Vamesul si fariseul
 

Cand aud aceasta pilda imi vine in minte tema smereniei si a mandriei. Dar am intlanit la Sfantul Nicolae Velimirovici alte intelesuri: sanatate si boala.

El spune ca cei doi au mers la templu sa se roage:fariseul nu se vedea pe sine pacatos, in vreme ce vamesul da. Si spune ca Biserica este asemenea unui spital, unde bolnavii vin sa-si marturiseasca boala in fata doctorului pentru a primi vindecare. Greseala fariseului sta in faptul ca el se aseamana cu un om sanatos care merge in fata doctorului pentru a se lauda cu sanatatea lui. Aici greseste, in delirul bolii sale, nu mai stie ca este bolnav.

In Biserica nimeni nu trebuie sa se creada pe deplin sanatos sau sa se laude cu sanatatea sa. In Biserica omul trebuie sa-I arate lui Dumnezeu ranile si sa ceara de la El vindecare. Asta a facut vamesul si de aceea s-a intors mai indreptat la casa sa.

Ieri la predică preotul a spus că fariseul ar fi trebuit să se compare cu drepţii Vechiului Testament, de exemplu cu Avraam, nu cu păcătosul care era cu el în templu. Aici e greşeala lui, pentru că nu trebuie să găsim justificări pentru ceea ce sîntem, ci să căutăm a fi mereu mai buni, căci bunătatea nu are o limită superioară la care să ne oprim.

Cît despre vameş, mă întreb: a plecat mai îndreptat decît era el însuşi înainte sau mai îndreptat decît acel fariseu? Eu cred că este vorba despre situaţia proprie, adică starea sa duhovnicească s-a îmbunătăţit relativ. Este posibil ca fariseul, care la urma urmei era un om drept (înţelegînd dreptatea lui în lumina Legii Vechi), să se fi întors acasă mai drept decît vameşul, dar nu asta este morala pildei.

Dacă sîntem păcătoşi - şi sîntem - nu trebuie să continuăm a comite păcate şi să ne "smerim" că "ce păcătoşi sîntem", ci să înfăptuim dreptatea Legii Noi, avîndu-L ca referinţă pe Hristos, smerindu-ne cu adevărat că nimic nu facem de la noi putere, ci toate sînt cu mare ajutor de la El.

Cred ca fiecare dintre noi oscileaza pe parcursul vietii intre "vames" si "fariseu".

la inceput, dar cu timpul e cazul sa ne stabilim undeva ! de preferat niciunul ! adica nici vames, nici fariseu.

Sa ne daruiasca Dumnezeu putere sa fim asemeni vamesului din pilda. Sa ne intoarcem de fiecare data de la Biserica mai indreptati. Deci, e de preferat sa fim ca acest vames - om al pocaintei si al smereniei.

Nu e important sa spunem ca s-a intors mai indreptat decat fariseul. Important e ca nu s-a intors cum a plecat. Pe de alta parte a spune ca s-a intors mai indreptat decat fariseul riscam sa luam atitudinea fariseului - comparatia.

un vames pocait! nu orice vames!

Evident că e vorba de îndreptarea lui. Insuşi Mântuitorul, în pilda Sa ne arată greşeala de a ne compara cu alţii. Atunci cum să fie vorba de îndreptarea lui vs fariseu?
Vorba aia: "fiecare pasăre pe limba ei piere!"

Atentie ca personajele nu sunt in alb si negru!
Trebuie sa avem faptele bune ale fariseului si smerenia vamesului!
Reiau:
"Cantarea a 5-a a Utreniei zice: "Sa ne sarguim a urma virtutilor fariseului si a ravni smerenia vamesului, urand ceea ce este nepotrivit la amandoi, adica trufia si pierderea".Poate ca de aici ar trebui sa reanalizam taina vamesului.Si calitatea rugaciunii pe care o inaltam dinaintea lui Dumnezeu.Caci, iata, chiar model, vamesul nu este decat o treapta, un fustei la scara duhovniceasca a modelului Hristos, cea de la care incepe urcusul.Scurtimea rugaciunii sa fie valoarea pentru care parintii au ales aceasta evanghelie de inceput de cale a virtutilor ? Sau constiinta pacatoseniei, adica parte din om, care mereu si mereu i-aduce aminte ca este chipul slavei lui Dumnezeu ? Ca viata lui ca om este darul al carui Daruitor tine toate ?"


http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...14-b1-p983.htm
__________________

Asa este. Sfantul Ioan Gura de Aur spune intr-o cuvantare a sa despre smerenie, ca smerit cu adevarat nu este atat omul care isi vede pacatele, cat cel care traieste virtuos, dar se considera pe sine a fi cel mai pacatos dintre oameni.

Exista trepte in smerenie. Iar smerenia vamesului (re/cunoasterea pacatelor) este numai inceputul urcusului duhovnicesc. De aceea, Biserica a si randuit aceasta pilda la inceputul acestui nou urcus spre Inviere, la inceputului Triodului. Pentru ca noua, chiar si aceasta smerenie, ne lipseste.

Inaltimile smereniei sunt atinse insa numai in masura in care Il cunoastem pe Hristos. Cu cat omul devine mai unit cu Hristos, in chip real, nu prin inchipuirea de sine a fariseului, cu atat devine mai smerit.

Fariseul i-a pus inainte lui Dumnezeu faptele sale cele bune, iar vamesul - inima sa.

Fariseul nu vedea murdaria sufletului sau, fiind preocupat sa-si contorizeze atat faptele sale cele bune, cat si nelegiuirile celorlalti. Nu venise la Templu pentru indreptare, pentru ca nu se socotea pacatos, ci drept. Venise sa-si etaleze "virtutile" si sa mai bifeze o fapta buna: rugaciunea in Casa lui Dumnezeu.

Daca si fariseul s-ar fi apropiat cu adevarat de Dumnezeu, ar fi rostit rugaciunea vamesului. Daca ar fi lasat harul sa-i incalzeasca inima, ar fi constientizat - asemenea vamesului - ca este un vierme, un mare pacatos, neindraznind nici macar sa-si ridice ochii catre cer.

Spiritualitatea ortodoxa da marturie ca poate exista chiar o "fatarnicie nefatarnica". La polul opus al "aluatului fariseilor" nu se afla "aluatul vamesilor", ci acela al nebunilor pentru Hristos.

Fariseul si nebunul pentru Hristos sunt doi "maestri" ai disimularii. Primul este lup imbracat in piele de oaie. Celalalt este oaie imbracata sub chipul lupului. Roadele lor sunt insa atat de diferite.

Mantuitorul numeste lauda de sine a fariseului - rugaciune. Te mira cum o insiruire de aprecieri venite din partea fariseului sunt numite de Hristos rugaciune. Dar sunt numite asa pentru ca rugaciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu, chiar daca in cazul fariseului nu e una de laudat si de urmat. Sa ne fereasca Dumnezeu sa facem din rugaciune un mijloc de a-i atrage atentia lui Dumnezeu asupra faptului cat de buni suntem comparativ cu altii.

Mai mult, putem observa ca in pericopa evanghelica in care este cuprinsa pilda vamesului si a fariseului, cel din urma nu este nicidecum acuzat, nu este supus in vreun fel osandei de catre Dumnezeu. Nu se spune decat ca vamesul "s-a intors mai indreptat (decat fariseul) la casa sa". Insa Mantuitorul conchide: "cine se va inalta, pe sine se va smeri, si cine se va smeri, pe sine se va inalta". Fariseul cade intr-un fel sub propria-i osanda.

Pe Dumnezeu Il doare nestiinta si neputinta noastra in rugaciune. Ne rugam adesea in chip patimas, adresandu-I-ne cu indrazneala de pe "piscurile virtutilor". Dar acest act, in sine, nu este decat o cadere ce ne zdrobeste launtric cu totul.

In predica de ieri, Parintele a subliniat faptul ca omul mandru este un om bolnav. Starea normala, fireasca, a unui om este aceea de smerenie, pe cand mandria te rupe de lumea reala.

In aceasta pilda intelegem cel mai bine ce inseamna smerenia, cum trebuie sa fie un om smerit. Parintele mai spunea ca smerenia nu inseamna sa te lasi calcat de toti in picioare, ci este capacitatea de a te vedea asa cum esti si de a te purta in consecinta. Mai sublinia Parintele ca langa oamenii smeriti te odihnesti, parca nu iti vine sa te mai desparti de ei, sunt adevarate comori.