Fiul risipitor
 

In legatura cu tema Fiului risipitor as dori sa amintesc doua lucruri pe care le-am auzit in predica de ieri de la biserica: fiul risipeste fara sa fi adunat, caci averea pe care o primeste este un dar si ca nu este de ajuns sa te trezesti din pacat ("si-a venit in fire"), este important sa te si desparti de el: "ma voi duce la tatal". Bine au spus parintii: cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc. Astept si alte idei pe tema fiului risiitor.

Fiul risipitor are un tata credincios. Are o baza. Are niste valori morale de la care pleaca si la care se poate intoarce. Daca ar mai fi trecut cateva generatii, n-ar mai fi avut. Daca s-ar fi impreunat cu desfranate si ar fi avut copii cu ele, ar fi fost mult mai greu ca acestia sa se intoarca in calea cea buna. Poate doar printr-o intamplare intamplatoare, unii din urmasii lui ar fi ajuns sa se mantuiasca ori prin apropierea de vreo biserica, ori prin intermediul unui consort/consoarte credincoase. Poate unul din frati ar fi exemplu si pentru ceilalti, dar nu pentru toti. In orice caz, norocul fiului risipitor a fost ca a avut destul "ulei in candela" ca sa-i ajunga lumina sa gaseasca drumul spre casa. Dar nu stiu insa la cate generatii ar mai fi ajuns.

Pilda Fiului risipitor are multiple chei ermineutice posibile. Din perspectiva Fiului risipitor, ea ne vorbeste de vederea pacatelor si drumul pocaintei. Din perspectiva tatalui, ne arata cat de concret se manifesta dragostea si iertarea parinteasca. Din perspectiva fratelui cel mare, ne invata ca poti in continuare risipi virtutile, stand la sanul tatalui. Ca desi te bucuri din plin de averea sa, poti ramane ingust in intelegere si simtire.

Pe parcursul vietii avem, de cele mai multe ori, ocazia sa ne identificam cu fiecare din aceaste ipostaze. In oricare ne vom afla insa, trebuie sa avem raspuns bun, urmand calea cea buna.

Noua ni s-a spus ca noi tatal din parabola este chiar Tatal nostru cel Ceresc, iar noi suntem ori fiul risipitor, ori fiul cel mare.
Fiul risipitor este cel care se emancipeaza, devine individualist, dar in final isi revine in sine si se intoarce la Tatal. Fiul cel mare face trimitere si la Cain, care se intoarce de la tarina, si pe care il prinde invidia fata de fratele sau. Prin extensie, fiii cei mari sunt(em) si cei formalisti, care indeplinesc (indeplinim) ritualul religios exterior, dar nu mai vad (vedem) si nu il mai ajuta(m)/ iubesc (iubim) pe fratele nostru.

Eu nu m-am regasit niciodata decat in ipostaza fiului risipitor, si mai exact in hranirea cu roscoave. Caci din pacate desi mi se pun in fata bucate imbelsugate, eu tot cu laturi dau sa ma hranesc.

Secretul nu sta, intr-adevar, in a constata ca ne hranim cu roscoave, ci a dori ceva mai mult si a avea curajul de a ne scarbi de o asemenea hrana neindestulatoare.

Mi se pare extraordinara o ilustrare a fiului risipitor in viziunea lui Ilia Glazunov.


http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...l-son-1977.jpg

Sa retinem ca fiul risipitor dorea sa se hraneasca cu roscove, dar nimeni nu-i dadea. Asa ca diavolul te ajuta sa-ti cheltuiesti averea, sa-ti pierzi darurile, dar cand vine vorba de a te hrani, nu-ti da nici macar din cele ce se cuvin animalelor. Hrana te sustine in existenta, ori diavolul nu doreste decat moartea omului.

Doreste moartea spirituala, pentru ca de cea fizica avem cu totii parte.
Preotul spunea odata ca porcii sunt pacatele, iar roscovele sunt ceea ce simte omul dupa pacat. Din ce imi amintesc spunea ca la inceput roscovele sunt dulci apoi amare, la fel ca si pacatul, la inceput ne simtim bine cand il repetam apoi ne lasa un gust amar. De aceea spune ca fiul risipitor nu mai avea parte nici de dulceata pacatului macar. O data cu repetarea starea de bine incepe sa dispara tot mai mult, ramane doar obisnuinta si nevoia de a-l repeta.
In slujba de anul acesta preotul spunea ca fiul risipitor e cel ce vine in ceasul al doisprezecelea, ca talharul de pe cruce sau alti pacatosi ajunsi sfinti. Fiul de acasa e cel ce cade chiar la sfarsit, care pana atunci a facut fapte bune dar probabil s-a increzut prea mult in faptele sale.

Una din talmacirile acestei pilde este aceea ca in raport cu Dumnezeu, ii putem fi ca niste fii, argati, sau robi. Adica sa-L ascultam din dragoste, din obligatie sau de frica. Fiul din poveste, care ajunge rob diavolului, vrea sa se intoarca la tatal lui macar ca argat, dar este primit ca fiu.
Nu stiu unde ne plasam fiecare dintre noi vizavi de Dumnezeu, dar e tragic cand constatam ca ne purtam ca robi sau argati fata de ai nostri sau chiar fata de noi insine. Adica cand constatam ca facem anumite lucruri numai din obligatie sau de frica, nicidecum din dragoste sau placere...

Aici e lucrul minunat. Sa te vezi mic si Dumnezeu iti iese in intampinare. Ne lipseste smerenia. La noi este prezenta peste masura indreptatirea de sine.

Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu.
Nu vad tragismul situatiei.
Tragic este sa fii rob la porci (porci - patimi).
Eu tare ma tem ca nu sunt in stare sa-L ascult pe Dumnezeu nici din teama.. Tot ce vreau eu fac (la porci pazesc).

Tragic e ca ajungem cateodata sa ne fie mai frica de restul lumii si de patimile ei, decat de Dumnezeu insusi. (El poate ne iarta, pana la urma, dar seful nu ne iarta daca nu ajungem la timp, copii si sotul daca nu le dam de mancare, etc...pana si porcii s-ar putea sa fie cam suparati...)

Desi fiul cel mare a stat langa tatal sau, nu se aseamana lui. Cand fiul risipitor revine la casa de unde plecase, fratele cel mare nu merge sa-l intrebe pe tatal sau de ce este sarbatoare, intreaba o sluga. Asta ne arata ca el era mai debraba un argat decat un fiu.

E de retinut ca Scriptura ne vesteste fratele cel mare era plecat, ca nu era acasa, motiv pentru care nu poate iesi impreuna cu tatal in intampinarea fratelui. De aici putem deduce ca el savarsea o lucrare straina de cea a tatalui.

Foarte miscatoare in pilda fiului risipitor este si asteptarea tatalui. Desi ea nu este afirmata in mod direct, se arata in faptul ca tatal il zareste de departe pe fiu si ii iese in intampinare. Ar fi putut sa "piarda" intoarcerea fiului, asemenea fratelui cel mare, prins fiind cu alte preocupari. Insa tatal nu cunoaste indiferenta, intrucat iubeste. El vegheaza, este vigilent, trezvitor.

Dumnezeu ne asteapta pe toti, caci cu adevarat "El nu are pe nimeni de pierdut".

Azi s-a publicat pe site "Fratele fiului risipitor". http://www.crestinortodox.ro/sarbato...or-135476.html

Pe fratele fiului rispitor nu-l vad invidios pe fratele sau, nici rau, ci mai degraba dezamagit, traieste drama celui care se sacrifica, ramane acasa langa parinte, il ingrijeste, ca apoi sa simta ca parintele nu-l apreciaza pentru asta, considerand ca e firesc sa fie asa, tot cel neascultator ii este mai drag. Evident greseste, insa in acel moment el nu s-a simtit iubit, de aceea s-a maniat, iar dezamagirea ce o resimte fata de parinte este mai mare decat bucuria revederii fratelui, incat nu poate efectiv sarbatori, ca-i prea necajit in sinea lui, de aceea nu intra (Luca 15:28) Nu inteleg de ce e vazut de multi, inclusiv de autorul articolului ca "personajul negativ", mie nu mi se pare, din contra, traieste si el o drama. Tatal are partea sa de vina daca nu si-a aratat afectiunea fata de fiul mai mare astfel incat acesta sa o resimta, sa se simta ca "fiu" al sau. El trebuie sa fie tata pentru ambii.

"Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei." (Luca 15:29) Asta dupa mine nu-i invidie pe relatia tatalui cu celalalt frate, ci e dezamagirea de a nu fi iubit, e o constatare extrem de dureroasa a relatiei sale cu propriul parinte. Reprosul "mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat" imi denota dezamagire, constatarea sa ca el nu e iubit de tata, oricat de bun ar fi, orice ar face.

Poate ca nu este invidie, insa, din pricina unui mod mai lumesc de a privi lucrurile, nu se poate articula la taina "invierii" fratelui. Sa nu uitam ca tatal ii spune acestuia despre fiul risipitor, "mort a fost si a inviat". Apoi, lui i-a ramas gandul tot la iedul pe care l-ar fi putut manca cu prietenii.

Fratele cel mare, este rupt intrucatva de intregul context, din moment ce este nevoie ca tatal sa-i reaminteasca faptul ca toate ale sale, sunt si ale lui.

Iubirea
 

Iubirea este ceea ce-i lipseste fratelui, nu ceea ce nu primeste din partea tatalui! Ca sa fii iubit trebuie mai intai sa iubesti tu, iar cand iubesti, nu te mai intereseaza daca esti iubit sau nu pentru ca esti fericit! Te bucuri pentru fratele tau mai mult decat pentru tine. Poti sa fii iubit de mii de oameni, daca TU nu iubesti nu esti fericit!! Iar daca mai suferi si de boala invidiei, atunci esti chiar pierdut...
Nu cred ca el i-a cerut vreodata Tatalui sa-i dea un ied sa se veseleasca cu prietenii sai si nu I-a dat! Daca nu a cerut, Tatal a considerat ca nu-si doreste acel lucru, nu? Daca cerea, cu siguranta ca ar fi primit, nu unul ci doi sau chiar mai multi...
Este doar o parere legata de acest subiect.
Doamne ajuta tuturor!

De foarte multe ori m-am gandit la aceasta pericopa evanghelica. E adevarat ca in ultimul timp, parca altfel vad lucrurile...
Multe sunt de spus aici si mi se pare ca in esenta sunt cuprinse toate poruncile dumnezeiesti... Lumea e plina de fii risipitori, dar si de frati neiertatori... Uneori vad in fratii nostri stilisti acea "neiertare", acea neinduplecare, acel scepticism fata de "harul bisericii pe nou"... Mi se pare o asemanare foarte mare cu pilda vamesului si fariseului... De fiecare data este vorba de neiertare si de lipsa de dragoste fata de aproapele, cand Tatal asta ne cere prin jertfa Fiului Sau!
Practic vorbind, noi... unde ne situam? Ce suntem de fapt? Daca spunem ca suntem fii risipitori, ar trebui sa ne intrebam cat mai ratacim asa! Daca suntem in Casa Tatalui, care este reactia noastra fata de fratele "plecat", poate din ignoranta, poate din suparare, poate din lipsa de maturitate?... Cred ca este extrem de dureros sa nu-ti poti ierta fratele, sa nu-ti sangereze inima dupa pierderea lui, sa nu te bucuri fiindca a reaparut si sa te gandesti ca de-acum va trebui sa imparti "ce-i al tau" cu el!... Dar... ce ne apartine oare pe lumea asta? E ceva al nostru? "Ale Tale, dintru ale Tale..." Cu ce plecam "dincolo"? Povestea cineva zilele trecute cum un preot avea mare nevoie de doua gaini pentru rezolvarea unei probleme bisericesti si a trimis femeia de la lumanari la doi oameni in sat care erau mai instariti, oarecum. Primul n-a stat pe ganduri, dar al doilea care avea curtea plina cu gaini mari si frumoase, a gasit un motiv oarecare sa nu dea. Dupa doua zile, celui care a refuzat, i-au murit toate gainile. Eu cred ca atunci cand imparti cu toata inima cu fratele tau (chiar daca altadata a fost un ticalos cu tine), de fapt cu Dumnezeu imparti, iar El nu-ti va ramane dator...
Si iarasi spun: unde ne situam noi in aceasta pilda? Cati din fratii nostri nu sunt constienti de "foamea" dupa Tatal? In sinea lor, foarte multi tanjesc sa se intoarca "acasa", dar se cramponeaza de "imagine"... "Ce-o sa zica lumea?" Acest "fals EU" in fata lumii, ca si cum ar conta mai mult decat astampararea "foamei"... De cate ori nu auzim: "As merge la biserica, dar cand ma gandesc ca se uita toate babele la mine susotind cate si mai cate, prefer sa ma rog acasa!" Sau: "La ce sa merg daca cutare care face atatea lucruri urate, merge si el, dar nu-l vad mai indreptat decat mine, ci dimpotriva?" Ma intreb, daca fiul risipitor ar fi banuit cata suparare ii va face fratelui ramas acasa, ar mai fi dorit sa se intoarca? Gandul ca prin hotararea noastra am putea supara sau rani pe cineva, de multe ori ne face sa renuntam la cea mai de pret comoara...
Dragostea asta este atat de simpla si totusi omul, prin urzelile vrajmasului, o face atat de complicata!...

In orice om robit de patimi poate exista un fiu risipitor, o persoana care "risipind" isi vine in fire sau care numai risipind ajunge la regasirea de sine care aduce cu ea pocainta. Bine e sa nu facem drumul pe care l-a facut fiul risipitor ca sa ajungem la pocainta, pentru ca e posibil sa facem doar drumul spre "risipire", nu si drumul spre "casa".

Stii ce e ciudat in ecuatia asta? Faptul ca noi ne identificam in doua locuri deodata! Pe de o parte ratacirea, iar pe de alta lipsa de dragoste si egoismul fata de cel de langa noi (in acceptiunea noastra - fiu risipitor), care nu se identifica intru totul cu gandirea noastra, drept pentru care Dumnezeu n-ar trebui sa-l iubeasca (...la fel de mult). Doar pe acest biet forum sunt atat de multe dovezi de neparticipare la iertare si deci la "sarbatoare", incat orice cuvant in plus e de prisos...
Chiar am observat ca nimeni n-a scapat de aceasta inselare. A fost de-ajuns ca cineva sa fi gresit odata, pentru ca mai tarziu sa fie trecut la categoria celor: "Ma lasi?!?" Care este reactia citirii unui mesaj, cand stim ca el a fost scris de cineva cu care macar in principiu suntem de acord si care este reactia pentru exact acelasi mesaj, daca persoana este clasificata ca apartinand "fiilor risipitori"?...

Este o pilda cu foarte multe intelesuri.

Punctele FUNDAMENTALE ale invataturii sunt:

1. Ca Tatal isi iubeste foarte mult fiul, si ca a creat o legatura puternica intre el si fiu.

Asta este fundamentul legaturii familiale: ca fiul sa-l recunoasca in tata ca iubitor, intelept si ca este intotdeauna langa el si-l ajuta.

Orice parinte are obligatia morala si evanghelica sa nu se transforme intr-un bicisnic care isi nenoroceste copilul cu insulte. Nu poate sa fie un tata prea permisiv dar nici un cioban prost care da cu bata de dimineata pana seara in copil.

Fundamentul familiei este crearea unei temelii de incredere pe care copiii sa o aiba in parinti.


2. Fara aceasta temelei, copiii NU se vor intoarce la parinti. Parintii nu sunt dusmanii copiilor, nu sunt numai cei care pun piedici, ci sunt si un resort de sprijin si ajutor.

Parintele este cel care il invata, ii pune limite, dar este si cel la care copilul trebuie invatat sa apeleze.


Asta mi se pare invatatura fundamentala aici:
INVATA PE COPILUL TAU, CA TU, PARINTELE LUI, IL AJUTI TOTDEAUNA.
Copilul sa apeleze totdeauna la tine.

Invata copilul ca atunci cand greseste, orice face, sa vina la tine.


3. Dar o alta invatatura este urmatoarea:
- parintele trebuie neincetat sa dea o invatatura serioasa copilului; Hristos ne spune asta de multe ori, dar nu direct.

Tanarul bogat - avea o educatie morala profunda; el nu incalcase legea niciodata. Avea parinti foarte foarte intelepti, care l-au invatat temeinic legea, si care l-au constientizat clar:

- ce este pacatul
- ce inseamna binele
- cum se aplica
- sa fie echilibrat.
- sa isi asume ce face in viata

4. Pilda asta a fiului risipitor, mi se pare foarte mult o pilda care ne constientizeaza asupra educatiei care trebuie sa o dam (si de cele mai multe ori nu o dam) copiilor nostri.


5. Restul invataturilor:
- copilul se intoarce din greseala
- parintele il primeste in iubirea parinteasca
sunt o consecinta a educatiei.

Mesajul meu este: tineti in familie un echilibru puternic, vorbiti frumos in familie, educati-va copiii sa fie echilibrati in viata, si sa caute intotdeauna si povata voastra.

O lesa prea scurta pentru un copil va avea consecinte gresite.
In cazul asta parintele si-a lasat copilul sa incerce pe pielea lui raul.


6. Dar mai este un lucru de invatat: fiul risipitor nu a omorat, nu a talharit. S-a desfranat, adica s-a jucat, dar nu a facut nebuniile mari ale vietii.
Greselile lui arata totusi ca educatia lui l-a impiedicat sa greseasca pana la capat.

Educati-va copiii si iubitii. Nu-i iubiti gresit, dar creati o legatura corecta, de incredere intre parinte si copil. Fiul are nevoie de timp pana sa ajunga la intelepciuna tatalui.

Este un punct de vedere, dar din pacate "rezolva" doar partea morala de comunicare in societate. Acest punct de vedere vizeaza doar pe cel care a ales sa plece... Daca ar fi sa putem "radiografia" omenirea, procentul celor care raman alaturi de Tatal este de 0,0000001% (dar poate si aceasta cifra este considerata prea mare...) Altfel spus, daca eu le las zilnic copiilor mei cate o lista cu cele bune si cele interzise, aproape cu certitudine voi culege roadele cu lacrimi de durere.
Ma intreb daca s-ar putea inventa vreun instrument care sa-i trezeasca omului dragostea in detrimentul egoismului?