Frica de Dumnezeu
 

Inceputul intelepciunii, cum spune Psalmistul, temelia oricarui demers duhovnicesc, sfanta frica de Dumnezeu este totdeauna si o pavaza tare impotriva propriei molesiri sau intoarceri de pe Cale.
Si Sfanta Scriptura si Traditia noastra ne insufla intru dobandirea si sporirea fricii de Dumnezeu.
Imi pare totusi ca nu stam prea bine la acest capitol, aici pe forum, poate in general in tara noastra. Vorbaria in desert, de care ma fac vinovat in primul rand eu insumi, exprima o problema serioasa la acest capitol. Cum vedeti situatia?
De ce majoritatea oamenilor inteleg prin frica de Dumnezeu ceva negativ, nedemn de fiinta umana asazis libera si rationala?
Care e pozitia altor confesiuni fata de frica de Dumnezeu?
Cum putem spori sfanta frica de Dumnezeu pentru folosul nostru, desigur?

Prin rugaciune si smerenie. Clar nu sunt prea "cuprins" de cea de-a doua. Sper sa ajung la ea prin cea dintai. Si impreuna cu cele doua la frica de Dumnezeu.

Bun subiect ai ales , prietene Ioane , precum buna-i frica de Dumnezeu , caci ea zideste , cu ea si prin ea incepe si continua multa vreme zidirea vietii noastre duhovnicesti . Pe drept cuvant ea este numita "inceputul intelepciunii".
Credinta-frica-pocainta , caci frica de Dumnezeu , e nascuta din credinta curata , iar frica ne indeamna cu glas hotarat sa ne pocaim . Ai mai auzit tu Ioane , de o asa buna prietena precum ii frica de Domnul ? Nici cel mai mare teolog sau duhovnic nu poate sa ne duca spre paza poruncilor lui Dumnezeu , precum o face frica de Dumnezeu ! Ea ne ajuta la inmultirea virtutilor , la sporirea in rugaciune , in meditatie , in linistea nooastra generala , in citirea celor de folos , in postirea noastra , etc . Da , o frica ce aduce linistea ! Incredibil , dar frica de Dumnezeu e ea insasi Dumnezeiasca , si nici nu poate fi altfel draga Ioane .
Cine reuseste sa puna frau pacatului ? Frica de Dumnezeu , un aliat de nadejde al nostru . Singurul regret , al meu cel putin , este ca si acum ma aflu la stadiul de rob al lui Dumnezeu , caci si aceasta "unica" frica are si ea stadile ei , precum stim din cele lasate de Sfintii Parinti . Sintem robi ai lui Dumnezeu , dar nu robi ai Lui prin frica Dumnezeiasca , caci aceasta robie il face pe cel credincios sa fie placut lui Dumnezeu , sau sa fie in voia Lui , doar avand gandul ca va fi pedepsit , sau de frica iadului . Cati nu fac o ruga , doua , noua , sau merg la Biserica de frica unui eveniment neplacut , sau ca se poate imbolnavi , sau ca isi poate pierde slujba , sau . . . Ei , asta-i prima treapta , cea mai de jos , la care multi am ramas intepeniti , dar sa nu disperam , sa avenm nadejde , frica de Dumnezeu si deci credinta ! Toate se leaga Ioane , nimic nu-i intamplator si fara rost ! Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa scoatem Frica de Dumnezeu din noi , prin cea mai frumoasa etapa , a dragostei de Dumnezeu , cai cei ce-L iubesc pe Dumnezeu , atentie , cu adevarat , nu se mai tem de El , si toate curg de la sine . . .
Vroiam sa mai amintesc aici ca aceasta nobila si unica frica , ne aduce aminte de sfarsitul nostru , ne tine in trezie , si astfel incet , incet , siontic , siontic , eliminam pacat dupa pacat .
Asa sa ne ajute Dumnezeu !

.............

[quote=Scotland The Brave;422502]

Prima intrebare:Daca in noaptea asta ti-a venit ceasul esti gata sa te duci in fata Celui de Sus?Si a doua intrebare:Ce roade ai facut tu pentru Domnul in viata ta?

Raspuns :
1- da , caci m-am impartasit foarte curand

2- Sunt bun prieten si cu tine , cu toate ca nu esti de o credinta cu mine . . .

mai am 10000000 , dar deja suna a Slava desarta !

Noapte buna !

De la cei care nu au credinţă într-un Dumnezeu personal, inexistenţa fricii de Dumnezeu este un lucru de aşteptat. Mai puţin de aşteptat este la creştini, la care se observă acelaşi lucru. Nu e vorba de ceva specific nici celor de pe forum, nici celor din ţara noastră: iubirismul, parte constitutivă a modernismului, care a fost definit de Sf Pius al X-lea ca "panerezia vremii noastre" afectează pe toţi creştinii, de pe toate meridianele, fiind transversal peste confesiuni. Normal, altfel nu ar fi panerezie. Consecinţele iubirismului sunt teribile pentru suflet: de la contestarea faptului că Dumnezeu pedepseşte, deşi cest lucru este afirmat în Biblie de vreo sută douăzeci de ori, la diminuarea simţului pentru păcat, credinţa nebazată pe nimic că marea majoritate a oamenilor vor merge în rai, dacă nu cumva toţi ("apocatastasis"). Pentru iubirist, Dumnezeu apreciază atitudinile şi nu faptele. Ei decupează adagiul augustinian "iubeşte şi fă ce vrei" de toată spiritualitatea Sfinţilor Părinţi, contestând că a-L iubi pe Dumnezeu şi a iubi aproapele înseamnă a respecta un cod de legi de extracţie divină.

Din motive de schimbare a paradigmei psihologice. Pedeapsa nu mai este văzută ca mecanism de condiţionare, sau, mai pe româneşte, ca medicament, ci ca ceva rău.

Poziţia catolică este aceea reflectată în Biblie şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, precum şi în liturgică. Dumnezeu este cel care ne cheamă, cu frică de El, să ne apropiem.

Recapitulând câteva adevăruri de credinţă banale. Amintindu-ne că suntem viermi. Neuitând nicio clipă că destinaţia noastră by default este iadul. Cunoscând că fiecare trebuie să îşi clădească mântuirea şi că acest lucru este, de regulă, o operă de o viaţă, dar care nu este desăvârşit în viaţa aceast, în schimb se poate pierde într-o clipă. Cea mai sigură metodă de a-ţi rata mântuirea este să nu faci nimic. Nu este nevoie să faci rele: nefăcând nimic, în mod sigur ajungi la destinaţia normală a ta, care este iadul. Recitind pasaje biblice sugestive, precum "îngustă este calea", parabola fecioarelor nebune, parabola semănătorului, parabola oilor şi caprelor şi multe altele. Amintindu-ne că Dumnezeu i-a pedepsit chiar şi pe cei mai drepţi înaintea Sa, precum David, ori chiar Moise şi că NIMENI, niciodată, nu a ajuns la faţa lui Dumnezeu fără să-şi plătească debitele, plată care este mult mai grea dincolo de moarte.

Ma bucur ca s-au adunat deja cateva marturisiri, care imi par cu adevarat bogate si spuse din inima, pe o tema de neocolit, cred, in cugetul si simtirea fiecaruia dintre noi.
Eu mult am neglijat sa cercetez frica aceasta... Si mult am oftat cand, citind anumite texte, am sesizat cata atentie si importanta acorda crestinii nevoitori acestui subiect (iar eu, bietul, ... mai nimic).
Multa vreme am avut o conceptie idilica, as spune chiar infantila, despre relatia omului cu Dumnezeu. Il concepeam pe Domnul, saracanul de mine, ca pe un fel de mamica dulce, iubitoare, ori poate ca pe un bunicut cumsecade, gata oricind sa ofere o bombonica dintr-un buzunarel secret dar totdeauna indestulat... Nu stiam ca Dumnezeu cel Viu este si "foc mistuitor"... In etapa aceasta intelegeam cat de cat de ce Iona a refuzat, initial, sa urmeze porunca Domnului: Ii cunostea Marea Lui Mila, se temea ca Domnul ii va ierta pe niniveni daca se pocaiau iar el, Iona, ar fi fost considerat in acest caz un prooroc mincinos si desigur nu ar fi primit o rasplata prea favorabila... Se temea pentru viata lui... (Noroc ca burta balenei i-a folosit ca tainica chilie intru descoperirea altor rosturi...)
A doua incercare a venit dinspre refuzul fricii. Atat de mare era teama mintii mele de frica adanca (izvorata din natura cu totul aparte a simtamantului misterios ca Domnul este Viu si cerceteaza adancurile omului, inima si rarunchii), cea care imi soptea ca nu eu sunt stapanul meu, ca nu am eu controlul deplin al vietii mele, incat refuzam si sa cred ca Dumnezeu chiar exista si are insusirile care I se cunosc. A te lasa in Voia Domnului, cum spunem ades, ma ingrozea atat de tare incat refuzam sa constientizez ca imi este frica. Percepeam frica de Dumnezeu pe latura ei cu totul negativa. Infantil, zic, iarasi infantil. Eram prizonierul mintii mele lumesti. Abia cand am sesizat ca turnul meu interior se zguduie sub cutremur, cand visam coplesitor ca se darama blocuri in care petreceam fara grija, am inceput sa simt ca Se apropie... Si am inceput sa chem strigind, mai intai in vise, pe Domnul...
Acum imi pare ca frica de Dumnezeu este legata, prin treceri vii reciproce, cu toate celelalte mari dimensiuni ale vietii crestine (sub sfanta umbrire a harului): pocainta, smerenia, dragostea, rugaciunea, bucuria duhovniceasca, pacea sufleteasca s.a.m.d. Toate se impletesc si se imbogatesc reciproc. O simfonie minunata sau, intrucat inca mai palpita bucuria Craciunului, un bogat aranjament de globuri, dantele si lumini care creaza bucurii si rosturi noi, adanci.

Poate vom reusi sa schitam impreuna cateva manifestari in noi ale fricii de Dumnezeu. M-as bucura sa fie marturisiri (si desigur trimiteri la texte-cheie din tezaurul Bisericii), asa cum traieste fiecare, spre impreuna-zidire, spre folos sufletesc reciproc.

Deie Domnul sa se sfinteasca in noi Frica de Dumnezeu!
Sa ne rugam unii pentru altii. AMIN+

Eu am practicat o vreme (pe când eram încă ateu) alpinismul.

Un alpinist care nu se teme de munte este considerat inconştient, nebun. Un alpinist care nu are o frică sănătoasă de munte va muri, mai devreme sau mai târziu.

De ce ? Pentru că muntele este mai mare decât alpinistul şi pentru că toate bucuriile pe care muntele le oferă (şi nu sunt puţine), sunt condiţionate de frica de puterea acestui mare şi puternic munte care îţi poate, într-o clipă, răpi viaţa.

Din această perspectivă, şi din perspectiva (mai târziu dobândită) a creştinismului, care ne oferă cel mai mare munte de escaladat (dumnezeirea) şi cele mai mari bucurii asociate acestei escalade, a nu te teme de Dumnezeu pare o contradicţie logică, o aberaţie, o idioţenie.

Mai e o chestie aici, domnule Erethorn: ce mai rămâne din plăcerea alpinismului, dacă nu ţi-e frică de munte şi nu realizezi că ţi-ai putea pierde viaţa din nebăgare de seamă ? Păi, atunci mai bine ai face alpinism cu joystick-urile, "participând" la o escaladă virtuală în 3D. Îmi închipui că adevărata bucurie a aplinismului e să ajungi sus, bineştiind pe lângă ce fel de hăuri ai trecut, care te puteau înghiţi într-o clipă.

Dar, ceea ce este valabil pentru alpinism, este valabil şi pentru creştinism. Sunt două sporturi extreme, iar Nicolae Steinhard are o splendidă pagină despre asta. Câtă bucurie trebuie să fie atunci când Tatăl de care te-ai temut o viaţă întreagă îţi deschide uşa şi, cu infinita iubire de care numai El este capabil, îţi spune: "vino la ospăţul pe care l-am pregătit pentru prietenii Fiului Meu ! Vino şi împărţiţi moştenirea Mea !

Şi nu-i aşa că atunci când atârni deasupra unei prăpăstii, într-o coardă care este la îndemâna unui coleg, ar trebui să fii sonat ca să îl înjuri pe acela, să îl blestemi ori să îl chinuieşti în alt fel ? El ar putea să taie coarda de care se agaţă viaţa ta exact când eşti deasupra prăpastiei. Clipa aceea este la alegerea lui liberă. De fapt, este un coleg care pe toate le ţine în mână şi el hotărăşte când jocul s-a terminat. El poate la fel de bine să taie coarda când eşti deasupra prăpastiei sau poate să îţi ofere graţia de a termina escalada când piciorul tău este pe stâncă sigură.

[quote=ioan cezar;422527]Il concepeam pe Domnul, saracanul de mine, ca pe un fel de mamica dulce, iubitoare, ori poate ca pe un bunicut cumsecade, gata oricind sa ofere o bombonica dintr-un buzunarel secret dar totdeauna indestulat... Nu stiam ca Dumnezeu cel Viu este si "foc mistuitor"...[quote]


Putem intelege frica de Dumnezeu si dintr-o alta postura. Ca si frica de a nu-L pierde pe El, frica de a nu pierde iubirea Lui, frica de a nu ramane singur fara El. Respectarea poruncilor Lui este pentru ca El sa ramana intru noi. Nu le respectam, El pleaca. Retragerea Lui inseamna ramanerea fara protectia dumnezeiasca si inceperea atacului diavolesc. Nu El pedepseste, El ingaduie...urmare a propriilor noastre alegeri.
Foc mistuitor...da este. El este asociat cu sfintenia, mistuind raul, curatind pacatul, luminand inima si mintea prin prezenta Sa. El da, are intoteauna iubire de oferit (bombonele, asa cum s-a exprimat Cezar, in multele din buzunarele Lui secrete)...cui este pregatit sa i-o accepte. El da, este visteria bunatatilor, care va oferi bunatati celor ce vor cere si vor bate la usa Lui.

Da, bun subiectul.
Se spune ca sunt trei cele ce te fac sa tii drept drumul credintei: frica lui Dumnezeu, gandul la moarte si iubirea de Dumnezeu si oameni. Din astea trei, doua te imping de la spate si una te trage din fata. Cea care te trage din fata e iubirea, cele ce te imping de la spate, una te impinge din dreapta (frica lui Dumnezeu) si cealalta din stanga (gandul la moarte). Toate trei sunt bune, dar ultimele doua au sfarsit, pe cand cea de-a treia nu. Sigur ca pana ajungi sa te "tracteze" numai iubirea inaintezi impins, taras-grapis, de celalalte doua. Cum le sporim pe cele doua? Pai, ele se motiveaza reciproc: frica lui Dumnezeu te face sa te gandesti la Judecata, deci la moarte si invers. Dar cum ne dam seama ca sporim in ele? Poate prin blandete, prin slujire. Sigur, si prin smerenie, dar smerenia nu mai tine atat de noi cat de Dumnezeu. Problema mai mare e cum o sporim pe cea de-a treia, iubirea? Exersand iubirea pe aproapele, chiar si aceea pe care o avem, dar cat putem in chip neinteresat, fara asteptarea vreunei recompense, pana o primim pe cea curata. Dumnezeu vazand ca ne straduim, ne va da cu siguranta si iubirea curata. Exersand in acelasi timp si rugaciunea. Rugaciunea nesfarsita.

Si acum sa raspund si la intrebarile lui Scotland:
1. De pregatit sunt pregatit pentru ca nu ma astept sa primesc Raiul, ci iadul. Vreau sa spun ca sunt pregatit sa le primesc pe ambele. Daca Dumnezeu se milostiveste si face o minune cu mine, atunci va fi o surpriza mare si buna. Pentru ca eu nu merit o asemenea imensa recompensa si l-as considera darul absolut al lui Dumnezeu.
2. Daca as avea roade tot n-ar fi meritul meu, ci al Bunului Dumnezeu, Cel care se mai milostiveste sa ni le dea. Dar dupa intunerecul pe care il vad in mine, nu prea cred sa am vreo roada adunata. Tolba (cu roade) pare goala, desaga (cu pacate), in schimb, da pe dinafara.
Har, smerenie si jerfa de sine.

Frica mare trebuie sa aiba cei ce au intors spatele bisericii in care s-au botezat . . . .
Iata ce ne spune un ortodox , pe nume Ilie Cleopa :
"De vom ramine insa statornici si ascultatori in sinul Bisericii Ortodoxe si vom pastra cu sfintenie dreapta credinta data noua de Hristos, ne vom izbavi de necredinta lui Toma, de sminteala religioasa a sectelor si vom intelege cum trebuie inteleasa invatatura Sfintei Evanghelii in sensul adevarat al celor doua fericiri: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! si Fericit este acela ce nu se va sminti intru Mine!"
Astfel scapam de frica cea rea , si Doamne fereste de cosmarurile pe care le au tradatorii !

Foarte frumos mi se pare mie ca vezi lucrurile. Eu cred ca daca ar trebui sa avem o frica, aceea nu fata de Dumnezeu ar trebui sa fie. Cel putin daca suntem smeriti si incercam dupa puterile noastre sa nu-l suparam prea tare. Eu nu zic ca am ajuns precum Sfantul Antonie "De acum nu ma mai tem de Domnul, fiindca harul Lui m-a ajutat sa-L cunosc." Dar cred ca uneori traducerile nu reprezinta chiar corect ceea ce ar trebui sa insemne. Frica de Dumnezeu, eu cred ca trebuie interpretata ca un respect si supunere totala fata de Cel ce a creat universul si viata. Frica mai poate fi interpretata si sub forma de groaza. N-as putea sa ma apropii constient de un crocodil sau un rechin, fiindca e cert ca mi-e frica, dar de Dumnezeu nu pot sa spun ca mi-e frica, fiindca nu cred ca asta vrea de la mine. Eu, desi Il iubesc mult prea putin fata de cum merita El sa fie iubit, Il iubesc spontan, pentru tot ce mi-a ingaduit sa fiu, pentru tot ce mi-a dat si pentru care Ii voi fi recunoscator pana in clipa de pe urma. Eu stiu ca Dumnezeu nu vrea sa-L iubesc din frica, ci din convingere, sincer, din toata fiinta mea. Ne-am obisnuit sa credem ca Dumnezeu pedepseste si este foarte dur, dar de ce ar pedepsi pe cel smerit? Nu ca eu as fi smerit nevoie mare, ci incerc sa fac diferenta intre frica si dragoste. Daca parintele spune la sfintele Taine "Cu frica si cu cutremur, sa va apropiati..." asta nu este fiindca in spatele preotului sta soldatul rus cu kalasnikovul pregatit, ci ca nu cumva sa fim tentati sa bagatelizam pe Tatal ceresc in dragostea Lui cea mare. Eu cred ca daca ar fi sa avem cu adevarat frica, ar fi sa gandim bine la ce a spus fratele Stcotland: Dumnezeu are mare mila de noi, in masura in care NE SMERIM. Cea mai mare frica ar trebui sa avem de cel care va sta cu trufie la judecata si va spune: "Iata, omul acesta a facut cam tot ce l-am indemnat eu sa faca, si ceea ce, Tu, Doamne, mi-ai ingaduit, pentru... indreptarea lui. Deci, omul acesta se cuvine sa vina la mine..." Eu cred ca aceasta este teama cea mai mare de care omul ar trebui sa se cutremure si sa reflecteze tot restul vietii. Aceasta perspectiva cred ca are menirea sa schimbe trufia in smerenie.
Pentru fratele cristiboss, ma rog la Dumnezeu sa nu fi vorbit serios si o consider ca o gluma. Pentru ca si eu m-am impartasit de foarte curand, desi cu adevarat vrednic sunt sigur ca nu am fost. Dar de la biserica si pana acasa am facut destule pacate ca sa merg in adancul iadului. Cum as putea sa cred ca daca m-am impartasit, am certitudinea mantuirii, a doua zi dupa? Poate daca as fi dormit intr-una, dar si pentru lenevire, e pacat.
Iar despre prieteni, eu cu adevarat cred doar in prietenia ingerilor si a sfintilor. Restul sunt ca si mine: parelnici.
Mantuire sa ne dea Domnul.

Cand iti este frica de Dumnezeu , iei in seama ce ne spun Sfintii Parinti !
 

După cum zice Pavel în altă parte: Luaţi seama la câini, luaţi seama la lucrătorii cei răi, luaţi seama Ia tăierea-împrejur. Vedeţi să nu fie cineva care să vă fure cu filozofia şi cu deşartă amăgire. Luaţi seama cu atenţie cum umblaţi, că zilele rele sunt. Cine va avea răspuns de nepăsarea sa, auzind acest fel de vestiri? Şi iarăşi din altă parte: Nu primiţi pe omul eretic după prima si a doua sfătuire; şi iarăşi: Nu vă purtaţi după învăţături felurite şi străine (Evr.,13:9); şi iarăşi: Oamenii eretici vor propăşi spre tot mai rău, rătăcind şi fiind rătăciţi; şi în altă parte: La cei spurcaţi şi necredincioşi nu e nimic curat (Tit 1:15).
Ascultaţi iarăşi, cei ce faceţi agape cu ei: Cum veţi fugi de mânia care vine asupra voastră, cei ce vă mânjiţi cu aceştia prin mâncare şi băuturi? Cum cutezaţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Sau nu auziţi pe fericitul Pavel strigând: Nu puteţi sa beţi paharul Lui Hristos şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi de la masa lui Hristos si de la masa demonilor. Ieşiţi din mijlocul lor şi de ce este necurat să nu vă atingeţi!
Prin urmare vă privim rău? Sau în deşert ne ostenim şi în aer vorbim? Doar pentru cei ce vor şi se sârguiesc să asculte cuvântul şi să-l facă, nu voi plivi, nu vom ascunde graiurile lui Pavel, ci iarăşi grăiesc. Ascultaţi: Nu vă înjugaţi la jug străin cu necredincioşii. Căci ce părtăşie are lumina cu întunericul? Unde sunt cei cu gură obraznică, ce spun: Nu se grăiesc acestea în dumnezeieştile Scripturi, al căror Dumnezeu e pântecele şi slava întru ruşinea lor, care cugetă cele pământeşti?

Cristi, nu-i bine sa deviem discutiile catre polite si rautati. Iarta-ma, nici nu stiu cum sa mai potivesc lucrurile ca sa nu scoti tot veninul tinut dinainte de sfanta impartasanie... Doar atat te intreb, fiindca il pui pe "Pavel" la inaintare cu litere ingrosate, desi nu trebuie sa strigi, ca eu aud inca destul de bine: Cum cutezaţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşătoarele lui Hristos Taine? Tu te consideri vrednic de sfintele taine? Izbucnirile tale imi spun ca nu, fratele meu. Sa nu crezi ca eu sunt altfel. Dar pentru asta imi vine sa-mi trag palme dupa zece minute. Aici stiu sa ma stapanesc de obicei fiindca am timp sa le judec. Ei, in viata, iert orice, chiar si rautatea gratuita, dar nesimtirea si mai ales grozavia fata de cei mai slabi ma transforma din miel bland in fiara dezlantuita, si mi-e frica de ce-as fi in stare sa fac in acele clipe. Eu simt de mult timp ca si tu esti unul dintre cei inselati, la fel ca si mine. Si-apoi cine se stie cu adevarat vrednic sa primeasca altfel decat cu teama si cu cutremur Sfintele Taine? Eu unul NU. Dar nadajduiesc in mila lui Dumnezeu si ma rog sa ma pot indrepta in toate, pana la urma...

Eu n-am cum sa ma supar pe tine. Tu in principiu esti un om tare bun, doar ca tu cu tine nu te prea intelegi si nu te poti pune de acord. Iarta-ma, daca te-am suparat. Si roaga-te si pentru mine. Uneori mai ma bag in seama mai mult decat mi s-ar cuveni si stiu ca supar, dar nu ma pot mereu stapani. Oricum n-am ce sa dovedesc in ceea ce spun, decat pacate si slava desarta...
Doamne, fii bun cu noi, si intelepteste-ne...

Sa ai nadejde Neagu , dragoste si iertare si sa nu fi stapanit de ganduri
 

Groaznice sunt gandurile mosule , si mai ales cand esti condus de ele , precum dumneata esti condus acum , precum magarusul dupa paie !
Am trecut si eu prin astfel de crize ca dumneata , dar cu muuult timp in urma !

„De vei chema intelepciunea si spre cunostinta vei indrepta glasul tau, si de o vei cauta pe dansa ca pe argint si de o vei sapa ca pe o comoara, atunci vei afla frica Domnului si cunostinta lui Dumnezeu o vei afla” (Pilde 2, 3-5).

Radacina vietii placute lui Dumnezeu este frica de Domnul,indata ce aceasta va veni, puterea ziditoare va reorandui totul in tine si va reface in tine minunata randuiala – cosmosul duhovnicesc. Cum poate fi dobandita frica de Dumnezeu? Ea e in tine, atata doar ca e inabusita: trebuie sa o invii. Pentru aceasta, da glas ratiunii tale si deschide-ti inima pentru a primi insuflarile adevarului. Pana acum, ratiunii nu i s-a dat cuvantul: a fost in robie si nu indraznea sa rosteasca invataturi sanatoase: ei bine, acum sa vorbeasca. Ea va incepe sa graiasca despre faptul ca Dumnezeu este Atottiitor, ca El te tine si te poate arunca in orice clipa; despre faptul ca Dumnezeu este pretutindeni si stie toate, vede totul in tine si se manie asupra ta pentru tot ce e rau in tine; despre faptul ca El este Drept Judecator, gata sa te pedepseasca chiar acum, dar cu milostivire isi infraneaza mania pana la o vreme; despre moarte, care e gata in orice clipa sa te insface si sa te predea judecatii si razbunarii. Asculta si patrunde-ti inima de simtirea acestor adevaruri. De vei trezi acest simtamant, impreuna cu el va veni si frica de Dumnezeu. Acestia sunt zorii vietii.

Imi cer scuze pentru ca am postat pe acest thread.Confesiunea mea,calvina,este considerata eretica de catre Biserica Ortodoxa si prin urmare,citind opinia parintelui Cleopa am realizat ca singurul lucru decent pe care il pot face este sa sterg postarea mea anterioara din respect pentru apartenenta confesionala a majoritatii celor care posteaza.Imi cer scuze din noua,am momente cand uit anumite aspecte.Nu voi mai repeta eroarea.

Time-out, va rog...! Putin divertisment
 

Pentru ca a razbatut un fir de energie stenica, chiar vesela, din schimbul de cuvinte al fratilor catolici, ingaduiti-mi sa pun si eu un strop de anecdota, nu fara legatura cu topicul nostru.
Iata, azi ma jucam cu Tudor, baietelul meu, bucurosi fiind ca a primit un nou joc cu indieni.
Inainte sa incepe lupta s-a gandit sa isi construiasca mai intai o cetate, folosind si alte jucarii, piese de constructie etc. Pana sa isi faca el treaba, eu am spalat vesela si, desigur, am aruncat o privire (adictiva, de-acum...) pe forumul nostru...:).
Cand m-am intors am trait o clipa de stupor: Tudor construise un adevarat front de lupta, un zid de-a dreptul chinezesc (care mi-a taiat brusc pofta si orice speranta ca as mai putea sa cuceresc cetatea) si doua randuri succesive de soldati, grupati in jurul cate unui dragon/general din alt set de jucarii. A adaugat avioane de lupta, care de lupta romane si, mult in spate, ascuns dupa niste braduti de plastic ... o arma secreta! ("cu laser", a precizat el).
Eu, de partea cealalta, cu cativa ponei si vreo 5-6 yanchei, semanam cu trupa de luptatori din filmul cu samurai postat de Scotland... :)
Eram gata sa ma dau batut cand... mi-a venit o idee!
I-am sugerat sa ii puna pe doi dintre soldatii cu pusti sa le reproseze arcasilor ca sunt cam saraci in dotare si ca au haine ca vai de ele... Va inchipuiti ce a iesit! Arcasii au ripostat, alti soldati au sarit sa ia apararea fratilor lor, au intervenit si generalii, incateva secunde toata armata lui Tudor era spulberata in luptele purtate de o singura parte a baricadei. Evident, bomba cu laser a explodat in tabara lui.
Iar mie mi-au ajuns caii si yancheii ca sa trec falnic printre lesurile lor...

La sfarsit am pus si concluzia: "Divide et impera!"
La care Tudor mi-a replicat prompt: duhul dezbinarii mi-a mancat armata, taaata!... Dar n-a plans, fiind mai mult bucuros ca a vazut "pe viu" putina politica si o scanteie de teologie practica.

Abia acum vad ca, Scotland, ai postat inaintea mea, tocmai cand scriam eu postarea anterioara...
Si imi pare ca, daca ai fi postat dupa mine, si nu apucai sa scrii tu primul, poate ai fi ezitat putin, poate ai fi renuntat sa stergi si ... s-o stergi. Hai, Scotland, nu imi da prilejul sa devin profetic!... :)
Spunea de curand Mihnea ca e o galceava generalizata in lumea crestina. Mai comitem si noi aici, dar chiar e pacat ca ai sters postarea, era cum nu se poate mai nimerit, la locul si momentul ei (sotia mea a retinut, iata, ca folositor pentru ea, din tot topicul, doar o parte din prima postare a lui Cristi si postarea ta).


S.O.S.!!!
Cine mai ajuta sa depasim prima criza de crestere a fragedului topic??!
(poate cu rugaciunea Sfantului Efrem...)


P.S. Pe de alta parte, cand am propus tema, rugasem chiar pe fratii crestini de alta confesiune sa participe la dezbatere, pentru nuantarea si adancirea temei. Daca am gresit cu aceasta rugaminte, rog sa fiu iertat din toate partile. Am crezut ca Frica de Dumnezeu este un subiect comun al intregii crestinatati, daca nu chiar un liant care sa favorizeze comunicarea dintre noi. Ma iertati va rog, sper sa depasim impasul.

Am gasit in lucrarea "Vom vedea pe Dumnezeu precum Este" de Arhimandrit Sofronie Saharov, mai multe cuvinte de folos sufletesc, legat de tema threadului, printre care si urmatorul pasaj (pag. 206/207):

"Cu cat mai incordat cutremurul nostru de a ne arata nevrednici de Dumnezeu, cu atat mai "dezgolita" se va arata toata lumea noastra launtrica, si pentru noi insine, si, bineinteles, inaintea Fetei lui Dumnezeu: "Nu este zidire nearatata inaintea Lui, ci toate sunt goale si dezvelite inaintea ochilor Sai" (Evr. 4:13).
Privegherea mintii si trezvia inimii duc la ceea ce multor necercati le poate parea de necrezut sau exagerat, si anume: crestinul descopera prezent in sine, si vadit si ascuns, tot raul inlauntrul sau, cel putin ca potential, si se vede pe sine cu adevarat mai rau decat toti si decat totul."


"Domnul a zis: <Nu va temeti de cei ce ucid trupul... ci... temeti-va de Cela ce, dupre ce a ucis, are stapanire sa arunce in gheena. Asa, zic voua, de Acela sa va temeti.> (Lc. 12:4-5) Domnul, Cela ce S-a dat pe Sine mortii pe cruce, nu spune cuvinte desarte, fara insemnatate. Iar eu nicicum nu voiam sa le micsorez caracterul categoric. Si frica, frica de viata datatoare - nu se departa de la mine. Mai mult, ceva straniu se petrecea: de cum slabea aceasta, simteam launtric indepartarea de la mine a unei puteri vii - rugaciunea scadea, mintea se risipea, simtamantul lui Dumnezeu se pierdea intr-o ceata: cu duhul muream. De abia mult mai tarziu aveam sa aflu ca ma povatuia Duhul lui Dumnezeu, iar chinul mi s-a preschimbat intr-un folos de nemasurat: cutremurul inaintea vecinicei pierzanii si plansul pocaintei - in chip tainic ma prefaceau intreg in rugaciune. Duhul meu, slobod, fara vreo straduinta a vointei, se inalta in contemplarea unor realitati pana atunci necunoscute: nesfarsitele prapastii ale fiintei, intunecatele salasuri ale iadului, dar si Cerul luminat de Lumina nefacuta.
Binecuvantat fie Numele Lui invecii vecilor."

La prima ta întrebare, frate Ioan, aş fi fost ispitit să spun: „Da, sunt pregătit. Ba chiar doresc acel moment al trecerii, după care Îl vom cunoaşte pe Domnul cu adevărat şi ne vom regăsi, nădăjduiesc, toţi cei care ne-am iubit în viaţa asta”. Iar cu privire la teamă aş fi zis, ca şi Ana Maria N, că nu mă tem decât de a pierde iubirea lui Dumnezeu (de la părintele Galeriu citire). Şi asta m-ar fi plasat, cred, în ceata iubiriştilor.

Mai amintindu-mi, însă, de viaţa mea trecută şi prezentă, mi-am dat seama de marea responsabilitate a fiecărei clipe pe care am trăit-o şi pe care o trăiesc, şi că fiecare din ele poartă în sine Judecata. Suntem fiinţe răspunzătoare. Adică suntem chemaţi să răspundem chemării lui Dumnezeu şi a semenilor. Şi, privind în urmă văd oameni pe care i-am dezamăgit, care au aşteptat de la mine ceva, iar eu n-am fost în stare să-mi frâng egoismul şi să le dau ce aveau ei nevoie. Iar în viaţa de zi-cu-zi sunt, din nou, atâtea chemări din partea lor, pe care le trec cu vederea, spunându-mi că nu mă privesc sau că mă depăşesc. Mă simt vinovat că nu fac acel efort de auto-depăşire care mi se cere, de jertfă de sine, adică. Acel efort pe care o mamă, spre exemplu, îl face atât de natural, dându-se pe sine în fiecare clipă copiilor, familiei, fără a-l mai conştientiza, în cele din urmă.

Cât priveşte chemările pe care Dumnezeu mi le-a adresat, la acestea am fost şi sunt şi mai surd. Păstrez în inima mea regretul de a nu-L fi ascultat atunci când m-a chemat prin gura duhovnicului meu sau printr-un cuvânt al Evangheliei. Şi dacă aş avea în minte mereu cuvintele Lui, mereu aş şti că mă ţin departe de El.
Cu toate acestea, Dumnezeu, care ne-a înfiat, nu-mi poate apărea niciodată înfricoşător. Cu atât mai puţin Hristos, care ne va judeca. Ştiu că voi primi (...era să spun „ce mi se cuvine”, însă nu după merite ni se va da, căci nimeni nu poate aduce ceva de la sine) ceea ce deja am ales în fiecare clipă a acestei vieţi şi-I voi mulţumi Domnului pentru dreptate, chiar de voi fi de-a stânga.
Cred că Judecata nu e decât evidenţierea, fără nicio umbră, a alegerilor pe care le-am făcut în fiecare clipă a vieţii. Ne vom vedea atunci aşa cum suntem, cu sufletele dezbrăcate de corpuri, în lumina orbitoare a Dumnezeirii, căreia nimic nu i se poate ascunde.

Hei, sa va zic o poveste, ca tot e vorba de .. buna dispozitie.
Era odata un om ce primise mostenire un lingou de aur si, din acest motiv, se credea foarte bogat. Il privea in fiecare zi si era tot mai multumit. Pe lingou era scris cu litere mari o eticheta: AUR. Omul se mandrea cu el si il arata tuturor celor apropiati lui. Dar intr-o zi veni si un batran netot, care n-avu ce face si zgarie putin eticheta respectiva. Se gandea ca nu strica sa verifice ce se ascundea dedesupt. Si numa' ce sterse cuvantul AUR si dedesupt aparu altul: RAU. Culoarea si ea se schimba, din aurie deveni rosie. Incitat, batranul mai zgarie in continuare si sub aceasta eticheta descoperii o alta: URA, iar culoarea deveni deja aproape neagra. Aceleasi litere ale etichetei .. dar cu totul alta semnificatie. Atunci batranul ii zise bland omului nost': - Niciodata sa nu te mai increzi in etichete! Si de atunci omul nostru, desi se stia acum sarac, a inceput sa pretuiasca .. intelepciunea.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Eu stiu ca de obicei la Sfanta Impartasanie se spune "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati". Cred ca un preot spunea ca sunt trei trepte, fiecare e buna dar fiecare mai inalta decat precedenta. Prima treapta e frica de Dumnezeu, cu care tot omul se poate mantui daca tine seama de ea. Astfel omul de frica pierderii mantuirii si pedeapsa Iadului face toate cele lasate de Mantuitor, inclusiv invatatura cea dreapta.
A doua treapta este credinta, adica cel ce a inteles si invatatura, nu mia e doar frica, ci si constientizeaza in ce crede. A treia trapta e cel ce a ajuns la dragoste, face toate poruncile din iubire de Dumnezeu si de oameni, nu mai e numai frica sau intelegerea rationala.
Dar la fel de bine acest pasaj se poate interpreta ca cel ce se apropie sa aiba din toate cele trei, si frica de Dumnezeu, ci credinta fierbinte, si dragoste.

Prietene Scot !
 

Ai fost, eşti şi rămâi acelaşi OM minunat, dar prea sensibil , în cale afară de sensibil. Păi , măi OMULE , trebuie să-mi apăr credinţă, iar părintele Cleopa e al nostru şi de aceea citez din el . Îţi mai spun un "secret", am citat chiar din cărţile trimise de tine prin poştă în urmă cu un an ! Eşti dulce, eşti simpatic, eş ti Protestant , dar eşti Om pentru mine şi cred că asta contează cel mai mult ! Fuguţa înapoi în "camera de discuţii", adică aici. N-am emoţion, căci sunt pe mobil, dar îti trimit un zâmbet MARE ! Te aştept prietene , te aştept ! Cristian

Cristi,te rog din tot sufletul sa nu iti faci nici o grija.Esti un om minunat si un prieten de nadejde.Nu as putea sa te consider niciodata altceva.Nu ai scris tu regulile si faci exact ce as face si eu in locul tau.Inteleg situatia,nu am nici cea mai mica intentie sa te fac pe tine vinovat pt ca iti aperi credinta.Ar fi o nebunie pe care sper sa nu fiu atat de josnic incat sa o pun in practica.Topicul chiar merita sprijinit pentru ca Ioan a avut o idee foarte buna sa abordeze acest subiect,mai ales in ziua de azi.Godspeed prietene :)

Va multumesc, Cristi si Scotland, pentru frumoasa depasire a momentului.
Eu chiar am cerut ajutorul vostru prin propunerea acestei teme. Am ajuns de curand la convingerea ca aici, in Frica de Dumnezeu se pune temelie mare credintei sau se surpa totul. Si am nevoie de ajutor pentru turnarea de fier/beton...:)
Desigur, avem ca sprijn rugaciunea, avem slujbele, desigur. Totusi imi place mult ce scrie aici un batran imbunatatit din vechime (Sfantul Antonie cel Mare):

"Scripturile destule sunt spre invatatura. Dar este inca mai bine a ne indemna si noi unii pe altii intru credinta si a ne mangaia prin cuvinte." (Vietile Sfintilor pe Ianuarie, pag. 311)

(Asta imi pare ca ar merge ca motto pentru intreg forumul nostru!)

Am gasit si "parerea" adminului acestui site , referitoare la tema acestui thread , intr un articol publicat in urma cu ceva timp . Iata continutul articolului :

"Iti poate fi frica de cineva necunoscut sau cunoscut ca fiind un rau factor, dar sa spui ca trebuie sa-ti fie frica de Dumnezeu, dupa cum ne cere Scriptura, pare nefiresc. Si asta pentru ca noi stim ca Dumnezeu doreste sa Se uneasca cu noi, in vreme ce frica ne face sa ne indepartam si sa vedem in cel de care ne-am indepartat pe cineva care ne pune in pericol viata.

Dar frica de Dumnezeu este opusul fricii de lume. Frica de Dumnezeu vestita de Scriptura, este frica de a nu-L pierde, este dorinta de a ramane in El si nu de a ne ascunde de El.

Pana la unirea cu Dumnezeu avem nelinisti si temeri. Sa nu uitam ca si Apostolii, dupa rastignirea lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor (Ioan 20, 19). Se temeau pentru ca Duhul nu se pogorase peste ei. Insa, cand omul a ajuns la unirea cu Dumnezeu, el nu se mai tulbura nici daca lumea intreaga s-ar porni impotriva lui. Ajunge la vorbele psalmistului: "Domnul este luminarea mea si mantuirea mea; de cine ma voi teme? Domnul este aparatorul vietii mele; de cine ma voi infricosa? " (Ps. 26, 1-2).

Multe persoane inteleg frica de Dumnezeu ca frica de pedeapsa. Isi spun: "nu fac asta pentru ca nu doresc sa fiu pedepsit". Aceasta frica este specifica celor care nu au progresat in credinta, caci Sfantul Evanghelist Ioan spune ca "in iubire nu este frica" (1 In 4,18). Cel ce a progresat nu savarseste binele nici de teama de a nu fi pedepsit si nici din dorinta de a fi rasplatit, ci pentru ca isi iubeste Parintele.

Dar Parintii considera aceasta frica de pedeapsa ca fiind "inceputul vietii celei adevarate". Frica de pedeapsa aduce constientizarea pacatelor si vesteste chinurile ce vor urma din cauza acestei false vietuiri. Aceasta frica duce spre pocainta, infranare de pacate si efort de implinire a voii lui Dumnezeu. Cu cat inainteaza omul in aceasta lucrare, pe atat de mult locul fricii este luat de dragoste. Progresul duhovnicesc este descris de Sfantul Isaac Sirul astfel: "Omul, cat este in trandavie, se teme de moarte. Iar cand se apropie de Dumnezeu, se teme de judecata. Dar cand a inaintat deplin, a inaintat in dragoste".

In concluzie, trebuie sa stim ca Dumnezeu nu-si doreste copii fricosi, ci persoane implinite pana la "masura barbatului desavarsit, care este Hristos" (Efes. 4, 13)."
Adrian Cocosila

Mare dar e frica de Dumnezeu. Cel ce o simte, cel ce o experiaza, isi da seama cu adevarat cat de importanta e, cat de mult ajuta in urcusul duhovnicesc. Insa, din nefericire pentru om, exista ispita de a nesocoti acest margaritar duhovnicesc, de a-l calca, porceste, in picioare.

Frica de Dumnezeu ne ajuta sa fugim de pacate. Dupa a mea parere, nu simte dragostea de Dumnezeu cel ce nu a gustat frica de El, cel ce inca se zvarcoleste in pacate de toate soiurile. Nu pot spune ca am dragoste daca inca ma hranesc cu carnea fratelui meu.

Nu ne-am mai sfasia intre noi precum fiarele salbatice daca ar licari in noi teama de Dumnezeu. Nu am mai lucra contra Celui de Sus, nu L-am bate, nu L-am scuipa si nu L-am rastigni, nu L-am omori, daca ne-am teme de El. Dracovenia cea mare e ca, nesimtind frica de El, infigem piroane in mainile si picoarele Lui, avand dragostea pe buze.

Dar ce este Frica de (lui) Dumnezeu?
Risca cineva sa incerce o definitie? (poate parea nepotrivit sa cautam o definitie, o forma scurta pentru o realitate atat de vasta, insa tocmai dificultatea acestui demers poate rodi cu folos, daca nu ma insel prea tare).
Mie imi e greu acum, dar ma voi ispiti sa adun cateva cuvinte...

Nici nu avem voie a risca o nouă definiţie născocită de mintea noastră, căci avem în Sfânta Scriptură o "definiţie" şi chiar mai multe ! ! ! În Iov se spune clar că: "Iată , frica de Domnul aceasta este, înţelepciunea ; depărtarea de rău , este pricepere " . Iar în proverbe găsim :"Frica Domnului este urârea răului ". Mai sunt o grămadă de "definiţii" , dar în Sfânta Scriptură . Ea stă mereu deschisă pentru toţi . . . Ne aşteaptă ! Să ne apropiem cu frică şi dragoste de ea ! ! !

La tema asta cred că nu poate lipsi cuvântul părintelui Rafail Noica, de aici.

Ei da, Cristi, buna recomandarea de a nu inventa sensuri noi, care se departeaza de original, sau, poate mai bine spus de Originar, de Izvor... Nu dorim sa rastalmacim dupa capul nostru, talcuind gresit, riscind sa fim eretici, desigur noi ortodocsii nu ne dorim asta.
Dar erezia este oare doar ce afirmam?
Adica, daca spun o formula corect dar in adancul inimii "rostesc" altfel - lucru pe care il simtim, cand suntem onesti, prin unele semne discrete cunoscute de fiecare (si pe care in mod abuziv si iresponsabil le interpretam mereu ca fiind de la vrajmasul, vai, niciodata din propria stricaciune...) - daca o sucesc in adancul fiintei mele, atunci cum oare se cheama? Bine, nu e erezie, ca la rigoare erezia presupune si afirmatii potrivnice Evangheliei, erezia este o invatatura gresita. Dar nu e, cel putin, un lucru pagubos pentru noi? Nu e in noi o voire straina?
Asadar, fiind un pic mai precaut, mai vigilent spre a nu primi verdictul: "morminte frumos varuite", caut sa cercetez mai in adanc. Si verific prin efortul de a risca o zicere, ca la scoala, cand, spre stimularea intelegerii, spre sporirea tesaturii de sensuri, impingem intentionat elevii sa recreeze lumea! Asta nu inseamna deloc ca ii ispitim sa fie dumnezei, ci pur si simplu tinem cont ca fiecare poarta in e chipul lui Dumnezeu si e capabil sa cugete, sa mediteze, sa riste o aventura a duhului fie si ca exercitiu "de zbor". Apoi e randul nostru sa triem incercarile, sa le dam un sens nobil, sa tragem concluziile. Asa procedeaza un artist al pedagogiei. Restul e dresaj.
Vrea crestinismul sa produca roboti repetitivi? Doamne fereste! E contrar demnitatii umane.
Vrea Biserica sa produca papagali grasi sau oite lesinate, umpluti necritic cu formule neintelese? Doamne fereste! Pe astfel de produse de serie, cu credinta anemica, daca se poate numi credinta ce ruleaza ei, se bazeaza succesul unora care umblu pe strazi si pe la usi cu biblioare contrafacute (eu nu le pot numi Biblia) si care au succes printre oitele noastre slabanogite. Un elev prost, numit tocilar, nu poate rezolva probleme care se abat, sub o forma sau alta, de la algoritmul insusit prin repetitii mecanice.
Adevarul de credinta nu e formula verbala. O sama de cuvinte fara relevanta fiintiala, fara foc viu in ele, fara atingeri bogate ale corzilor sufletesti, fara muzica launtrica, fara perpelire autentica de-ti vine sa urli cand de flacarile iadului cand de desfatari de nespus care bat de la distanta toate grosolaniile lumesti, o astfel de credinta eu nu am la ce o folosi. Nu am fost inviat din morti ca sa devin un sarcofag sau, ma rog, o mumie. Iar crestinismul nu il vad deloc ca pe o imbalsamare ci dimpotriva, este inviere deoarece isi trage forta chiar din Inviere. Din Invierea Domnului care a batut Rastignirea si a calcat moartea.
Asadar, cred ca putem scorni mii si mii de definitii. In scop pedagogic, nu sectar.
Dar, si aici vine valoarea incontestabila a precizarii tale, musai sa revedem apoi textul de baza, si, prin el, Cuvantul.
Sa nu idolatrizam Biblia, ca ne trezim cu ditamai caderea cand ne era lumea mai draga. Ortodoxia nu ramane la Biblie, nu se poticneste de ea, in ciuda faptului ca o numeste Sfanta Scriptura. Nu ne inchinam la Biblie, de care la o adica ne putem dispensa iar unii, fericitii, stim bine ca au reusit aceasta. Ne inchinam la Biblie? Nu, noi ne inchinam numai la Dumnezeu si sfintii Lui prin care insa tot pe El il vedem.
Biblia este un indreptar de mare valoare, urias indreptar si indispensabil noua, de care tinem cont toata viata, ca de o busola fara de care am rataci. Or fi insa unii povatuiti direct de Dumnezeu, dar pentru noi, pentru mine Biblia incep sa inteleg tot mai bine cam ce poate sa imi fie. Dar eu nu voiesc sa ma apropii de ea, eu voiesc sapatrund inlauntru, dincolo de textul sau, de idei sau orice ar tine de lieratura, istorie ori simbolistici, analogii s.a.m.d. Exegeza biblica nu este un sfarsit de drum, vai nu! Ci un mijloc sau, poate, un biet inceput.

Cand am propus sa formulam cateva definitii nu am voit sa indemn la creativitate razvratita, la duhul sectar.
Si nici nu am trecut brusc de partea altor confesiuni, mai "liberale". Ci dimpotriva, nazuiam la o apropiere, prin eforturi personale (si astfel variate), vii, autentice, de insusi mesajul criptic, tainuit in Scriptura.

Nu cred in riscul de a te rataci cand gandesti, cand simti, cand visezi. Daca o faci in cautarea apropierii de Dumnezeu, daca o faci pentru ca simti cum relatia cu Domnul nu poate fi mediocra, atunci risti si te depasesti asa cum bebelusul risca si o apuca la fuga prin casa. Cazind, lovindu-se de obiecte, spargindu-si capul etc. Dar invatind, numai astfel, sa mearga. El stie bine ce face atunci cand noi, din pacate, sarim sa-l protejam si strigam "NU!" prapadindu-i zvacnirea, blocindu-l...
Am avut in copilarie un prieten foarte cuminte. Pana la 14 ani mergea doar cu mamica de mana, peste tot... Nu avea curaj decat sa repete, sa repete, sa repete.
Intr-o zi a indraznit monstruos: a voit sa treaca si el strada, sa ajunga singur la scoala. Pare incredibil dar, prima data cand s-a aventurat sa calce zebra ... l-a calcat o masina. Accident grav, totusi copilul a scapat cu viata. Acum e un barbat intreg la minte si asta doar pentru ca a inteles mai bine decat bietii lui parinti ce i se intamplase de fapt si din ziua aceea nu le-a mai permis, cu pretul vietii, sa ii mai stranguleze libertatea de a fi.
Asa este, de fapt, Dumnezeul nostru. Un astfel de Dumnezeu avem: liber si iubitor de libertate. Razvratirea e cu totul altceva.

Si acum ma lasa te rog sa incerc o definitie! ... :))
Uite, pentru inceput (caci voi slefui, voi reveni cu vremea, inevitabil): frica de Dumnezeu este acea modalitate de fiintare a omului, acea pozitie a credinciosului fata de Domnul, nascuta din mangaierea de nespus a harului, crescuta prin participarea concreta la viata de comuniune a Bisericii, si caracterizata de gingasie extrema, respect tare fata de Domnul, extrema seriozitate a unei constiinte care intelege adanc, pana la os si sange ca fara Domnul nimic nu este si nimic nu poate fi. El, omul.

cam asta ar fi o definitie de lucru, cum mi-a soptit inima.
Am spus ca e caracterizata de gingasie deoarece am fugit odata de la o slujba, o sarbatoare mare, foarte draga mie, pentru ca modul in care se tinea slujba era pur si simplu diktatorial, sau asa mi-a parut mie. Vedeam si nu puteam crede cum se masacreaza sufletul sfintei sarbatori. Mai lipsea pistolul la cap si era gata: incununarea tuturor ereziilor in chiar timpul sfintei sarbatori. Nu asa il simteam eu pe Domnul, nu asa se moaremuceniceste. Nu ar muri nimeni cu draga inima pentru un tiran. Or, s-au jertfit de buna voie milioane de martiri... Din dragoste, iar dragostea este un simtamant extrem de gingas... De aceea detest muzica urlata si ritmurile dracesti. Nu au dragoste, nu apropie suflete ci doar energii nelegate.
Si plecind de la slujba, sfasiat de contradictii caci faceam neacultare, am haladuit prin parc si am deschis o carte cu viata unui sfant. Am plans mult... Apoi am pornit la rugaciune. Si ce am trait era atat de gingas incat m-am oprit, m-am ascuns ca un nebun si, de poti sa crezi, ma traduiam sa nici nu mai respir... De frica sa nu se sparga acel continut extrem de fragil care traia in mine. Era frica mea de Dumnezeu.
Dar am pierdut-o, marlaneste, cum mi-e firea...

Stiu bine ca de ai un strop de ingaduinta pentru mine, vei lua miezul bun al textului meu poate cam patimas... Iar de nu am nici un miez dulce in cuvantul meu, te rog sa imi ierti ratacirea si s-o pui pe seama vreunei adinci neintelegeri si, de-i asa, te rog cu adevarat sa ma povatuiesti.
Domnul sa ne miluiasca! AMIN+

Eu vad chiar aici miezul dulce din cuvant!

Ioane , mi-a mers la suflet postarea ta , e de bun simt , si vine din partea unui Om trecut prin multe focuri curatitoare , un Om calit si la trup , dar mai ales la suflet . Sa dea Dumnezeu sa intalnesc "razboinici" ca tine , caci de mascarici sunt satul pana-n gat , de mascarici care scriu de iubire , iertare , scriu mieros , dar atat si atat de gretos ! Frate , tu sti sa te apropii de suflet chiar si atunci cand combati pe cineva , si pentru asta ma inclin in fata ta !
Da , sa cauti o definitie , dar fara sa te abati de la invatatura noastra , caci exista si acest MARE pericol . Cat despre Biblie , ai perfecta dreptate , caci nu suntem sectari , dar atentie si aici sa nu merem la cealalta extrema . Frumos thread , un thread de zile mari , cu frica de Dumnezeu ( cu foarte mici exceptii ) .

La Pilde spune asa : Cu frica lui Dumnezeu se abate tot omul de la rau. Daca se abate omul de frica lui Dumnezeu de la tot raul, deci frica lui Dumnezeu este prima piedica a pacatului, care impiedica pacatul sa nu intre in sufletul nostru.
Proorocul David, prin Duhul Sfant, ati vazut in Psaltire ca ne spune : Inceperea intelepciunii este frica Domnului si intelegere buna este tuturor celor ce o fac pe dansa. Si iarasi zice Solomon, fiul sau, despre intelepciune mai mult, ca frica Domnului este scoala intelepciunii. Iar Isus fiul lui Sirah, in Cartea intelepciunii lui, spune asa : " Frica Domnului mai presus de toata intelepciunea a covarsit ".

Vedeti, trei prooroci mari lauda frica lui Dumnezeu, care mai de care mai inalt filosofand despre dansa, ca intr-adevar, cum spune si Sfantul Isaac Sirul : Frica lui Dumnezeu este temelia tuturor faptelor bune. El spune ca intelepciunea are doua capete : primul capat este frica lui Dumnezeu si al doilea capat este dragostea de Dumnezeu. Dar pentru ce asa ? Pentru ca toata fapta buna se incepe de la frica lui Dumnezeu si se termina in dragostea de Dumnezeu, care este legatura desavarsirii si treapta cea mai de sus a tuturor faptelor bune, caci mai mare decat toate este dragostea. Dar, ca sa ajunga cineva la dragostea de Dumnezeu, negresit trebuie sa aiba mai intai frica lui Dumnezeu. Ca de aici porneste toata fapta buna : din a se teme omul de Domnul.

Auzi ce zice Duhul Sfant ? Fericit este omul care se teme de Domnul, ca intru poruncile Lui va voi foarte. Ai auzit ? Cine se teme de Dumnezeu, voi este foarte mult sa faca poruncile lui Dumnezeu, adica fapteel bune; dupa cum si cela ce nu se teme, isi da frau liber la toata rautatea si la tot pacatul.

Cine are frica lui Dumnezeu, este ceel mai intelept om de pe fata pamantului. Pentru ca spune Sfantul Grigore de Nissa, marele filosof si fratele marelui Vasile, asa : " Am vazut pe multi oameni care s-au silit sa invete toata stiinta cea din afara, iar in cele teologhicesti, adica in stiinta despre Dumnezeu, nu putin au sporit. Dar fiindca le-a lipsit lor adevarata intelepciune, care este frica lui Dumnezeu, departe s-au facut de Dumnezeu si in mocirla tuturor relelor au ajuns ".

Auzi pe unul ca are doua doctorate, doua licente. Dar auzi ca-i preacurvar, un ateu, un om necredincios, un om fara judecata, fara mila de saraci, fara dragoste de aproapele lui, care da cu piciorul in toata fapta buna si in credinta cea dreapta. Ce-i foloseste lui stiinta cea din afara, daca n-are frica lui Dumnezeu ? Mai bine nu se nastea unul ca acesta, care nu cunoaste pe Ziditorul sau si nu se teme de el in toata vremea, ca sa se fereasca de rau si sa faca binele.

De aceea va spun : ii bine ca omul sa invete carte multa, sa fie si inginer, sa fie si doctor, sa fie si profesor si profesor universitar; sa fie si militar, sa fie si general, ce-a randuit Dumnezeu pentru fiecare. Dar in toate treptele lui sa nu uite frica de Dumnezeu. Ca, daca a uitat de Dumnezeu, mai bine nu mai venea in lumea aceasta si mai bine nu se nastea sa vada atata bunatate a lui Dumnezeu. Cum ne-a dat El noua viata, mintea, aerul, lumina, caldura, ploile la vreme, hrana, belsug, sanatate, vedere, auz, intelepciune si, dupa atatea binefaceri ale lui Dumnezeu, sa inchida ochii ca paserile cele de noapte, care nu vad decat numai la intuneric si sa nu vada pe Dumnezeu, Care este lumina cea neapropiata si locuieste in lumina cea neapropiata.

De aceea am inceput sa va spun : ferice de omul care se teme de Dumnezeu, ca acela este adevarat om intelept si acela va avea fericire si in veacul de acum si in veacul cel viitor.

Cine se teme de Dumnezeu, nu-i place sa ia avutul altuia. Cine se teme de Dumnezeu, nu se duce la femeia altuia. Cine se teme de Dumnezeu, si cu sotia sa traieste in curatie, dupa randuiala Bisericii.

Cine se teme de Dumnezeu, nu face avorturi, nu-i betiv, nu-i tutungiu, nu-i bataus, nu-i ravnitor de avere straina, nu-i nesupus, asculta de stapanirea statului, cinsteste stapanirea, dupa Apostolul Pavel : El da celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frica; si nimanui cu nimic nu-i ramane dator, decat sa iubeasca pe Dumnezeu si pe aproapele.

Cine se teme de Dumnezeu, nu doarme in timpul Sfintei Liturghii, acasa, Duminica. Cine se teme de Dumnezeu , nu lasa copiii sa creasca in faradelegi; ci ii cearta si-i indreapta, ii invata sa se inchine lui Dumnezeu, sa posteasca, sa mearga la biserica si sa duca viata curata in familie. Cine se teme de Dumnezeu, nu pierde vremea in desert. Ori lucreza, ori se roaga lui Dumnezeu, ori citeste Sfintele Scripturi, ori cugeta la judecata viitoare, la moarte, la rasplata, la fericirea raiului si la iad.

Cine se teme de Dumnezeu, iubeste pe tot omul si ajuta pe tot omul cu multa dragoste, cand este in necazuri. Cine se teme de Dumnezeu, nu cruta averea sa o dea la saraci. Cine se teme de Dumnezeu, are mare frica, nu numai sa nu greseasca cu lucrul sau cu cuvantul, lui Dumnezeu, ci si cu gandul. Dar de ce ? Stie ce zice Duhul Sfant : ca Dumnezeu pe cele mai inainte gandite ale noastre le-a vazut si le vede.
( Parintele Cleopa )

Da, o definitie pentru frica lui Dumnezeu este destul de greu de dat pentru ca ea este o stare interioara si nu un obiect exterior. Ca, se spune, o definitie e cea care delimiteaza, adica pe baza ei identifici un obiect de alt obiect. Dar, inteleg ce vrei sa spui, doresti mai mult niste caracteristici, niste elemente pe baza carora sa o poti identifica mai bine. Eu o sa dau doar semnificatia ei pentru mine, nu pot sa o fac la modul general. Si o sa o leg de cuvintele din Biblie care m-au marcat cel mai mult: "Eu sunt lumina lumii ..". Inchipuieste-ti, draga Cezar, o noapte intunecoasa si cineva bajbaind pe un teren necunoscut. In stanga si-n dreapta, inainte si inapoi, tot felul de viroage, maracini, gropi sau prapastii. Deodata o lumina puternica vine de Sus si tu incepi sa vezi bine peisajul. Incepi sa te orientezi. Lumina te si ghideaza sa gasesti cararea cea buna si incerci, pe cat poti, sa mergi pe ea. Simti atunci o mare bucurie ca ai gasit cararea cea buna dar, in acelasi timp, simti si o frica interioara, nu de jivine sau animale salbatice ce te-ar putea ataca, nu, ci o frica de a nu se stinge Lumina aceea. Sa nu ramai din nou pe intunerec!
Aceasta e pentru mine frica lui Dumnezeu.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Este o TEAMĂ ! Cred că-i mai bine astfel , pentru a delimita FRICA de TEAMĂ ! Această TEAMĂ , este însăşi flacăra de veghe a treziei noastre .

Pentru mine, frica de Dumnezeu înseamnă că El ar putea să dea drumul firului vieţii mele în trup exact când eu sunt deasupra prăpastiei.