fericire lumeasca–fericire duhovniceasca
 

‘Bucuria lumească nu este permanentă, nu este bucurie adevărată, ci este o bucurie temporară, a acelei clipe.
Iar aceasta este o bucurie materială, nu este duhovnicească. Iar cu bucuriile lumeşti nu “se umple” sufletul omului, ci mai degrabă o umple cu balast. Atunci când simţim bucuria duhovnicească, nu o mai dorim pe cea materială. “Sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta”.
Bucuria lumească nu odihneşte pe omul duhovnicesc, ci îl oboseşte. Pune un om duhovnicesc într-o casă lumească şi vei vedea că nu se odihneşte. Deşi omul lumesc crede că el se odihneşte, nu este aşa, ci se chinuieşte. Se bucură la exterior, dar înlăuntrul său nu este mulţumit, ci chinuie.’ (Paisie Aghioritul)


Cum influenteaza duhul lumesc viata duhovniceasca? In ce masura este bucuria lumeasca nefericire duhovniceasca? Cum impacam fericirea lumeasca cu cea duhovniceasca?

On-topic: Cum împăcăm fericirea lumească că cea duhovnicească? Nu există împăcare, pentru că tot timpul se va da o luptă a gândurilor în mintea noastră. Tot timpul trebuie să fim cu garda ridicată, pentru a nu da ascultare gândurilor de la necurat. Cum facem asta? Cu rugăciune. Cu mare atenție asupra minții. Cu grijă pentru curățirea inimii. Lucrurile-s simple, dar se cere un efort permanent din partea noastră, dacă vrem să nu cădem.

Ia uitați ce spune Sfântul Ioan de Kronstadt:

"Cei ce se străduiesc să ducă o viață duhovnicească trebuie să poarte necontenit cea mai anevoioasă si mai subtilă luptă: lupta duhovnicească cu gândurile. Li se cere să aibă în fiece moment ochi treaz si limpede pentru a ține sub supraveghere toate gândurile care trec prin suflet si care ar putea veni de la cel viclean, ca să le poată respinge. Inima acelora trebuie să fie mereu pătrunsă de credință arzătoare, de smerenie si dragoste. Altminteri viclenia diavolească ar putea pătrunde lesne în ea, iar după viclenie, slăbirea credinței sau chiar necredința. Apoi, tot răul, de care nu se vor putea izbăvi curând, oricâte lacrimi ar vărsa. Iată de ce nu trebuie să-ți lasi inima să se răcească; mai cu seamă în timpul rugăciunii caută să te ții deoparte cu orice chip de nepăsarea cea rece. Se întâmplă adesea ca buzele să se roage, dar inima să fie cuprinsă de vicleană puțină credință, sau chiar de necredință. Omul pare aproape de Domnul cu buzele, dar cu inima este departe de El. în timp ce noi ne rugăm însă, vicleanul diavol recurge la toate mijloacele, pe care de cele mai multe ori nici măcar nu le observăm, pentru a ne răci inima si a ne-o atrage spre viclenie. Roagă-te si fii tare! întăreste-ți inima!

Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun si de folos, se cuvine să te pregătesti înainte de a te ruga, ținând puternică, neclintită credința si să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii si necredinței. Căci rău îți va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credință, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ți treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ți se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipseste de dar pe cel ce îi aduce jignire. „Toate câte veți cere - zice Domnul - rugându-vă cu credință veți primi" (Matei 21, 22). Aceasta înseamnă că ceea ce se cere fără credință sau cu îndoială nu se primeste. Si se mai spune încă: „dacă veți avea credință si nu vă veți îndoi" (Matei 21, 21), veți putea misca si munții din loc. înseamnă că cine se îndoieste si nu are credință nu va putea face aceasta. „Să ceară (tot omul) cu credință, fără să aibă nici o îndoială - spune apostolul Iacov... Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale" (Iacov 1, 6-8). Inima care se îndoieste că Dumnezeu i-ar putea da ceea ce cere îsi primeste pedeapsa, se simte chinuită si apăsată de îndoială. Să nu-L mânii pe atotputernicul Dumnezeu nici cu o umbră de îndoială, mai cu seamă atunci când stii că ai simțit nu o dată asu-pră-ți atotputernicia Lui. îndoiala este hulă împotriva lui Dumnezeu, o minciună fără rusine a inimii, expresie ea însăsi a duhului minciunii care s-a oplosit în inimă, luând locul Duhului adevărului. Teme-te si fereste-te de ea ca de un sarpe veninos - sau mai bine zis, n-o lua în seamă, nu-i da nici cea mai mică atenție. Ține minte că, atunci când I te rogi, Dumnezeu asteaptă de la tine un răspuns afirmativ la întrebarea pe care ți-o pune înlăuntrul tău: „Crezi că pot să fac Eu aceasta?" Iar tu trebuie să răspunzi din adâncul inimii: „Da, Doamne!" (Matei 9, 28). Si fi-va atunci după credința ta. Te mai pot ajuta să-ți înfrângi îndoiala sau necredința si următoarele raționamente: îi cer lui Dumnezeu: 1) ceva ce există, nu ceea ce ar putea ține doar de domeniul imaginarului, al fantasticului; ceva ce există si a primit viață de la Dumnezeu, „căci fără El nimic nu s-a făcut, din ce s-a
făcut" (Ioan 1, 3). Aceasta înseamnă că nimic nu există fără El, în tot ce există si totul, fie că a luat ființă de la El, fie că ființează cu îngăduința Lui sau se face prin făpturile cărora El le-a dat însusiri si putere de a face, si că în tot ce există, El, Domnul, este Stăpân atotputernic. Si nu numai atât. El „cheamă la ființă cele ce încă nu sunt" (Romani 4, 17). înseamnă că dacă as cere si ceea ce nu este încă, El mi l-ar putea da, făcându-1. 2) Pot să cer ceea ce este cu putință, stiind că pentru Dumnezeu este cu putință ceea ce oamenilor le este cu neputinŃă. înseamnă că nici în această privință nu mi se pun oprelisti. Fiindcă Dumnezeu ar putea face pentru mine chiar si ceea ce, după mintea mea, ar fi cu neputință. Nenorocirea vine însă de-acolo de unde în credința noastră se amestecă o judecată mioapa, care, asemenea unui păianjen, prinde adevărul în plasa raționamentelor, concluziilor si analogiilor sale. Credința îmbrățisează si percepe din-tr-o dată, în timp ce raționamentul ajunge la adevăr pe căi ocolitoare. Credința este un mod de comunicare între un suflet si altul; raționamentul este o comunicare la nivelul intelectului sau pur si simplu la un nivel material. Unul este duh, celălalt, trup."

Off-topic: Acesta a fost ultimul meu post pe acest forum. Țin să declar că am mai avut un user (CelMandru) pe care l-am creeat din motive aparent bune pentru mintea mea, dar cu siguranță proaste pentru sufletul meu. De asemenea, țin să menționez că am ajuns la concluzia că postarea pe acest forum îmi este extrem de dăunătoare. Îmi excită mintea, care ș-asa abundă de mândrie. Problema nu este forumul în sine, ci faptul că oamenii, așa ca mine, cu "ajutorul" internetului, își creează false identități pe care le-ndoapă cu fel de fel de amăgiri. Este o obișnuință cu totul nocivă, un drog care subminează trăirea duhovnicească adevărată după care ar trebuie să tânjim. În niciun caz, acesta nu este locul prielnic pentru a-ți ține mintea trează, ci doar o baltă în care să se bălăcească săracii oameni creduli, mascată de argumente pioase, de genul într-ajutorarea semenilor. Dumnezeu să vă lumineze! Iertați-mă dacă v-am greșit!

La mine, dupa o perioada de reculegere in rugaciune, pe care o simt uneori ca binefacatoare mangaiere, alteori ca binefacatoare tensiune (o tensiune de lucru) se intampla asa: duhul lumesc imi aduce imprastierea mintii, neliniste, iesiri nervoase de tot felul, pripa, nerabdare, sentimente de vinovatie dar si furie etc.
Bucuria lumeasca izvoraste din satisfacerea nevoilor lumesti. Dar astfel se fortifica omul vechi, pamantul din mine si aerul mandriei si al neintelepciunii de toate felurile.
Nu cred insa ca de aici deriva automat nefericire duhovniceasca. Conteaza care e atitudinea de primire a lumescului. Daca e pripita si mandra, atunci lumescul devine sageata, arma, otrava. In duh de rabdare si ingaduinta, lumescul meu si al altora ramane in afara lucrarii duhovnicesti, atat de firava cum este aceasta in cazul meu.
Desi par greu compatibile, cred ca in timp se face loc pentru ambele moduri de a fi, in functie de situatie si in ponderi diferite: fundalul musai sa fie nevointa spre Hristos.
Cu ajutorul lui Dumnezeu se limpezeste treptat apa sufletului. Intr-un borcan cu noroi, adaugind strop cu strop apa limpede, cu vremea totul devine straveziu.
Aceasta inseamna insa sa ne tinem statornic la pocainta.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Mai intai ar trebui sa spunem ce intelegem prin bucurie lumeasca si duhovniceasca si sa dam exemple.

Sa nu uitam ca exista si o bucurie fireasca, data de firea omului - cand se naste un copil, cand luam un examen pentru care ne-am pregatit mult, cand vedem asternandu-se zapada (bine, unii nu se bucura de zapada, stiu...). Si aceasta nu e rea sau buna prin sine, e data de fire si e ingaduita de Dumnezeu.

Nu chiar tot ce e in lume e urat si stricat, exista si frumuseti, daca stim sa le vedem si sa ne bucuram de ele atunci cand dau peste noi.

Revin pe seara.

Fericirea lumeasca este buna atunci cand creeaza dispozitie pentru rugaciune si contemplatie.

Altfel, ne absoarbe progresiv sufletele, le indeparteaza de Dumnezeu si le raceste fara ca macar sa bagam de seama.

Nimic nu ne impiedica sa ne rugam in sinea noastra si atunci cand duhul lumesc aduce tulburare. Astfel, rugaciunea ne va feri de tulburare.
Cat despre clasicul gand de vinovatie si furie, daca am analiza momentul de dinainte de momentul reculegerii in rugaciune (din moment ce rugaciunea a adus o binefacere, inseamna ca anterior exista o tulburare) si ne-am gandi ca daca Dumnezeu nu s-a maniat pe noi atunci, ci ne-a adus pace si binefacere si mangaiere in rugaciune, atunci cine sintem noi si cata mandrie avem sa ne maniem tocmai noi cand iar cadem in tulburare? Adica Dumnezeu nu s-a maniat si ne-am trezit tocmai noi sa o facem, sporindu-ne astfel caderea? Adica Dumnezeu ne-a rabdat, atunci oare nu ar fi corect ca si noi sa ne rabdam si sa incercam cu rabdare sa ne ridicam?

Zicea pr Rafail Noica intr-o predica ceva de genul: pune un "Doamne" inainte si totul se transforma in rugaciune.

Daca toate bucuriile acestea nepacatoase lumesti le-am inchina Lui Dumnezeu, cred ca mare lucru ar fi!
Parintele Teofil zicea ca uneori isi aducea aminte de vreo poezie (ii placeau mult poeziile) asa ca i-o spunea Lui Dumnezeu si la sfarsit Il intreba "Doamne, asa-i ca-i faina?!"

Asa daca am face si noi in viata, ce bine ar fi! Cand ni se naste un copil, cand luam un examen, cand vedem zapada, cand ne bucuram de ceva, sa multumim Lui Dumnezeu si sa-i dam slava pentru bucuria respectiva pe care ne-a oferit-o.

Daca orice bucurie lumeasca nepacatoasa am sarbatori-o nu prin vreo patima sau neinfranare (nu iesind la o bere/bauta cu prietenii, nu aprinzand vreo tigara, nu aruncand banii pe vreun fard strident, etc), ci multumind Lui Dumnezeu si dand Lui slava pt bucuria/reusita aceea si sarbatorindu-o prin renuntarea (macar temporara) la vreo patima/pacat (sau facand o fapta buna), ce departe ar ajunge toti cei botezati ortodocsi!

Cand Dumnezeu ne ofera o bucurie, noi ce-i oferim inapoi? Macar sa ne straduim un pic, macar acum in post, sa nu-i oferim imediat vreun pacat...

Pai, in primul rand ce este duhul lumesc si ce este viata duhovniceasca?

Duhul lumesc este cel care se face dupa lume: toate se fac in slava lumeasca si pentru om, el primand totdeauna fata de altii in ceea ce face, chiar si fata de Dumnezeu.
Duhul lumesc este din lume si pentru lume - niciodata nu aspira la mai mult decat ceea ce se afla in aceasta lume... materializeaza tot ce atinge, reducand astfel valorile sufletesti... la simple lucruri care nu au valoare.

Duhul duhovnicesc este acela care se face pentru Dumnezeu. Omul, cugetand la Dumnezeu, cautand sa isi indeplineasca viata dupa mila si voia lui Dumnezeu, se inalta, valorile sale capata greutate, totul devine pretios pentru o asemenea persoana, etern si lipsit de limite. Totul capata o alta semnificatie, profunda, care se zideste inauntrul omului, prin mila si ajutorul Celui pe care Il cauta...

La fel cu duhurile sunt si fericirile lor. Una e scurta, dureroasa, alta e de lunga durata si intensa.... fericirea lumeasca fiind lipsita de Dumnezeu aduce pacat in inima omului, ducand la lipsa unei fericiri duhovnicesti -> de obicei, viata lumeasca exclusiva inseamna o viata in care omul se lipseste de Dumnezeu, lipsindu-te de Dumnezeu nu poti sa traiesti o viata duhovniceasca - omul ce duce o viata "duhovniceasca" mai degraba se minte pe sine traind o viata in care el nu face decat sa se limiteze pe sine pana la Dumnezeu - as putea adauga ca vei vedea cum ceea ce spune e lumesc, inca incapsulat de duhul lumesc si incapabil sa poate fi delimitat de acesta intr-un sens duhovnicesc, in adevaratul sens al cuvantului ( poate asta e de fapt idolatria pe care si de care se tot aminteste in biblie).

Deci, e cam de inteles ca sunt lucruri antagonice, care oarecum ne construiesc viata.
Ideal ar fi ca omul sa traiasca o viata duhovniceasca. Dar de multe ori in alcatuirea sa- trup si suflet, dupa masura sufleteasca a omului, face ca sufletul omului sa se impovareze prea mult de induhovnicire si atunci are nevoie de odihna - lumeasca; de asemenea sunt si metodele de subzistenta - de trai, sunt omenesti - adica trupul se hraneste cu hrana lumeasca si omul trebuie sa se ingrijeasca si de cele necesare vietii sale pe pamant.


Asa ca, pentru ca sa se smereasca, omul trebuie sa isi impleteasca aceste doua feluri de vieti - in care se cuprind si cele doua feluri de fericiri, induhovnicind viata sa lumeasca.

In lume nu exista fericire ci numai bucurii,trecatoare,cum ai spus si tu,fericire exista numai in comuniune cu Dumnezeu si nu in lumea asta.
Duhul lumesc poate influenta viata duhovniceasca prin informatiile pe care le ofera tehnologia contemporana,printr-un film bun,prin frumusetea muzicii a naturii,a artei,culturii,nu tot ce este in lume ne poate influenta in mod negativ insa duhul lumesc poate fi benefic doar pt o perioada din traseul nostru spre induhovnicire,nu trebuie sa ramai ancorat in frumusetea duhului lumesc, te servesti de el atunci cand ai nevoie,sintetizezi,evoluezi si-l parasesti in cele din urma.

Foarte frumos ati spus. Trebuie sa ne straduim sa transformam bucuriile lumesti in bucurii superioare, daca nu duhovnicesti si sa facem totul in viata aceasta spre slava lui Dumnezeu, fie ca mergem la scoala, la serviciu, fie ca mancam sau postim, fie ca dormim sau ne rugam. Noi ne cam grabim in tot ce facem, suntem intr-o goana continua, credem ca timpul se duce aiurea si apoi ne plangem ca nu avem timp de Dumnezeu, uitand ca toata viata noastra trebuie inchinata Domnului, nu doar ziua de duminica sau clipele de rugaciune. Ca doar asa marturisim la fiecare Liturghie, de mai multe ori: "Pe noi insine si unii pe altii SI TOATA VIATA NOASTRA lui Hristos Dumnezeu sa o dam."

Totodata, poate ar trebui sa ne gandim putin la cum se nasc bucuriile. Mie imi vine in minte acum un exemplu:

Vine mama par. Teofil la manastire, sa isi vada fiul. Parintele se bucura, desi se gandeste ca a venit acolo mai mult pentru el si mai putin pentru rugaciune. Si ii spune sa mai stea la manastire cateva zile, ca sa se odihneasca. Iar mama lui ii raspunde ca ar fi bucuroasa sa mai stea, dar ca pe primul loc e datoria, ca trebuie sa mearga acasa, sa aiba grija de sot si de gospodarie. Iata ce spune par. Teofil: "M-a coplesit gandul acesta al mamei, ca are o datorie si ca trebuie sa si-o implineasca, trebuie sa-si faca partea ei de gospodarie si n-a stat cum am zis eu, sa se odihneasca, ci s-a dus sa il ajute pe tata. Nu i-am spus niciodata ca INTAI E DATORIA, APOI E BUCURIA." (Par. Teofil, Credinta marturisitoare).

De aici invatam ca trebuie sa pastram dreapta masura si sa le indeplinim pe toate cum se cuvine, nu sa alergam numai dupa bucurii duhovnicesti si sa riscam sa le lasam nefacute pe cele lumesti, cu care suntem datori in fata Domnului, a familiei, a societatii...

Stiu sentimentul. Dar in acelasi timp exista multi oameni care afirma idei contrare invataturii ortodoxe, iar cei mai toleranti (induhovniciti) nu vor intra intr-o disputa pe tema respectiva. Nu asta e scopul, dar pentru ca unii nu vor intra in disputa, deci nu ii vor corecta, iar altii pentru a evita ispita mandriei (care e foarte mare) nu vor mai posta, cei care intr-adevar nu cunosc invatatura (si vor sa se informaze) vor fi indusi in eroare. Nu e vorba de a face pe politistul sau pe arbitrul dar e bine ca discutiile sa aiba si un echilibru. Eu asta cred.

Si totusi, ispitele de stanga sunt din lumesc. Iar ispitele de tot felul, indiferent de "orientare", sunt indispensabile dezvoltarii duhovnicesti. Sunt prilejuri de crestere, de alegere tot mai hotarata, de asumare treptata a conditiei de om crestin.
Astfel decurge pentru mine ca a cauta o viata cu "conditii optime" pentru cresterea "puietilor Ortodoxiei" (cum frumos amintea Mihailc pe alt topic) este cel putin o amagire, de nu chiar salt in abis.
Citeam chiar ieri cum se tanguia zambind totusi, ca unul care depasise incercarea, Sfantul Siluan. Daca retin bine, ii marturiseste unui confrate calugar ca si el, Sfantul, cautase candva un loc optim pentru liniste, crezind ca isihia are musai conditie gasirea unui loc fara ispite dimprejur. Si recomanda mai tanarului nevoitor sa ramana unde este si sa se adune cu toata puterea si cu nadejde din tot sufletul, la ... isihie. Sfantul nu minimaliza ori nega o anumita importanta a conditiilor ambientale, insa atragea atentia ca aceasta cautare poate deveni, de la un prag incolo, o ispita de dreapta. Amanam implicarea serioasa in nevointa, cautind la nesfarsit medii prielnice, si uitind ca mediul e sau nu prielnic mai intai in noi insine.
Asadar, mie imi pare ca miezul problemei noastre, a crestinilor, ramane acesta: in lume sau in retragere departe de tumultul vietii sociale, care e Soarele universului meu launtric: este oare Hristos, oriunde as fi? Daca raspunsul e afirmativ si din tot sufletul, atunci se cheama ca ma aflu in pozitia optima pentru nevointe de tot felul, cate imi sunt accesibile mie ca persoana aparte, si ma pot astepta cu nadejde la interventia Domnului. Macar ca astfel, imi pare, pazesc cu adevarat prima Porunca a lui Dumnezeu.
In definitiv, mucenicii care erau tintuiti pe paturi de fier incinse cu carbuni aprinsi, nu se aflau in mari conditii de linistire ori isihie ambientala, ca sa spun asa...:). Dar inlauntrul inimii lor via Insusi Domnul.

O inima in care viaza Hristos da alte "replici" lumescului decat una care inca il cauta pe Domnul sau, vai, nu face un pas minimal catre Dumnezeu.
Lumescul e inevitabil, pentru noi cei care vietuim in relatiile societatii actuale.
Daca suntem in pustie lumescul ne asalteaza, spun ascetii pustiei, din adincul memoriei. Macar o vreme. Apoi inca nu scapa omul de ispitire - vin dracii de-a binelea, aflam din multe surse.
Asadar problema nu imi pare cum sa fugim de lumesc sau, mai rau, cum sa modificam lumea pentru a o face ideala pentru isihia noastra. Sa avem, adica, tot confortul pentru isihie...:)
Cat mai degraba conteaza in ce duh con-vietuim cu lumescul.
Fie ca Domnul sa ne lumineze, in Biserica Lui, pentru aflarea si pastrarea vietuirii noastre in lume, in duh si fapte bineplacute Lui!

"cand vezi lucruri frumoase si cinstite pe pamant, considera-le pe toate nimic si gunoi fata de frumusetea si bogatia cerurilor de care te vei bucura dupa moarte, daca vei sti sa dispretuiesti toate ale lumii" - Sfantul Nicodim Aghioritul, Razboiul nevazut.

"Cauza acestora (legilor creatiei) este nemasurata intelepciune, bunatate si infinita atotputernicie a Creatorului care a facut o lume atat de minunata, mareata, preafrumoasa, de o infinita diversitate si de o extraordinara maretie, care ne apare ca o creatie unica, un intreg indestructibil, armonios, de o mare frumusete. Si in lumea spiritului actioneaza legea atractiei universale si a unitatii. Lumea este una singura, Dumnezeu unul singur, credinta e una si Biserica lui Dumnezeu una, fiindca Capul ei este Hristos Dumnezeu, precum si Ocarmuitorul care insufleteste tot trupul Bisericii este Duhul-de-viata-facator al lui Dumnezeu care umple si face viu intreg universul." (Sfantul Ioan de Kronstadt)

Cum sa ne bucuram duhovniceste de un pahar cu limonada, de o baie in apa racoritoare a marii sau de un sarut?

Este dificil sa aducem cele lumesti in "calea duhovnicescului" - sa facem aceasta translatie integrala a realitatii, secunda de secunda daca nu primim invataturi corespunzatoare in aceasta directie.

Astfel, ca intreaga viata vom fi marcati de o dihotomie lumesc-duhovnicesc mai mult sau mai putin accentuata.

In crestinism, eu nu am identificat aceste invataturi la modul profund.
(O translatie de forma dar nu de esenta, in crestinism, este experimentarea formelor de placere lumeasca avand pe buze si in inima multumiri si laude catre Dumnezeu.)

Nici in forme avansate de budism hinaianic sau mahaianic nu sunt explicatii scripturale in acest sens.

Aceste invaturi sunt predate doar in cea mai inalta forma de practica budista - vehiculul de diamant - Vajrayana. Insa fara realizari spirituale hinaianice si mahaianice acestea sunt inaccesibile.

Reconcilierea profunda a lumescului cu duhovnicescul este posibila doar atunci cand sunt purificate conceptiile ordinare.

O conceptie ordinara - "concepe" un pahar cu limonada ca existand in sine, la modul intrinsec. Separa si fragmenteaza realitatea in particularitatile sale.

Conceptiile corecte unesc toate intr-Unul - astfel "cerul pogoara pe pamant" si devin Unul.

Pana la aceasta unire, placerile lumesti naturale functioneaza centrifug - ne indeparteaza de cele duhovnicesti.

Nu e dificil, e imposibil - deoarece sunt vremelnice stricacioase, iar sufletul e ... etern, nestricacios etc. Mai adaug, cel lumesc e si degeaba, deoarece nu dureaza decat o clipa, ca amagirea, ca mai apoi sa fie umplut de amar, necazuri, tristete, etc.
Singura cale prin care se poate imbratisa lumescul este smerenia.

E si normal ca nu gasesti astfel de lucruri in ortodoxie, pentru ca se pare ca nici nu citesti carti ortodoxe.
Ti-as sugera sa incetezi cu astfel de lucruri pe un site crestin, mai ales pe unul ortodox, daca subiectul in sine nu aduce vorba de asta, e pe de-o parte off- topic, pe de alta parte e vatamator, pentru tine, pentru altii.

Tot la Parintele Paisie Aghioritul, pe care l-ai citata in postarea ta, am gasit un raspuns referitor la duhul lumesc. Parintele a fost intrebat:

- Parinte, de ce nu intelegem cat rau ne face duhul lumesc si suntem atrasi de el ?

- Pentru ca duhul lumesc intra incet-incet, precum a intrat ariciul in cuibul iepurelui. La inceput ariciul a rugat pe iepure sa-l lase sa-si bage putin capul in cuibul lui ca sa nu-l ploua. Apoi a bagat si un picior, apoi celalalt si in cele din urma a intrat tot si cu tepii lui l-a scos cu totul pe iepure afara. Asa si cugetarea lumeasca ne inseala cu mici cedari si incet-incet ne stapaneste. Raul inainteaza putin cate putin. Daca ar veni deodata, nu am fi inselati.

Hristos a fost ocarat si dat mortii de cei pentru care se intrupase. Cu toate acestea nu a fost niciodata lipsit de fericirea duhovniceasca. Daca i-ar fi lipsit aceasta fericire, nu ar mai fi spus in vremea rastignirii Sale: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac". Nu cred ca un om fericit doar lumeste ar fi fost in stare sa spuna aceste cuvinte pentru cei care i-ar face rau.