Ispita sinuciderii
 

Scuzati acest subiect sinistru, poate nici n-ar trebui sa vorbim despre asa ceva, mai ales cei "slabi e inger"; poate ca toate astea se intampla pentru ca acum, in Postul Mare, e vremea ispitelor. Poate ar fi bine sa vedem care ar putea fi motivele care sa ar putea sa aduca pe cineva in pragul acestei orori.
In primul rand as vrea sa amintesc ca exista doua feluri de sinucidere : cea completa (trup si suflet), definitiva, irevocabila, sau cea a sufletului. Sunt anumite situatii in viata cand esti tentat sa-ti "omori" sufletul, sau sa-l "vinzi", si din pacate nu doar pentru marire, putere, slava, ci chiar pentru chestii banale - o slujba, iubirea unei persoane, achizitionarea unei locuinte, etc. Cum se spune in popor, "te faci frate cu dracu pana treci puntea". Dar oare reusesti sa treci puntea, sau e pacaleala? Si daca da, mai poti apoi sa rupi fratia?
Dracul te mai poate ispiti si cu tertipuri de genul "nu iti permiti sa ai copii si familie pt ca nu ai vrut sa faci niste compromisuri, sa furi, sa inseli, sa castigi mai multi bani". Cateodata chiar si uciderea(avortul) ti se cere ca "sacrificiu" pentru o cauza, pentru o viata mai buna.
Poti fi pus in situatia daca nu vrei sa-ti "vinzi sufletul", atunci esti in pericol sa mori de-a binelea, si sa mai tragi si pe altii dupa tine (sau cel putin sa "te temi" de asta), sa te vezi intr-o situatie fara iesire. E o alegere grea, mai ales cum am mai spus, daca esti "slab de inger". Nu stiu daca poti iesi singur, pe picioarele tale, dintr-o astfel de incercare, daca nu ceri ajutor.
Daca nu vi se pare prea sinistru, sau mai rau, prilej de sminteala, poate faceti si dvs niste comentarii...
Ma iertati daca v-am tulburat!

Din cate stiu de la Sfintii Parinti, SINUCIDEREA ESTE CEL MAI MARE PACAT.
Nu as indemna pe nimeni sa comita o asa mare greseala. Mai mult, trebuie sa ai mare tarie de caracter pentru a-ti lua viata. Indiferent de CRUCEA pe care o ai de dus in viat asta, NU TREBUIE SA TE SINUCIZI, NU AI DREPTUL SA FACI ASA CEVA PENTRU CA DUMNEZEU TI-A DAT VIATA SI TOT EL TREBUIE SA TI-O IA, NU TU......

Cititi cartea RUGI SUB CANDELA, Autor: Ierom Silvestru Florescu..este o carte foarte folositoare sufletului, vorbeste mult despre CRUCEA NOASTRA. Doamne ajuta!

Biserica Ortodoxă condamnă sinuciderea ca fiind un păcat greu şi nu admite, pentru cei care-şi iau viaţa, oficierea obişnuitei slujbe de înmormântare. Cu toate acestea, din motive de ordin pastoral, pentru consolarea familiilor îndurerate se oficiază o rânduială specială de înhumare.

e mai grav sa omori pe altcineva (din rautate, ura), decat sa-ti iei propria viata (din cauza unor suferinte psihice)

Cred ca si ucigasii se pot pocai in cele din urma, avand sanse la mantuire. Dar cand iti iei propria viata, nu mai ai nici o sansa...

Si ce vina are atunci sinucigasul? sunt situatii in care actul sinuciderii a fost cosumat, insa rezultatul nu a fost cel asteptat, incat sinucigasul nu a reusit sa-si ia viata (cand s-a aruncat de la etajul 10, sa zicem ca exemplu, a avut "nesansa" sa cada pe o masina), si astfel se poate pocai, incat sa nu mai faca acest gest, dar oare aici intamplarea nu joaca un rol decisiv? iar daca reuseste de prima data actul suicidar (se arunca de la etajul 10 si cade direct pe asfalt), atunci sinucigasul moare si ramane cu pacatul? are vreo vina ca nu mai are cum sa regrete actul comis?
Si de ce sa fie cel mai mare pacat? Sunt persoane care au probleme grave, se chinuie, si intr-o stare de cadere psihica se sinucid, de ce ar fi acestea mai rele decat ucigasii de mama si de tata, sau care tortureaza copii?????

Prin sinucidere, omul pacatuieste asupra trupului sau, care este lacasul Duhului Sfant si isi inchide definitiv calea spre pocainta.

Din moment ce te gandesti la sinucidere, nu mai ai nici o legatura cu Dumnezeu. Oricat de grele ar fi ispitele, nimic nu este imposibil daca suntem tari in credinta si ne punem mereu nadejdea in Dumnezeu. Pacatul deznadejdii este unul dintre cele mai grave pacate, egal chiar cu necredinta in Dumnezeu si hula impotriva Duhului Sfant, pacate ce nu cunosc iertare. Trebuie sa-I multumim Domnului si pentru bune, dar mai ales pentru rele.

Este asa usor de vorbit...
Ma gandesc cum poate multumi unul bolnav de cancer printre dureri si neputinte?Cei care si-au pierdut acoperisul de deasupra capului si linistea si traiesc ca fiarele salbatice?Cei agresati sau cei oropsiti,cei aruncati chiar si in latrina de mici copii?
De unde sa-ti vina puterea sa multumesti lui Dumnezeu pt aceste rele?

Sper ca te referi doar la partea cu multumirea pentru cele rele si nu la sinucidere...

Eu cred ca Dumnezeu ne da rele spre folosul nostru duhovnicesc. Si de aceea trebuie sa Ii multumim. Nici un iubitor de Dumnezeu nu se lasa prada deznadejdii oricat de mare ar fi necazul sau. Trebuie sa ne purtam crucea, oricat de grea ar fi ea. Si sa nu uitam ca numai Dumnezeu poate face minuni; prin credinta, incredere in Dumnezeu si rugaciune fierbinte putem trece peste orice. Nu exista problema care sa nu aiba rezolvare in fata Domnului si nu exista necaz care sa aiba drept rezolvare sinuciderea.

Legat de compromisurile morale de care vorbea Fallen: un compromis creeaza alte compromisuri, o minciuna naste alta minciuna, asa, pe nesimtite, ne trezim infasurati ca intr-o panza de paianjen... Adesea, situatiile in care suntem pusi nu pica din cer, sunt rodul alegerilor noastre gresite.

E greu sa tii drumul drept cand cei din jur sunt corupti intr-un fel sau altul. Te ajuta o credinta puternica, o fire statornica, un duhovnic bun, niste prieteni si/sau modele care tin drumul drept si care te pot sfatui in clipe de cumpana...
Dar mai presus de toate, trebuie sa te intaresti prin credinta si prin rugaciune. Sunt bune si situatiile acestea, ne smeresc, ne arata cum suntem de fapt cu adevarat. Firea si credinta omului se cunoaste in incercari din acestea de care se pomenea in primul mesaj. Si unde nu mai poate omul, poate Domnul.

Spre deosebire de sinuciderea trupeasca, din sinuciderea sufleteasca se mai poate reveni,cu greu, dar sufletul poate fi resuscitat, asa cum aflam chiar in aceste zile, la slujba Canonului celui Mare. Sa nu cadem in deznadejde, caci Hristos a murit si a inviat pentru noi!

Doamne ajută!
Aţi scris aşa: "Eu cred ca Dumnezeu ne da rele spre folosul nostru duhovnicesc".
Eu cred că Dumnezeu nu ne dă rele niciodată, pentru că El nu este autorul răului, ci Izvorul absolut al binelui şi al iubirii.
Cât despre existenţa răului în lume... aceasta se datorează tocmai îndepărtării noastre de Dumnezeu. :(
Mi-am amintit acum cuvintele Sfântului Policarp al Smirnei, pe care le-a rostit în faţa prigonitorilor: "De 86 de ani Îi slujesc lui Hristos şi nu mi-a făcut niciun rău. Eu de ce să-L trădez pe Împăratul meu Care m-a mântuit?".
Hristos nu ne face rău niciodată. Slavă Lui pentru tot binele pe care-l revarsă neîncetat asupra noastră! Slăvit să fie Domnul pentru ceea ce ştim şi pentru ceea ce nu ştim despre iubirea Sa faţă de noi!

Hristos în mijlocul nostru!

Imi cer scuze, m-am exprimat gresit. Sunt intru totul de acord cu dumneavoastra. Si eu cred ca nu Dumnezeu este autorul raului. Corect ar fi fost sa spun ca Dumnezeu permite aceste lucruri, spre folosul nostru duhovnicesc.

Doamne ajuta

De la Dumnezeu.

Pentru Fallen
 

Doamne ajută!
Într-adevăr, aceste situaţii sunt critice, imposibil de depăşit prin propriile puteri. Din mila lui Dumnezeu, încă n-am fost pusă în astfel de situaţii, dar îmi imaginez că, în asemenea împrejurări, cei care cedează şi-şi sacrifică propria conştiinţă rămân cu sentimentul culpabilităţii... şi suferă, cad în depresii... pentru că niciun creştin nu poate trăi liniştit conştientizând faptul că a comis un compromis moral grav, mai ales dacă repercusiunile acelui compromis s-au răsfrânt în mod negativ şi asupra altora. Dacă eu însămi aş păcătui grav în faţa Mântuitorului meu, conştiinţa m-ar mustra pe măsură, dar aş păstra nădejdea că El mă va ierta şi că, prin urmare, fapta mea negativă nu va avea consecinţe ireversibile. În schimb, dacă ceea ce am făcut i-a afectat şi pe semenii mei (de exemplu, dacă fapta mea a îndepărtat pe cineva de la credinţă), chiar dacă eu mă pocăiesc şi primesc iertarea divină, îmi va fi imposibil să mai îndrept şi răul făcut celuilalt. De exemplu, o persoană care refuză credinţa comite o faptă deosebit de gravă, dar în orice clipă se poate îndrepta. În schimb, o persoană care-L tăgăduieşte pe Dumnezeu în public (apostazie) determinându-i astfel şi pe alţii să se îndepărteze de adevărata credinţă, dacă se va întoarce la Domnul din toată inima, va primi iertarea, dar... foarte greu îi va mai putea readuce la credinţă şi pe ceilalţi, pe cei cărora le-a strecurat în inimi îndoiala.
Cred că, în orice împrejurări, compromisurile în privinţa credinţei şi a moralei trebuie evitate, trebuie refuzate indiferent de consecinţe! Dacă aş păcătui foarte grav faţă de Hristos, Dumnezeul meu, El m-ar ierta, pentru că este iubitor şi Şi-a dat viaţa pentru mine... dar eu nu m-aş putea ierta niciodată pe mine însămi şi aş rămâne, asemenea autorului Psalmului 50, cu "păcatul meu înaintea mea pururea". Dacă L-aş trăda pe Hristos (direct, sau indirect făcând rău semenilor), El m-ar ierta... dar cum aş mai putea zâmbi vreodată, cum m-aş mai putea bucura de rugăciune sau de comuniunea cu cei dragi, ştiind că m-am despărţit de Salvatorul şi Dumnezeul meu? Cum I-aş mai putea spune lui Dumnezeu "Tată", dacă m-am comportat ca şi cum El n-ar exista? :(
Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de astfel de compromisuri! "Ce părtăşie are lumina cu întunericul?" - Se întreabă retoric Apostolul.

Cum putem evita compromisurile morale în situaţiile dificile? Oare ne va fi uşor?
Nu, nu ne va fi nici uşor, nici greu; ne va fi cu neputinţă!
Dar "cele ce la oameni sunt cu neputinţă, cu putinţă sunt la Dumnezeu", precum ne-a învăţat Mântuitorul.
Noi nu putem săvârşi nici măcar cea mai neînsemnată faptă bună singuri, dar putem alege să-I îngăduim Duhului Sfânt să lucreze binele în şi prin noi. Toţi cei care gândesc, spun şi săvârşesc binele reuşesc aceasta doar în comuniune cu Izvorul unic al bunătăţii, chiar dacă ei conştientizează în grade diferite acest adevăr.

Domnul să fie cu noi toţi şi să ne întărească în sfânta şi dreapta noastră credinţă!

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Viaţa noastră, ajută-ne să-Ţi rămânem fideli şi să-I întărim pe cei îndoielnici în strădania lor de a-Ţi fi credincioşi!

Mă bucur că suntem "în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere". :)

Doamne ajută!

Aceasta multumire pt cele rele este o forma de masochism,cred ca mai degraba trebuiesc tolerate sau acceptate intr-o forma de resemnare,caci daca cineva mi-ar spune zamband cat este el de fericit ca si-a pierdut o mana/un picior/un organ/este pe moarte/i-a murit copilul=l-as incadra la boli mintale.
(asta nu are de-a face cu negarea sau blestemarea lui Dumnezeu,atunci cand suntem in situatii grele!).

App,nu inteleg nici macar subiectul..adica cum ispita sinuciderii??si de ce?

Nu ma refeream la sinucidere,ci la imboldul de a multumi sau a fi fericit pt necazuri;este f nefiresc.
Relele, in cel mai bun caz se tolereaza,se accepta cu inima amara si cu speranta catre Dumnezeu,dar de aici si pana a fi masochist e cale lunga.

Ma rog,poate ca nu a prezentat nimeni asa ideea,dar asa mi-a aparut mie;s-ar putea sa fi inteles gresit(ca si in alte dati).

Uite,ceva din fraza asta mi-a atras atentia:ati spus ca din mila lui Dumnezeu nu ati ajuns in asemenea situatii(sinucidere)...
Ce s-a intamplat cu ceilalti care au ajuns acolo?Mila lui Dumnezeu nu a fost valabila si pt ei?Ce anume i-a facut vulnerabili?Necredinta?Necunoasterea lui Dumnezeu?
(probabil ca mi-am raspuns singura la intrebare :)

Cred ca Laura s-a referit la situatiile critice care ar putea determina pe cineva sa se gandeasca/ sa ajunga la sinucidere. Gandul la sinucidere creste pe terenul lipsei de credinta si de nadejde in Dumnezeu.
Referitor la multumirea pentru necazuri, greutati, situatii critice... asta s-ar putea face dupa ce ai scapat de ele, sau cand esti in ele, gandind "Doamne, bine ca nu e mai rau, bine ca mi-ai atras atentia ca sa nu gresesc eu mai rau" sau gandind ca greul pe lumea asta ma va scapa de suferintele vesnice... E greu, intr-adevar, nu aveam puterea cand eram in suferinta de a multumi pentru ea, dar am avut constiinta (sau cineva mi-a deschis ochii) ca acea suferinta a fost nascuta din greselile/ pacatele mele, si m-am rugat sa am timp sa ma indrept.

Gandul la/ frica de iad ar fi o pavaza buna impotriva sinuciderii. Daca motivele pentru care te gandesti la acest act, suferintele, lipsurile pe care le traiesti acum, ar fi vesnice??

Cel putin in viata aceasta se pot gasi solutii de iesire din criza.

Masochismul, daca vorbim cumva despre aceeasi tulburare, este pe scurt (si cu riscul de a ma exprima simplist) adictia la placerea obtinuta prin suferinta, de obicei o suferinta fizica. Lucru important, de obicei face parte din tulburarea sado-masochista. Si presupune un partener dispus sa chinuiasca, unul care obtine el insusi placere din actul chinuirii.
Vedeti asadar cata diferenta intre crestinul slavitor al lui Dumnezeu si un doritor de masochism... E clar ca masochistul nu si-a gasit ..."omu". Dar poate sa incerce! Eu chiar i-as recomanda!
Cat despre resemnare... Nu-mi pare din categoria optiunilor crestinesti.

Subiectul, insa, suna bine ca titlu, adica imi pare corect formulat, inteligibil pentru un crestin. Sunt ispite si ispite.... Incercari si incercari... Momeli si momeli... Propuneri si propuneri... Cumpene si rascruci....
Una din ele este gandul si dorinta, uneori compulsiva, asadar irezistibila, de necontrolat, catre sinucidere.

Poate ar fi mai bine ca unele subiecte sa fie abordate dupa o informare prealabila.
Desi chestiunile sufletesti nu se pot cunoaste cu adevarat din rezumate de pe internet. Nici din dictionare. Nici macar din tratatele universitare. Acolo sunt doar schitate teoretic, se dau niste repere conceptuale.

Eu afirmasem, ce vina are sinucigasul ca nu mai are cand sa se pocaiasca de pacatul comis.
Iar ce ati spus, este valabil si pt cel care ucide, care face un pacat mai mare decat sinucigasul, pt ca distruge lacasul Duhului Sfant din ura si nu din disperare.

Fiecarui om i-a dat Dumnezeu cap ca sa gandesca (e unul din talantii pe care i-am primit de la Dumnezeu si nu trebuie ingropat) - e destul de logic ca daca vrei sa te sinucizi nu o sa mai ai timp sa te pocaiesti. Atat de logic ca presupun ca niciun sinucigas nu isi va planifica: "ma omor si in timpul dintre actul ucigas si moarte o sa ma pocaiesc". Deci este un act planificat ce nu are intentie spre pocainta si isi asuma inca de la inceput ca nu va avea timp de pocainta. Daca Dumnezeu ii da sau nu cateva secunde in care omul se poate pocai, asta noi nu stim (si nici cat de intens s-ar pocai respectivul in acele cateva secunde).

Cred ca intrebarea este insa alta: oare cel ce se sinucide nu este de fapt un om bolnav psihic, care datorita bolii nu mai are judecata si discernamant in acele momente si datorita acestei intunecari a judecatii nu mai vede nici o alta solutie/varianta? Daca nu cumva (si in ce masura) o boala psihica (deci fizica - in/a trupului) este consecinta unei "boli" duhovnicesti? Caci asta noi nu putem stii, atata timp cat nu avem o traire duhovniceasca.

Apropo de ura/disperare - ti se pare ok ca o mama care nu mai are cum sa-si intretina copilul si din aceasta cauza ajunge la o extrema a disperarii, sa-si omoare copilul? Oare asta e disperare+dragoste, sau ura - ura fata de neputiinta proprie, ura fata de situatia ca trebuie sa-si creasca copilul si nu poate = ura fata de soarta (ca sa nu zic voia Lui Dumnezeu in loc de "soarta"), care i-a pus aceasta responsabilitate in carca, de a-si creste copilul? Intotdeauna unde exista disperare, exista si o ura pe undeva, cred, sau cel putin o ne-iertare, o lipsa a iertarii.

Da, exista o ispita a sinuciderii si nu este o ispita usoara, facila, derizorie.. Deloc.
De aceea trebuie indepartat orice gand de acest fel si marturisit duhovnicului. Gandurile de sinucidere, chiar daca sunt departe de punerea in practica, trebuie marturisite fara preget.

Dar cred ca tu ridici de fapt alta problema, pentru care nu cunosc raspuns.
Dar ajutor ceri duhovnicului.
Daca inteleg corect, tu numesti vanzare a sufletului situatia de compromis moral cu care te-ai resemnat/ impacat.
Cred ca oarecum ai dreptate, in sensul ca te impietresti, mori sufleteste cu fiecare pacat cu care te invoiesti sa-l faci.

Exact. Un pacat (sau compromisul cu un pacat) creste gradul nostru de toleranta/acceptare al pacatului si si la slabirea voii noastre si duce dupa sine un alt pacat si tot asa pina cand la un moment dat ajungem la o viata in pacat, la boala duhovniceasca (la impreuna-simtire a pacatului si pierdem impreuna-simtire a celor duhovnicesti - pierderea discernamantului duhovnicesc dintre bine si rau). Din aceasta stare de despartire de Dumnezeu (iadul trait inca de aici de pe pamant), omul nu il mai simte pe Dumnezeu. Nu mai poate, sau poate ca nu mai vrea, nu se mai gandeste la Dumnezeu, pt ca s-a departat prea mult. Este deja mort sufleteste. Daca moare fizic in aceasta stare (sinucidere), moare despartit de Dumnezeu.

Katyusk, daca sinuciderea ar fi dorita de Dumnezeu, ar fi fost recomandata in Scriptura. El este viata si ne cheama numai la viata. Acesta a fost si motivul pentru care Fiul S-a intrupat, ca sa desfiinteze moarte si sa ne faca pentru totdeauna partasi vietii.

Cand ai un dar de la o persoana draga, nu renunti niciodata la el. Fa din Dumnezeu o persoana draga si priveste viata ca pe un dar venit de la el. Asa nu vei mai avea niciodata gandul sinuciderii.

sau foloseste Biblia Ortodoxa online...

Omului care se sinucide, probabil nu-imai pasa de nici o pocainta sau iertare, pentru ca le vede inutile (pocainta) si imposibil de obtinut(iertarea). El stie ca-l asteapta iadul si accepta, se resemneaza. Asta daca a fost candva credincios. Poate chiar Ii multumeste lui Dumnezeu si-si cere iertare ca n-a putut sa-I urmeze pana la capat. Nu stiu, poate eu asa as face (Doamne fereste!).
In ce priveste boala psihica, multi oameni cred ca nu are vindecare si ca cei cu tendinte sinucigase nu mai pot fi ajutati nicuicum.
Da, asa e, ura fata de propria neputinta duce la imposibilitatea iertarii propriilor greseli si la hula fata de Dumnezeu. Chiar daca ai momente de luciditate cand iti dai seama ca Dumnezeu n-are nici o vina, El ti-a dat tot ce iti trebuia, atunci mai rau te doare propria neputinta. Sau, poate, mandria, iubirea de sine, e cea care de fapt te doare, faptul ca nu poti sa accepti ca esti mai prejos decat ti-ai propus.
Sunt insa, situatii cand "neputinta" asta este un factor limitativ, care nu te lasa sa mergi mai departe nicicum. Ca si cum ai fi mamifer acvatic (de exemplu) si n-ai mai putea sa inoti. Nu zic " peste", ca ai murii pe uscat, dar ca 'foca" de exemplu,ai puta sta si pe uscat, doar daca te=ar hrani ceilalti sau ai manca stiu eu ce starvuri aduce apa.

Dumnezeu să fie cu tine, suflet drag!
Mă bucur mult că ai reuşit să depăşeşti acele momente dificile din viaţa ta.
Curaj! Hristos nu te va părăsi niciodată, vei birui!
Să-ţi ajute Dumnezeu să iubeşti viaţa şi să te bucuri de dragostea Lui pentru tine!!!

Te îmbrăţişez cu dragoste întru Hristos, Domnul nostru!

E o mare diferenta intre mucenicie si masochism. E o greseala pe care o fac multi, din pacate, poate chiar si eu cateodata. Dumnezeu nu vrea de la noi sa ne biciuim singuri, sa ne automutilam, sa ne lasam batjocoriti de oameni fara Dumnezeu, sa postim pana dam in malnutritie, sa umblam neingrijiti si jegosi, sa nu ne bucuram de viata pe care ne-a dat-o El. Noi suntem creatia Lui, si trebuie sa ne iubim, sa avem grija de trupul si de sufletul nostru, nu suntem niste zdrente demne de bataia de joc a noastra si a celorlalti, oricat ne-am considera de pacatosi. Pacatuim mai rau daca zicem "ce daca fumez sau beau, ca oricum sunt un pacatos si merit mai multa suferinta... " nu avem dreptul sa ne autopedepsim.

Tocmai,spuneam ca nu inteleg titlul theadului deoarece la crestini nu am intalnit "ispita sinuciderii"!Sunt alte ispite cu duiumul,dar nu aceasta!
Cei care sunt pasibili de aceasta dorinta sunt persoanele non-religioase- nici celelalte confesiuni nu propaga solutia sinuciderii sau acceptarea ei-deci indiferent de religie,este un act inacceptabil.

In rest,trebuie sa admit ca nu inteleg multe,asa ca am speranta ca toti fratii si surorile sa aibe oarece rabdare cu mine

Ispita sinuciderii este din ce in ce mai des intalnita. Mai ales la tineri si chiar si la copii. Ma intreb ce pregatire teologica si ce credinta pot avea copiii de 12-13 ani care se sinucid.
Si eu am avut ganduri de sinucidere in clasa a7-a. Chiar eram destul de convinsa ca viata mea n-are nici un sens. N-am facut nimic in fapta, insa gandurile erau de ajuns. Daca nu se intervenea, cred ca as fi pus in practica ce aveam si in gand. Insa, Dumnezeu e mare si in Mila Sa nu m-a lasat. In perioada cand aveam eu gandurile negre, s-a vorbit la ora de religie despre sinucidere. Si am aflat ca ajungi in iad si ca e pacat f.grav, fapt care m-a facut sa tresar si sa imi revin. E o ispita care te urmareste odata ce ai lasat-o sa intre in gandurile tale si in inima, desi tu nu mai vrei sa ai treaba cu ea. Sunt multe de spus si de inteles foarte greu, mai ales din afara. In sfarsit.

Doamne, ajuta!

Eu am lucrat multi ani cu oameni care au traversat una sau mai multe din instantele suicidului (de la firimituri de ideatie pana la pulsiune incontrolabila si tentativa).
Elementul comun al acestor oameni, dincolo de diversele forme de diagnostic al dereglarii psihismului, dupa constatarea si intelegerea mea, este ca traiesc intre oameni care nu sunt capabili de elementare forme de afectiune. Monstrii absentei daruirii de sine, monstrii reci care voiesc caldura dar nu ofera cu nici un chip, sunt autorii reali ai sinuciderii altora, aceasta survenind uneori ca reactie relativ rapida, alteori dupa lupte si conflicte de ani de zile.

Un om inconjurat de oameni care il iubesc asa cum este el, adica neconditionat, nu intra sub ispita sinuciderii. S-a spus ca sinucigasul este bolnav de mandrie. Dar boala celor intre care a trait sinucigasul care este? Ce nume poarta ea? Sinucigasul nu traieste in neant ci in relatii sociale concrete cu oameni vii in carne si oase. Cum sunt acesti oameni? Curati si nevinovati? Creada cine voieste.

Sinuciderea este o balarie care creste hranita de balegarul nesimtirii egoiste a semenilor.
Similar si in cazul abuzului de substante. Un dependent este o oglinda pusa in fata noastra, ca sa vedem cat de impietriti si salbatici suntem si cat de dispusi sa ucidem in orice clipa pe aproapele, daca nu cu barda, macar cu vorba, cu nepasarea, cu lipsa de elementara afectiune. Cu "e treaba ta" sau "nu e treaba mea" etc.

Dar despre aceste aspecte ale vietii (si sinuciderii) dintr-o tara considerata crestina, nu vorbim prea des. Straniu...

Sinuciderea este problema ingrozitoare a lumii care suntem noi toti si fiecare dintre noi.
Pentru fiecare om care se sinucide in lume, fie si in Kuala Lumpur, eu ma consider imediat si adinc vinovat. Fiecare e responsabil de mersul lumii intregi. Bataia unei aripi de fluture poate declansa un taifun la mii de kilometri distanta. Cu atat mai mult miscarea unui suflet de om pacatos.

Lacul straveziu si tainic al duhului duce vibratia cea mai mica a unui suflet corupt si viclean pe drumuri nesfarsite, fara "amortizor" - afara de rugaciunea fierbinte a altuia pentru lume, in duh de iubire.

Sunt intru totul de acord!
Foarte bine sintetizat.

nu stiu daca sinuciderea poate fi incadrata la capitolul "ispite", deoarece este ceva neplacut...ori ispitele intotdeauna sunt placute! sinuciderea este ca urmare a unei dereglari psihice sau ca urmare a activitatii demonice, daca persoana nu este ancorata in credinta, va ceda.

Din pacate, lucrurile stau taman invers: nimic nu e mai ademenitor decat "solutia" sinuciderii.
Cand omul simte nonsensul ca o ghiara care ii sfarteca fiinta, atunci doreste sa scape cu orice pret: ce e mai dulce decat... sa se termine odata chinul?
Si totusi, ce am scris e invalidat de multe ori in practica. De ce? Pentru ca, dominat de puterea nonsensului, omul simte ca ... nici sinuciderea nu ar folosi, deoarece ... e un non-sens! Ce frumos a intins Domnul ultima sansa, ultimul tramvai (mereu incapator)!!!
Si atunci, cand se sinucid oamenii?
Cand au inceput sa iasa un pic din iadul depresiei, cand lucrurile incep sa prinda un oarecare sens. Si, ingroziti ca nu cumva chinul din care tocmai au iesit sa se repete... se sinucid. Asta, din pacate, chiar capata un sens in mintea hartuita a unui om sfarsit...
Asa stau lucrurile in practica. O stiu prea bine, va asigur.
De unde reiese, ca aplicatie pentru noi, cat e de important ca dupa ce a iesit din iadul deznadejdii, omul insingurat sa gaseasca pe cineva, un bun samarinean care sa il imbratiseze si care sa ii spuna: de acum nu se va mai intampla. De acum esti cu mine. Bine ai venit! Orice ai face, oricum esti tu, eu te primesc din tot sufletul, frate, si sunt dispus sa pun totul la bataie ca tu sa ajungi sa te afli in siguranta deplina. Ba chiar, in extremis, uite cum sta treaba: mor eu ca tu sa traiesti. Intrucat eu imi primesc astfel Viata, iar tu sansa de a fi partas cu mine la Viata.
Acest bun samarinean este, desigur, Domnul nostru Multindurat si Puternic, Prietenul Gentleman Care nu isi retrage niciodata promisiunea.
Sau un om de-al Lui.
Om care putem fi oricare dintre noi, daca am voi sa pazim a doua porunca, asa sa ne ajute Bunul Dumnezeu! AMIN+

Trist dar adevarat :-(
Cu toate acestea, relatiile cu semenii (in special cu acestia reci si egoisti) pot duce la sinucidere cand esti dependent de ei. O persoana majora ar trebui sa invete sa fie independenta si sa se fereasca de astfel de monstri.

din punctul meu de vedere...! faptul că cineva dorește să se sinucidă este pură hazardare (eufemistic vorbind)...! nu ești mulțumit de ceea ce ești...? vrășmașul dănțuie de fericire așteptând cu nerăbdare să-i intri în cetate..! (pietul Îngeraș)
nu am de gând să exhaustivesc subiectul, însă fapta aceasta este peste puterea mea de gândire, intr-un simplu cuvânt (inefabil)
dacă acea persoană care cugetă la această faptă să se gândească ce va spune în fața Nemitarnicului Judecător Ceresc ,
să încerece să-și restaurească sufletul!
sunt indeajuns de multe moduri de aplanare în astfel de situați...!

Domnul iartă orice...! bineînțeles dacă te pocăiești(dacă faci redresare spirituală)

să aveți o seară cât mai pașnică...! pacea fie cu voi...!

Doamne ajută

Nu e de ajuns sa fiii doar "major", trebuie sa ai si o experienta de viata (sau mai multe) ca sa inveti sa nu mai fii dependent de oameni.
Intr-adevar Dumnezeu ne trimite mereu oameni care sa ne ajute, dar noi nu in oameni trebuie sa ne punem increderea ci in El.
Poate ar trebui sa ne mai amintim de cate ori or fi incercat unii si altii sa ne ajute si noi i-am respins, sau viceversa. Poate ca la un moment dat si Dumnezeu se "satura" sa ne mai trimita astfel de ajutoare si ne lasa cel putin o vreme sa ne descurcam singuri si sa ne recapatam increderea in noi. Cateodata, si respingerea are rolul ei.
Poate cateodata functioneaza si psihologia inversa : te calc in picioare, te umilesc, tocmai ca tu sa te inversunezi sa-mi demonstrezi ca nu-i asa (chiar si psihologii mai fac asta cateodata). Probabil e o drama cand incerci metoda asta si nu functioneaza, eu una n-as indrazni sa o aplic niciodata, cel putin nu in mod intentionat.
Poate de la unii oameni inveti ceva chiar daca ei de fapt nu intentioneaza asta.

Ce te mai poate ispiti? Cand realizezi ca doar pentru a supravietui trebuie sa faci o multime de compromisuri, de lucruri care nu-ti plac si nu te reprezinta, si nu folosesc nimanui decat pentru umplerea buzunarelor si a burtihanelor unora? Sa stiu ca pentru a manca eu si copiii mei o paine amara, unii trebuie sa saraceasca si altii sa se imbogateasca?

Ce te mai poate insa impiedica ? Teama ca poate osanda vesnica este ceva mai rau decat oricat de rau ti-ar fi acum in viata?

Bună seara!
Staţi liniştită, dumneavoastră nu sunteţi responsabilă pentru ceea ce au făcut părinţii dvs, mai ales dacă acele întâmplări au avut loc atunci când dvs eraţi copil, aşadar nu aveaţi discernământul necesar de a alege între bine şi rău.
Acum, dacă veţi crede în Dumnezeu, dacă veţi merge la biserică şi nu veţi apela niciodată la vrăjitoare, veţi fi în siguranţă sufleteşte.
Cu siguranţă aveţi suflet, pentru că Dumnezeu ne-a făcut cu suflet nemuritor. Chiar şi după ce trupul moare şi este înmormântat, sufletul continuă să trăiască într-o altă lume.
Dacă niciodată nu veţi practica vrăjitoria orice-ar fi şi dacă veţi merge pe calea credinţei noastre ortodoxe, sufletul dumneavoastră va fi al lui Dumnezeu!
Din tot sufletul vă recomand să vă găsiţi un părinte duhovnic, să mergeţi la biserică şi să-L rugaţi pe Domnul Dumnezeul nostru să-i ierte pe părinţii dvs pentru păcatul grav pe care l-au făcut mergând la vrăjitoare.
Dvs să nu mergeţi niciodată la vrăjitori şi ghicitori, nici la preoţii hoţi care ghicesc în cărţile sfinte, fiindcă toate aceste fapte sunt păcate grave, sunt forme de trădare a credinţei.
N-aveţi nicio vină pentru ceea ce au făcut părinţii dvs, dar să nu mergeţi dumneavoastră la vrăjitoare, ca să nu vă puneţi sufletul în pericol.
Ştiţi, au existat şi Sfinţi care, înainte de a crede în Dumnezeu, au fost vrăjitori. Aceştia, când şi-au dat seama că vrăjitoria este un păcat atât de grav, s-au întors la Dumnezeu din toată inima lor, iar El i-a iertat.
Dacă puteţi, încercaţi să-i convingeţi şi pe părinţi să se spovedească, pentru ca Dumnezeu să le ierte acel păcat.
Şi repet: dacă nu veţi mai apela niciodată la vrăjitorie, nu sunteţi vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat când eraţi copil. Dumnezeu v-a făcut bine şi atunci, NU vrăjitoarea aceea!
Doar Dumnezeu are putere să ne dăruiască sănătatea. Atunci când v-aţi vindecat de leucemie, tot Dumnezeu v-a tămăduit, pentru că El ştia că dumneavoastră n-aţi fost conştientă de greşeala părinţilor care, deznădăjduiţi fiind, au alergat la vrăjitoare.
Acum, orice necaz sau încercare aţi avea, să-I cereţi ajutor doar lui Dumnezeu, să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi, să mergeţi la biserică şi vrăjile acelea nu vor mai avea nici o putere asupra sufletului dvs.

Sper că v-am lămurit cât de cât.

Dumnezeu să vă întărească în credinţă! El este totdeauna cu noi şi vrea să ne punem toată încrederea în El!