Cel mai josnic pacat si cea mai mare virtute
 

Doamne ajută!
Aşa cum cei mai mulţi dintre noi ştim, Biserica noastră a împărţit păcatele şi virtuţile în categorii distincte, stabilind că, în viaţa duhovnicească, anumite virtuţi sunt mai importante decât altele (deşi toate exprimă dragostea noastră pentru Dumnezeu, Cel Ce ni le-a poruncit) şi, de asemenea, că nu toate păcatele au aceeaşi gravitate (cu toate că, potrivit Sfinţilor Părinţi, "păcatul cel mai mare este acela care te stăpâneşte" şi "greşelile mari din cele mici se nasc").
Fără a avea intenţia să pun la îndoială aceste clasificări ale virtuţilor şi păcatelor - căci în mod cert virtuţile teologice sunt mult mai importante decât cele morale şi le includ pe acestea, tot aşa cum, în cazul păcatelor, o faptă groaznică, încadrată în categoria păcatelor strigătoare la cer, are consecinţe incomparabil mai grave decât greşelile pe care le facem noi, din când în când, în relaţia cu cei apropiaţi - , m-am gândit că ar fi interesant să răspundem aici la următoarea întrebare: nouă, în mod subiectiv, ce păcat ne pare a fi cel mai grav, cel mai josnic, cel mai înfricoşător? De asemenea, dintre toate virtuţile şi dintre toate faptele bune ce pot fi săvârşite, care ne impresionează cel mai mult, pe care am plasa-o pe locul I într-un clasament al virtuţilor şi faptelor creştineşti?
Repet: în mod incontestabil, virtuţile teologice sunt esenţiale, fundamentale pentru relaţia noastră cu Dumnezeu şi le includ pe celelalte căci "în acestea se cuprind toată Legea şi Proorocii" - precum spunea Mântuitorul despre virtutea iubirii. La fel şi în cazul păcatelor: o crimă este, în mod evident, un păcat mult mai înfricoşător decât fapta unui elev de a-şi minţi "profu' de mate" care-i cere temele. :)
Acestea fiind spuse, vă propun să încercăm împreună realizarea unui clasament cu fapte bune şi rele, în funcţie de... de opiniile personale, de experienţele noastre de viaţă etc, luând tot timpul în considerare reperele clare şi revelate ale moralei creştine.
Ce păcat îţi pare cel mai grav, cel mai urât?
Ce faptă bună şi ce virtute te impresionează cel mai mult la cei din jurul tău?
Sincer, deşi eu am deschis topicul, mărturisesc că-mi este foarte dificil să răspund acestei provocări pe care am gândit-o, pentru că fiecare faptă, într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin vizibil, ne reprezintă, mărturiseşte despre noi şi, nu în ultimul rând, ne alcătuieşte, ne modelează sufletul în bine sau în rău ("ceea ce faci te face" - spunea părintele Teofil Părăian). Prin cele mai neînsemnate fapte bune din viaţa de zi cu zi, ne manifestăm dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni (virtutea supremă, căci "Dumnezeu este iubire") şi sporim în ea, apropiindu-ne din ce în ce mai mult de idealul moral propus nouă de Hristos Dumnezeu: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Mt5, 48). Hristos ne-a îndemnat să fim desăvârşiţi? Înseamnă că putem, înseamnă că suntem capabili de aşa ceva! Desăvârşirea/perfecţiunea, însă, este infinită şi, din acest motiv, în permamenţă avem datoria de a spori în bine, nu pentru o ambiţie personală (aceea de a fi desăvârşiţi pentru a ne dovedi nouă înşine că putem), ci numai şi numai de dragul lui Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, Cel Care ne-a poruncit aceasta.

Ce păcat îmi pare cel mai grav? Trădarea. Trădarea, în toate formele (trădarea directă a lui Dumnezeu prin apostazie, dar şi trădarea semenilor, prin care tot Dumnezeu este Cel renegat şi necinstit). Mă înfricoşează acest păcat! Mai mult decât oricare altul! Păcatul lui Iuda îmi pare mult mai cumplit decât cel al fariseilor, care i-au cerut lui Pilat uciderea lui Dumnezeu. De ce? Simplu: pentru că fariseii, în orbirea necredinţei şi fanatismului lor, fuseseră de la început adversari declaraţi ai Adevărului şi crima lor a constat mai degrabă în faptul că au ucis o Persoană despre Care ştiau că n-are nicio vină, doar pentru "vina" de a exprima o învăţătură diferită de a lor. Fariseii au păcătuit şi pentru că, ştiind atât de amănunţit profeţiile mesianice rostite de secole, nu au înţeles că Cel Care le stătea în faţă este Însuşi Dătătorul şi Împlinitorul acelor profeţii, Însuşi Cel vestit şi mult aşteptat. Ei de la început au refuzat să creadă în Hristos şi, fanatici fiind, au mers până la crimă în ura lor, dar acest păcat rămâne, în opinia mea, mai puţin grav decât păcatul celui care, apostol fiind, şi-a trădat Învăţătorul, L-a dat în mâinile adversarilor pe Însuşi Acela Care-i vestise că Se va sacrifica pentru el. Aşa cum atât de profund scria părintele Nicolae Steinhardt, Iuda ar fi trebuit să respingă ispita de a-L trăda pe Hristos, indiferent de subtilitatea acelei tentaţii, chiar dacă scopul trădării ar fi fost mult mai complicat decât obţinerea unei sume de bani (30 arginţi). Chiar dacă Iuda ar fi fost condus la trădare de aparenţa slujirii unei cauze înalte (în sensul că, auzind despre moartea lui Mesia pentru lume, ar fi vrut să participe la actul mântuirii universale), ar fi trebuit să pună mai presus de orice dragostea pentru Învăţătorul său, devotamentul total şi necondiţionat pe care I-l datora. Iuda (şi toţi urmaşii săi din istorie) ar fi trebuit să nu-şi amăgească în mod josnic conştiinţa şi, potrivit exprimării lui Steinhardt, să gândească oricât de simplist, de naiv, de "îngust": "pe mine nu mă interesează să particip la mântuirea lumii; eu Prietenul şi Învăţătorul NU mi-L vând, orice-ar fi! Raţionamentul meu este îngust? O fi, dar de el nu mă despart!" (am citat inexact, din memorie). Tragedia lui Iuda a constat în faptul că a pus o patimă (iubirea de arginţi) sau poate chiar o idee aparent nobilă mai presus de fidelitatea datorată lui Hristos.

De asemenea, trădarea faţă de semeni (faptul de a-i provoca o suferinţă gravă unei persoane dragi, abandonarea propriilor copii sau părinţi, destăinuirea unui secret important ce ţi-a fost încredinţat etc. etc) este o faptă ce poate fi încadrată, în opinia părintelui Steinhardt, în categoria blasfemiilor împotriva Sfântului Duh Care sălăşluieşte în sufletele tuturor celor pe care-i trădăm. Părintele Nicolae Steinhardt, fiind constrâns să aleagă între "privilegiul" de a deveni informator al Securităţii comuniste şi privarea de libertate, a preferat să meargă la închisoare (primind o condamnare de 13 ani), decât să-şi trădeze prietenii; şi a făcut această alegere eroică înainte chiar de a primi Sfânta Taină a Botezului. Cei care-şi trădează semenii vor auzi, în Ziua Judecăţii, răspunsul Milostivului şi DREPTULUI Judecător: "întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut". Dacă-i înşelăm şi trădăm pe semeni, pe Hristos Îl renegăm, pentru că El, în dragostea Sa, Se implică total în suferinţa victimelor indifernţei şi nesincerităţii noastre.

Consider că cele mai minunate şi sfinte virtuţi, după cele teologice, sunt: devotamentul necondiţionat faţă de cei iubiţi (evident, faţă de Dumnezeu în primul rând) şi curajul.
Capacitatea de a-I rămâne fideli lui Dumnezeu în orice împrejurare, chiar şi atunci când argumentele noastre raţionale, contextul social, cultural sau politic în care trăim ne-ar fi împotrivă - iată virtutea care mă impresionează, mă smereşte, mă umple de profundă admiraţie şi respect! Dintre vieţile Sfinţilor despre care am cunoştinţă, cel mai mult mă smereşte, dar mă şi încurajează pilda Martirilor şi Mărturisitorilor căci ei, în situaţii extreme, în împrejurări critice, au putut exclama: "pentru mine viaţa este Hristos, iar moartea un câştig" (Flp1, 21); "Prefer să mor împreună cu Hristos decât să-L reneg" (Nicolae Steinhardt); "cea mai mare răsplată este a suferi pentru Hristos" (Sf. Ioan Gură de Aur).
Câtă profunzime există în aceste cuvinte ale lui Dostoievski, repetate şi reformulate în numeroase rânduri de către Nicolae Steinhardt: "Dacă mi-ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului şi ar fi real, că adevărul se află în afara lui Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos decât cu adevărul". Hristos este Adevărul absolut! Ce-mi pasă de "adevărurile" acestei lumi?
Hristos este Cel Care "până la sfârşit" ne-a iubit, până la sacrificiul suprem; de ce ne-ar tulbura împrejurările istorice, indiferenţa sau chiar ostilitatea lumii faţă de mesajul Său?
Într-una dintre lucrările sale, renumitul scriitor ortodox F. M. Dostoievski mărturisea că-i creşte setea de Hristos pe măsură ce găseşte mai multe argumente împotriva credinţei în El! Vă daţi seama câtă iubire, cât devotament? Minunat!!!

Doamne, Mântuitorul nostru, Cel Care în mod infinit şi necondiţionat ne iubeşti pe noi, ajută-ne să rămânem în veci nedespărţiţi de Tine! Ajută-ne, Doamne Iisuse, să privim doar la Tine, ignorând "vântul şi valurile" vieţii ce ne stau împotrivă! Ajută-ne să simţim şi să înţelegem că, alături de Tine, "obstacolele nu sunt decât acele lucruri îngrozitoare, pe care le observăm atunci când privirea ne fuge de la ţintă" - iar ţinta noastră ultimă este comuniunea eternă cu Tine şi cu toţi cei dragi ai noştri pe care Tu ni i-ai dăruit!

Cea mai mare virtute = iubirea pt. Dumnezeu si pt toata creatia Lui

Cel mai mare pacat = sa-L urasti pe Dumnezeu si creatia Lui ;

Scuze, e f. interesant, dar n-am timp acum sa dezvolt, poate cu alta ocazie; asta e ce mi-a venit in minte in primele secunde.

Succes!

Fără să mă gândesc prea mult, poate şi sub influenţa unor întâmplări recente, cred că unul dintre cele mai mari păcate este avortul, care este şi o trădare. O trădare îngrozitoare, a unei fiinţe atât de mici şi de neajutorate, care are atâta nevoie de ocrotirea pântecelui în care s-a zămislit şi de care atârnă viaţa sa. E cumplit ca tocmai mama, de care pruncul are disperată nevoie ca să trăiască şi care în perioada embrionară este întregul lui univers, să-l trădeze atât de grav, dându-i moartea în chinuri în locul vieţii şi a dragostei.

Poate că cea mai mare virtute (sau aşa o văd eu, la momentul ăsta) este curajul. Pentru că fără curaj nu poţi fi credincios, nu te poţi încrede cu adevărat în Dumnezeu, nu poţi să te lepezi de toate ale lumii şi de toate ale tale ca să-ţi încredinţezi viaţa lui Hristos.

Trebuie să fii nebun pentru asta, adică să te negi pe tine însuţi, să te lepezi de toate ca să te prinzi de mâna întinsă a Domnului. Iar a avea curaj nu este altceva decât a asculta îndemnul repetat al lui Hristos: „Nu vă temeţi!”. Adică nu din noi vine aceasta, ci de la El. Curajul nu e nebunesc în sensul propriu al cuvântului (care ar însemna să te arunci în prăpastie fără a crede că Dumnezeu te prinde), ci e o desăvârşită încredere în Domnul.

Totuşi, nu prea sunt adeptul clasamentelor. Iată că, gândindu-mă, îmi vine în minte o altă virtute şi nu ştiu dacă pe asta nu o admir şi mai mult. Deşi parcă toate sunt unul şi acelaşi lucru până la urmă, având aceeaşi sursă: dragostea şi credinţa. Mă gândesc la jertfa de sine de care dau dovadă unii, cum ar fi cei care au toată viaţa grijă, cu dumnezeiască îngăduinţă şi milă, de o persoană handicapată. Renunţă, practic, la viaţa lor, ca să-i fie aceluia sprijin, ca şi acela să poată trăi şi să se bucure, atât cât poate, de viaţă.

Smerenia, fără îndoială, este şi ea tot pe primul loc, ca să zic aşa. Ea stârneşte admiraţia cu atât mai mult cu cât sufletul celui la care o constaţi este mai mare. Se întâlneşte la persoanele care fac mult bine, însă socotesc că n-au făcut nimic, cum sunt mamele cu mulţi copii, care au trăit toată viaţa prin şi pentru copiii lor, într-o uitare de sine aproape desăvârşită, ne-mai-având impresia că au jertfit ceva. Fac binele cu atâta naturaleţe, ca pe o datorie intrinsecă, ca pe o chemare lăuntrică, simţind că n-ar putea să facă altfel.

Deci, din nou legătura, căci văd smerenia legată de dragoste. Ea se dobândeşte şi atunci când ai milă de cel sărman, când îţi asumi şi împărtăşeşti cu el starea lui de sărac şi murdar, de bolnav şi, poate, nebun, de dispreţuit.

Cea mai mare virtute este smerenia- cea care ucide dragostea de sine si deschide omului perspectiva iubirii si a daruirii pt aproape. Atunci cand nu mai esti tu persoana din centrul universului,si nici vreo ruda a ta ci intreaga umanitate.

Cel mai mare pacat este mandria, daca ajungi sa cultivi acest spin vei ajunge sa experimentezi toate pacatele.Oamenii ucid din mandrie, urasc din mandrie, se sinucid din mandrie, se lupta, incaiera, cearta din mandrie s.a.m.d.

Da, si mandria e un pacat f. mare, acea mandrie care te face sa te crezi asemeni lui Dumnezeu, sa crezi ca tot ce ai realizat e exclusiv meritul tau, sa te iubesti pe tine mai mult decat pe El - pacatul primordial, pt care a cazut Lucifer. Daca facem asta, ne-am alaturat lui si restul vine de la sine.

Si neincrederea in Dumnezeu - daca El a spus sa nu mancam din pomul cunoasterii binelui si raului, si noi nu L-am crezut ca asa e mai bine pt. noi, ci am vrut sa fim "asemeni Lui" cum ne-a spus sarpele;
Si cand l-am rastignit pe Cristos iarasi am dat dovada de neincredere si teama, nevrand sa renuntam la "valorile" acestei lumi ;

O mare virtute insa consider ca este atunci cand avem puterea sa realizam ca am gresit si ne-am indepartat de Dumnezeu si sa ne intoarcem asemeni fiului risipitor sa ne cerem iertare (= pocainta).

Eu am sa formulez altfel: cea mai mare virtute este sa procedezi asemenea lui Hristos care a spus ca atunci cand va fi "inaltat" Ii va trage pe toti cu El. Adica cea mai mare virtute este reprezentata de a ii "duce" si pe ceilalti la mantuite. Nimeni nu se mantuieste singur. Iar cel mai mare pacat este sa ii duci pe ceilalti la pierzanie, sa ii smintesti pe ceilalti.

Subscriu. As include si tradarea neamului, care intr-un fel sau altul tot la tradarea semnilor se include. Cum ai spus si tu, Sfintii Inchisorilor au patimit suferinte grele si ani de puscarie ptr.ca nu vroiau sa dizvulge informatii despre camarazii lor. Mare curaj si tarie trebuie sa ai sa accepti chinuri groaznice, chiar si moartea, ptr. semenii tai.

Elisabeta Rizea
Născută: 28 iunie 1912
Trecută la Domnul: 6 octombrie 2003
Întemniţată la: Piteşti, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc şi Arad
Întemniţată timp de: 12 ani
Profesia: agricultor


De cand m-au adus din puscarie, eu am mers taras. Faceam toate draciile contra comunismului. Imi dam drumu’ pe scara in camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci si treceam dincolo. Bagam mancarea pentru partizani intr-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam si puneam hartia intr-o scorbura. Puneam cana pe perete, tineam urechea pe fundu’ canii si auzeam ce vorbeau securistii in camera de-alaturi.
Capitanu’ Carnu era din Bacau. El m-a schingiuit. Eu traiesc incarligata, cum sunt, si cu genunchii scosi, si el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de langa Foisorul de Foc. Maiestatea a platit. Mi-au pus carlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am par deloc, uite! Si uite in fotografie ce par bogat am avut, si salba de aur. Mi-au luat tot comunistii. Ginerele, cuscru, toti au facut puscarie pentru ca eu am dat de mancare la partizani. Ma aducea lumea cu toala acasa. Ultima data, a venit Carnu cu ala de cauciuc si o curea pe mana. “Spune!” N-am spus. M-a legat de maini cu unu care-a murit si el pe soseaua spre Bucuresti. “Iti dam 300 de lei!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, sa-i vanz pe 30 de arginti...” M-a trantit pe jos.
M-a legat si m-a batut cu cauciucu’, de la ceafa la calcai, si pe stanga, si pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit si eu traiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legata pe un scaun, de pe scaun pe masa, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funta. Mi-au aruncat fota si am ramas in iie. Mi-a legat coada sub carligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasa. Eram si eu altfel la 38 de ani... Carnu mi-a tras scaunu’. alalalt mi-a tras si masa.
Coada mi-a ramas in carlig si eu am cazut la pamant. Asa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut...
(Elisabeta Rizea) http://www.fericiticeiprigoniti.net/...-30-de-arginti


Tot legat de tradare. Am vazut un documentar rusesc, in care vorbeau Parintii si duhovnicii mari rusi despre situatia actuala din Rusia, problemele duhovnicesti de la ei etc. si despre tradarea poporului rus. Toti parintii din documentar au afirmat ca, poporul rus plateste si astazi pentru tradarea Tarului Nicolas II, care a fost unsul Lui Dumnezeu, pus pe tron ptr. a duce poporul spre credinta si mantuire. EI au spus ca poporul rus e mai vinovat decat cei care au tras. Cei care au tras in tar si familia sa, sunt niste rusi criminali, insa poporul este tradator; daca poporul nu trada, tarul nu murea. Faptul ca nu au luat apararea tarului, le-a adus necazuri mari si neamul plateste si in prezent ptr.fapta strabunilor.

Stimata domnisoara,
Postarea dvs. m-a cutremurat adanc. Asa este; pe de alta parte, nici macar javrele masonice ucigatoare de Tar nu l-au ucis de Sfanta Nativitate... Vina acestui popor, caruia avem canonul sa ii apartinem, este cu atat mai mare...
(Bine, acum ma astept sa imi sara in cap unii, precum "intreprinzatorii" mai mult mijlocii decat mici, care o duc {prea} bine in perioada asta, numita eufemistic "capitalism", si sa vocifereze cum ca e mai bine acum, ca de, o duc ei mai bine...deh, subiectivism omenesc de mana a cincea....)
Tradarea, da, nu are vreo scuza, caci este o groaznica crima, ruda cu inselarea arhetipala de care se face vinovat Vrajmasul in fiecare clipa....nici macar speranta la un viitor mai bun nu o scuza (?!?).
P. S. Imi place semnatura dvs., adica citatul din ea. Cat de adevarat!...si cat de greu de vazut, tocmai pentru ca e dureros de evident.

Milostenia cu inima curată și, mai ales, dreapta socoteală. Doamne ajută!

avortul/pruncuciderea
 

Cred că aceasta este o formă de manifestare a deznădejdii, păcat împotriva Duhului Sfânt, și suprema dovadă de NEIUBIRE.

Din pacate unele mame si tati cred ca fac un lucru bun ca nu aduc pe lume un copil care sa se chinuie si chiar considera ca e un sacrificiu necesar pentru supravietuirea si bunastarea celorlalti copii pe care-i mai au.
Sunt multi parinti de fete (dar si de baieti) care le indeamna sa faca avort daca raman insarcinate prea devreme si mai ales necasatorite, pentru ca nu-si pot asuma responsabilitatea cresterii inca unui copil.
Vizavi de asta am si eu o curiozitate : lumea in popor spune ca e mai mare pacat sa avortezi primul copil pe care-l zamislesti, decat pe urmatorii (adica dupa ce ai nascut unul sau mai multi); oare de ce? Sau e doar o presupunere bazata partial pe considerente medicale si partial pe considerente morale? Adevarul e ca suferinta si vinovatia e mult mai mare in cazul femeilor care nu au copii decat al celor care au deja; ba chiar sunt femei care sustin ca mustrarile de constiinta au scazut invers proportional cu inmultirea pacatelor. Dar poate asta e valabil pentru orice pacat...

Multi incercam sa stabilim o asa zisa ierarhie a pacatelor si a virtutilor in functie de pacatele si virtutile celorlalti. Cred ca ne amagim astfel.

Cel mai josnic pacat este cel pe care noi il avem, pe care nu il spovedim, sau pe care, desi il spovedim, il repetam. Fiecare pacat se arata a fi josnic pentru ca ne indeparteaza de Dumnezeu si de semeni. Prin fiecare pacat injosim firea si demnitatea umane, insusi Chipul lui Dumnezeu sadit in noi.

Cea mai mare virtute este cea pe care nu o avem. Cea (cele) spre care trebuie sa ne ostenim sa o (le) dobandim.

Insa fara harul lui Dumnezeu nu ne putem lepada nici de pacate si nici dobandi virtutile.

Nu ne ajuta cu nimic pentru mantuire sa cunoastem care este cel mai mare pacat. Pierdem raiul si prin savarsirea unor fapte pe care noi le consideram a fi pacate mici. Uitam ca nimic nu trebuie sa ne desparta de Hristos.

Nici cunoasterea celei mai mari virtuti nu ne face placuti lui Dumnezeu. Trairea conform poruncilor Sale aduce asemanarea cu El, nu simpla lor cunoastere.

Legat de pacat, un parinte spunea ca cel mai potrivit moment din care iti poti incepe lucrarea pentru mantuire este "Acum", clipa prezenta.

Asa mi-a zis si mama. Oricum, din cate am inteles eu, daca faci avort de la prima sarcina sunt sanse foarte mari sa nu mai poti face copii dupa. Asa ca se pastreaza primul copil, ca nu cumva sa ramana fara. Oricum in general de la avort ai sanse foarte mari sa devii sterila.

smerenie vs. sinceritate
 

Ce valoare are smerenia sau iertarea (scuza) daca nu e sincera?
Imi foloseste la ceva, mie sau celuilalt, daca imi cer iertare de ochii lumii dar eu in sinea mea nu-l iert? Dumnezeu nu vede ce e de fapt in inima mea? ??

din punctul meu de vedere cel mai mare pacat pe care-l poate savarsi un om este crima, luarea vietii unui alt om iar cea mai mare virtute este sacrificiul pentru ceilalti, renuntarea la sine pentru binele celorlalti.

Oare unde scrie sa ne sacrificam pentru ceilalti? Trebuie sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, dar oare in ce masura trebuie/ este bine sa ne sacrificam pentru ceilalti?

Ok, in familie, ne "sacrificam" pentru copii - dar poate aici termenul este gresit folosit... Normal ca trebuie sa-i crestem, daca i-am facut... Si sa-i iubim!

De fapt problema mea ref la aceasta virtute este ca poti sa dai peste o persoana mai nesimtita care sa iti ceara sa te sacrifici pentru ea, profitand de tine.... In acest caz care ar fi virtutea? Doar nu trebuie sa fim prosti...

Iar daca ne "sacrificam" de buna voie... cred ca ar trebui dezvoltata putin ideea... este vorba de sacrificiu intr-o situatie limita sau in viata de zi cu zi? Sa nu cadem intr-o capcana...

oare mantuitorul Iisus nu s-a sacrificat pentru noi?
Vrei un exemplu concret de sacrificiu pe care eu il consider virtute?
Ingrijirea pe termen foarte lung a unui bolnav paralizat spre exemplu in loc de a-l interna intr-un spital; a-ti lua doua job-uri in acelasi timp pentru a-ti putea creste copiii in conditii civilizate; renuntarea la achizitia de bunuri nefolositoare pentru a face mai multa milostenie celor nevoiasi, sacrificarea timpului liber pentru a-l petrece cu copiii de la un camin de copii orfani sau cu batranii de la un azil. La acest gen de sacrificii ma refeream. Din viatza de zi cu zi nu vorbeam de situatii limita.

Nu sunt oare cuvintele Domnului nostru: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie"? Ce-ar mai fi de dezvoltat?
Iar de scris, scrie asta în Marcu 8, 34.

Desăvârșirea creștină, printre multe altele, înseamnă integrarea virtuțiilor în firescul vieții și eliminarea voinței din acest proces formativ, asta însemnând o transformare adâncă, ireversibilă a ființei și începutul învierii fiecăruia.
Deși vorbesc acuma de lucruri foarte greu de realizat, cred merită totuși să marcăm aceste diferențe pentru a nu confunda binele pe care-l facem chinuindu-ne și împotrivindu-ne naturii noastre păcătoase și egoiste, cu binele săvârșit spontan și firesc, izvorât dintr-o inimă modelată definitiv de metanoia. Și mai simplu spus, în momentul în care cineva reușește să facă binele fără să conștientizeze faptul că face ceva deosebit, abia atunci vorbim despre sacrificiu și posibilitatea lui concretă.
Sacrificiul nu poate fi dezlipit de iubire, fiind de fapt rodul celei din urmă. Are destule ipostaze nevăzute dar dramatice (de exemplu, îngrijirea, pe termen lung, a unei persoane suferinde din familie, ”răstignirea” ambițiilor profesionale pentru binele altora, rezistența într-un iad matrimonial și multe altele).
De reținut este faptul că sacrificiul reprezintă cea mai înaltă formă de lepădare de sine, deci este însăși modul nostru de asumare a Crucii.
Atunci când apare ca o reacție firească a inimii, vorbim despre dobândirea unei arvune a desăvârșirii, iubirea lui Hristos. În cele din urmă, este fapta care probează în cel mai înalt grad iubirea autentică, restul sunt palavre și grăire în deșert.

Citat:

, m-am gândit că ar fi interesant să răspundem aici la următoarea întrebare: nouă, în mod subiectiv, ce păcat ne pare a fi cel mai grav, cel mai josnic, cel mai înfricoşător?

Pentru mine cel mai josnic pacat e cel pe care-l constientizezi si totusi il comiti, ajungand sa te inspaimante propria ta persoana, care intelege gravitatea pacatului si totusi il repeta. Cea mai mare virtute a omului e cea folositoare aproapelui sau.

Multumesc pentru raspunsuri, Maria, Dragos si Mihail.

E clar, am picat testul sacrificiului :-(

Inteleg exemplele pe care mi le-ati dat, totusi pana unde ne putem lepada de noi? Sau cand ajungem sa ne lepadam de noi? Fiecare poate intelege ca-i urmeaza lui Hristos in felul sau... cel mai bine e sa mergi pe calea asta sub indrumarea duhovnicului.

Daca ajungem sa facem aceste sacrificii, din exemplele pe care le-ati dat, in mod firesc, asa cum spunea Mihail, atunci ele nu mai seamana cu niste sacrificii.

Sa-ti sacrifici o placere/ bucurie (marunta) pentru a ajuta pe cineva care are nevoie de ajutorul tau, inteleg, dar daca acel altcineva pretinde sa-ti sacrifici ceva al tau pentru o nevoie a lui nestringenta.... hm... nu mi se pare ok...

pai nu vorbea nimeni de nevoi nestringente Anita. Normal ca nu te sacrifici aiurea si fara sa fie nevoie :)

si as mai adauga ceva... spui tu, sa sacrifice o placere/bucurie marunta. Pai daca e marunta inseamna ca oricum te puteai lipsi de ea. Ideea sacrificiului (cel putin ala despre care vorbeam eu) presupune sa te lipsesti de lucruri care sunt cu adevarat importante pentru tine, cum ar fi odihna, mancarea si altele. Nu pana la a te imbolnavi tu insuti, dar daca iubesti oamenii cu adevarat ajungi sa nu-ti mai priasca mancarea daca stii ca celalalt nu are si sa nu mai poti dormi daca stii ca semenul tau nu are unde isi odihni capul sau ca sufera in timp ce tu dormi in loc sa-i dai o mana de ajutor.

sacrificiul pentru ceilalți
 

Frumoase răspunsuri ai primit (mai ales de remarcat cel al lui Mihailc), dar oare ți-ai clarificat dilema? :1:

Eu pot să-ți spun din experiență că am întâlnit astfel de oameni și am lăsat să se profite, cu bună știință din partea mea, în ideea că ceva, ceva poate totuși se va schimba în inima respectivilor. În unele cazuri a funcționat, în altele nu (acele cazuri în care se crede că te lași "profitat" din "prostie creștinească" - and they take it for granted!) . Lucrăm și noi cu materialul clientului, cum zicea cineva odată :)). De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Dacă omul alege cu bună știință să rămână captiv în închisoarea limitărilor sale existențiale, nu vom putea să-l schimbăm noi, oricâtă dragoste de aproapele am vrea să facem. Rămâne doar Mila lui Dumnezeu, și pentru unii, și pentru ceilalți. Doamne ajută!

Stai liniștită, cu toții picăm testul sacrificiului în fiecare zi și chiar de mai multe ori pe zi, de-asta postim ca să învățăm arta dificilă a lepădării de sine. La linia de start orice drum spre Hristos pare o escaladare a imposibilului, și aici e măreția ”lucrării mântuirii” și a harului care face ca toate limitele să fie depășite, însă nu fără experiența răstignirii continue.
Dar, vorba unui înțelept chinez antic, călătoria de 1000 de mile începe cu primul pas, la care noi mai avem de adăugat străduința de a ne afla tot timpul în mișcare spre Împărăție, să trecem testele libertății, ridicându-ne atunci când ne prăbușim, iar ce nu putem noi face Domnul în mod tainic.

Annyta a dat un exemplu de sacrificiu foarte interesant care presupune o ezitare în fața unei limite extrem de subtile și anume sacrificiul pragmatic, adică imediat folositor. Dincolo de acesta vorbim despre sacrificiul riscant, adică de deschiderea imensității iubirii și saltul în proximitatea Domnului.

Deci sa inteleg ca sacrificiul de sine trebuie sa vina din inima ta, nu sa te fortezi sa-l faci, sau sa ti se impuna?

Eu nu mi-am clarificat dilema. Zilele astea am un usor regres intelectual (sper sa fie tranzitoriu). Da, am fost de multe ori in situatia descrisa de tine. Partea proasta e ca la un moment dat te saturi de atatea abuzuri si ajungi sa nu-i mai poti ierta pe cei care au profitat de tine. Cu toate ca, teoretic nu e vina lor.... (si asta sper sa-mi treaca).

Hai sa va dau un exemplu de sacrificiu care nu ar trebui sa ni se ceara niciodata.
Cand e conceput un copil, se poate intampla situatia nefericita ca unul din parinti sa-l vrea, iar celalalt nu. Indiferent ce decizie se ia pana la urma, unul dintre cei doi parinti va avea de suferit, va trebui sa faca un sacrificiu, va fi abuzat. Chiar daca celalalt va aprecia sacrificiul facut, s-ar putea ca cel (care se considera) abuzat sa nu poata trece peste asta niciodata. In functie de decizia luata, s-ar putea ca nici Dumnezeu sa nu aprecieze "sacrificiul".

Dacă vorbim de creştini, problema e falsă; pentru că un creştin nu se întreabă dacă-şi doreşte sau nu copilul după ce l-a conceput. Dacă este egoist, se va simţi probabil abuzat, după cum spui. De fapt, egoismul din el e abuzat de nevoia de a se naşte a pruncului.

M-am mai gandit la ideea aceasta a sacrificiului, care ar trebui sa vina din iubire de semeni, si anume cum sa exprim mai bine "problema" mea: daca stiu teoretic ca a avea grija de un bolnav, spre exemplu, este un sacrificiu care teoretic este bine primit/ placut Domnului (ca sa nu mai vorbim de cel bolnav), dar practic nu am atat de multa putere de sacrificiu, nu pot sa il vizitez zilnic, ci doar de doua ori pe saptamana, sau nu il tin la mine acasa ci il vizitez la el acasa, si poate mai vorbesc cu cineva sa ma suplineasca in zilele in care nu pot... sau ceva de genul asta... Adica il ajuti pe celalalt, dar nu poti sa te dai pe tine peste cap, nu din egoism, ci din conditionari obiective (ai serviciu, ai si alte obligatii)...
Ideea este ca si pe drumul acesta al sacrificiului se inainteaza treptat, la masura fiecaruia. Important este sa vrem sa mergem pe acest drum. Dar daca "ma sacrific" si ma simt frustrat, ma enervez etc. - nu cred ca are prea mare valoare...

Sa nu uitam insa ca multi dintre noi sunt crestini doar cu numele. Cel care nu vrea copilul, daca face parte din aceasta categorie, va fi abuzat daca celalalt trece peste dorinta lui.
Cel care vrea copilul, indiferent cat e de "crestin", (mai ales daca e vorba de mama) se va simti mult mai abuzat daca i se cere sa renunte. Cu cat e mai crestin/a, cu atat sacrificiul va fi mai mare : va sacrifica si copilul, si propriul suflet. Pacat ca unii nu sunt suficient de crestini ca sa isi dea seama ca acest sacrificiu i-l fac de fapt diavolului....
De fapt asta am vrut sa atrag atentia : sa avem grija ca nu cumva, unele sacrificii care ni le cer semenii nostri, sa nu fie de fapt capcane!

Nu cred ca cineva iti poate cere sa faci sacrificii peste puterile tale. Daca bolnavul, sa zicem ca ti-e ruda, incepe sa-ti zica : hai draga, mai lasa-i in colo pe prietenii tai, si stai cu mine, ca mor maine poimaine, tu esti tanara, mai ai timp sa-ti faci alti prieteni, sa dai examene, sa-ti faci cariera, etc... nu stiu cat e de ok din partea acelei persoane... o persoana care tine la tine nu face asa ceva...

Si care ar fi solutia in situatia asta? Mai ales pentru copil?

Orice crestin adevarat ti-ar zice ca orice copil care e conceput trebuie sa se nasca indiferent de ce zice lumea.... acum nu stiu daca iti vor da si solutii concrete de supravietuire, dar in principiu, daca iti pui toata increderea in Dumnezeu...

Si o sa-ti mai zica (spuna) ca poti sa sacrifici orice, dar nu sufletul, cel putin nu pt. o cauza lumeasca. Cristos a spus "cine-si va pierde sufletul sau pt Mine... il va castiga", nu pt. orice altceva... Acum nu stiu nici eu sa dau un exemplu concret de situatie in care e acceptat sa "iti pierzi sufletul". De-asta apelez la ajutorul unora mai luminati.