Sa ne intrebam constiinta...
 

Doamne ajută!
Întrebarea repetată în diverse teste de personalitate "care sunt calităţile şi defectele tale?" îmi pare deosebit de interesantă din punct de vedere creştin căci, încercând să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne autoanalizăm, vom reuşi, prin harul lui Dumnezeu, să luptăm mai uşor contra tendinţelor negative din noi şi să progresăm în ceea ce ne apropie cât de cât de idealul desăvârşirii.
Recunoscându-ne calităţile, n-avem motive de mândrie, pentru că orice realizare este un dar, un rod al conlucrării noastre cu Dumnezeu (cf. In15, 5), iar recunoaşterea propriilor defecte nu va constitui pentru noi o ispită de a deznădăjdui, căci toate le vom putea întru Hristos, Cel Care ne întăreşte (cf. Filipeni4, 13).

Aşadar, vă propun - dacă nu vi se pare prea aiuristică ideea - să încercăm să schiţăm o listă cu... să spunem 5 calităţi şi tot atâtea defecte ce ne caracterizează personalitatea. Ce ziceţi?
Promit să mă gândesc şi eu şi să scriu lista cât mai repede posibil. :)

Numai bucurii!

Da,ideea nu e chiar rea. Parca am fi la testele psihologice :1: Despre calitati ce pot sa spun,ma feresc a mi le zice sau la a incerca sa mi le identific,mi-e ca nu cumva - involuntar - sa o dau in fariseism. Iar cu defectele... cel mai bine ni le vede altcineva! Asta o spun si sfintii parinti.

Foarte interesant acest topic. Foarte instructiv si foarte util.

...

Revin.

Nu prea înţeleg: ce este ziditor pentru voi ştiind că eu (generic spus "eu") sunt beţiv, afemeiat, hoţ sau, din contră virtuos, smerit, cu frică de Dumnezeu.

Nu e ziditor dar un pic de barfa n-a omorat pe nimeni .:1:

Ăsta-i joc de copii. Numai că, ar cam trebui să ne-ndreptăm atenția mai mult către rugăciunea lăuntrică, spre lupta cu patimile ce ne stăpânesc, și nu să facem castelașe din cuvinte cu lopețica minții noastre rătăcite, căci s-ar putea să vină valul să ne ia cu tot cu jucării. Ș-atunci nu vom mai putea striga după niciun ajutor, iar să înnotăm nu vom ști, vremea când puteam să învățăm fiind amarnic irosită cu liste și schițe amăgitoare. Moartea vine mâine să ne smulgă din iluzoria trăire, iar noi comparăm calitățile și defectele, balansând și contrabalansând, înșelându-ne în schimburi de plăsmuiri ziditoare. Am gâlgâit o dată, de două ori, și gat-am fost. Toate sunt cenușă. Și listă, și cuvinte, și analize, și idealuri, și zidiri...

Iartă-mă! Te rog nu te supăra pe mine. Nu vreau să te mâhnesc. Știu că ai intenții bune, dar la Dumnezeu, mergem cu fapta. Mergem cu trăirea. Așa cum spune și părintele Arsenie Papacioc că trebuie să avem o stare de prezență continuă, noi trebuie să fim tot timpul cu mintea la Dumnezeu. Să transformăm fiecare lucrul al nostru într-o rugăciune. Să nu irosim timpul. Să prețuim fiecare secundă, dăruindu-i-o lui Dumnezeu, prin fapte bineplăcute Lui. Să ne cercetăm inima, prin rugăciune, și să încercăm să tăiem din spinii patimilor ce-o schilodesc. Să încercăm să dăruim în fiecare clipă ceva... Dăruind vom dobândi.

Nu văd rostul acestei liste, cu atât mai mult cu cât trebuie să facem schimb între noi. Interesant o fi, dar în niciun caz util și instructiv.

Calitate. Un măr prea frumos, și pe dinăuntru găunos. Un cuvânt prea mare pentru mine. Prea periculos. Și atât de fad. Dar, într-adevăr, pare la îndemână și-mi place să mestec la el...că sunt prost. Mă joc de-a conștiința. Vorbesc de mine.

Pocăință. Smerenie. Nădejde. Ia te uită! Așa da cuvinte. Parcă m-ar pălmui, ș-apoi m-ar mângâia. Ceva îmi spune că-s mai pline de adevăr și mai vii decât toată viețuirea mea de până acum.

Iertați-mă! Maica Domnului să vă miluiască!

Cunoaste-te pe tine insuti. - proverb cu radacini in Sf.Scriptura

Nu toata lumea a fost pusa in fata unui test psihologic la admitere, la angajare sau pentru confirmarea unui post deja ocupat. Nu toti au trecut prin aceasta emotie. Sa fii pus in situatia de a da tot ce poti din tine precum atentie, coerenta, capacitate de memorare, putere de concentrare si toate astea in contratimp.

Personal, datorita meseriei mele, sunt foarte obisnuit cu aceste teste. Insa cel mai mult imi plac cele care scot in evidenta si descriu persoana ta launtrica - omul din tine. Astfel sunt concepute aceste teste in asa fel incat, daca nu esti sincer cu tine insuti, se observa imediat.

Probabil autorul topicului s-a confruntat cu asemenea teste si a descoperit faptul ca la un moment dat este "interogat" si nevoit sa scrie negru pe alb ceea ce pana atunci tinea pentru sine: taina inimii lui si personalitatea sa care erau cunoscute numai de el, de cei mai apropiati lui sau de cei inaintea caruia sa mai marturisit (un parinte, un prieten apropiat sau chiar un duhovnic).

Esti pus oarecum in incurcatura atunci cand, deruland paginile testului, vezi o intrebare in care ti se cere franc, direct sa spui despre tine 3 calitati dar si 3 defecte. Cat va fi in raspunsul final subiectivism si cat va fi obiectivism?

Pe mine foarte mult m-a ajutat aici "experienta" mea, ca si crestin, in partasie cu Dumnezeu. Petrecerea timpului in rugaciune nu este numai cerere, rugaminte sau exprimarea unei anumite dorinti. Ci este si multumire si lauda la adresa lui Dumnezeu. Este o partasie reala intre tine si Dumnezeu. Atunci intri in contemplarea maretiei Sale si in adorarea Aceluia care S-a autodenumit Tatal tau. In acest rastimp petrecut inaintea Lui nu poti fi altfel decat sincer si deschis cum poate nu constientizezi sa mai fi fost vreodata. Mie unul mi-a folosit experienta din rugaciune la aceste teste si am stiut ca raspunsul meu a fost obiectiv.

Interesant topic.

Ce face mă????

Daca eram de fata cum reactionai?

Hihi, eu cunosc un joc si mai frumos din copilaria mea. Sa gasesti cinci calitati ale unei persoane pe care nu prea o inghiteai si careia ii gaseai oricum defecte! :)

Da, intrebarea despre calitati si defecte ar putea fi gasita intr-un interviu pentru angajare... numai ca nu oi spune ca esti lenes, somnoros si cartitor daca vrei sa te angajezi undeva! :)))

Dar pentru ca sa nu se tulbure prea mult inima in tine, ca sa nu te poticnesti de adevar si sa nu gresesti astfel fara voie, iata sursa celor spuse de mine:

"Caci Eu sunt Tatal lui Israel, si Efraim este intaiul Meu nascut." (Ier.31:9)

"Le voi da in Casa Mea si inauntrul zidurilor Mele un loc si un nume mai bune decat fii si fiice; le voi da un nume vesnic, care nu se va stinge." (Isa.56:5)

"Ci, du-te la fratii Mei si spune-le ca Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru." (Ioan.20:17)

"Eu va voi fi Tata, si voi Imi veti fi fii si fiice, zice Domnul cel Atotputernic." (2Cor.6:18)

------------

"Oare nu va rataciti voi, din pricina ca nu pricepeti nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?" (Marc.12:24)

Din pacate intrebarea asta ti se pune si la interviuri si uneori chiar si in aplicatiile on-line.
Ce ai putea sa spui ca sa obtii si postul si nici sa nu minti?
Nu ca nu ai vrea sa iti faci un proces de constiinta, din cand in cand, dar cred ca oricine prefera sa o faca la spovedanie, si nu la un interviu de angajare.
Tu ce ai spune?
De exemplu, eu as spune asa : mie imi place sa fiu sincera. Unde o pun, la calitati sau la defecte? Nu-mi place sa mint, mi-e sila sa ma prefac. Chiar daca incerc s-o fac, se vede pe fata mea. Unde sa ma angajez cu "calitatile" astea, in politie?
In rest nu-mi mai vin altele in cap, decat o lunga lista cu defecte.

dumneata ai duhovnic?

In sensul bisericesc ortodox, nu; intr-un sens mai larg, precum un confident apropiat, da - pastorul din biserica locala.

Insa nu am prieten mai bun si confident mai apropiat decat Iisus Hristos.

Intrebarea ta nu are NIMIC de-a face cu crestinismul. Deci nu e interesanta in nici un fel, pentru ca nu prezinta interes dpdv crestin, e pe linga subiect.

Ai TU vreo calitate care sa fie a ta?

Sau tot ce ai tu iti este dat (spre buna folosire) de catre Dumnezeu? Caz in care ce te macina pe tine curiozitatea despre darurile Lui Dumnezeu date semenilor (?), din moment ce sint ale Lui, nu ale tale, nu ale altor oameni?

domnule, dumneata nu crezi in taina spovedaniei, nu ai duhovnic, cum iti permiti sa recomanzi altora sa aiba un duhovnic?

Constiinta este glasul lui Dumnezeu din om. Daca omul este in afara comuniunii cu Dumnezeu va mai avea conștiință?

Bine spus!

Va avea, însă glasul ei se va auzi tot mai slab sau chiar va amuți perioade îndelungate. Comuniunea cu Dumnezeu nu e o constantă și petrece adesea paradoxal: atunci când ne doare cel mai tare îndepărtarea de El, comuniunea e mai puternică, iar când ne simțim mai adăpostiți, cu grilele de identificare ale ”bunului creștin” aduse la zi, de fapt ne distanțăm tocmai datorită faptului că nu urmărim bucuria comuniunii ci doar îndreptățirea formală.

Cred ca intre acestea doua, diferenta majora este doar ca in prima situatie omul constientizeaza / percepe departarea si de aici dorul dupa Dumnezeu (dar pare "mai aproape / puternica" macar pt ca dorul acela arata tanjirea reala si sincera a sufletului dupa Dumnezeu; e un strigat din inima, un soi de rugaciune? - iar Dumnezeu neindoielnic raspunde unei rugaciuni), in timp ce in celalalta nu este constient de distanta (apropo de indatoriri si de cat de "aduse la zi" sint ele... una din "indatoriri" este sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul si din tot cugetul tau - deci cat de adusa la zi e aceasta?). Insa nu poti vorbi de o adevarata comuniune cu Dumnezeu in aceste cazuri, cred eu.

”Grilele de identificare” sunt similare îndreptățirilor fariseului din celebra parabolă pe care am citit-o în Biserică la începutul Triodului.

Cât privește sinteza tuturor poruncilor posibile pe care ai redat-o parțial, ea nu poate fi privită ca îndatorire întrucât nu poți iubi la comandă ”din tot sufletul și din tot cugetul tău” fără să-ți falsifici trăirile prin autosugestie sau alte căi de trezit psihologeme în conștiință.
E o taină cum ajungem să-l iubim pe Domnul, dar și o tristețe perpetuă a inconsistenței acestei iubiri a noastre pentru El. Iar barometrul iubirii de Dumnezeu este iubirea icoanei Sale în fiecare ipostas uman, chiar dacă chipul din ele este foarte îndepărtat de asemănare.

De aceea am spus "indatorire" in ghilimele. De fapt este o descoperire. Insa dpdv al puterii/masurii omului de a iubi, nu stiu daca barometrul este acela pe care il enunti tu - poate doar privind din exterior (tocmai pt ca omul, la masura sa, nu poate iubi la comanda). Cred ca de fapt iubirea omului pt Dumnezeu nu este chiar a omului pt Dumnezeu, ci a Lui Dumnezeu pt om (Dumnezeu face sufletul omului sa arda de iubire pt El, nu e ceva ce omul face prin puterile/stradania sa proprie). La fel si iubirea aproapelui - este ceva ce Dumnezu face, prin iubirea Lui, nu este ceva ce omul face prin stradania sa. Cumva, a omului este doar dorinta (tanjirea), rugaciunea si stradania, iar a Lui Dumnezeu implinirea (dragostei pt Dumnezeu si pt aproapele).

Nu se poate despărți iubirea de Dumnezeu de iubirea de aproapele.

Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că iubirea este de la Dumnezeu, şi tot cel ce iubeşte este născut din Dumnezeu şi-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Cel ce nu iubeşte, nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire. (1Ioan 7,8)
Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; dar dacă noi ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne'ntru noi şi iubirea Lui în noi este desăvârşită. (1 Ioan 4:12)
Noi Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit întâi.
Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede. (1Ioan 4: 19,20)

E drept că întru toate Domnul are inițiativa, dar iubirea e un act liber și este privilegiul persoanei. Ce încerci tu să spui mai sus o cicatrice a unei infecții de neoplatonism în gândirea creștină (Unul se iubește pe sine în fiecare multiplu ca să genereze astfel mișcarea de întoarcere la sine), o idee sancționată de sfântul Maxim Mărturisitorul, opunându-i libertatea iubirii ca mod de afirmare a chipului și asemănării cu Domnul.

Later edit - am obsevat că în timp ce scriam eu ți-ai editat/corectat postarea în sensul bun, deci retrag suspiciunea de neoplatonism latent în cazul tău, dar o las în text pentru orice eventualitate.

Initial nu ma exprimasem destul de explicit si de aceea am editat. Ce incercam eu sa subliniez este ca omul despartit de Dumnezeu (prin pacat) iubeste la masura omeneasca. De fapt oricat s-ar stradui singur, nu Il poate iubi pe Dumnezeu asa cum trebuie si nici pe aproapele. De aceea barometrul expus de tine in aceasta situatie nu se aplica, nu se poate aplica, pt ca omul prin propriile puteri nu poate iubi asa cum sintem chemati sa o facem (insa se poate stradui si se poate ruga ca Domnul sa il invete cum ar trebui sa-L iubeasca pe El si pe aproapele).
Citatele pe care le-ai dat tu din Biblie sint foarte elocvente in acest sens si explica si de ce: pentru ca nu Il cunoaste! Doar omul care a cunoscut iubirea Lui Dumnezeu intelege cu adevarat ce este iubirea pt Dumnezeu si pt aproapele (prin iubirea Lui Dumnezeu), dar deja acea iubire nu mai este a omului (prin stradania sa proprie, la masura sa), ci este a Lui Dumnezeu pt om (iubirea este de la Dumnezeu), in omul ce o traieste.

Talasie Libianul, un scriitor filocalic, spunea ca "nu sunt judecati de constiinta cei care au ajuns in culmea virtutii si cei care au ajuns in culmea pacatului". Cel ajuns pe culmea virtutii are atat gandurile cat si faptele curate. Cel ajuns in pacat, e chemat sa iasa de acolo cu ajutorul constiintei. Daca omul nu face pasul de intoarcere, de iesire din pacat, vederea caderii nu foloseste la nimic. Omul se va obisnui cu pacatele si va trai ca si cand are constiinta curata. Va ajunge pe culmile pacatului si nu va mai fi mustrat de constiinta. Din aceasta cauza omul nu va mai putea spune despre anumite fapte ca sunt defecte, chiar daca ele sunt.

Am impresia că n-ai înțeles până la capăt ce-am vrut să spun. ”Barometrul” este un intrument care indică ceva și am folosit cuvântul în sensul dat de apostolul: ”Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede” prin urmare iubirea abstractă de Dumnezeu nu compensează neiubirea concretă a aproapelui, existența celei din urmă fiind un indiciu că cea dintâi poate fi posibilă.

De data asta tu te-ai exprimat insuficient de clar.
Nu stiu ce sa inteleg din ce spui - ca iubirea concreta de aproapele inseamna ca e posibil sa-l iubesti pe Dumnezeu? Ce intelegi prin "e posibil"? Posibilitatea aceasta inteleasa ca o capacitate, un potential este reala prin insasi felul in care a facut Dumnezeu pe om - dupa chipul Sau (adica da, este posibil sa ajungi sa-L iubesti pe Dumnezeu; orice om are aceasta capacitate/posibilitate - la asta sintem de fapt chemati).
Daca prin "e posibil" in contextul spus de tine, doresti sa inteleg ca este (intr-o masura) realizat (ca urmare a realizarii dragostei concrete pt aproapele), cu asta nu mai sint de acord. Pt ca dragostea concreta pt aproapele poate fi in multe moduri departate de Dumnezeu sau firesti (dragostea parintilor fata de copii, etc), insa pina si modurile firesti la omul departat de Dumnezeu sint incomplete, pervertite cumva, in sensul ca nu sint ceea ce trebuie. Omul departat de Dumnezeu de fapt nu stie sa iubeasca (chiar daca isi imagineaza ca stie) nici pe aproapele, nici pe Dumnezeu (insa daca se va ruga la Dumnezeu sa-l invete cum sa-si iubeasca aproapele si pe Dumnezeu, ii va descoperi Dumnezeu). Numai in comuniunea cu Dumnezeu, in/de la Dumnezeu iubirea devine ceea ce trebuie (adevarata iubire). Adevarata iubire este cea de la Dumnezeu.

Ce spune Apostolul este adevarat: daca nu iti iubesti aproapele, atunci sigur nu il iubesti pe Dumnezeu. Insa de unde tragi tu concluzia ca reciproca e valabila? De unde deduci tu ca daca iti iubesti aproapele atunci inseamna ca il iubesti pe Dumnezeu? Pt ca pe aproapele omul departat de Dumnezeu il iubeste cu o iubire pervertita, cu o falsa iubire (cu ce isi imagineaza el, la masura lui, ca e iubire).

Nu stiu ce intelegi tu prin "iubirea abstracta" de Dumnezeu, insa nu este iubire de Dumnezeu. Pt ca iubirea nu este ceva abstract.

Iertați-mă, fraților! Vreau și eu, neștiutorul, să scriu două cuvinte. Nu știu exact de ce. Am impresia că dacă am să aștern pe aici gândurile și simțirile ce cred că le am, probabil aș dobândi o mai mare limpezime ce poate mă va ajuta în jalnica mea încercare de a-mi stârpi apucăturile de rătăcit și căderile tot mai repetate.

Văd, fraților, că sunteți mai pricepuți ca mine, și cunoașteți mai bine cuvântul Domnului, iar asta nu poate decât să vă ajute. Dumnezeu să vă miluiască!

Slavă Domnului pentru puțina minte pe care mi-a dat-o! Căci și fără aceasta nu aș mai fi viețuit pe acest pământ până acum. Dar sunt multe lucruri pe care aș vrea să le înțeleg și nu pot. Poate deocamdată, căci nădejdea-mi deși fărămițată, e încă p-acolo pe undeva prin adâncul întunecat al inimii mele. Eu văd, oameni buni, că încă (și acest încă îl pun pentru că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a îngăduit să văd și eu uneori marea milă a Domnului, deși nu contenesc a mă bălăci în scârbe) nu știu ce înseamnă, cu adevărat, să dăruiești (dar din toată inima, plină de bucurie) fără să aștepți ceva în schimb, fie că e vorba doar de un gând, cuvânt, privire sau gest. Dar îmi doresc să învăț. Mare mi-e trezirea uneori, când aș dori să fiu pe placul Domnului! Trezire e cuvânt mare, iertați-mă! Mai potrivit ar fi voință, sau o felie mai nestricăcioasă din pâinea asta a rațiunii mele, care cam pute a mucegai. Și știu, fraților, că nici aceasta n-ar fi cu putință fără harul Bunului Dumnezeu, care înlesnește întoarcerea păcătoșilor la pocăință.

Însă, voința asta, poate deveni, ușor ușurel și poate mai repejor decât îți dai seama, de nestăvilit. Și dai în alta dambla. Începi să devii un tipicar ce se îngrijește mai multe de mijloc și nu de scop. Felia aceea încă bună a voinței, se mucegăiește și ea, și în scurt timp molfăi numai putregai, până te obișnuiești cu gustul, ajungând chiar să-ți placă. Ș-apoi, te vezi că faci tot felul de nevoiri, curățiri, smeriri ce le consideri corecte. Mai crezi tu oare, că mintea-ți va mai face distincția dintre bine și rău? Vei mai știi tu, oare, că schemele astea mentale de-a conștiința și a ei mustrare îs glasul lui Dumnezeu, și nu decât o mai mare afundare în rătăcire a propriei minți?

Mă iertați, fraților! Eu nu văd altă cale, decât mărturisirea și ascultarea cu mare, mare, mare luare aminte de duhovnic. Știu și eu cum e cu interviurile. Și eu mă confrunt cu așa ceva, și cred că o voi mai face. Dar aș zice, să lăsăm categorisirile astea mai neaprofundate, căci grija noastră trebuie să fie întâi la inima noastră. Cu rugăciune, și cu strădanie continuă de a înmuia inima, toate celelalte vor veni în dar de la Domnul dacă ne chinuim măcar un pic, să nădăjduim la mila Lui.

CelMandru, nu mai spune chestii de-astea cum ca altii sint mai priceputi ca tine, ca nu e adevarat. Nici un om nu are nimic de la sine, toate cate le are un om sau altul sint de la Dumnezeu, deci priveste spre Dumnezeu, nu spre om.

Pai cere-i Lui Dumnezeu in rugaciune sa te invete, caci numai El te poate invata si numai El ne invata!
Eu asa ma rog cand constientizez lipsa mea de dragoste.
Spune-i lui Dumnezeu sincer in rugaciune si Dumnezeu va plini orice lipsa a ta, daca doresti cu sinceritate.

Tu fie nu știi să citești, fie faci pe-aici figuri de ”Gică contra”. N-are niciun sens să mă mai explic. Recitește-ți textul și întreabă-te cum stai cu logica discursivă!

De exemplu în fraza asta : ”Ce spune Apostolul este adevarat: daca nu iti iubesti aproapele, atunci sigur nu il iubesti pe Dumnezeu. Insa de unde tragi tu concluzia ca reciproca e valabila? De unde deduci tu ca daca iti iubesti aproapele atunci inseamna ca il iubesti pe Dumnezeu? Pt ca pe aproapele omul departat de Dumnezeu il iubeste cu o iubire pervertita, cu o falsa iubire (cu ce isi imagineaza el, la masura lui, ca e iubire). ”

... unde mă întrebi pe mine de unde trag concluzii pe care numai tu le vezi. Ce-am spus eu (și tu n-ai priceput) găsești în verset. Adică: nu-l poți iubi pe Dumnezeu dacă nu-ți iubești aproapele.
Și cu ”iubirea abstractă” te invit să răsfoiești un dicționar!

Te ambalezi degeaba, nu fac nici o figura de gica-contra, incercam sa deduc ce ai vrut sa spui prin exprimarea ta neclara.
Cat despre logica, te invit sa-ti urmezi singur sfatul, ia un dictionar si lamureste-te ca formularea "iubirea abstracta de Dumnezeu" este un nonsens.

Later edit: Sa o lasam. Sintem in post si deja ne pierdem in vorbarie.

De acord că mă ambalez degeaba, însă propoziția : ”iubire abstractă de Dumnezeu” chiar are sens. E chiar iubirea așa cum o înțelegi tu!

Later edit: Corect, înmulțim vorba degeaba!

Un preot declară ritos unei credincioase, care se „programează” la spovedanie, că el nu mai spovedeşte femeile decât dacă sunt îmbrăcate în fustă...
O credincioasă „pătrunsă” de evlavie apostrofează o mamă cu un copil care plânge şi îi cere să părăsească biserica pe motiv că deranjează lumea de la rugăciune...
O călugăriţă se burzuluieşte şi scoate afară din mănăstire o femeie îmbrăcată în pantaloni...
Un credincios, un adevărat „stâlp” al comunităţii, dă afară din biserică două fetiţe, de doi şi patru ani, pentru că în aşteptarea momentului euharistiei se plimbă nerăbdătoare prin faţa uşii proscomidiarului...


...

E foarte important ca femeile să aibă fustă! Mult mai important decât să se spovedească!
E foarte important ca în biserică să fie linişte, să fie „atmosferă” de rugăciune! Mult mai important decât să fie lăsaţi copiii să vină la Hristos!
E foarte important să fim rigizi, rigorişti, prinşi în capcana propriei noastre suficienţe!
Că, doar, noi dăm zeciuală, noi ne rugăm, noi postim, nu ca păcătosul de vameş!
Noi n-avem vreme pentru nişte pîrliţi şi pentru nişte amărâţi care ne deranjează de la trebile importante! Că, doar, noi suntem ocupaţi cu iubirea noastră (abstractă) de Dumnezeu!...

postare de nota zece
 

Mi-a plăcut tot ce ai scris, Lucian. :48:

Presupunind ca exemplele pe care le dai sint imaginare (eu in nici un caz nu pot crede/imagina ca un preot ortodox ar face as ceva; iar despre restul exemplelor, altfel ne-ai ispiti sa judecam niste oameni pt faptele lor), tie ti se pare ca asemenea comportamente sint gesturi de iubire, de adevarata iubire?
"Abstracta" sau nu (vad ca voua va place cuvantul asta), mie mi se pare ca nu este vorba de nici un fel de iubire. Dupa cum spuneam intr-un post anterior, omul despartit de Dumnezeu (inima ranita de moarte) nu stie si deci nu poate sa iubeasca.

Niste cuvinte lamuritoare in acest sens:

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...re-ne-trebuie/

http://www.razbointrucuvant.ro/2007/...-lui-dumnezeu/

Doamne ajută!
Da, Raoul. Şi eu tot din testele psihologice m-am inspirat. Îmi pare rău că, de mai bine de o săptămână, n-am mai scris aici, la acest topic, observ că au fost postate câteva mesaje deosebit de interesante. :)

Îţi doresc o seară binecuvântată!

Vă mulţumesc mult pentru aprecieri. :) Mă bucur că vă este de folos topic-ul. :)

P. S. V-am urmărit postările. :) Observ că aveţi o atitudine foarte tolerantă, politicoasă şi echilibrată. Felicitări!

Doamne ajută!

Am încercat să propun un exerciţiu de autocunoaştere... Îmi par interesante multe dintre întrebările folosite în testele psihologice şi de acolo m-am inspirat. Poate că ideea este copilărească, nu ştiu... dar mie îmi pare util să mă autoanalizez. :)

Doamne ajută!

Este trist, dar tot ceea ce am scris e adevărat!
Ceea ce este şi mai trist e faptul că, de fiecare dată, cei de faţă au avut o atitudine de "înfierare" a "nesimţiţilor" care strică "buna rânduială". Mai puţin primul exemplu care, în schimb, e simptomatic dintr-o altă perspectivă - a acriviei în faţa iconomiei, rigorii în faţa îngăduinţei, a îndreptăţirii noastre în faţa milei creştineşti. În final a iubirii "abstracte", a părerii noastre că Îl putem iubi pe Dumnezeu fără să-l iubim pe omul de lângă noi. Şi a părerii noastre că Dumnezeu primeşte suficienţa şi rigoarea noastră fadă în locul ajutorării "celor mici ai Săi". "...Că dacă acelora mai mici ai Mei le-aţi făcut, Mie mi-aţi făcut!"

Da, aveţi dreptate: este un joc de copii... şi multe dintre discuţiile virtuale pot fi calificate drept jocuri în contrast cu lucrările duhovniceşti pe care le-aţi menţionat (rugăciune, luptă contra patimilor etc). Mulţi dintre noi preferăm să comunicăm chiar şi cu cei apropiaţi în mod virtual, în loc să-i privim în ochi şi să le mărturisim dragostea noastră faţă de ei. Ne este mai uşor să le scriem prietenilor mail-uri sau mesaje pe mobil de ziua lor de naştere, deşi le-am face o bucurie mult mai mare dacă i-am suna sau i-am vizita şi am vorbi cu ei. :( Este foarte trist...
Sunt de acord cu dvs şi în privinţa faptului că, în comparaţie cu rugăciunea şi viaţa interioară, topic-ul acesta este copilăresc şi nefolositor.
Evident că rugăciunea trebuie să ocupe primul plan în viaţa noastră duhovnicească!
Atunci când am iniţiat topic-ul, nici prin gând nu mi-a trecut că cineva l-ar putea lua în serios atât de mult, încât să renunţe la activităţile spirituale pentru a urmări postările, aşa cum fac cei împătimiţi de telenovele sau de sport. Ferească Dumnezeu! Sper că n-am smintit pe nimeni atât de grav, Doamne fereşte!!! M-am gândit doar că ar fi o discuţie interesantă şi - cine ştie? - poate chiar şi utilă într-o oarecare măsură. :)

Vă mulţumesc pentru sinceritate... şi pentru critici. :) Nu m-aţi mâhnit deloc, fiindcă am întrezărit în cuvintele dvs o intenţie pozitivă: aceea de a-mi atrage atenţia asupra faptului că există o mulţime de activităţi ce întrec enorm de mult în importanţă discuţia iniţiată de mine pe forum.

Să aveţi o noapte binecuvântată şi un post cu folos duhovnicesc!
Maica Domnului să vă miluiască şi pe dvs!