Sfintii inchisorilor
 

Ieri 28 februarie s-au implinit 13 ani de la nasterea in Viata Vesnica a unuia din virtuosii detinuti calugari, putin cunoscuti, ai inchisorilor:
O, minune !...

Citez din http://iuliana-koinonia.blogspot.com...o-minune.html:

""Trecerea la Domnul a unui mărturisitor : Părintele Marcu de la Sihăstria – 28 februarie 1999
Ť ...având omul mintea, inima şi toată fiinţa sa curăţite şi sfinţite, fiind cu totul nevinovat, atunci Dumnezeu va binevoi şi va primi aceste jertfe aduse cu dreptate Lui ca pe nişte viţei nevinovaţi şi curaţi ai Legii Vechi ť(Din Însemnări)

Ť În ziua de 28 februarie 1999, m-am dus de dimineaţă la slujbă. Îmi aduc aminte că era începutul Postului Mare şi că toată suflarea mănăstirii era în biserică. Iar în vremea când se citea Ceasul al şaselea şi urma să înceapă Sfânta Liturghie, l-am văzut pe eclesiarhul mănăstirii că umblă la chivotul de pe Sfânta Masă şi pune în linguriţă Sfintele Taine. O bănuială m-a cuprins şi [...] când l-am întrebat, mi-a zis că, într-adevăr, se ducea la Părintele Marcu să îl împărtăşească, pentru că îşi dă duhul. Am lăsat slujba şi am alergat cât am putut de repede.”

......................................

“Toţi ne-am întrebat cum şi ce s-ar fi putut face pentru a-l pune pe Părintele Marcu în sicriu, de vreme ce era atât de cocoşat că niciodată nu se mai îndreptase de spate în ultimii 30 de ani.
Dar luându-l în braţe şi întâlzindu-l pe jos pentru a-l îmbrăca cu hainele de înmormântare(cămaşa albă de călugărie, dulamă, rasă şi mantie), o, minune ! am văzut cum în faţa noastră se lasă pe spate şi se îndreptează încet, încet.
Apoi l-am putut lua şi pune în sicriu şi pe năsălie. De acolo a fost dus în biserica mare a Sihăstriei. ť
.........................................
Cel din mijlocul nostru, căruia îi săvârşeam taina de trecere din viaţa aceasta, fusese poate cel mai prigonit şi mai chinuit dintre victimele antihriştilor României secolului XX, că făcuse 20 de ani de închisoare şi că ţinuse în spate cu rugăciunea atâtea suflete care de cele mai multe ori nu i-au cunoscut deloc nevoinţele. ť
Din volumul Ť Mărtrisirea unui creştin – Părintele Marcu de la Sihăstria ť, Petru Vodă, Ediţie alcătuită de Monahul Filotheu Bălan""

De asemenea am gasit aici informatii despre viata parintelui Marcu de la Sihastria:
http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...#comment-69502

""Parintele Marcu (1910-1999) a patimit in inchisorile a trei regimuri politice: carlist, antonescian si comunist. Anchetatorii l-au numit “Fachirul”, pentru ca a rabdat chinurile ca unul fara de trup, rugandu-se neincetat. ""

Totdeauna am ramas uimita, si asa voi fi mereu, in fata vietii si virtutilor multor parinti aproape contemporani cu noi, si nu numai, din Grecia (Parintele Paisie Aghioritul, Parintele Porfirie Kavsokalivitul, Fericitul Iacov Tavlikis continuatorul Cuviosului David Batranul...parintele Efrem Katunakiotul si multi altii) , din Rusia (Sfantul Luca de Simferopol, Sfanta Xenia de Sankt Petrersburg si multi altii), din Serbia (Patriarhul Pavle al Sarbilor), dar nu trebuie sa uitam ca si noi romanii avem multi parinti induhovniciti, multi nestiuti de nimeni, care se roaga pentru acest neam si datorita rugaciunilor acestora Dumnezeu se milostiveste de noi.

Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne miluieste acest neam!

"A zis Părintele Marcu unui ucenic: ”Ia spune, ştii care-i diferenţa între smerenie şi umilință?” ”Nu”, a zis ucenicul. ”Eu am aflat de la cineva din închisoare, că smerenia este conştiinţa nimicniciei, iar umilința este conştiinţa păcătoșeniei”."

Cat de simple si cat de profunde sunt aceste cuvinte.

Citat:
"De la Mânâstirea Cernica, Părintele Marcu a fost transferat la Mănăstirea Sihăstria, dându-i-se ascultarea tot la stupină. Odată a venit un frate şi l-a întrebat cum să se roage, fiindu-i ocupată mintea de ascultare.

Părintele Marcu i-a zis:

”Frate, aici eu am stupii în grija mea, şi uneori trebuie să-i inspectez. Să văd cum este matca, cum este puietul, cum stau cu mierea… Nu mă mai pot ruga cu cuvinte. Trebuie să fiu atent la aceste lucruri. Dar să nu uităm că suntem în mănăstire şi totul facem din ascultare. Aşa că, în primul rând, să facem totul ca de la Dumnezeu. Apoi trebuie să știm că ne aflăm în fața lui Dumnezeu şi că totul facem pentru Dumnezeu. Deci: de la Dumnezeu, în fața lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Așa trebuie să facem”."

Citat:http://www.razbointrucuvant.ro/2010/...-28-februarie/

"“Parintele Cleopa: – ... Acum oamenii sint orbi si robi, orbiti de lumina falsa din ei, robiti de materia in care cred. Traim vremuri apocaliptice. Fiara e omul si masina e unealta nimicirii omului. [...]

Ioan Ianolide: – Parinte, sinteti nemaipomenit! De-acum stiu tot ce vreti sa-mi mai spuneti. Marturisesc ca nu va credeam preocupat de alte probleme. Stiam ca vorbiti despre har si lucrarea Lui, dar vad ca sinteti neintrecut si in cele ale vietii si materiei.

Par. C.: - Nu vreau acuma sa ma smeresc, caci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept sa nu spun ca multe dintre acestea m-a ajutat sa le pricep parintele Marcu.

I. I.: - Dar cine e parintele Marcu? – am intrebat eu nedumerit.

Par. C.: – Iti este prieten si stie ca esti aici. Te-a vazut din chilie!

I. I.: - Prieten?… Chilie?… Atunci sa ma duc sa-l vad!

Par. C.: – E prea departe si nici nu te primeste. Mi-a ingaduit insa sa-ti vorbesc despre el.

I. I.: – Atunci cum m-a vazut?

Par. C.: - A primit de la Dumnezeu darul vederii in duh, asa, prin materie… si prin timp…

I. I.: – Spuneti-mi, rogu-va, cine este acest om?

Par. C.: - L-ai vazut ultima oara cind discutai cu staretul unei minastiri unde el era vacar. [...] De la el am invatat multe despre Dumnezeu si lume. Ne intilnim adesea si stam indelung de taina. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice ca eu sint glasul lui. El s-a retras de lume, dar este arcul cel mai incordat al lumii. [...] E un traitor unit cu Dumnezeu, fiindca nu poti vedea iadul, nici pacatul daca nu esti in lumina dumnezeiasca. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pamint. [...] Traieste intre albine… De sanatatea sa se ingrijeste Dumnezeu. De-ale gurii ii mai ducem noi, de aici, din schit.

I. I.: – Dar il stiam bolnav!

Par. C.: - E sanatos! Oamenii nu mai cred in puterea de tamaduire a Duhului Sfint, dar el este o dovada ca ea lucreaza. [...] El maninca mana cereasca. Mana cereasca e si materiala, este si imateriala. El stie sa le imbine pe toate. [...]

Am hotarit sa plec. Ma linistisem. [...] M-am dus sa-mi iau ramas bun.

Par. C.: - Sa nu-l judeci gresit! El sta ascuns pentru ca acesta e darul lui. N-am vazut la nimeni mai multa dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a-i sluji. Du-te si te va insoti. Acolo unde vei intilni lucrari minunate, gindeste-te ca pot fi facute si prin el… el este miezul lumii. Fii binecuvintat! Te binecuvinteaza si el!”."

http://img207.imageshack.us/img207/3133/monumentob.jpg

Schitul "Inaltarea Sfintei Cruci", Aiud
Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor (Matei 5:10)

Este atat de covarsitoare mucenicia vietii acestui om, incat te lasa fara cuvinte:

"Inainte de a-si afla definitiv asezarea la minastire, parintele Marcu facuse peste 20 de ani de inchisoare. A iesit din inchisoarea Aiud in 1964, printre ultimii, adica printre cei care nu facusera nici un compromis si nu acceptasera in nici un fel diavoleasca reeducare facuta de colonelul Craciun la ordinul conducerii comuniste. Caci Constantin Dumitru nu doar ca nu se lepadase cu nimic de familie, de camarazi, de convingeri, de neam si de Hristos, dar nu facuse loc in fiinta sa nici macar unei vorbe slabe sau vreunui gest indoielnic."

Recomand cele doua articole:
http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...e-ajuta-harul/
http://www.razbointrucuvant.ro/2010/...-28-februarie/
si aici: http://iuliana-koinonia.blogspot.com.../o-minune.html

Locul unde s-a inaltat se numeste Râpa Robilor.

Trebuie amintit si Valeriu Gafencu, tot un martir , care a murit in inchisorile comuniste , facand 25 de ani de inchisoare , prin faptul ca apartinea unei''Fratii de Cruce''
si ca era legionar , un adevarat sfant .

Da, avem o multime de astfel de martiri, foarte multi dintre ei aproape necunoscuti noua.
La Schitul Inaltarea Sfintei Cruci din Aiud, am intalnit un monah in varsta, caruia cred ca nu i-ar placea sa vorbesc despre dansul, fost detinut politic si care in marea sa smerenie, povestindu-ne despre colegii de suferinta din anii de puscarie, avea ochii inlacrimati si se simtea vinovat parca, pentru ca dumnealui a scapat cu viata spre deosebire de ceilalti pe care ii pomenea cu evlavie si dragoste, fratele Toader. Spunea ca dansul a facut putina puscarie....
Dar ce puscarie se facea atunci!

Ultimele clipe ale Sfantului Mucenic Valeriu Gafencu
 

Ne relatează Ioan Ianolide, întemniţat alături de Valeriu Gafencu în puşcăriile comuniste:

"Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainică bucurie lăuntrică. Chinul devenise mai blând. Înflorea pe faţa lui un zâmbet aducător de lumină. Răspândea în jur un duh de pace adâncă. Mergeam la el cu încredere şi nădejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui şi primeau putere şi întărire.

În noaptea dinspre 18 februarie am fost într-o stare de trezie, fără frământări, fără nelinişti, ci priveghind fără să-mi fi propus acest lucru. Dimineaţă eram deja îmbrăcat când temnicerul a deschis uşa. Am plecat liniştit, chemat tainic de Valeriu. Simţeam înlăuntru că ceva se petrece. Pe scări m-a întâmpinat un medic deţinut care mi-a zis:

- Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfârşi!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simţit nici durere şi nici spaimă, mi se părea că totul e firesc şi am răspuns:

- Ştiu! Când am ajuns la uşa camerei 4 Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat în piept, cu pleoapele lăsate şi zâmbea fericit, deşi unde de durere încă îi mai brăzdau fruntea. M-a simţit şi a deschis ochii:

- Bine ai venit, a spus el. Azi să stai lângă mine. Se termină alergarea!

- Bine,Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.

- Să ai grijă să se plinească toate după cuviinţă. În starea în care mă găsesc, eu pot uita ceva.

De fapt el n-a uitat nimic, ci m-a purtat şi pe mine pe cărările lui. Pe la orele 9 a chemat preotul, s-a spovedit şi s-a cuminecat strălucind de bucurie.

S-a dus vestea printre deţinuţi că va muri. În cameră era atmosferă de reculegere. Wurmbrand, care de obicei era în vervă, acum se aşezase moţ în pat şi cu ochii plini de uimire asista ca la o minune. Prietenii au venit rând pe rând să-şi ia rămas-bun. Până şi „reeducaţii” se îmblânziseră şi, impresionaţi, căutau şi ei să-l vadă. Iar temnicerul, care excela prin răutate, în ziua aceea s-a făcut nevăzut încât nimic nu a tulburat atmosfera de pace şi taină.

Valeriu îşi pierdea puterile din ceas în ceas dar sufletul îi era tot mai viu şi mai tare. De câteva ori a cerut apă, de câteva ori m-a rugat să-l masez pe spatele încovoiat. A vorbit de mai multe ori şi de tot atâtea ori s-a odihnit cu capul plecat în piept. Câţiva prieteni i-au cântat din melodiile sale. A ascultat şi parcă întruchipa el însuşi cântecul. Apoi a mulţumit cu recunoştinţă băieţilor.

- Să daţi slavă lui Dumnezeu toată viaţa! le-a spus el.

Unui tânăr de o rară curăţie i-a zis:

- Tu eşti o floare! Dăruieşte tot parfumul sufletului tău Celui ce ţi-a dat daruri atât de frumoase!

Altuia i-a spus:

- Nu te teme să te încredinţezi lui Hristos, căci toate nelămuririle tale vor primi răspuns şi vei înţelege viaţa şi lumea în Duhul Sfânt.

A venit şi un poet şi Valeriu l-a privit cu dragoste:

- Tu ai talent, închină-l lui Hristos! E nevoie de o cultură creştină. Poeţii au mari daruri şi mari răspunderi. Slăviţi-L pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui!

Poetul a fost atât de emoţionat încât n-a reţinut ce-i spusese. Uimit, a ieşit afară şi m-a chemat rugându-mă să-i repet cuvintele lui.

A venit şi un medicinist protestant care-l îngrijise în ultima vreme:

- Domnule doctor, vă sunt recunoscător pentru dragostea cu care m-aţi ajutat, l-a întâmpinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntări teologice. Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă. M-aş bucura mult să reveniţi la Biserica cea adevărată.

Ori de câte ori începea să vorbească răspândea din el putere şi aceasta mă mişca. Harul era în el iar eu mă împărtăşeam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu şi fără intenţie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

A venit şi Wurmbrand, plin de fiori şi evlavie cum nu era el de obicei:

- Slavă Domnului că am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mântuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor rămâne fără rod, şi nici adevărul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iartă-mă pentru necazurile pricinuite. Roagă-te pentru mine, căci am nevoie de această rugăciune. Doresc ca în Împărăţia lui Dumnezeu să intrăm pe aceeaşi poartă!

Valeriu i-a răspuns:

- Mă bucur că ne-am întâlnit. Vă înţeleg frământarea dar vă rog să veniţi la Hristos că Pavel, fără şovăială, fără ocolişuri, fără rezerve. Să-L rugăm împreună pentru pocăinţa şi încreştinarea poporului evreu. Nici un neam din lume şi în primul rând ei nu au mântuire decât în Hristos. Harul Domnului să vă aducă la Adevăr.

Wurmbrand era adânc mişcat. S-a înapoiat în patul lui şi a continuat să-l privească pe Valeriu.

Pe la ora zece a fost vizită medicală. Era o doctoriţă cu suflet bun, pe care însă nu avea voie să şi-l deschidă faţă de noi. L-a privit pe Valeriu şi a înţeles şi ea că sosise ultima zi. Era vădit impresionată. Valeriu i-a spus:

- Vă mulţumim pentru toată grijă ce ne-o purtaţi. Poate că mâine va lipsi încă unul din camera 4. O ultimă rugăminte mai am pentru bolnavii de aici. Dacă s-ar putea să funcţioneze în această cameră o lumină pe timpul nopţii.

- Lasă tu lumină! s-a răstit un sanitar politruc.

Valeriu i-a zis şi lui:

- Nu vă supăraţi, dar această rugăminte vi-o adresăm şi dumneavoastră, căci şi dumneavoastră vă îngrijiţi de-atâta vreme de noi!

Era tot mai epuizat. Gâtul nu putea să mai susţină capul, deci l-am sprijinit eu cu mâna. Am trăit atunci sentimentul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinității. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu le voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment.

Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:

- În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici cauta să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!

Din când în când se oprea pentru a-şi reface puterile.

- Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om față de care am greşit cu ceva… gândesc cu multă dragoste la mama şi surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creştini să ia seama la Hristos şi să urmeze învăţăturile Sale. Ei sunt încărcaţi cu foarte mari răspunderi…

Trecuse de ora doisprezece. Afară ningea cu fulgi mari, catifelaţi, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via şi se stingea în acelaşi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mişcat.

- Ioane, a zis el, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puţin la față şi apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

- S-a sfârşit!

A ridicat ochii albaştri la cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote.

Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viaţă. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui Gherasim. În gură i-am pus, aşa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate percheziţiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toţi deţinuţii se aflau în curte în aşteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit şi s-au închinat. L-au luat în primire doi deţinuţi de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ţinut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă şi a fost îngropat noaptea. O parte din lucruşoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire.

La mormântul lui nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viaţa lui a străbătut toate temniţele şi mulţi îl pomenesc cu evlavie. Amin!"

(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

http://www.fericiticeiprigoniti.net/...ul-lui-valeriu

Tineri mucenici ai zilelor noastre
 

Nu-mi permit sa copiez ceea ce e scris pe un blog, nu am cerut permisiunea, de aceea fac trimitere acolo si va invit sa cititi despre vrednicia si mucenicia Maicii Heruvima de la Manastirea Petru Voda:
http://bisericadincasa.blogspot.com/...-heruvima.html


""Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iaşi şi în 1995 a primit o bursă de la Fundaţia Söröş pentru un masterat în istorie medievală la CEU, Budapesta. Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tîlcuirii la Facere scrisă de Sfîntul Ioan Gură de Aur, şi dovedea în această lucrare că textul tipărit de iezuiţi şi preluat de J.P. Migne în Patrologia Graeca are numeroase interpolări şi modificări faţă de manuscrisul cercetat, în care se regăsea un text cu adevărat hrisostomic, plin de duh."" Restul cititi acolo, va rog..

Dumnezeu sa o odihneasca!

Coplesitor...stiam de ea, dar in timp am uitat-o.

Vezi unele lucruri sunt clare...noi privim activitatea soros cu nepasare, actele biometrice cu aceeasi nepasare, ce mai...totul cu nepasare. Unora insa Domnul le-a descoperit o mica parte din urezelile unui plan diabolic care vizeaza crestinii.

Ne mai ramane un singur lucru de facut: nu panica, nu disperarea, nu lupta contra sistemului. Ci lupta cea buna ptr curatarea sufletului, gandindu-ne ca si sfarsitul nostru poate sa intervina surpinzator de repede, credinta curata si marturisire prin fapte a dreptei credinte.
Restul sunt desertaciune....

Nu le tratam neaparat cu nepasare..
Sunt destule astfel de subiecte in discutie pe forum, dar cei care le-au adus in discutie ori au indraznit sa-si exprime semnele de intrebare (o fi? n-o fi?) au fost repede pusi la punct de unii care se considera atoatestiutori pe-aci si pe un ton nepotrivit ca: paranoici, ramasi in ev mediu, creduli, naivi, etc...


Atunci cum credeti ca ar fi privit acela daca ar deschide discutia direct, fata catre fata?

Cand faceam afirmatia ma refeream la atitudinea majoritatii, atitudine intalnita fie aici pe forum , fie in viata de zi cu zi.
Am presimtirea ca odata norul acesta de fum, in care ne place sa ne invaluim se va risipi si atunci vom cam zice"vai"!

Din putina experienta am invatat ca astfel de subiecte, care sunt prea acide nu trebuie dezbatute in public. Doar in spatiul privat, intre oameni care au un punct de vedere apropiat. Altfel tulburarea care se face devine foarte vatamatoare.

Parintele Craciun Oprea
 

"Parintele Craciun Oprea a fost arestat de securitate in anul 1947, pe cand era student incepator la Academia Teologica Ortodoxa din Arad. Bataile au inceput din prima zi de arest, in schimbul lor tanarul teolog rostind cu credinta rugaciunile stiute pe de rost; potrivit marturiei unuia dintre cei de fata, tanarul se ruga si pentru iertarea celor care il bateau.

Dupa ce este anchetat zile la rand, in Arad, tanarul Oprea este trimis la inchisorile din Oradea si din Timisoara. Inghesuiti pana si la douazeci de insi intr-o celula modesta, tinerii studenti au fost ispititi de impartirea mancarii sau de alte neajunsuri pana ce au inceput o adevarata viata de rugaciune si compatimire. Din inchisoarea timisoreana, tanarul Craciun Oprea a pornit intr-un adevarat pelerinaj prin temnitele comuniste din intreaga tara.

Cea mai grea perioada, intinsa pe aproape un an de zile, a fost cea petrecuta in inchisoarea Pitesti. Parintele a ajuns la Pitesti in august 1949, unde a fost inchis in aripa sudica a inchisorii, in celula 9, la etajul 1, imediat langa camera lui Turcanu. Despre aceasta perioada, parintele isi va aminti urmatoarele:

"La Pitesti s-a pus problema "reeducarii", de catre Bogdanovici si Turcanu; erau condamnati, insa lucrau in serviciul Securitatii. Au inceput sa ne bata, pentru orice; daca nu te miscai repede, puneau bata pe tine. Timp de cateva luni ne-au dat numai varza, fiarta in apa ei. Nu aveai chip nici sa te scoli de pe pat. Pe niste fiare dormeam. Iar cand eram multi, dormeam pe jos. O parte din detinuţi au hotarat "sa-si schimbe atitudinea", adica sa treaca de partea tortionarilor, impotriva colegilor de celule. Atunci s-a pornit invrajbirea. Cei care voiau sa-si schimbe atitudinea aveau la indemana bate. Si ne-au lovit in cap, ne-au batut zdravan!"

Tanarul Craciun Oprea va fi eliberat in anul 1955, dupa opt ani de suferinte si nevoi. El se va intoarce in Arad, unde isi va continua studiile de teologie, terminate in anul 1959. In anul 1962 se casatoreste in biserica ortodoxa din satul Cincis, cu putin timp inainte de daramarea ei si ascunderea sub ape."

http://www.crestinortodox.ro/parinti...ea-125840.html

Parintele s-a mutat la Domnul in Duminica Floriilor, pe data de 8 aprilie 2012, dupa o indelungata suferinta.

http://2.bp.blogspot.com/-5gpWnppYYC...raciun+(3).jpg

Mi s-a parut extraordinar modul in care a sfarsit parintele Craciun.
Singur s-a spalat, s-a imbracat in haine curate, si-a luat reverenda si s-a pregatit de plecare.
Inainte de a se duce, i-a spus sotiei:Ma duc, ca am fost chemat sa particip la slujba Invierii!
Iata cum se duc oamenii placuti lui Dumnezeu!plecarea lor e lina, ca un zbor de porumbel.
Mintea e treaza si cugetul curat.
Atunci cand clopotele sunau ptr a vesti oamenilor ca Dumnezeiasca Liturghie incepe, sufletul parintelui Craciun se urca ca un porumbel spre ceruri, ptr a intra in Ierusalimul cel Ceresc.

Minunat esti, Doamne, intru sfintii Tai!

Nu am citit acest lucru si m-a impresionat profund postarea ta. Eu l-am descoperit tarziu pe Parintele Oprea Craciun, prima data am citit pe site despre dansul iar apoi in revista Familia Ortodoxa. Am ramas impresionata de discretia Parintelui, pe care o recomanda si fiilor duhovnicesti. Parintele spunea ceva de genul, sa-ti duci crucea, suferinta cu discretie. Ce mult m-a folosit acest cuvant!

Mircea Vulcanescu, o viata de martir
 

Dupa o vreme petrecuta in inchisorile din Vacaresti si Jilava, Vulcanescu va ajunge in inchisoarea din Aiud. Aici, el va vorbi mult despre rezistenta morala si credinta, adevarata forta a celor intemnitati, in fata chinurilor de neimaginat ridicate de conducerea vremii asupra elitei romanesti. Pentru cuvintele sale, Vulcanescu a fost aruncat in cele mai reci si intunecate celule ale inchisorii, fara pat si fara manacare sau apa.

Intr-o celula rece si intunecata din Aiud, Mircea Vulcanescu va muri cu moarte de martir. Unul dintre colegii de suferinta, epuizat, se va prabusi pe piatra rece a temnitei. Biruit de mila si de dragoste, Vulcanescu se va intinde gol pe podeaua de piatra, iar pe cel epuizat il va aseza peste el, ca sa se incalzeasca. Urmarea avea sa fie una fatala, Vulcanescu imbolnavindu-se grav de plamani.

Mircea Vulcanescu, care si-a dat viata pentru aproapele sau, a trecut la cele vesnice in ziua de 28 octombrie 1952, bolnav de plamani. La cei numai 48 de ani ai sai, Vulcanescu a lasat posteritatii un testament tulburator, un testament de sfant, ultimele sale cuvinte fiind: "Sa nu ne razbunati!"

http://www.crestinortodox.ro/diverse...cu-125861.html

Sfarsitul lui Mircea Vulcanescu
 

In spatele bucatariei de la inchisoarea de la Aiud era o baie cu dusuri pe care aproape orice detinut o stia. Langa baie era o camera dotata cu un pat de sipci. Deasupra patului era o grinda pe care se fixa o pereche de catuse. De cate ori am fost introdus in aceasta camera pentru tortura, catusele erau fixate sus pe grinda si ma asteptau. Eram dezbracat in pielea goala si legat cu catusele de maini. Cu picioarele stateam pe patul de sipci, in pozitie verticala. Calaul care imi aplica cea mai grozava tortura era o femeie. Avea o biciusca speciala din otel, lucrata frumos, artistic.

Loviturile erau aplicate de sus in jos. Durerea acestor lovituri era atat de mare, incat de multe ori mi-am pierdut cunostinta inainte de a se termina intreg tipicul torturii (…) Pentru tortura erau scosi doi-trei oameni din camere diferite. In timp ce unul era torturat, ceilalti asteptau cu groaza sa le vina randul.

S-a intamplat sa fiu scos pentru tortura in aceeasi serie cu Mircea Vulcanescu. Torturarea mea se terminase si acum zaceam aruncat intr-un colt, pe jos. La rand era el. Dupa ce l-au torturat, pentru a nu stiu cata oara, prin bataia pe tot corpul a cazut in nesimtire. Era plin de sange. Un tigan robust l-a luat de un picior, tarandu-l pe jos.

Capul ii balanganea in dreapta si-n stanga, ca o minge legata cu sfoara trasa de un copil zglobiu. Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am tarat putin sa ii imbratisez capul si sa-l incurajez… Imbaindu-l cu apa rece, a contractat o congestie pulmonara si dupa cateva zile a murit, sporind mormintele necunoscutilor de pe campul din vecinatate cu inca unul.

Marturia lui Nicolae Cracea din Albumul Fericiti cei prigoniti.

Multumim doamna Adriana pentru acest slide, Parintele este neschimbat, parca doarme si un zambet discret ii lumineaza fata. De cand am citit despre dansul sunt marcata de sensibilitatea si discretia care il caracterizau. Urmarind slide-ul pe care l-ati postat, am simtit pace si mare bucurie, cat har la inmormantarea Parintelui!

doi lacrimi neascultatoare se prelungeau pe obrajii...
Am ramas mai saraci cu un parinte duhovnicesc si totusi...mai bogati cu un rugator in cer.

Parintele Iustin Parvul despre canonizarea martirilor anticomunisti
 

Interviu cu Părintele Justin de pe meleagurile dobrogene: „Mai am o singură nelinişte: să îi văd pe acești martiri canonizaţi”

http://atitudini.com/interviu-cu-par...ri-canonizati/

Constantin Oprisan - “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
 

"Constantin (Costache) Oprişan - bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l "disciplineze" în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă [la Jilava n.n.] era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tubercloză în ultima fază."

"Să nu te-ntorci din cale, prin a Sodomei carceri
Când duhul tău te minte.
Prin foc, prin fier, prin ape, dar numai inainte!
Căci drumurile-n spirit nu suferă intoarceri."
http://www.fericiticeiprigoniti.net/constantin-oprisan

http://vladenko.files.wordpress.com/2009/11/oprisan.jpg