Iubirea de aproape (ruda) vs donatie manastire!
 

Buna ziua!
Sunt nou inscris pe acest forum si doresc parerea voastra in legatura cu situatia descrisa de mine mai jos din punct de vedere crestin-ortodox.
Imi cer scuze daca nu postez in sectiunea adecvata si rog un moderator sa mute topicul in cazul in care considera necesar acest lucru.

Ufff....nici nu stiu cum sa incep. In urma cu ceva ani de zile mama mea a donat o suma foarte mare (pentru posibilitatile noastre) cu acordul meu la o manastire, pe langa alte sume. Daca ar fi sa totalizam cred ca trei sferturi din averea de o viata, bani pusi deoparte: vreo 450 - 500 milioane de lei vechi. Repet, pe langa alte sume: o casa vanduta la tara, facut partaj, urmat de donatie si de acolo.

Intre timp lucrurile au inceput sa mearga foarte prost cu mine: mi-am pierdut locul de munca, am trecut printr-un divort, mi-am gasit foarte greu de munca, iarasi am pierdut locul de munca, am schimbat mai multe locuri de munca.
M-am imbolnavit de depresie (cu ganduri de suicid) si atacuri de panica (frica fara limite, palpitatii, stari de disperare pana la paroxism).

Un prieten imi spune ca staretul manastirii unde s-au donat banii a afirmat ca nu intelege de ce nu m-am calugarit si eu si de ce nu am vandut apartamentul ca sa ii donez si banii de pe vanzarea apartamentului. Eu nu simt ca am chemare pentru manastire.
Oare chiar vrea sa ma vada ca ajung in strada? Oare chiar nu i-au ajuns banii aia? Plus ca acum ia o parte din pensia mamei mele.

Ma obsedeaza intrebarea pentru ca staretul stie starea mea: ca nu am loc de munca de 4 ani de zile, sunt singur, nu am rude, nu am prieteni, sunt intr-o depresie groaznica.
De ce nu mi-a returnat banii inapoi ? Cred ca asa trebuia sa procedeze un bun crestin.
Banii m-ar ajuta sa depasesc problemele. Mi-as gasi usor un loc de munca, as studia, as deschide o mica afacere etc. Sunt alte perspective cu bani in buzunar decat lefter si cu perspectiva de a ajunge sa mananci de prin gunoaie, pentru ca asta ma asteapta pe mine dupa cate se pare.

Imi cer scuze ca m-am lungit. Voi cum vedeti aceasta problema a donatiilor cand ai un copil cu probleme? De multe ori ma intreb: Mai poate fi numita mama mama mea?
Am vazut pensionari care se streseaza sa le fie bine copiilor chiar si cand acestia sunt pe picioarele lor. De unde atata raceala sufleteasca si indiferenta?
Mentionez ca nu am avut tata.

Oare staretul nu trebuia sa accepte banii de la bun inceput stiind situatia? Unii mai spun ca e si vazator cu duhul. De ce nu prevazut drama pe care o provoaca acceptand bani de la oameni amarati?

Ce ar mai fi de facut?
Va multumesc!

Bun venit pe forumul crestin ortodox.

Am putea sa credem ca sunteti persoana care a postat in decembrie aici:
http://forum.softpedia.com/lofiversi...t826704-0.html

Va dati seama ca suma aceea donata s-a folosit pentru diverse activitati filantropice, iar acum 8 ani nici nu v-ati confruntat cu probleme de natura financiara ca acum. Inteleg ca d-voastra vreti ca suma aceea apartinand mamei d-voastra ,donata, sa-i fie returnata inapoi,dupa 8 ani, ca sa o puteti (eventual) folosi d-voastra. Cand ati donat ar fi trebuit sa va ganditi ca ii ajutati pe altii, fara a astepta nimic in schimb.

cata perspicacitate !
exact! eu sunt persoana care a postat in decembrie pe softpedia.

pot spune ca SP m-a ajutat intr-o anumita masura sa incep sa imi pun mai multe intrebari
dar e si multa bataie de joc pe acolo. consider crestin ortodox forum ca fiind serios, fara ironii si lipsa de empatie.

in 2005. nu e chiar asa - banii erau pe numele meu in banca. eu am dispus de ei, dar m-am lasat influentat. daca as fi avut "mintea de pe urma"...

Toata povestea asta a revenit la spusele amicului meu in legatura cu atitudinea staretului, care ar fi dorit si mai mult.
cat despre activitatile filantropice....ma abtin

Ce-i donat e donat, doar va faceti ganduri rele gandindu-va "ce-as fi facut daca as fi avut banii aceia". Asa ne gandim fiecare la ce am facut si avem deseori regrete. I-ati fi putut foarte bine sa-i pierdeti banii aceia odata cu criza, daca ati fi inceput o afacere in 2008. Nu trebuie sa aveti regrete, pentru ca i-ati donat intr-un scop nobil, n-ati facut o risipa, iar Dumnezeu daruieste inapoi inzecit. Mai bine cautati solutii pentru situatia curenta, nu va mai ganditi la banii aceia, nu intrati in panica, ca nu va foloseste la nimic, din contra, nu veti putea sa va adunati si sa ganditi limpede. Inteleg ca v-a fost greu in ultimii ani, criza ne-a afectat pe toti, dar acum piata muncii a inceput sa se redreseze, nu va pierdeti speranta, rugati-va Lui Dumnezeu si cautati in continuare.

Sa speram ca daruieste inapoi macar suma donata. Tot ar fi bine.

De fapt topicul deschis se rezuma la o singura intrebare la care as dori un raspund din partea dvs.:
Considerati ca dorinta de a dona in scopuri inalte, caritabile trebuie sa fie mai presus de iubirea fata de propriul copil, care se afla intr-o situatie disperata de mult timp?

In principal asta ma preocupa.

Ar trebui sa va preocupe solutionarea situatiei curente, nu regretele tardive sau invinovatirea propriei mame, care atunci cand a insistat sa faceti impreuna o donatie, nu cunostea probleme d-voastra financiare, pentru ca nu le aveati atunci. Inteleg ca simtiti nevoia sa va descarcati, dar mai bine ati spune ce pregatire aveti sau ce servici cautati, ca poate cineva din zona in care locuiti, va ajuta cu o informatie, decat sa ne pierdem in discutii sterile, fara niciun folos. Nu stiti niciodata de unde apare o mana intinsa.

Apoi, nu-i prea bine ca acuma va pare rau si vreti inapoi ce-ati dat de bunavoie...
Dar fiul ce varsta are? e cumva minor? trebuie sa-l intretina mama, care are o pensie, pana la adanci batranete?

Ar trebui un principiu: nu vreau sa dau? nu ma obliga nimeni! dau? o fac din toata inima. Si atat

daca nu gasiti loc de munca in ro. atunci veniti in Germania. Se cauta forta de munca cu disperare. Daca esti om harnic, cu rabdare si multa economie o sa aduni acei bani, poate chiar mai multi.

Incercati sa nu ii judecati pe mama si pe staret. Pentru ca, cu aceasi masura cu care judeci vei fi judecat.

Nu ma indoiesc ca banii s-au folosit in scop bun. Prin ce treceti acuma este o incercare, rugati-va cu credinta la Dumnezeu pentru a va lumina calea.

Sfatul meu este sa nu te mai gandesti la bani pe care i-ai dat! Considera ca nu i-ai avut niciodata! Incearca sa te gandesti cat mai putin la acei bani pe care i-ai dat! Si eu zic la fel ca este o incercare pentru tine. Daca acum i-ai fi avut nu te-ai mai fi stresat sa-ti cauti loc de munca. Ai fi ramas intr-o stare de lancezeala stiind ca tu ai acolo niste bani de care te poti folosi. Foamea va scoate din tine ce e mai bun. Te va impinge de la spate sa-ti cauti un loc de munca.

NU! Chiar ne invata Biserica noastra ca daca dezbraci pe cineva ca sa imbraci pe altul,aia nu e fapta buna...

Sunt curios,cam ce afacere ai porni?

Crezi ca e asa usor sa gasesti un job acolo?

Aduceti-va aminte de Iov.
Si ganditi-va ca exista oameni care o duc mai rau decat dvs. Si poate multumesc lui Dumnezeu si pentru putinul care-l au.
Daca vreti cu adevarat sa munciti nu exista sa nu gasiti ceva.
Orice munca e buna cand nu ai nici una.

Nu mai carcotiti impotriva staretului, nu v-a bagat mana in buzunar. Va faceti mai mult rau cu o asemenea atitudine.

am trimis mesaj privat cu locatia, pregatirea si "pretentiile" pentru job

M-am gandit la un mic magazin alimentar. cu toata criza, mancarea se vinde. la coltul blocului ar fi indicat. omul e lenes. decat sa se duca pana la piata sau in centru mai bine cumpara din bloc.

discutam in eventualitatea in care as avea ceva capital sa pornesc o afacere (infiintare firma, plan de afaceri, chirie pe 1 an, autorizatii,stoc,provizion pentru marfa nevaduta, spaga fisc,contabilitate, alte cheltuieli neprevazute).

astea nu merg fara ceva bani, macar vreo 200 - 300 milioane lei vechi.
nu as imprumuta bani din banca in ruptul capului - e un principiu de al meu.

Interesant .... insa pana la obtinerea unei surse de finatare, n-ar strica sa va faceti “incalzirea” ca administrator, gestionar magazin, contabil, reprezentant regional …

Daca un user din Rm. Valcea vede topicul acesta, il asteptam cu o informatie valoroasa.

Draga StanciuF,


Am citit postarea ta si tare m-am intristat...
Ai facut bine ca nu te-ai calugarit, daca stii ca nu ai vocatie.
Intuiesti bine si ce intuiesti, in sensul ca un crestin trebuie sa aiba discernamant si dreapta masura si in ceea ce priveste milostenia.

Dar, e un mare dar... Tu te raportezi exclusiv la bani. Viata ta, chiar si mama ta... toate le valorezi in bani. A fi mama inseamna, zic eu, mai mult de a ii da copilului cele materiale. Asta inseamna pentru tine o mama? O persoana care iti acorda bani neconditionat, fara dobanda si giranti? Mama ta oare te sustine moral in aceste clipe grele, iti este sprijin?

Fericirea unei vieti nu e data de lucrurile materiale. Cred ca asta a fost greseala ta si de aceea ai pierdut asa usor toate cele materiale greu dobandite. Si sa stii ca daca vei continua sa persisti in aceasta gandire, in aceasta goana dupa bani, nu vei avea succes, orice ai face. Ce nu e castigat cu Dumnezeu se pierde foarte usor.

Cred ca, in acest moment, ai nevoie mai degraba de o reevaluare a scarii de valori si a prioritatilor din aceasta viata. Un duhovnic bun si o spovedanie cred ca te-ar ajuta sa iti pui ordine in ganduri.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune: nu dupa insemnatatea darurilor se masoara milostenia, ci dupa duhul celui care da.Si tot el: As fi multumit acum, daca v-as putea invata sa nu fiti zgarciti, sa pricepeti frumusetea milosteniei si indatorirea de a da ceva din ceea ce aveti. Faptul ca ati avut deschidere sa donati, arata ca nu ati fost un om zgarcit.Treceti prin ispite mari si vrajmasul va chinuie cu multe ganduri pentru a va fura plata pentru milostenia pe care ati facut-o, care nu e putin lucru. Alergati la Dumnezeu, la Sfintii Sai, nu deznadajduiti, nu va lasati cuprins de parerea de rau.

Spunea un Parinte in Pateric: de vei da milostenie si se va necaji gandul tau ca ai dat mult, sa nu iei aminte la gand, ca este de la satana. Daca ati donat banii unei manastiri, i-ati donat Lui Dumnezeu, indiferent ce a facut staretul cu ei. Sunteti pomenit ca unul din binefacatorii manastirii, pentru care rugaciunile ce se fac zilnic, cer mila de la Dumnezeu. In acea manastire traiesc si oameni cu viata sfanta, modesti, nestiuti si chiar daca banii nu ajung direct la ei, acestia va vor pomeni in rugaciune. Cadeti inaintea lui Dumnezeu cu umilinta si rugati-L sa nu va lase in aceste clipe grele. Aceasta parere de rau este ca un zid care nu va lasa sa primiti ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru ca trec de ceva vreme prin mari necazuri, incluzind si pericolul depresiei precum si lipsa acuta a banilor, pentru ca am asadar o situatie apropiata de a ta, frate, imi imaginez ca pot intelege ce simti si cum vezi lucrurile acum. Macar in parte...
Ceea ce imi pare ca razbate din postarile tale este, inainte de toate: ancorarea puternica in trecut, in intamplarile din urma. Imi pare ca "privesti inapoi cu manie" si revii, tot revii, scormonesti, construiesti idei amare, cenusii despre trecut, sentimente si resentimente etc.
Cred ca astepti ca erorile trecutului sa iti construiasca, in revansa, un viitor fericit.
Dar cum ar fi, oare, posibil?...

Acum simt ca e momentul sa te intreb: incotro crezi ca mergi cu aceasta stare de spirit? Te rog sa opresti o clipa moara gandurilor si sa iti dai tie insuti un raspuns: incotro, frate?

Mai ai vreme, oare, framintindu-te si oftind mereu, suspendat intre furie si reprosuri, sa sesizezi ca in fiecare zi traiesti minunea, taina vietii daruite de Dumnezeu?
Mai avem vreme sa ne intrebam ce facem noi, modernii framantarilor toate, cu aceasta minune data noua in dar? Cu viata daruita noua de Bunul, Dreptul, Sfantul Dumnezeu?

In ce ma priveste, cand ma trezesc dimineata spun in gand sau cu voce tare un cuvant de multumire Domnului ca, iata, incep o noua zi prin nesfarsita Mila Sa. Spun aceasta nu spre lauda mea, ca nu sunt totusi intr-atat de nerod sa pornesc cu asa intentie, desi nerod se stie bine ca sunt, ci doar pentru a evidentia un mod personal de a face fata necazurilor. Poate iti va fi de folos, indraznesc sa sper.
Si, desi ziua mi se intampla cam aceleasi lucruri, iar seara constat ca nu prea am avansat in cutare sau cutare aspect al vietii mele (de care sunt adeseori foarte nemultumit), adorm asa cum m-am trezit: multumind Domnului pentru ca mi-a dat prilejul sau sansa sa traiesc inca o zi, in care am ales sa ma port mai bine sau mai rau inaintea Lui si a oamenilor.

Si iarta-ma ca vorbesc tot despre mine, nenorocitul, in timpul zilei caut sa ma preocupe, sa iau aminte, la ce fac eu insumi (desi ma mai ciocnesc in ganduri, fapte, vorbe si de altii...): in mintea mea, in sufletul meu, apoi in faptele mele cu impact asupra semenilor, asupra lumii. Intrucat traiesc, vreau nu vreau, intre semeni.
De obicei iau act cu destula mahnire de modul meu defectuos de a trai. Consider ca traiesc adeseori mizerabil, ca un mizerabil. Iar asta, constientizarea felului in care vietuiesc, ma si necajeste, dar ma si imboldeste sa ma straduiesc in directia dorita, cea pe care o cred buna. Si buna numesc ca este viata traita in Dumnezeu, cu mintea la El si cu fapta, in ciuda nevredniciei personale evidente. Trag ca boul la jug si nu prea progresez. Dar afirm, si nu mint aici, ca tot trag. Si n-am de gand sa schimb asta. Poate boul, da...:) Poate ma va milui Dumnezeu, pana intr-un sfarsit...

Dar asta e doar treaba mea, sau mai exact responsabilitatea mea. Nu e nimeni de vina ca gandesc intortocheat si confuz, ca scormonesc uneori in ranile trecutului, ca imi amintesc mai degraba scenele ratate ale vietii mele in compania semenilor, ca alunec in imaginatie dezordonata si prea mult motivata afectiv (fara realismul dat de gandirea lucida), ca mai trag din tigare cand stiu clar ca imi face rau, ca ma trezesc injurind sau fiind foarte nervos, ca vorbesc prea mult ori prea prost etc.

Dar cine poarta raspunderea pentru balbele si erorile mele? Cine alege ca eu sa traiesc asa? Cine pacatuieste inlauntrul vietii mele?

Din cate pricep tot mereu: eu insumi. Eu si doar eu ma pastrez, prin alegerile mele subiective, intime, prin practicile mele de fiece clipa, in temnita unor scheme mintale si a unor modele de conduita, inclusiv in ceea ce priveste relatia mea cu Dumnezeu si Biserica. Eu ma tin in faradelege pentru ca sunt deprins sa traiesc asa, vai mie. Sa ma mai mir de consecinte? ... Si la ce mi-ar folosi sa tot dau vina pe altii? (o mai fac si pe-asta, subliniindu-mi astfel singur slabiciunea si nerozia, sporindu-le astfel puterea distructiva asupra vietii mele si, vai, a altora).

Frate, cata vreme ramanem prizonierii mintali/sufletesti/duhovnicesti ai trecutului nostru nu tocmai fericit, ma tem ca n-o vom duce prea bine in curind. Sub nici un aspect al fiintei noastre.
Ce cred ca putem sa facem e sa punem ochii pe viitor, pe un viitor tot mai CU si IN Dumnezeu (adica diferit de cum a fost pana in clipa de fata). Un viitor care trece musai prin vama fiecarei clipe!
sa dilatam atentia si vointa si toate cele in clipa si ziua alegerilor prezente, sa tinem cat suntem in stare poruncile Domnului si sa ne indemnam pe noi insine, cu rabdare si blandete, uneori cu oarecare asprime, catre liman. Care nu poate fi altul decat cel ce trece prin lucrarea personala, mai intai, de pocainta.
Asta-i tot ce avem de facut mai intai. Asa cred.

Din experiente personale de acest gen am retinut ca, dincolo de orice necazuri, incercari, ispite, ori poate chiar dincolo de momente de mare amaraciune si chiar pusee de deznadejde, rasare pana la urma Soarele. Numa sa vreau sa Il vad, sa Il primesc in centrul vietii mele, iar pe mine sa ma dau putintel mai spre margine. (Nu insa prea departe, ca e tare frig...)
Continua autocompatimire, reprosurile, dilatarea suferintelor, privirea inapoi si repetarea la nesfarsit a acelorasi necazuri, asteptarea ca mereu altii sa ne indreptateasca in sfarsit, gandul la ghinioane si soarta etc., toate acestea creaza si mentin un zid gros al neputintelor, un loc trist si rece, si intretin neajutorarea dobandita in cursul unor experiente mai vechi. (Ele au trecut de mult, dar amintirile prea slobode ne leaga mereu de ele...)

Iti sugerez sa cauti un duhovnic bland, puternic in credinta, si indemanatic in a croseta prin meandrele sufletului acel pulover nou care sa tina de cald pe vreme de iarna a sufletului.
Domnul stie prin ce trecem. Domnul e aproape. Domnul ne sprijina tainic.
Sa ii multumim si sa cautam sa ne apropiem noi de El. Intrucat cred ca noi suntem cei ce cultivam departarea, distanta si rasfatul copilaresc... Prin mofturile noastre. Prin eterna "cafia", vorba de neuitat a lui Vsovivi...
Cere ajutor nu in primul rand pentru bani (prin care visezi ori crezi ca, gata, vei rezolva multe), desi daca esti cu totul sarman atunci te indemn sa ceri, cu jena de voiesti. Poate chiar asa se si cuvine. Cere cum vrei dar cere, ca doar nu te vei lasa sa pieri... S-o gasi cineva milostiv, iar tu sa te intaresti treptat si sa razbati, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre cele bineplacute Lui, spre o viata frumoasa. Cere pentru supravietuire daca altfel nu e omeneste posibil, deocamdata.
Cere ajutor de la Dumnezeu pentru calm, pentru rabdare, pentru credinta vie, pentru bucuriile fara asemanare ale credintei in Hristos Domnul, pentru lucrarea Duhului in toata fiinta si viata ta.
Cere la ceas de rugaciune, cere oricind si oriunde. Cere cu inima sincera, cu cainta pentru ce faci prost si nedrept, cu cainta pentru pacatul si faradelegea de tot pasul, dar cere mereu! Roaga-te in tot chipul! Cere, multumeste, adu slava lui Dumnezeu. Plangi, tanguieste-te inaintea lui Dumnezeu, deplange-ti starea daca e chiar atat de proasta, cauta sa marturisesti. Roaga-te, frate!

Ma minunez ca inca sunt in viata, in ciuda ranilor, pacatelor, fricilor, greselilor, nenorocirilor de tot felul si ca am mintea, spun unii, inca relativ, sa spun asa, lucida si activa. Si stiu bine de tot ca aceasta e in dar de la Bunul Dumnezeu. Si multumesc inclusiv oamenilor care, imi place sa o repet aici, m-au ajutat mai mult decat aleg eu uneori sa recunosc... Si lupt cu mine insumi mai departe, mai putin grabit decat sunt altii, vesnic nerabdatori, cu mine. Si caut sa le inteleg insasi nerabdarea lor si sa le-o accept cat mai deplin. Cu ajutorul Domnului, mereu, cata vreme singur nu pot.

Nu necazurile sunt miezul problemei, ci modul instrainat de Dumnezeu in care noi le facem fata.

Avem atat de mult de invatat despre noi, despre oameni, despre relatia personala cu Dumnezeu! Ne asteapta atata minune la tot pasul!
Iar noi tinem ochii inschisi, strans de tot, pentru a visa mai dulce la filmul prost al ororilor trecutului...
Sa deschidem ochii, frate! sa facem ce avem de facut.
Sa devenim iubitori de Dumnezeu (implicit si de oameni).
Am cunoscut clipe cand a fost posibil chiar asa. Este posibil si azi! Chiar acum!

Dumnezeu sa te binecuvinteze, frate Stanciu! Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu sa te ocroteasca totdeauna! Pace si har de la Domnul nostru Multmilostiv Iisus Hristos, laudat fie in veci! AMIN+

Intocmai, da, asa imi pare si mie. (Aci e niscaiva mare viclenie pitita...)

Din pacate nu ma sustine deloc. Doar imi aduce reprosuri si imi spune ca am fost mereu o povara.

frate Ioan ai descris atat de bine starea in care ma aflu incat nici eu nu cred ca as fi putut sa o fac mai bine.
ai mare dreptate: parca traiesc in puscarie - mental.

nu e vorba numai de trecut, ci si teama de viitor. si lipsa de persepectiva din prezent.
vad pe geam oameni care cauta prin gunoaie si ma gandesc ca in ritmul asta asa voi ajunge si eu. inevitabil ma gandesc la bani.

Cuvintele tale descriu atat de bine ceea ce fiecare, oricare dintre noi a simtit sau simte, la un moment dat in viata........
Ajutorul si nadejdea sunt numai la Dumnezeu.

Ce-i cu acest pesimism necreştinesc ? Aţi auzit ce s-a întâmplat ? Domnul nostru a înviat ! Este Acela care ne-a spus că Dumnezeu are grijă de păsările cerului şi de crinii câmpului. Toată grija noastră să fie să urmăm calea Lui şi să sporim în El, şi toate se vor adăuga nouă!

Nu credeţi chestia asta ? Dar că Domnul, în cei trei ani şi jumătate cât a predicat, a trăit în mare sărăcie, fără niciun venit regulat, credeţi ? Cu toate astea, nici El, nici Apostolii Săi nu îşi fac prea mari griji materiale. Niciunul nu arată că s-ar teme să ajungă să răscolească prin gunoaie. Mereu se găsea cineva să-i găzduiască şi să le dea să mănânce, ba chiar să-i ospăteze. Singurele situaţii când vedem că transpar griji materiale sunt:
-când seara era aproape şi erau adunaţi mulţi oameni, care nu mai aveau timp să ajungă pe la casele lor din satele vecine. Atunci, puţinele merinde pe care le aveau la ei Domnul şi Apostolii au ajuns tuturor. Pe cale supranaturală, Domnul i-a hrănit pe toţi care veniseră să Îl asculte. Cu altă ocazie, episodul s-a repetat.
-când se ajunge la scadenţa impozitului. Domnul îi spune atunci lui Petru să pescuiască, urmând să găsească un ban de aur în gura peştelui. Aşa a fost, şi şi-au plătit impozitul religios. Dv când aţi plătit ultima dată taxa anuală la Templul Său?

"Excepţii". "Minuni cum n-au mai fost". Ba au mai fost. Zi de zi, timp de zeci de ani, un întreg popor, Poporul lui Dumnezeu, a fost hrănit cu pâine proaspătă şi apă bună în chip supranatural. Pâinea curgea de sus, tot ce trebuia era să se aplece să o ia. Apa îi urma oriunde se duceau. Deşi erau foarte bune, s-au găsit, totuşi, oameni să spună că s-au săturat să se tot hrănească şi să tot bea ceea ce Dumnezeu le oferă şi s-au răsculat. Nu cumva sunteţi asemenea acelora ?

Mama dv a făcut, cu adevărat, un gest nobil. I-a oferit Domnului bună parte din ceea ce era averea ei. Eu aş fi foarte mândru să am o aşa mamă. Dar dv, nu îmi păreţi prea mândru. "De ce i-ai dat lui Cristos, mamă, şi nu mi i-ai dat mie ?!" este ceea ce, în fond, spuneţi.

Incredibil! Dar oare suma de bani nu acopera taxa anuala pentru 50 de ani?
Asa este si staretul: Nu se mai satura. Vrea mai mult!
Nu e suficient! Sa dam pana ajungem in strada! Sa dam si camasa de pe noi daca se poate!

?

Hristos are nevoie de bani?

Si DA domnule, nu sunt mandru deloc pentru ce a facut mama mea.
Nu va doresc sa ajungeti vreodata in situatia mea. Nu va doresc sa fiti fara loc de munca, fara nici un venit si fara nici o perspectiva in viata. Nu doresc nici la dusmani asa ceva.

-------------------------------------------------------------------------
Eu ma opresc aici si ma retrag. Va multumesc tuturor pentru raspunsuri!
In primul rand va multumesc pentru raspunsurile de bun simt si de incurajare pentru ca rar mai gasesti pe forum-urile din Romania asa ceva. Imi aduc aminte de softpedia cata ironie, batjocura samd.
Acest forum respecta userii, nu ridiculizeaza oamenii care sufera doar de dragul unor rautati gratuite. Sunt placut impresionat!
Multumesc inca o data pentru sfaturi si in special lui ioan cezar. Am recitit postul lui si am gasit multe sfaturi foarte utile in ceea ce priveste atitudinea pe care ar trebui (si sper sa ma straduiesc suficient) sa o dobandesc! Doamne ajuta!
Inca o data multumesc tuturor!

Domnule Stanciuf,
inteleg ca treceti printr-o mare drama si imi pare rau. Dar cu nadejde in Dumnezeu, in orice situatie se poate agsi o solutie.
Spuneti ca staretul ar fi sugerat sa intrati in manastire, ca si calugar. Personal nu cred ca ar fi sugerata din cauza unei lipse de bani sau a aviditatii ptr acestia ci vazand drama din sufletul dvs poate tocmai acesta ar fi medicamentul de care aveti nevoie.

Acum, treaba cu mancatul din gunoaie...probabil sunteti convins ca exagerati si vreti sa dramatizati lucrurile-- ati incercat sa mergeti ptr o vreme la manastirea in care ati facut donatia, sa ajutati la muncile campului si aveati asigurate masa si un loc curat in care sa dormiti? decat sa va plangeti de mila si sa va imaginati scenarii in postura de cersetor/boschetar ati putea sa munciti iar ca plata sa va multumiti cu o masa calda, un pat curat si un acoperis deasupra capului. Munca nu face rau nimanui, iar natura are puterea de a revigora sufeltul omului(de fapt nu natura, ci Dumnezeu, care este creatorul naturii perfecte). In mediul natural se refac oamenii cu boli pshice grave, cu atat mai mult persoanele care au facut o depresie.
Nu zic sa va faceti calugar, ci sa stati acolo pana va mai linistiti, pana mai scapati de ganduri urate si de mania si revolta din suflet. pana ajungeti sa va impacati cu dvs insiva, cu Domnul, cu mama...

Eventual, in timpul asta inchiriati apartamentul si asa o sa strangeti si un banut...

Nu descurajati, Domnul are un plan mare cu dvs, dar nu lasti mania sa va determine sa luati hotarari care sa va ingreuneze viata, si chiar sa vi-o distruga. Ptr asta nu va mai fi de vina mama, ci dvs .

Subscriu. Multi barbati au renascut, practic, mergind pe aceasta cale. Dumnezeu lucreaza din plin in omul care merge pe drumul bun. Desi lucrarea Domnului e tainica, roadele vietii sub ascultare si in duhul muncii cinstite sunt evidente!
Eu am avut parte de asa ceva si de aceea, cu toata bucuria sustin, sora Lore, opinia pe care ati postat-o. Sper ca si fratele Stanciu va vedea in partea de lumina aceasta sanatoasa, zic eu, propunere de solutii.

Frumos, dar daca omul are familie si obligatii in lume, este dator sa ramana in lume, sa isi poarte crucea. In viata nu facem numai ce ne place. Ca sunt destui improvizati si in manastire, si in lume, spunea par. Paraian. In lipsa unei autentice vocatii, nu cred ca ar trebui cautat refugiul in manastire.

Oricum, sper ca Stanciuf sa gaseasca un bun duhovnic si sa ii lumineze Domnul caile!

Pai faci o donatie, pe urma te razgandesti si spui "am fost influentat vreau banii inapoi"?

Care a fost motivul pentru care ai facut-o prima data?

Daca a fost din credinta poate ca n-ar trebui sa o lasi balta tocmai acum - pacat de investitie si nu ma refer doar la bani.

Totusi, de ce ai fost de acord?

Erai casatorit cand s-a facut donatia?

Atunci nu aveai nevoie de banii respectivi sau macar o parte nu ai pastrat pentru tine?

Nu cred ca esti nici pe de parte in perspectiva de a cauta prin gunoaie in schimb cum ai observat si tu exista obsesia banului, cel care l-ai avut, cel care puteai sa-l ai, cel care vrei sa-l ai.
In plus, vad ca nici cu mama ta nu te intelegi prea bine - sa fie din cauza banilor astia sau probleme mai vechi de familie?

Te-ai gandit ca de aici s-ar putea sa vina toate problemele, depresia si de fapt situatia nu e nici pe de parte atat de tragica cum pare?

Te-ai intrebat ce vrei de fapt de la viata?

Esti sigur ca vrei sa te recasatoresti de exemplu?

Nu te mai gandi la acei bani - chiar strict contabiliceste vorbind nu cred ca ai cum sa-i primesti inapoi.

De ajuns pe drumuri sigur nu o sa ajungi, oricum daca nu ai loc de munca poti ramane in manastire o vreme pana te linistesti, la asta nu te-ai gandit?

Pai daca punem vocatia inainte (apropos, cunosti vreun mester care sa garanteze de la inceput cam cine are si cine nu are vocatie pentru una sau alta...? baga careva mana-n foc? parca stim cu totii ca vocatiile astea se cam valideaza abia dupa, iar nu inainte...), pesemne ca renuntam cu totii la toate, la orice.
Pofta vine mancind, zice romanul. Cat despre lucrarea harului, mama ce vocatie mare stia Sfanta Maria Egipteanca si alti sfinti si cuviosi ca aveau... Dar acolo, in fine, sa zicem ca ar fi vorba totusi de cu totul altceva, ok.

Pentru fratele Stanciu suntem deja vreo 3-4 oameni care ne-am exprimat opinia ca o vreme petrecuta la liniste, la activitate intelept ponderata, sub ascultare, ar reaseza sufletul pe un fagas mai bun, mai aproape de Domnul, de bucurie lucratoare, de pace si bine. Asta e propunerea noastra.
Oare exista, concret, un neajuns serios in miezul acestei variante? Ai alternative cu adevarat mai bune?
Sugestia ta de a gasi omul un duhovnic potrivit (daca Dumnezeu randuieste asta acum, sa nu uitam, totusi...) e desigur foarte potrivita (indraznisem si eu in postarea mea sa spun acelasi lucru), dar ce hiba are daca fratele Stanciu petrece o vreme la linistire si viata intru toate sanatoasa?
Mai ales ca vine vara si sunt conditii mai bune de vietuire, exceptind poate Baraganul, unde canicula poate ridica piedici considerabile.

Imi pare uneori ca tinzi sa subliniezi o veritabila prapastie (asa imi pare) intre viata crestinului mirean (cu sau fara familie) si vietuirea, fie si o vreme, in manastire.
Oare de ce? Ma duce gandul la frici ascunse si altele... Dar, desigur, iertare, nu e treaba mea. Doar ca repeti mereu acelasi refren... In fine, iertare, sora Glykys!...

Acum e ceva mai bine. Am reinceput sa iau Coaxil - antidepresiv si Rivotril - pentru atacuri de panica. Pentru moment ma simt excelent. A fost si greseala mea ca am intrerupt medicatia, dar ma durea fierea sau ficatul de atatia ani de cand inghit la medicamente.
Am vazut in prospectul de la Coaxil ca daca intrerupi tratamentul brusc (ceea ce eu am facut) poti avea ganduri sau tentative de suicid.

Acum simt din nou ca am energie si nu imi mai vine sa lancezesc. E incredibil cum o substanta te poate face sa functionezi la parametrii normali, macar si pe moment. Trebuie sa maresc treptat doza, sa ajung la 3 pe zi, dar trebuie sa iau si ceva de somn ca antidepresivele astea iti dau prea multa energie, iti taie toata frica, dar nu mai poti dormi, devii agitat si iti vine sa razi fara motiv. Plus Rivotril de 2 ori plus somniferul ajung iarasi la 6-7 sau chiar 8 pastile pe zi. Dar macar sa fie bine.

Dupa 6 luni imi face iarasi o evaluare a starii si decide daca imi mareste doza sau imi schimba tratamentul. Sper sa nu mai fie o alta nenumarata dezamagire. Am schimbat la tratamente de vreo 8 ani de zile si in final tot acolo am ajuns.

Cred ca ideea nu e rea cu statul o perioada in mediul natural, cu conditia sa urmez si tratamentul (dar nu la dozele pe care le prescrie medicul, ca te blegeste de tot, nu mai esti bun de nimic, esti ca o leguma).

Oricum,e bine ca macar pe moment ma simt bine, echilibrat, relaxat, nu mai urasc pe nimeni si nimic, ba sunt chiar euforic si nu mai vad totul negru. Problema e ca dupa un timp se obisnuieste creierul si corpul cu el si trebuie doze din ce in ce mai mari sau medicamente si mai puternice cu efecte secundare groaznice (iti tremura mainile etc). Doar am inceput sa cunosc mersul lucrurilor si nu imi fac prea mari sperante ca mai fac minuni tratamentele.

Dar macar pe moment parca nu mai simt cat de oribila poate fi existenta umana. Si e bine! Macar pe moment.

Iar acum cand sunt in starea asta mai buna parca si pot sa ma rog.

Pentru durerile de fiere/ficat datorate medicamentelor exista niste ceaiuri foarte bune din plante culese din zonele de munte (producatori din Bihor).
http://www.faunusplant.bizoo.ro/vanz...re-Ficat-Marit

Cred ca se gasesc si la Valcea. Mai exista si alti (chiar multi) producatori care comercializeaza aproximativ aceeasi formula de ceai. http://plantemedicinalebihor.ro/category/ceaiuri/
Cel pe care l-am indicat este probat de mine!!! Bune rezultate si foarte repede se simte efectul!
Se poate combina cu cel gastro-intestinal de la aceeasi producatori.

Cred ca e foarte bine. Cunosc in felul meu aceasta experienta de viata.
Daca imi permiti un indemn: tine tratamentul cu rigoare desavarsita, strict sub indrumarea medicului. In acest timp, iar aici chiar te rog cu dragoste frateasca, smereste cu toata puterea mintea ta.
Tine strans de duhovnic, in ascultare. Sileste-te! Si fii mereu la Sfantul Maslu si la Sfanta Liturghie. Cum poti, cum nu prea poti uneori, dar fii prezent acolo. Prezent cat poti mai deschis, mai cu toata suflarea ta. Prezent cu adevarat, cum iti sta in puteri, acelea care deocamdata sunt.
Acesta cred ca este drumul tau bun, frate! Vei reusi sa te imbogatesti, treptat, cu toate comorile, iar neajunsurile mari vor disparea, treptat, cu vremea.
Dumnezeu sa te sprijine totdeauna! Maica Domnului sa te ocroteasca! AMIN+

P.S. Marturisesc ca, pentru mine, cel mai bun anxiolitic si antidepresiv este, oricind si oriunde, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!". Incepe rugaciunea, frate! Ea te va conduce singura. In cele mai mici si surprinzatoare detalii, cele mai concrete nuante ale vietii practice, in cele mai potrivite asezari duhovnicesti. Lasa ce spun bagatorii in seama, scepticii si desteptii pamantului. Tu cauta spre Cer! Fii prieten cu rugaciunea si ea nu te va dezamagi. Pentru ca Domnul ne-a pus-o in dar, ca "fir" neasemuit pentru "conectarea" noastra la Viata. AMIN+