Tatal nostru
 

Din toate cele sapte cereri ale acestei rugaciuni, pe care din ele o cereti mai mult, cu mai multa ardoare? Stiu ca ar trebui pe toate la fel, dar cred ca in anumite circumstante ne dorim ceva anume mai mult. E gresit? Vi s-a intamplat si voua?
Sa ne reamintim :
Tatal nostru care esti in ceruri,
1. Sfinteasca-se numele Tau
2. Vie Imparatia Ta
3. Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant
4. Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi
5. Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri
6. Si nu ne duce pe noi in ispita
7. Si ne izbaveste de cel viclean
Amin

Probabil cei mai multi oameni se roaga pentru paine, altii poate pentru izbavirea de rau, dar cel mai greu lucru pana la urma dupa parerea mea e iertarea pacatelor noastre, care e conditionata de iertarea gresitilor nostri. Asta practic e ceea ce ni se cere noua, oamenilor, dar care totusi nu o putem face fara ajutorul Lui.
Astept comentarii.

Se poate sa avem perioade cand ne rugam mai mult pentru ceva si perioade cand ne rugam mai mult pentru altceva. Eu chiar nu acordam importanta prea mare partii cu "painea noastra", asta pentru ca nu mi-a lipsit... Dar vazand lumea care se inchina in biserica mai mult la aceasta ruga, mi s-a facut rusine ca nu sunt suficient de recunoscatoare pentru a nu am fost lipsita de aceasta paine.

Imi place "Vie imparatia Ta"... si pentru faptul ca "vie" se poate folosi cu ambele sensuri :"sa fie vie" sau "sa vina" - asa ma gandesc eu...

Ma rog sa nu fiu dusa in ispita, sau sa fiu in stare sa depasesc ispita, caci spun sfintii Parinti ca fara ispite nu ne putem mantui (sper ca nu gresesc, asa am retinut, ca ispitele ne invata mai bine cum sa ne ferim de rau si sa lepadam pacatul).

Ma rog, desigur, si pentru iertarea greselilor si fagaduiesc ca si eu voi ierta. Dar oare iert cu adevarat? Apropo' de topicul cu "sintagme/ zicale gresite", eu nu cred ca e adevarata zicala "sa ierti, dar sa nu uiti". Cred ca ceea ce ierti cu adevarat, iti iese din minte, altfel ar fi o tinere de minte a raului sau o mandrie pentru faptul ca "uite ce am fost eu in stare sa iert"!

Nu stiu neaparat daca Dumnezeu raspunde cererilor noastre in functie de ardoarea, de patosul cu care rostim rugaciunile. Sigur, este bine sa existe o inflacarare in rugaciune, dar cum deosebim noi daca aceste trairi ale noastre sunt psihice sau duhovnicesti?

Cand rostesc aceasta rugaciune incerc sa am constiinta si simtirea lui Dumnezeu ca Tata al nostru. Spun asta, pentru ca m-am aflat de multe ori rostind-o mecanic, ca unui Dumnezeu indepartat si strain, cand de fapt gandurile mele si propria inima umblau hai-hui in departarile si strainatatea ne-trezviei.

Numai uniti tainic cu Hristos, cu Dumnezeu Fiul, Il putem trai cu adevarat pe Dumnezeu ca Tata. De aceea, Biserica nu numai ca ne invata cum sa ne rugam, ce sa cerem, dar prin Sfintele Sale Taine si prin toate caile prin care Hristos ni Se impartaseste prin harul Duhului Sfant (icoana, Sfana Scriptura, natura zidita etc.), ne arata ca Fiul si Duhul Se roaga intru noi, Se roaga impreuna cu noi: "Avva Parinte!"

Cam de cand am inceput sa-mi adun gandurile si rostul meu pe lume, am considerat ca la nr. 3, trebuie sa ma opresc si sa fac macar o plecaciune, daca nu inchinaciune. Nu stiu de ce cred ca mai presus de toate este aceea ca trebuie sa facem voia Tatalui.

Pe vremuri si eu rosteam mai cu foc "si nu ne duce pe noi in ispita", crezand ca asta e singurul si cel mai mare pericol care ne paste. Cu iertarea multa vreme am crezut ca sunt o buna iertatoare, dar acum imi dau seama cu parere de rau ca nu e deloc asa....
Si cu painea am cam neglijat-o multa vreme, poate tocmai pentru ca nu am trait cu amenintarea reala a foamei, sau chiar daca era asa, era o foame inchipuita (adica mai degraba im lipseau alte lucruri, materiale sau spirituale).
Ceea ceconstat abia acum, cu surprindere, e ca in aceasta rugaciune nu ceri nimic pentru ceilalti, sau pentru tine in raport cu ceilalti, ca individ (de exemplu, sanatate familiei, prieteni, dragoste etc). Poate fi considerata o rugaciune colectiva, a omului ( fiintei omenesti) - catre divinitate : da-ne noua, iarta-ne pe noi, izbaveste-ne pe noi...nu e o rugaciune particulara : sa-mi reuseasca operatia, sa intru la facultate, etc. Aici spunem "faca-se voia Ta", adica trebuie s-O acceptam, cu bune si cu rele...chiar daca nu intru la facultate sau nu supravietuiesc operatiei....

1. Fa-ma sfinta, Doamne, este singurul lucru pe care mi-l doresc. Nici saracie, nici bogatie, nici boala, nici sanatate:numai ceea ce vrei Tu,in felul in care vrei Tu, atit.
2. Imparatia Ta sa vina in mine, in sufletul meu, astfel incit prin tot ceea ce fac sa-Ti aduc slava Tie, Doamne
3.Ma supun vointei Tale, Doamne, atit in ceea ce priveste viata fizica pe care o duc intre semenii mei (pe pamint), cit si in ceea ce priveste viata duhovniceasca, interioara
4.Te rog, Doamne, sa -mi dai piinea necesara trupului, dar mai mult te rog sa-mi dai harul de-a ma hrani cu vrednicie cu Piinea Trupului Fiului Tau.
5.Iarta-mi Doamne toate greseliele, pentru ca si eu iert toate greselile aproapelui. Iar daca nu am putut sa iert din toata inima, Tu, Doamne, da-mi harul sa-l pot ierta si sa-l pot iubi pe aproapele meu din toata inima mea
6. Nu ma lasa, Doamne, sa cad in ispita pentru ca nu vreau sa te ofensez cu nimic
7. Alunga-l pe cel viclean din sufletul meu. Numai Tu poti face asta. Iar daca sufletul meu va fi gol, il vei umple Tu, Doamne, si-ti vei face salas in sufletul meu.

Nu mai stiu unde am citit ca la aceste lucruri am putea medita atunci cind spunem aceasta rugaciune.

Chiar Evanghelia de azi spune:
22: Si raspunzand, Iisus le-a zis: "Aveti credinta in Dumnezeu.

23: Adevar va spun ca cel ce i-ar zice muntelui acestuia: Ridica-te si te arunca in mare!, si nu se va indoi in inima lui, ci va crede ca ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice.

24: De aceea va spun: Pe toate cate le cereti rugandu-va, sa credeti ca le-ati si primit , si le veti avea.

25: Iar cand stati de va rugati, iertati orice aveti impotriva cuiva, pentru ca si Tatal vostru Cel din ceruri sa va ierte voua gresalele voastre.

26: Iar daca voi nu iertati, nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va va ierta voua gresalele".

Evanghelia dupa Marcu 11 (22-26)

Si asta o stiu pentru ca am intrat in sfanta biserica chiar inainte sa se citeasca. Nu e o lauda la adresa propriei persoane, ci un semn prin care Dumnezeu mi-a amintit acest lucru. Si nu e prima oara cand se intampla.

Eu nu am fost miscat mai mult de o anumita cerere. Si nici nu m-am intrebat pana acum daca am mai multa nevoie de implinirea unei cereri fata de celelalte.

Bun lucru este sa simtim ca vorbim cu Dumnezeu in toata rugaciunea, nu doar intr-o parte a ei. Daca vibram la o cerere tot e un castig fata de rugaciunea rostita mecanic.

Hai sa-ti spun ceva , draga Marius , pentru ca tot ai adus aminte de cum raspunde Dumnezeu cererilor noastre !
Cu mana pe inima o spun , ca cel mai mult m-a ajutat suspinul catre El ! Da , ai auzit bine , caci de multe ori m-am rugat ore in sir , c u glas tare , cu convingere , dar raspunsul cel mai rapid l-am primit la suspinele mele , adresate Lui . Poate pare curios , dar cred ca acele suspine au fost cele mai sincere , caci erau suspine de disperare , de recunoastere a neputintei mele , de starea in care ma aflam in acel moment . Acele suspine , nu erau programate , nu erau scrise , nu faceau parte din programul meu de rugaciuni , ele veneau pur si simplu , avandu-L pe El in minte si mai ales in suflet . Daca nu El , atunci cine , ma va intelege si ajuta ! Dumnezeu mi-a primit mai mereu suspinarea mea , caci m-am predat Lui , draga Marius . Asta nu inseamna a neglija rugaciunea scrisa , ci dinpotriva !
Post binecuvantat si iertare tuturor !

Asa e.

http://www.razbointrucuvant.ro/2007/...ea-disperarii/

http://www.razbointrucuvant.ro/2007/...-toata-vremea/

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...-rafail-noica/

.

Aceasta este rugaciunea mea de (aproape) fiecare zi:
 

Tatal meu, Care esti in Ceruri,
Sfinteasca-se Numele Tau cel Sfant in viata mea;
Sa vina si sa ramana imparatia Ta in inima mea si in viata mea;
Faca-se voia Ta precum in Cer asa si in viata mea. Precum te asculta ingerii sa te ascult si eu;
Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi si Iti multumesc pentru purtarea Ta de grija;
Iarta-mi mie greselile mele precum si eu iert gresitilor mei; (aici ma analizez bine, ca sa nu am nimic impotriva nimanui)
Si nu ma duce pe mine in ispita,
Ci ma izbaveste de cel rau, si ma izbaveste de rau; si ma izbaveste de mine insumi...
Caci a Ta este Imparatia si Puterea si Slava: a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.

Subscriu si eu.
Iar suspinul nu vine imediat, din prima ci, adeseori tocmai ca urmare a apropierii si fragezirii sufletului prin rugaciunile acelea spuse cu voce tare ore in sir. Toate au rostul lor! Biserica le-a recomandat pe acelea, intrucat suspinul e deja lucrarea Duhului, mai ales... Nu prea sta in puterea lucrarii omului. (Sfantul Siluan face o marturisire cutremuratoare, intru luare aminte, cand spune ca ... ii venea sa rada, sa pufneasca in ras, uneori cand se ruga... Spre a intelege ca e departe, chiar si la sfinti, clipa autenticei rugaciuni curate.)
Iar Duhul nu se lasa in lenesi si trandavi ci acolo unde omul se straduieste, isi face portia de munca, de truda, de umilinta, de disciplina. Isi demonstreaza astfel seriozitatea. Convinge pana si pe Dumnezeu ca nu se joaca si nu glumeste! Sudoarea muncii sufletesti e bineplacuta Domnului. Care s-a rugat cu sange in Ghetsimani.
Ca sa ma exprim metaforic, rugaciunile "programate" sunt lopeti si cazmale, sape si pluguri pe care le folosim ca sa destelenim ogorul sufletesc. Abia apoi ajungem in zona hranitoare, germinativa, a suspinului. Atunci incepe, cred eu, miezul pocaintei.
Asa imi pare, asa cunosc.

Imi este foarte greu sa comentez rugaciunea unei alte persoane, cu atat mai mult in cazul tau, frate... Nu as comenta-o nici pe a dusmanului meu, de as avea vreunul pe care sa il dusmanesc (m-a ferit Domnul de asa boala mare, deocamdata). Intrucat, ca si in cazul lezarii numelui sau semnaturii, riscam sa aducem ranire sentimentelor celor mai profunde ale unei persoane, sa intram cu bocancii in intimitatea cea mai profunda a omului. Nu se face asta, nu e frumos, nu e bine, nu e nicium laudabil. Lovim implicit si in noi insine si pacatuim inaintea Domnului.
Dar pentru ca ai facut publica rugaciunea, permite-mi un comentariu asupra unui cuvant din rugaciune. O voi lua voit doar ca pe un text, ca pe o afirmatie notata sa zicem pe o foaie de hartie care mi-a ajuns pe o cale sau alta sub ochi. Depersonalizez voit tocmai pentru a nu implica sentimentele, persoana care face aceasta rugaciune.
Si adresez rugamintea sa accepti ca prin aceasta nu doresc sub nici o forma sa critic cu sens de osandire sau ironie sau depreciere ci, doar sa exprim pe cat imi sta in putinta, propria mea convingere in privinta Bisericii si a vietii crestinului.
Asa cum probabil ai banuit, ma voi referi la cuvantul "meu" din formularea "Tatal meu".
Nu voi spune ca exista aici o forma de egoism, nu asta ma preocupa, nu aici vad relevanta. Nuanta asta s-a dezbatut suficient de mult si nu aici simt ca am ceva personal de spus.
Asadar, tintesc din start 3 momente cheie: Raiul, Amestecarea limbilor in Babilon, Cincizecimea.
Si pun iarasi amorsa: individul nu e persoana, iar Dumnezeu face legamant cu persoana umana, cu persoane aflate in comuniune, nicidecum cu indivizi.
Uite ce iese acum in mintea mea! (iertare)

Pana in momentul coborarii Duhului Sfant sub forma de limbi ca de foc, era pe locul acela o adunare de oameni aflati in asteptare... Ii uneau multe, insa uniunea lor nu era deplina. Nu era(u) propriu-zis Biserica.
Erau fiinte babilonizate, ca sa ma exprim asa, un pic ludic desi subiectul e dureros foarte. Mii de babilonizati in asteptarea debabilonizarii (mai poti sa ma urmaresti?).
Ei nu erau ca-n Rai, unde vorbeau toti o limba comuna (toti adica toate fiintele, toata zidirea, toata creatura), in sensul ca, in ciuda unor diferente clare intre fapturi, cred ca in Rai ii lega ceva (mai bine spus Cineva) asa incat se simteau frati, traiau iubire, se intelegeau deplin. Ce ii lega? Sau Cine? Pai... tocmai Cine S-a pogorat la Cincizecime, ca semn si garantie a iertarii si impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. Cu omenitatea din persoana! Cu omenitatea din omenire!
Sa spun Harul? Sa spun Duhul Sfant? Indraznesc sa spun asa, Domnul sa ma ierte ...
Cheia imi pare aceasta: Se inteleg oamenii aceia intre ei, in ciuda tuturor diferentelor imaginate, a intregii diversitati (lui Dumnezeu Ii place diversitatea!) prin recuperarea "canalului" comun, prin Dragoste Dumnezeiasca. Se pogoara Dragostea in ei. Vesnicia respira in timpul personal. Si iata, minune, se inteleg desi vorbeste fiecare limba lui. In aceasta clipa individul e persoana, eu e simultan si cosubstantial cu noi, Tatal meu devine Tatal nostru si invers. Iata Biserica, iata comunitatea si comuniunea ecclesiala!
Acum, daca spun "Tatal meu", din doua una: ori ma exclud singur din Biserica (refuzind schismatic comuniunea) ori presupun ca "meu" se refera de fapt la tot ce e comun in oameni, asa incat, intr-un fel, ma rog pentru orice alt om, pentru orice alta persoana, nu doar pentru mine. Astfel, "meu" nu mai este un fapt egoist ci dimpotriva, facind initial actul depasirii prin dragoste-har, este impartasire si contopire cu intreaga omenitate a lumii. (Insa... sta aceasta in puterea mea? Am eu dragostea-har? Ori, poate, mai degraba sunt rapit in Dragoste, prin Har..., dincolo de puterea mea, cu totul de neimaginat de "dincolo", posibil doar de resimtit in clipa rara si sfanta...)
In acest ultim caz, cand spun "meu" nu ma refer la eu, Gheorghe, eu Vasile, ci la EU-OMUL care aduc rugaciune Tie, Tata, Dumnezeul nostru, adica al meu, al copilului tau, eu omul, omenitatea din fiecare, din Rai pana la sfarsitul tuturor veacurilor, trecind prin prezent.

Nu stiu acum daca am reusit sa spun si sa transmit ce vroiam, nu stiu inca mai mult daca m-am apropiat cumva de acceptiunea ta. Astept un raspuns.

Iti multumesc pentru prilejul de a dezvolta acest gand si te rog sa ma ierti daca am facut vreo miscare anapoda.
Dumnezeu sa ne miluiasca!

Rugaciunile programate sint in primul rind cea mai de baza cateheza. La inceputul inceputurilor citesti si te intrebi ce vrea sa zica. Dar sufletul tau poate nici nu intelege tot, poate nici nu este pe aceeasi lungime de unda cu rugaciunea citita. Cand constientizezi ca nici macar nu intelegi tot ce vrea sa spuna, te rogi la Domnul sa-ti descopere intelesul. E deja o a doua rugaciune (de data asta sincera si mai din suflet, directa vorbire cu Dumnezeu - deci o rugaciune mai "adevarata") paralela cu cea rostita (care e oarecum straina de starea ta de atunci). Iar cand Domnul iti pune gandul bun in minte si incepi sa intelegi, abea atunci descoperi si te minunezi ca exista o discrepanta intre minte si inima. Mintea intelege intrucatva, insa inima nu simte ceea ce ar trebui sa simta, nu e in acord, nu e in peisajul rugaciunii rostite.

Este ceea ce descrie Sf. Ignatie Briancianinov intr-o predica extrem de elocventa, care predica merita din plin citita integral, si pe care o gasiti aici:

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...re-ne-trebuie/

Abea de aici incolo incepe straduinta si adevarata lupta de a ne (fi) resuscitate inimile prin rugaciune spre viata pe care ne-o ofera Dumnezeu, spre - cum frumes se exprima sfantul - "impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu".

legat de fragment,incerc sa aduc cuvintele aceluias autor al 'rugaciunii Domnesti' :'... unde sun 2 sau trei adunati in numele meu,acolo sunt si Eu cu ei.'

Draga frate Ioan, iata ce vrea sa spun prin "Tatal meu".

In rugaciunea individuala, cand vin in prezenta lui Dumnezeu, sunt doar eu si El. Intocmai ca la judecata. Pe cat de uniti suntem noi acum, ca Biserica, prin Duhul Sfant, pe atat de singuri ne vom infatisa atunci inaintea Lui. Intocmai si la rugaciunea individuala. Sunt doar eu si El. Adesea imi vin in ruga vorbele Sf.Ap. Toma: "Domnul meu si Dumnezeul meu!..." Si stau in contemplatie si in adorare, petrecand cele mai rafinate si mai savuroase bucurii pe care le-am trait vreodata (si crede-ma, pana sa Il cunosc pe Hristos mi-am oferit multe placeri lumesti).
Pe de alta parte, asa cum ii spun adesea "Robul tau..." spun deasemenea si "Tatal meu."
Insa chemarea personala "Tatal meu nu o exclude pe cea comuna "Tatal nostru", nicidecum. De multe ori, la rugaciunile in grup sau cu orice alta ocazie folosesc termenul "fratesc" , comun, "Tatal nostru".
----------------
"El Imi va zice: "Tu esti Tatal meu, Dumnezeul meu si stanca mantuirii mele!" (Ps.89:26)

Multumesc, frate, pentru marturisire.
Fac si eu una: eu zic nostru chiar si cand ma rog in camara mea. Asa m-am obisnuit...:) Asa imi merge mai bine rugaciunea.
Domnul fie laudat!

P.S. In Matei 6 gasim ambele formulari. In versetele 1, 8, 9, 14, 15, 26, 32 gasim expresia "Tatal vostru" si "Tatal nostru". In versetele 4, 6, 18 formularea este "Tatal tau".

in adevar, Domnul fie laudat, El, singurul vrednic de lauda.
Si Tatal nostru sa asculte si sa raspunda rugaciunilor tale.
Fii binecuvantat!

Rugaciunile incepatoare au toate ,fara exceptie , acest nostru : "Vino si te salasluieste intru noi ,si ne curateste pe noi ""Sfinte Dumnezeule ,sfinte tare " ,"Prea Sfanta Treime " si in final "Tatal nostru " ,deci ne rugam pentru noi si cei apropiati si chiar pentru toti oamenii.
Cand trecem la rugaciunile personale ,pentru iertare de pacate ,curatire sufleteasca ,ajutor impotriva vrajmasilor si alte binecuvantari , se rosteste rugaciunea in nume propriu.
Aceste diferente s-au facut ,fara indoiala , cu un anumit scop.
Grija pentru mantuirea aproapelui e o caracteristica a ortodoxiei .

Bine ai punctat! E singura cerere CONDITIONATA. De ce ne-am ruga pentru paine,sau pentru altceva,cand Domnul Insusi a zis sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui,si toate se vor adauga noua.

Foarte importante imi par toate cererile din rugaciunea aceasta dumnezeiasca.
Ma impresioneaza ca Dumnezeu doreste sa ne raportam la El ca la Parintele nostru, ca vrea sa-I spunem "Tata".
Si esential e sa-L simtim, sa-L experiem ca Parinte, nu doar sa-L numim astfel. Iar ca avem un Tata in ceruri nu vom simti decat atunci cand, prin lucrarea Duhului Sfant, Il vom avea pe Fiul in inimile noastre.

legat de comentariu:nimic nu este in plus in aceasta rugaciune,pentru ca Hristos a spus '...iar voi,asa sa va rugati:...' , iar nu selectati si va rugati.

Ati observat ceva?
Rugaciunea contine o singura negatie : "si nu ne duce pe noi in ispita, / Ci ne izbaveste de cel rau"
Conform "legii atractiei", tot ce gandim la modul pozitiv se indeplineste, iar ceea ce gandim negativ, de asemeni se implineste.
Dar poate ca aici e o exceptie : poate nu ne putem izbavi decat infruntand ispita. Poate ar fi trebuit sa se spuna : du-ne pe noi in ispita, dar ne izbaveste de cel rau.

Noi cerem biruinta asupra ispitei , dovedind increderea nestramutata in Bunul Dumnezeu , care nu va permite nicicand ispitirea noastra peste puterile de care dispunem , avand convingerea ca prin credinta , nadejde si dragoste , putem birui raul ! Deci pe acestea trebuie musai sa le dobandim!

Pai da, asa e. Nu exista nimeni care sa scape neispitit. Si cu cat omul e mai credincios se spune ca si ispitele sunt mai mari, mai grele.

daca nu gresesc,traducerea corecta este '...si nu ne lasa dusi in ispita,ci ne izbaveste de cel viclean.';este gresita intelegerea,ca Dumnezeu duce pe om in ispita,anatema acestiu gand eretic.
pentru cei care doresc o lamurire ,as spune esentiala,la rugaciunea 'Tatal Nostru',recomand Talcuiri ale Sfintilor Parinti ;eu postez aceasta,cerandumi iertare ca nu am gasit text:http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&...XpgwRQiQ2XivMA

Talcuire la Tatal nostru, Sfantul Ioan Gura de Aur
 

“Deci asa va rugati:
“Tatal nostru, Care esti în ceruri”"(Matei 6, 9) .

Vezi ca îndata a desteptat luarea aminte a ascultatorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugaciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu.

Cel care numeste Tata pe Dumnezeu, prin aceasta singura numire, a marturisit: iertarea pacatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfintenia, rascumpararea, înfierea, mostenirea, însusirea de frate cu Unul-Nascut, daruirea Duhului. Ca nu-i cu putinta sa numesti Tata pe Dumnezeu, daca n-ai dobândit toate aceste bunatati.

Hristos, deci, desteapta luarea aminte a ascultatorilor Lui prin doua lucruri: si prin vrednicia Celui pe Care Il numesc Tata, si prin maretia bunatatilor de care se bucura. Când spune: “Care esti în ceruri”, nu o spune ca sa închida pe Dumnezeu în cer, ci ca sa îndeparteze de pamânt pe cel ce roaga si sa-l ridice la locurile cele înalte si la locasurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învata sa facem rugaciune de obste pentru toti fratii.

Ca n-a spus: “Tatal meu care esti în ceruri”, ci: “Tatal nostru”, poruncindu-ne sa înaltam rugaciuni pentru toti oamenii si sa nu urmarim niciodata folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeste dusmania, doboara mândria, alunga invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunatatilor, izgoneste inegalitatea dintre oameni, arata ca este de aceeasi cinste si împaratul si saracul, pentru ca participam cu totii, în comun, la cele mai mari si la cele mai necesare bunuri. Ce paguba avem de pe urma obârsiei noastre de jos, când, de pe urma obârsiei noastre de sus, toti suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât saracul, nici stapânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împaratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înteleptul mai mult decât prostul?
Tuturor ni s-a daruit aceeasi noblete, învrednicindu-ne pe toti la fel sa-I zicem lui Dumnezeu: “Tata”.

Deci dupa ce ne-a amintit de aceasta noblete, de darul cel de sus, de egalitatea de cinste dintre toti oamenii, de dragoste, dupa ce ne-a departat de la pamânt si ne-a urcat în ceruri, sa vedem acum ce ne porunceste sa cerem.

De altfel este îndestulator numai cuvântul “Tata”, ca sa ne învete toata virtutea. Ca acela care-L numeste pe Dumnezeu “Tala”, si “Tata obstesc”, trebuie sa duca o astfel de viata încât sa nu se arate nevrednic de aceasta noblete si sa se straduiasca sa fie egal cu darul primit.
Dar Domnul nu Se multumeste cu atâta, ci adauga si o alta cerere, spunând asa:

Talcuire la Tatal nostru, Sfantul Ioan Gura de Aur; continuare
 

Ai vazut ce covârsitoare iubire de oameni? Dupa ce prin botez ne-a sters atât de multe pacate si ne-a dat nespusa maretie a darului Sau, ne învredniceste iarasi de iertare dupa ce pacatuim! Ca rugaciunea aceasta se cuvine sa o spuna numai cei botezati, o arata si legile Bisericii, dar si cuvintele de la începutul rugaciunii – ca cel nebotezat nu poate sa numeasca pe Dumnezeu Tata!

Asadar, daca rugaciunea aceasta se cuvine sa fie rostita numai de cei botezati, iar ei se roaga pentru ca au nevoie sa li se ierte pacatele, urmeaza ca nici dupa botez n-a pierit câstigul pocaintei.
Daca Domnul n-ar fi vrut sa arate asta, nu ne-ar fi poruncit sa ne rugam asa. Pentru ca Domnul în aceasta rugaciune aminteste de pacate, pentru ca ne porunceste sa ne cerem iertare, pentru ca ne învata ca putem sa dobândim iertare si pentru ca prin aceasta ne-a facut lesnicioasa cale, este lamurit ca stie si ca ne arata ca putem, si dupa botez, sa ne curatim pacatele; si tocmai de aceea a pus în rugaciunea aceasta si cererea pentru iertarea pacatelor.

Astfel, pentru ca ne pomeneste de pacate, ne învata sa fim smeriti; pentru ca ne porunceste sa iertam altora greselile, îndeparteaza din sufletul nostru dusmania; pentru ca ne tagaduieste si noua iertarea greselilor daca iertam pe cei ce ne gresesc, ne da bune nadejdi si ne învata sa filozofam despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Dar ceea ce trebuie mai cu seama observat este ca, în fiecare din cererile de pâna acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea si porunca de a nu purta dusmanie – ca a sfinti numele lui Dumnezeu înseamna a duce o viata desavârsita în toate privintele; a se face voia Lui arata iarasi acelasi lucru; a putea sa-I spui lui Dumnezeu: Tata înseamna a arata o vietuire fara pata; în toate acestea este cuprinsa negresit si îndatorirea de a îndeparta din sufletul nostru orice ura fata de cei ce ne-au gresit -, totusi Hristos nu S-a multumit cu atâta, ci, vrând sa arate cât de mult tine la iertarea dusmanilor, o aminteste în chip special;
iar dupa ce termina rugaciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porunci decât asupra acesteia, spunând asa: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, va va ierta si voua Tatal vostru cel ceresc” (Matei 6, 14).
Prin urmare, noi facem începutul iertarii noastre, noi suntem stapânii judecarii noastre. Si pentru ca nici unul din cei nesocotiti, când este judecat, sa nu-I poata aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mica, Dumnezeu te face pe tine stapân, raspunzator al sentintei si-ti spune:

“Dupa cum ai judecat, asa te judec si Eu! Daca ierti pe aproapele tau, te voi ierta si Eu!”

Cu toate ca nu se potriveste o iertare cu alta! Tu ierti pentru ca ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însa, n-are nevoie de nimic; tu ierti pe un om de aceeasi fire cu tine; Dumnezeu, însa, iarta un rob; tu esti vinovat de nenumarate pacate; Dumnezeu, însa, este fara de pacat. Si cu toate acestea, si asa Dumnezeu Isi arata iubirea Lui de oameni.
Ar putea, chiar fara asta, sa-ti ierte toate pacatele tale, dar vrea, si pe aceasta cale, sa-ti faca bine, dându-ti nenumarate prilejuri sa fii blând si iubitor de oameni, sa scoata din tine fiara, sa stinga mânia si prin toate sa te înfrateasca cu madularul tau.

Ce ai putea sa spui? Ca ti-a facut rau pe nedrept semenul tau? Dar tocmai aceasta înseamna greseala! Daca ti-ar fi facut rau pe buna dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotita greseala. Dar si tu te apropii de Dumnezeu ca sa dobândesti iertarea unor greseli ca acestea, ba chiar cu mult mai mari. Si înainte de a ti se fi iertat pacatele te-ai bucurat de mari daruri din partea lui Dumnezeu: ai fost învatat ca ai suflet omenesc si ai fost povatuit sa fii blând. Odata cu acestea te asteapta si mare rasplata dincolo, daca nu ceri socoteala celor ce ti-au gresit. Dar de ce pedeapsa nu suntem vrednici, când puterea sta în mâinile noastre, iar noi ne tradam mântuirea?
Cum mai putem pretinde sa ne asculte Dumnezeu în celelalte rugaciuni ale noastre, când noi însine nu vrem sa avem mila de noi în cele ce suntem stapâni?

“Si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau,
Ca a Ta este împaratia si puterea si slava în veci.
Amin”(Matei 6, 13)

În aceste cuvinte Domnul ne arata lamurit nimicnicia noastra si ne potoleste trufia, învatându-ne sa fugim de lupte si sa nu le cautam. Asa victoria ne va fi mai stralucita, iar înfrângerea diavolului mai rusinoasa. Când suntem târâti în lupte, da, atunci trebuie sa le înfruntam cu curaj; dar daca nu suntem chemati, sa stam linistiti si sa asteptam timpul luptelor, ca sa aratam si ca nu umblam dupa slava desarta si ca suntem curajosi.
“Cel rau” este numit aici diavolul. Domnul ne porunceste sa purtam cu el razboi neîmpacat si ne arata ca diavolul nu-i prin fire asa. Ca rautatea nu vine de la fire, ci de la vointa. Diavolul este numit prin excelenta asa din pricina covârsitoarei lui rautati si din pricina ca duce cu noi razboi neîmpacat, fara ca noi sa-l fi nedreptatit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: “Izbaveste-ne de cei rai”, ci “de cel rau”, învatându-ne sa nu purtam ura semenilor nostri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci sa mutam ura noastra de la ei la diavol pentru ca el este pricina tuturor relelor.

Asadar, dupa ce prin amintirea dusmanului nostru ne-a pregatit de lupta si ne-a stârpit toata trândavia, ne da iarasi curaj si ne ridica gândurile, amintindu-ne de împaratul sub Care suntem rânduiti si aratând ca El este mai puternic decât toti, spunând:

“Ca a Ta este împaratia si puterea si slava”

Deci daca a Lui este împaratia, nu trebuie sa ne temem de nimeni, pentru ca nu este nimeni care sa I se împotriveasca si cu care sa împarta stapânirea.

Când spune: “A Ta este împaratia”, Hristos arata ca si diavolul, care se lupta cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar daca pare ca I se împotriveste, Dumnezeu îngaduindu-i deocamdata aceasta. Ca si diavolul face parte din robii Lui, din cei carora, li s-a lua cinstea si au fost izgoniti.
De altfel diavolul n-ar îndrazni sa atace pe vreun om daca n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrazni ceva pâna ce nu i-a îngaduit Domnul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, pâna ce n-a luat îngaduinta de sus.

“Si puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este sa ai curaj, pentru ca ai un Imparat ca Acesta, Care poate savârsi, si prin tine cu usurinta totul.

“Si slava în veci. Amin.”

Sfantul Grigore de Nyssa a afirmat ca intelesul implorarii noastre din Rugaciunea Domneasca: "si nu ne duce pe noi in ispita" este: "si nu ne lasa sa intram in ispita".

In legatura cu isiptele, Parintii ne-au descoperit ca sunt de doua feluri: aducatoare de moarte, care izvorasc din uneltirile diavolului si purificatoare, care isi au obarsia in voia lui Dumnezeu.

Ca sa intelegem mai bine aceasta diferenta, voi reda raspunsul Sfantului Maxim Marturisitorul catre Talasie: "Precum cunoaste Scriptura doua feluri de intristari, la fel cunoaste doua feluri de ispite: unul cu voia si unul fara voie, unul creator de placeri voite, celalalt aducator de dureri fara voie. Ispita de voie da fiinta placerilor voite, iar cea fara de voie aduce durerile fara de voie. Una este cauza intristarii din suflet, iar cealalta a intristarii dupa simturi. Ispita cu voie produce intristarea in suflet si cauzeaza placerea in simturi; iar cea fara de voie naste placerea sufletului si intristarea trupului. Dupa aceea, continua Sfantul Maxim, socotesc ca Domnul si Dumnezeul nostru, invatand pe ucenicii Sai cum trebuie sa se roage, le spunea sa se roage sa nu le vina felul ispitelor cu voia: "si nu ne duce pe noi in ispita", adica ii invata pe ucenicii Sai sa se roage sa nu fie lasati sa faca experienta ispitelor placerii, adica a celor voite si poftite".

Raspunsul Sfantului Maxim a fost luat din acest articol
http://www.crestinortodox.ro/credinta/si-ne-duce-noi-ispita-69904.html

Si totusi...
Vi s-a intamplat vreodata sa nu puteti spune "Tatal nostru" pana la capat? Stiu ca suna cam aiurea, dar, uite, se mai intampla sa fii semi-adormit sau chiar sa te trezesti din somn, dintr-un cosmar eventual, sau sa te chinuie vreun gand necurat, si sa vrei sa spui "Tatal nostru" si ori adormi, ori te trezesti ca ai terminat dar nu-ti amintesti daca ai zis tot ce trebuie. I s-a mai intamplat cuiva, sau doar mie? Ca in acest caz, e cam ... rusinos.

Exista un sens precis al termenilor pe care ii folosim in limbajul teologic, intemeiat pe experienta si viata Bisericii.

In acest sens, distingem ispita de incercare.

Ispita il are ca initiator pe diavol. El ne momeste prin ea urmarind caderea noastra in pacat si indepartarea de Dumnezeu.

Incercarea vine de la Dumnezeu. Nu este o momeala, o amagire, ci constituie insasi calea catre El. Incercarea este mana Sa intinsa care ne poarta si care ne trage in mod nevazut spre El.

De aceea, sub calauzirea parintelui nostru duhovnicesc, trebuie sa ne deprindem ca in viata sa biruim ispitele si sa ne asumam cu credinta incercarile.