolic (bineinteles, tot in sens ecumenist, ramane ortodox dar va frecventa cultul greco-catolic.)