Momentele de pustiire
 

Ce faceți atunci când simțiți începutul ăla de disperare și nu puteți să vă rugați, nu puteți să vă ocupați cu activități ce presupun efort intelectual ? (citit, studiat etc.)...mă refer la momentele alea când te ții cu dinții să nu cazi. Eu de regulă am o activitate foarte haotică în acele clipe care se rezumă propriu-zis la a aștepta să treacă criza. Înainte mai încercam să caut compania unuia sau a altuia în astfel de momente, dar am observat că iese nasol așa încât acum strategia se rezumă doar la așteptare. Vroiam să văd dacă aflu pe aci vre-un obicei mai ziditor. Amintesc că de rugăciune sau lectura celor sfinte nu se pune problema în momentele respective.

Am constatat ca astfel de momente sunt prilejuite mai ales de starile de oboseala accentuata. De obicei, dupa context, ma plimb prin parc (cadru natural), caut linistea unei biserici, sau, pur si simplu, dorm.

eu am observat ca momente mai aiurea ,in sensul ca parca te simti cumva indispus nu de pustiire asa cum scrii tu, mai am doar cand nu-mi fac cu regularitate canonul de rugaciune in rest munca multa si nu prea ai timp de momente urate. si priveste in jur cat de fericite sunt pasarile, sau animalele in general, priveste natura sa vezi maretia Lui Dumnezeu peste tot si... multumeste Lui Dumnezeu pentru toate. teoretic daca te spovedesti corect nu ar trebui sa apara astfel de momente Doamne ajuta!

Rabdare. Aceasta este cheia: rabdarea.
Nu luati nici o decizie pentru suflet in aceste momente. Chiar daca imboldul va impinge spre a lua decizii radicale pentru sufletul dvs, sa nu o faceti. Ci doar sa stati cu rabdare sa depasiti momentul.
Faceti doar ceea ce va linisteste si va alina: un film, o plimbare, pictura, fotografie, arta.
Sa repetati de fiecare data cand va amintiti rugaciuni scurte: Doamne ajuta-ma, sau Doamne fii cu mine, Doamne miuieste-ma, Doamne iarta-ma. Acestea vor echivala cat canonul sau rugaciunile pe care le-ati fi citit. ma plimb, imi amintesc Doamne iarta-ma, lucrez imi amintesc, Doamne ajuta-ma.
nadejdea. Sa asteptati cu rabdare si nadejde in Domnul ca toate vor trece.
Mergeti in plimbari la biserica, si in afara slujbelor, va plimbati , intrati, stati un pic in interior, incercand sa linistiti cugetul iesiti , va plimbati, linistit.
Este important sa constientizati ca toata lumea cade, se ridica, continua.
bucurati-va ca traiti si aveti vreme sa va ridicati si sa continuati. priviti cu mintea, cu nadejde spre clipa cand va veti ridica si veti continua lupta.
insasi faptul ca traiti este un moment de bucurie. Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Of si noi astia care sintem mai mult in masini cum sa ne reculegem?

Cred ca trebuie in primul rand sa constientizam starea de parasire ce o suferim. Aceasta stare poate fi data ca si invatatura, pentru a vedea diferenta intre a-L avea pe Domnul si a nu-L avea, a trai cu Domnul alaturi si a fi departe de El; ca si invatatura pentru a ne da seama de neputinta proprie si a tanjii dupa Domnul, si aflandu-L dinnou sa tinem mai cu putere de El sa nu mai plece, sa fim mai atenti la faptele noastre. Intr-un cuvant experienta a harului.
Ce trebuie facut? Daca nu putem face, macar o faramita, din cate a facut Sf Siluan de exemplu, si nu numai, in astfel de stari, adica sa-L rugam pe Domnul cu lacrimi sa nu ne lase, sa se intoarca, macar sa stam ingenunchiati inaintea Lui fara sa spunem nimic, si chiar si fara nici lacrimi sa avem (invatatura citita, insa nu as putea spune la care Sf Parinte). Sa stam acolo, inaintea Lui si sa-i spunem macar atat:'vezi-ma Doamne'.

Dorm.

Ştiu şi eu, cât de ziditor e ? Dar, când mă scol, sunt alt om, dom'le ! Deci, îmi închipui că e ziditor, că înainte eram ca dărâmat pe când mai apoi pot face ziduri.

Franciscanii (ăia cu ora et labora) îşi împart ziua pe trei căprării: 8 ore rugăciune, 8 ore lucru şi 8 ore somn. Eu cu rugăciunea nu prea le am, cu lucrul aşa şi aşa, de nevoie, dar când vine vorba de somn, sunt franciscan adevărat, aici mă pricep, simt că am terminat de mult noviciatul.

Foarte mult ajuta, in clipele de pustiire, rugaciunile celorlalti pentru noi, chiar daca nu suntem constienti de asta.
Dumnezeu ne mangaie sufletele, ne ajuta in necazuri si datorita mijlocirii celor ce ne poarta in inimile lor.

da, foarte bun topicul...... eu mereu incerc sa rezist acestor crize...... de cele mai multe ori ma urc in masina, plec de acasa, ma plimb...... dar mereu incerc sa fiu singur....... asa ma simt eu mai bine...... Doamne ajuta....

Dormit? Eu dorm si 2 sau 3 ore pe noapte,de cele mai multe ori extrem de putin. Dupa ce ca o viata am,si pe asta o dorm? Cand oi muri nu oi dormi destul??

Benedictinii au regula asta. Of măi Mihnea, tot noi trebuie să vă învățăm cele ale voastre! (glumesc)

Gresit , atunci o sa uiti ce inseamna somnul , indiferent unde te afli !

Ma refeream la trup :1:

Sa nu uitam de terapia prin muzica , este extrem de eficace !

A, la ambalaj . . . ! Da , am inteles acum !:18:

Momente de cumpana? Oare cine nu le are?
E greu de spus acum... Cu ani in urma eram alt om... Iar in acele momente preferam sa fac altceva. Acum... Ce sa fac acum?...
De dormit, slava lui Dumnezeu, dorm foarte bine, cand imi propun asta, dar rar depasesc 6-7 ore pe noapte. Iar ziua e greu de crezut ca ma asez sa dorm...
Unii vad ca... se plimba... Eu sunt un singuratic si prefer sa citesc sau sa scriu. Scrisul imi aduce de departe cea mai mare liniste...
Saptamana trecuta aproape in intregime, am fost in vizita la cineva din anumite motive. Tocmai isi cumparase un pui de canar. Era speriat rau in prima zi. De a doua zi, insa, era un izvor de energie pentru toti membri acelei familii si recunosc ca si pentru noi (fiul cel mic de 13 ani, sotia si eu). Il tineam pe deget, ii vorbeam, ii fluieram incet, iar el isi infoia penele si barbita... Cand il mangaiam, inchidea ochii de placere si te topeai numai privindu-l. De-atunci ai mei ma tot bat la cap sa ne luam si noi, dar eu am rezerve... In primavara... o sa-mi focalizez toata dragostea pe puisori de gaina, care vor creste si vor face oua, la mica noastra ferma... Nu mai avem noi timp de dragalasenii aristocratice...
In rest... nu stiu... Zilele rele trec la fel ca si zilele bune, iar noi trebuie sa-I multumim lui Dumnezeu pentru toate!

Suna un prieten :) Daca vrei,ma ofer eu

Eu am o pisica,mai imi umplu timpul in compania ei. Imi plac mult de tot aceste animale,sunt si extrem de inteligente.

Vlad, ce numești tu așa de poetic ”momente de pustiire” sunt de fapt simptome ale depresiei, și cel mai probabil semnalează că între conștient și inconștient există un conflict latent, poate fi vorba de o emoție reprimată ce-ți aduce aminte, din când în când, că a alunga ceva/pe cineva din minte nu atrage după sine și evacuarea din inimă.
Cred că trebuie să vorbești mai mult și mai des cu cineva de încredere despre ce simți cu adevărat, altfel, cu timpul, gunoiul ascuns sub preș ”va umple de duhoarea tristeții pătimașe întreaga chilie”. Durata și intensitatea suferinței depinde foarte mult de adâncimea locului unde ai ascuns cadavrul, încă viu, al afectului reprimat, dar și de iubirea cvasicompensatorie a celor apropiați.

Si cum de aceste 'faimoase' simptome de depresie dispar ca prin minune odata cu Sfanta Impartasanie?

In primul rind stim ca orice ni s-ar intimpla se intimpla cu voia Domnului. Apoi trebuie sa ne gindim daca ceea ce ni se intimpla vine de la Dumnezeu sau de la diavol. Francisc de Sales ne invata ca dupa dispozitiile pe care le trezeste in noi o astfel de stare ne putem da seama. Astfel, avem tristetea buna, care provoaca mila si cainta, si avem tristetea rea, care provoaca grija, lenea, indignarea, gelozia, invidia si nerabdarea. Iar diavolul, care se straduieste din toate puterile sa trezeasca aceasta tristete rea, sa descurajeze sufletul si sa-l duca la disperare, incearca pentru inceput sa-l tulbure. Pretexte se gasesc usor: L-am jignit pe Domnul nostru, nu am fost consecvent in ceea ne-am propus etc.

"Tristetea rea, spune sfintul Francisc de Sales,tulbura sufletul, il ummple de neliniste, naste frici dezordonate, dezgust fata de rugaciune, adoarme si impovareaza creierul, lipseste sufletul de sfat, de hotarire, de judecata si de curaj si doboara fortele. Pe scurt, e ca o iarna grea care acopera toata frumusetea pamintului si toropeste animalele; caci ii ia sufletului toata gingasia si aproape ca il face paralitic, iar toate facultatile lui le face neputiincioase."

Cum scapam de aceasta stare? In primul rind sa nu ne tulburam de greselile noastre. Sfintul Pavel ne spune ca daca Tatal L-a dat la moarte pe Fiul Sau pentru noi, oare cum ne-ar putea refuza noua vreo rugaminte? Domnul nostru e bucuros sa ne acorde milostivirea sa. Parca sfinta Tereza spunea ca Domnul ii iubeste mult pe cei care cad si se ridica. Sint asemenea copiilor care invata sa mearga in picioare si care cad, se uita in jur sa vada ce pot face, iar ultima solutie este sa mearga in bratele mamei. Bratele Tatalui si ale Fiului sint intotdeauna deschise. Priviti inainte la Domnul nostru si nu inapoi, la greselile pe care le-am facut.

Sfintul Francisc de Sales a scris o carte intreaga referitoare la acest subiect. Dintre sfaturile lui as putea enumera:
-sa nu ne tulburam de imperfectiunile noastre
-sa ne pazim de pripeala si neliniste pentru ca nimic nu ne impiedica mai mult in inaintarea spre desavirsire
-trebuie sa induram cu rabdare intirzierea desavirsirii noastre, facind mereu ceea ce putem pentru a inainta, dar s-o facem din toata inima
-trebuie sa ne intristam de greselile facute cu o cainta tare, calma, constanta, linistita, dar nu tulburata, nici nelinistita, nici descurajanta
-"ai rabdare cu toti, dar in principal cu tine insuti. Vreau sa spun: nu te ingrijora pentru imperfectiunile tale si sa ai mereu curajul de a te ridica. Sint bucuros sa reincepi in fiecare zi: nu exista mijloc mai bun pentru desavirsirea vietii spirituale decit sa reincepi mereu si sa nu crezi niciodata ca ai facut destul" mai spune sfintul Francisc

Cred ca in toate avem nevoie de echilibru si dreapta masura. Iata un articol de folos cu privire la acest subiect: Somnul, un dar al lui Dumnezeu.

Cum au spus şi fraţii, mai sus, ai ales un subiect execelent. Cred că la un moment dat în viaţă toţi ne-am confruntat cu astfel de situaţii.

Într-adevăr îndelungă răbdarea este calea de ieşire. Dar răbdarea nu este totuna cu aşteptarea. Răbdarea adevărată, în Hristos, este aceea în care nu cârteşti un singur cuvânt împotriva lui Dumnezeu, în care îţi neglijezi total voia şi logica ta, şi laşi totul în mâinile Domnului. Bineînţeles că, puţini dintre noi sunt aceia care reuşesc asta, şi atunci când suntem învadaţi de cohorte de gânduri depresive suntem predispuşi la a sta de vorbă cu ele, şi astfel le oferim posibilitatea să ne cotropească mintea cu totul. Şi cum de la minte pleacă totul, o dată cotropiţi suntem lipsiţi total de apărare şi capitulăm, transformându-ne în nişte marionete ale necuratului.

Lăsând la o parte soluţiile expuse de ceilalţi fraţi, care sunt eficace, de altfel, dar valabile numai de la caz la caz, eu cred cu tărie, că singura soluţia este Sfânta Rugăciune.

Frate drag, rugăciunea nu presupune efort intelectual. Dintre zecile de gânduri pe care le ai, unul singur este de ajuns să-l îndrepţi către Dumnezeu. "Doamne" e de ajuns să spui în gând, sau cu voce tare. Dacă ai simţit că Domnul este singurul tău ajutor, că El este Tatăl ce te iubeşte cum nu eşti în stare să-ţi închipui, că eşti atât de păcătos că nici o simplă rugăciune nu poţi să spui, că eşti atât slab dar cauţi să iei un gram de putere de cel Preaputernic, că totul se întâmplă pentru îndreptarea ta, că eşti dispus să tai şi puţin din moţul mândriei tale care îţi orbeşte discernământul, atunci ai spus cea mai mare rugăciune printr-un singur cuvânt. Nu este uşor să faci asta, dar nici imposibil, că Dumnezeu nu a lăsat rugăciunea doar marilor trăitori, pustnici, sfinţi şi alţi cuvioşi, a lăsat-o pentru tot omul. Indiferent cât de prost, ticălos şi disperat este.

De aceea Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat, ca în vremurile de pustiire, să fim deprinşi cu rugăciunea, cu gândul către Dumnezeu. Nu trebuie să citeşti biblioteci întregi de cărţi şi tratate de teologie, ci îţi trebuie doar niţică dorinţă de a te apropia de Dumnezeu. Ai liberul arbitru, da? Dar de la Dumnezeu, nu uita. Păi fă ceva cu el, nu-ţi bate joc. Propune-ţi să schimbi ceva. Propune-ţi să te îndrepţi cu adevărat ca şi când viaţa ta depinde de asta în orice moment, nu aşa ca un experiment superficial. Dacă ştii că de la minte pleacă totul, atunci pune mâna şi vindec-o, administrându-i cât de des acest medicament al rugăciunii. A te ruga neîncetat înseamnă a pomeni numele cel Sfânt al Domnului în toată vremea. Că n-o să fii în stare să spui 24 din 24 este foarte probabil, dar tot o să-ţi obişnuieşti mintea cu Dumnezeu. O să-ţi fortifici treptat sistemul de apărare împotriva gândurilor necurate, care de venit vor veni tot timpul...nu-ţi vor da pace toată viaţa. Aşa că nu mai sta cu mâna în sân...şi pune-te pe treabă! Străduieşte-te, că Dumnezeu vede că vrei şi o să te ajute!

Nu-i aşa greu doar să rosteşi rugăciunea minţii. De simţit cu adevărat, o să ajungi când o să rânduiască Maica Domnului. Tu fă-ţi datoria şi spune-o. Şi un copil poate s-o repete dacă-l înveţi...

Iată nişte cuvinte de mare folos, culese din "Hrană duhovnicească" (Sfântul Ioan Iacob Hozevitul), pe care, te rog îngăduie-mi să le expun, deşi poate nu le găseşti relevante sau nu este ceva nou pentru tine, dar nădăjduiesc că merită citite sau recitite, de către noi toţi:

<<Nu este altă armă mai puternică în cer şi pe pământ decât chemarea cea sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos.

Când rostim începutul acestei rugăciuni, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", atunci noi mărturisim în scurt toate tainele Credinţei noastre, căci, (după cum spun unii dintre Sf. Părinţi) aceste cuvinte cuprind în ele toată Sf. Evanghelie pe scurt.

Acestea sunt cele cinci cuvinte, despre care pomenşete Sf. Apostol Pavel în cartea cea către Corinteni, unde zice: "Voiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea, decat zece mii de cuvinte cu limba". Pentru aceasta şi Rugăciunea lui Iisus se mai zice şi "Rugăciunea minţii".

Iar când rostim şi celelalte cuvinte din Rugăciunea lui Iisus, adică: "miluieşte-mă pe mine, păcătosul", atunci noi mărtusrisim nevrednicia şi josnicia noastră, cerând de la Domnul milă, căci dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem.

Deci, rugăciunea aceasta curpinde în sine şi mărturisirea Credinţei şi cererea noastră de mântuire.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa) şi Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa).>>

<<...se cuvine să nu luăm seama ca nu cumva să primim sfaturile cele vătămătoare de suflet ale vicleanului, care în tot chipul se străduieşte să ţină mintea noastră departe de Dumnezeu...

Însă omul cel râvnitor face deopotrivă. El se străduieşte în tot chipul să-şi ţină mintea unită cu Dumnezeu, ferindu-se să primească şi să rumege cugetele cele viclene, pe care diavolul, ca un zugrav prea meşter ce poate închipui toate, le plăsmuieşte în inima noastră făcând închipuirea patimilor, alteori arătând chipurile păcatului, iar alteori zugrăvind diferite persoane şi feţe în minte...

...Unde se află omul cu trupul, acolo să aibă silinţă să-şi adune mintea. Să fie străjer aşa de treaz, încât să nu dea voie la nici un gând străin să pătrundă între inima lui şi pomenirea cea prea folositoare de suflet a lui Hristos.

Dacă cumva din nebăgare de seamă s-ar întâmpla a se strecura vreun cuget viclean, care s-ar pune zid între inimă şi şi pomenirea lui Hristos, atunci se cuvine a alerga cu sârguinţă către Domnul şi a striga către El, ca venind, să izgonească gândul care tulbură mintea.

De asememea, dacă vreodată diavolul ar răpi mintea şi ar căpăta învoirea ei, atunci este nevoie ca cel ce s-a răpit să nu zăbovească în această uimire înşelătoare şi în nevoire, ci degrabă să se sârguiască a se slobozi din aceasta, ca nu cumva învoirea aceasta a minţii să-i fie socotită ca un păcat înaintea lui Dumnezeu, la ziua Judecăţii, când Judecătorul a toate cunoscător, va descopri, cugetările cele ascune ale inimilor omeneşti.

...fraţilor, iubitori de Dumnezeu, îndeletniciţi-vă totdeauna la această rugăciune şi fiţi cu răbdare pentru Domnul, până când veţi dobândi mila şi îndurările Lui. Să nu cereţi alta nimic decât mila Lui cea nemărginită şi aceasta este de ajuns pentru mântuirea voastră.

Însă cerând de la Dumnezeu mila Sa, strigaţi cu inimă înfrântă şi smerită, de dimineaţa până seara şi, de este cu putinţă şi toată noaptea, zicând neîncetat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi"...>>

Pentru mine, astfel de momente sunt presarate de-a lungul intregii mele vieti.
Le cunosc din frageda copilarie.
Veneau la inceput brusc, se instalau si plecau usor, pe nesimtite. Parintii ma socoteau cand poet, cand doar temperament melancolic, cand de-a dreptul maniaco-depresiv, imi inventasera stramosi rusi, lupte intre greci si rusi etc.
M-au dus si la doctor, mi-au dat vitamine, m-au dat la sporturi ca sa ma inzdravenesc (nu m-am inzdravenit, am reusit doar sa ies campion de cateva ori si sa deprind ingamfarea si mandria), ba chiar o matusa a venit cu o baba vrajitoare ca sa ma descantece de duhuri rele si de iele si sa imi ia sange de sub limba... Biet copil, nu ma mai mir ca ajuns la varsta de acum nu mai sunt tocmai zdravan la minte.
Cu vremea am inceput sa le simt aparitia mai timpuriu, de la primele semne. Simtul detectarii lor s-a rafinat in mine.
Am purtat mii de lupte, am baut mult din cauza lor, am ales compensarea prin sex si alte pseudosolutii, umplindu-ma de pacate mari. Nu stiam cum sa le abordez.

Astazi fac asa: cum simt urcusul starii in mine caut un colt linistit sau ma plimb prin parc, in zone mai retrase si stau de vorba cu mine in acest mod: ce vreau de fapt? prin ce minciuni imi ascund voia? cum se numeste pofta intensa care ma goleste de energie undeva blocata in ascuns? pe cine mai voiesc sa omor )intr-un mod tainic, sufletesc), pe cine sa inving trufas? unde ma mai razvratesc? ce copilarie uriasa imi domina fiinta? ce neinfranare? Ce nenorocire mai pune sufletul meu la cale, undeva in ascuns?
Multe am descoperit despre mine in astfel de dialoguri. De-o vreme starile s-au rarit, abia daca mi se intampla de doua ori pe an... si asta ma ingrijoreaza. Pentru ca, asa cum inteleg, aceste stari grele sunt o excelenta scoala a uceniciei despre mine insumi, pacatosul. Si o buna ocazie in a inainta in relatia de onestitate cu mine insumi.
Asa am aflat de exemplu ca sunt: mereu pofticios, meeu dominator, nestapanit, egoist, patimas, exclusivist etc. Am aflat insa si cum sa dau replica la aceste tendinte. Plansul imi e prietenul cel mai bun. Uneori am plans cu hohote, scarbit de mine insumi, la un pas de a ma zdrobi efctiv. L-am rugat pe Domnul sa ma ia, sa se termine totul.
Apoi vine linistea, pace, mangaierea. Mintea imi este limpede. Imi e rusine de mine, inaintea constiintei mele si a lui Dumnezeu. Dar simt o compasiune intelegatoare fata de mine, cel rebel si multcapricios dinlauntru. Imi pare ca mangai pe crestet un copil, mic, de varste diferite, uneori bebelus, alteori scolar... Il mangai cu blandete, cu voie buna si vad cum lacrimile de pe obrajii lui dispar treptat si el se insenineaza. Si viata e frumoasa, o clipa. Toata lumea e buna. Dau slava lui Dumnezeu pentru toate. Laud Pronia. Si nu uit, desigur, sa Il rog sa ma ierte.
Apoi ma intorc la realitatea de zi cu zi, asa cum pot s-o duc, prin marea Mila a Domnului. Si duc o viata oarecare, banala.
Asa-i la mine. Poate e cuiva de folos marturisirea mea.
Domnul sa ne ocroteasca! AMIN+

P.S. Am capatat un sprijin pentru depasirea mai rapida a acestor stari: Spovedania. Insa am descoperit ca o anumita doza de intalnire cu mine insumi, in aceste stari, este de neinlocuit. Pierd multe stiri despre pacatele mele, dspre pulsul meu launtric daca ma grabesc la Spovedanie, cu sensul de a lua un fel de doctorie, de a scapa de o presiune incomoda, un act de lasitate ca sa zic asa, lipsit de barbatie, milogeala ca sa scap de tensiune... In prezent mai intai caut lupta si abia apoi merg la duhovnic si ma spovedesc, punind acolo tot continutul luptei petrecute. Iar duhovnicul stie acum cu cine are de-a face...

Nu e un sfat, desigur; doar v-am marturisit cum e la mine.

@ioan cezar, iti surprind sinceritatea in fragmente rupte din viata si descopar un oarecare nonconformism, surprinzator pentru un "leu". Esti mai "tanar" decat sotia mea cu 9 zile, si ea mai are astfel de momente cand parca doar plansul o descarca de toata energia negativa acumulata in timp (munca cu omul este mai grea decat cea cu... necuvantatoarele).
Tu esti (sau ar trebui sa fii) un luptator. Ceea ce poti tu face, nu sunt multi in stare. Evident ca nu singur, iar daca iei rugaciunea ca si accesoriu inseparabil, te poti face tavalug in calea problemelor de orice fel. Viata nu e frumoasa doar o clipa!... Cand esti cu familia ta, cand copiii se joaca sau rad in jurul tau, cand vine cate unul tuguindu-si buzele sa te pupe pe obraz pentru un fleac mic, cand vezi pe altii orientandu-se cu ajutorul unui baston alb, pe altii vorbind prin semne, iar pe altii in carucior, nu poti sa spui ca viata e frumoasa doar o clipa. Cand Dumnezeu ne incearca, e semn bun. Cand nu se mai intampla nimic serios in viata noastra, e semn ca suntem orfani de Dumnezeu!

Si nu orice muzica! Eu am constatat ca ma ajuta la incarcarea bateriilor o cantare bisericeasca. Te plimbi prin parc, tu singur cu Dumnezeu, iei o gura de aer si fredonezi o cantare. Doua dintre preferatele mele :-) scurte, frumoase, inaltatoare:
http://www.youtube.com/watch?v=vOTh1...eature=related
http://www.youtube.com/watch?v=dMP3of8UTvE - prima parte a cantarii

Tocmai aceasta, cred, ne e dat, ca rod, sa intelegem (sa punem pentru vesnicie la inima), de-a lungul intregului periplu, or, poate, cu pretul lui - al lungului drum catre Casa.
Scurt ar fi drumul. Doar 20 cm. De la cap la piept, asa pe dinafara.

Sa umbli o viata de om ca sa unesti o schioapa... Ce uimire!...

in cea mai mare parte aceste lucruri mi se intampla si mie...... doar ca se agraveaza atunci cand ma rog mai intens cateva zile....... ispitele apar din senin, durerea ma ucide putin cate putin...... zeci de ganduri negative imi invadeaza mintea..... si plang..... ma descarc... la inceput ma rugam la Dumnezeu sa ma ia la El.... credeam ca nu mai rezist...... dupa doi ani de incercari, aceste ganduri nu ma mai afecteaza asa tare, pentru ca stiu de unde vin...... nu mai plang decat foarte rar.... aproape deloc...... acum Il rog pe Dumnezeu sa ma tina in viata cat mai mult, ca sa Ii arat cat de mult Il iubesc, sa vada ca vreau sa ma schimb... si m-am schimbat foarte mult..... am perioade cand totul merge atat de bine.... stau seara si ma gandesc ca aceste perioade de bucurie ma indeparteaza de El... nu mai simt acea pace dupa ce apare cate o criza de deznadejde..... prima criza serioasa a durat o luna acum cativa ani...... toate imi mergeau prost si eu dadeam vina pe Dumnezeu, ii reprosam ca nu e langa mine, vorbeam numai prostii..... intr-o dimineata m-am trezit si mi-am spus ca de fapt eu sunt cel care am pecat de langa El...... si desi totul era groaznic, am inceput sa ma rog putin cate putin....... in mod minunat toate s-au aranjat...... fericirea imi invada sufletul..... a fost momentul cand am vazut ca Dumnezeu e mereu cu noi..... atunci am realizat ce inseamna credinta.... desigur, a inceput un lung sir de lupte, care se vor termina numai la sfarsitul vietii...... pentru ca numai asa ne putem demonstra iubirea...... Doamne ajuta!!!

Cu o plimbare printre strazi,prin cartier cu picioarele sau cu bicicleta.
Ar mai fi si hikingul la sfarsit de saptamana in parcuri special amenajate pt asta.
Eu evit masina in drumurile scurte daca vremea o permite.

Imi aduc aminte din Romania,ca oricat de suparata,stresata sau obosita ma intorceam de la serviciu cand imi scoteam afara cainele bucuria acestuia ma molipsea si pe mine.La fel si cand imi scoteam verisoarele mai mici sa se joace prin zapada.Sau orice alta activitate care presupune insotirea unei alte fiinte;cu regret am constatat ca singuratatea ma prostdispune,ma melancolizeaza,ma inactiveaza pana la lenevire dubioasa.Pt a scapa de aceste stari eu trebuie sa fiu in contact cu alte fiinte vii :)

Imi cer scuze in cazul in care va supar cu ceva,nu am acesta intentie,dar nu cred ca in acel verset invocat de dvs este vorba despre ,,Rugaciunea inimii".Sunt mai multe argumente in acest sens ce reies atat din contextul in care apare acel verset cat si din verset,daca este citat complet.Cand am vazut opinia dvs am cautat sa vad si eu acel verset pt ca stiam de un alt context si de aceea nu cred,chiar daca ideea este frumoasa si generoasa,ca acel verset este temeiul biblic pt ,,Rugaciunea inimii".Va pot,daca doriti,argumenta pozitia mea si daca gresesc ar fi un bun prilej sa corectez acest aspect.

Cum am specificat, cuvintele nu-mi aparţin. Sunt culese din cartea menţionată mai sus. Fragmentul citat de mine, îl puteţi viziona şi aici: http://sfioaniacobhozevitul.wordpres...de-mare-folos/

Mai multe nici eu nu pot să vă spun. Nu mă supăraţi cu nimic. Eu îmi cer iertare dacă am creeat confuzie.


Versetul acesta este: "Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe altţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină" (1 Corinteni 14, 19).


Şi iată şi o mică tâlcuire, dacă-mi permiteţi, a părintelui Ilie Cleopa:

"Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea şi inima.

Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii.

Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii."

Va multumesc frumos,interesanta abordare,mi-am notat-o,am citit mai multe cu privire la acest verset.O sa va las si opinia la care ma refer eu,strict pe textul biblic: "Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe altţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină" (1 Corinteni 14:19).

,,În pofida unei performanţe lingvistice evident superioare, Pavel spune că mai degrabă ar spune cinci cuvinte cu înţelegere, adică cuvinte înţelese de alţii, decât zece mii de cuvinte într-o limbă străină. Pe el nu-l interesa folosirea acestui dar în scopuri de afişaj. Scopul principal urmărit de el era să-i ajute pe copiii lui Dumnezeu. Prin urmare, el s-a hotărât ca atunci când va vorbi să procedeze în aşa fel încât să-l înţeleagă.

Sintagma "înţelegerea mea" (din original) este un exemplu al aşa-numitului "genitiv obiectiv"(redarea literală este: "înţelegere a mea"), în care "a mea" este în cazul genitiv, fiind obiectul acţiunii sugerate de substantiv. Aceeaşi formă" poate fi şi genitiv subiectiv. Contextul stabileşte care formă trebuie folosită.Ea nu înseamnă "ceea ce înţeleg eu însumi", ci "ceea ce înţeleg alţii când vorbesc eu."

Hodge demonstrează că ideea care se desprinde din context nu se referă la înţelegerea de către Pavel a ceea ce rostea el însuşi în limbi, ci ce înţelegeau alţii când vorbea el în limbi: ideea potrivit căreia Pavel i-ar mulţumi lui Dumnezeu că era înzestrat mai mult cu darul limbilor, dacă acel dar consta în capacitatea de a vorbi în limbi pe care el însuşi nu le înţelegea, a căror folosire, plecând de la această premisă, nu i-ar fi de folos nici lui, nici altora, nu poate fi acceptată. Rezultă tot atât de limpede din acest verset că a vorbi în limbi nu însemna a vorbi într-o stare de inconştienţă mentală.

Pavel spune că deşi el ar putea vorbi în limbi străine mai mult decât corintenii(I Corinteni 14:18), el preferă să vorbească cinci cuvinte cu înţelegerea sa, adică într-un mod inteligibil, decât zece mii de cuvinte într-o limbă necunoscută. În Biserică, adică, în adunare, ca să-i pot învăţa pe alţii (katecheo), adică să-i instruiesc oral (a se vedea in acest sens Galateni 6:6). Asta arată ce se înţelege prin a vorbi cu înţelegere: a vorbi în aşa fel încât a da învăţătură."

Momente de pustiire? Ce fac in momente de pustiire sufleteasca?
Pai, cam tot timpul cand ma cercetez "cu amanuntul" imi gasesc inima pustie, iar mintea o gasesc plecata haihui sau punand la cale vreo talharie, pocinog ori rautate. Ce fac atunci? Incerc sa gasesc la altii ceea ce ar fi trebuit sa gasesc la mine. Si deobicei gasesc.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Si multe se pot spune.
Am spus si eu si altii si vor spune...

Iar Domnul spune: cele 5 cuvinte sunt "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu".
Acestea sunt cele 5 cuvinte. AMIN+

Eh da vara mai merg si eu pe jos prin zona mea, mai cu catelul mai fara el, dar cum tara asta este asa de imprastiata nu prea poti merge pe jos pe unele locuri nici nu este trotuar,eu stau mai la tara,cu bicicleta nu stiu sa merg :9:

Mesajul Apostolului, asa cum bietul de mine inteleg, este acesta:

"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu"

sunt 5 cuvinte, fratilor

Fara temeiul acesta nici zece mii de cuvinte nici chiar miliardele vorbelor noastre nu inseamna nimic.
Duc nicaieri.
Altfel spus: suntem in afara mantuirii. Pe langa aratura.

Temeiul, asadar, si girul este marturisirea Dumnezeirii lui Iisus Hristos.
Miezul viu al credintei noastre ortodoxe. Culminatia vietii: dogma.

Fireste ca pentru Apostol aceste 5 cuvinte aveau, singurele, cert inteles.
Piatra de temelie.
Restul riscau oricnd sa fie pura aberatie - cata vreme nu aveau temelia Adevarului.
Orice spunem rupt de afirmatia de capatai (cele 5 cuvinte sfinte) este, in duhul crestinului, de neinteles.
Este o limba straina, a unui alt popor (diferit de limba noului popor, cel al Dumnezeului nostru Iisus Hristos).

Asadar, cred ca ne invata Apostolul, daca voieste cineva sa capete inteles in cuvintele sale (si pretinde sa fie auzit intre oameni spre Slava lui Dumnezeu), atunci sa binevoiasca sa invete limba poporului crestin. Al carei ABC este din 5 cuvinte sfinte: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu".

Abia apoi, in baza temeliei acesteia de nezdruncinat, are sansa de reusita vreo ruga sau cerere, precum, de pilda, sfintitoarea intru pocainta: "miluieste-ma, pe mine, pacatosul".

Altminteri, unii ar fi putut zice (si asta voia sa amendeze Apostolul): "Zeus, Afrodita, Heraclie, ... miluieste-ma pe mine, pacatosul." O aberatie deplina, nu-i asa? Un buf in groapa mortii preasatule.

Sa ma ierte bunul Scotland, dar nu fac fata culturii teologilor exegeti. Sunt strain de lingvistica si de altele. Rusine mie! - om cu facultati si cu pretentii, vai...
Doar inima, rastignita deja intre iad si dragoste (prin Mila Domnului) ma invata sa strig: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu".
Pur si simplu ca sa nu pier acum, pacatosul ce sunt. AMIN+

Am intrat in aceasta familie mare si buna a forumului, vorbind.

Desi pot sa verific primul meu cuvant, de la "nastere", n-o voi face. (Vor face-o, poate, altii, din nestiute motive...) Cine, vorbind, isi mai aminteste ganguritul?... Si cum i-ar folosi?...

Caci pocainta, mi-a vorbit Dumnezeu printr-o blanda prietena, se face cu privirea spre viitor... Fericita fii tu, bunul meu inger cu nume de sfanta, fericita fii tu intru Domnul Hristos!

Mosit am fost de voi si cred ca am crescut. Slava lui Dumnezeu! Lauda (sfanta) voua!

Plang pentru Geonektarios (m-a iubit), pentru Scotland (l-am ranit), pentru Mara (+) si MariS si CristiBoss s.a.m.d... Plang pentru vremea mea fara voi, de acum.
Si nu deznadajduiesc....... :)+

Am vorbit, oare, doar ca sa ma auziti? Sa ma fac auzit spre lauda mea? Spre naltare?
Da, da, imi impun sa o spun: da, da, da.
Orice prunc vrea sa fie primit. Si, in plin gangurit, asa cum aude asa cearca sa faca: vorbeste.

M-am rusinat de cuvintele mele, o stiti. Nu putine ori eu am spus-o. Nu fara de plans, nu de forma, ci-n miezul neintelegerii mele a stat o rusine mai inalta ca mine. Slava lui Dumnezeu!

Veti rade, iar unii, batrani, vor surade... Dar eu chiar am luat-o "pe bune"!........

Vorbind, pe drept cuvant ma spovedesc acum, vorbind eu doar vroiam sa aflu.
Ca n-am putut sa cred nicicum, bunii mei, alt fel de-nvatatura decat prin indrazneala de a iesi din sine. Iar aici pe forum aceasta a insemnat: scrie! spune tot ce simti, tot ce crezi! (cu incercarea, deseori ratata, de a nu rani pe altul...)

Am vorbit spre a afla Drumul spre Domnul.

Doream, prin asteptatele voastre replici la cuvintele mele, sa aflu despre ceva mai desavarsit decat mine. Aveam neaparat nevoie de un corabier mai incercat decat mine.
Ati fost, cu totii, aceasta!

Nu stiam: sunt, Doamne, pe calea Ta dreapta?...
M-ati ajutat sa aflu. Eu nu sunt.

Dar nu deznadajduiesc...:)

AMIN+
AMIN+
AMIN+
Am intrat in lume vorbind, fratilor si surorilor.
Si am aflat, prin Voia Domnului, intre voi (si va multumesc pentru asta, o, nespus va multumesc!) ca "a vorbi despre ceea ce este mai presus de noi se poate preschimba in graire in desert". (Sofronie Zaharov)

Ioane nu am de ce sa ma supar,in tine tresalta atitudinea contemplativa a Rasaritului,cu largi expuneri in extenso, care pe un pragmatic cu influente nordice cum sunt eu il trimite direct la intrebari hamletiene.Oricum cred ca acum am inteles ce vroiai sa spui desi a trebuit sa scrii un tratat pentru asta :)