De ce sa fie asa?
 

Hristos a înviat!
Aşa cum ştim, joia aceasta (adică peste două zile), confraţii noştri creştini romano-catolici vor sărbători Înălţarea Domnului Iisus Hristos, în timp ce noi suntem încă în perioada pascală, urmând să ne bucurăm de acest praznic împărătesc săptămâna viitoare, pe data de 24 mai.
Acest fapt mi-a readus în minte următoarea întrebare (evident, retorică): de ce trebuie să ne bucurăm în zile diferite de prăznuirea principalelor evenimente ale istoriei mântuirii (mă refer în special la Învierea Domnului...)? Chiar nu s-ar putea găsi o soluţie pentru ca toţi creştinii să prăznuiască măcar Sfintele Paşti (cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii) la aceeaşi dată, să-şi poată spune "Hristos a înviat" începând din aceeaşi zi? Ce mărturie dăm noi în faţa necredincioşilor, păstrând această atitudine în relaţiile dintre noi?
Ştiu, mi se vor oferi explicaţii legate de diferenţele calendaristice... dar aceste detalii le ştiu şi eu de la cursurile de Liturgică. Totuşi... dacă diferenţele dogmatice sunt mult mai dificil de depăşit (pentru că fiecare creştin păstrează în suflet convingerea că aparţine adevăratei Biserici a lui Hristos, iar relativizarea învăţăturii de credinţă ar fi inacceptabilă), fixarea unei sărbători la aceeaşi dată ar fi, în opinia mea, un demers destul de simplu, având în vedere faptul că, din fericire, conţinutul teologic al acesteia este comun pentru ambele confesiuni.
Ce credeţi? V-aţi bucura ca toţi creştinii să stabilească toate sărbătorile (în special Sfintele Paşti) la date comune? Eu cred că aceasta ar fi o realizare istorică!

Doamne ajută!

Da, eu unul m-as bucura. Nu sunt catolic nici ortodox dar m-a bucura sa ii vad pe toti una in Hristos.

"Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine, si Eu in Tine; ca si ei sa fie una in Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis." (Ioan.17:21)

Adevarat a inviat!

Nu!

Eu cred ca ar fi un prim pas spre ecumenism! Si ce este acesta? Este uraciunea pustiirii,dupa talcuirile sfintilor parinti.

Doamne ajuta, si multa pace sufleteasca Laura.

Dv vă referiţi la catolicii aparţinând unei Biserici Particulare: Biserica Romano-Catolică. În ceea ce-i priveşte pe catolicii care aparţin altor Biserici Particulare, spre exemplu greco-catolicii, ei sărbătoresc Înălţarea după o săptămână, conform propriei tradiţii. Desigur, fiind vorba de o tradiţie cu "t" mic şi nu de Sf Tradiţie, care este aceeaşi pentru toţi catolicii din lume, lucrurile s-ar putea reglementa, iar reglementarea lor ţine de Sf Sinod al Bisericii Române Unite, care are competenţă în materie. Personal, m-ar bucura mult să sărbătoresc Înălţarea la aceeaşi dată cu toţi catolicii din lume. Altfel, apar probleme: când merg la biserica parohiei mele este Duminica X după Paşti, iar când merg la Catedrală este Duminica X-1 după Paşti. Nu sunt mari problemele astea, dar parcă sună ciudat când spun "Cristos a înviat" să mi se răspundă "Adevărat s-a înălţat". Să sperăm că cel care va succede PF card Lucian, care trebuie să iasă la pensie anul acesta, se va ocupa de această veche problemă cu o energie mai tinerească.

Reţin că m-a impresionat profund un episod din istoria Bisericii primare, mai precis din vremea Sfinţilor Părinţi apostolici. În sec. al II-lea, între creştini începuse o polemică în privinţa stabilirii datei Sfintelor Paşti (nu mai intru în detalii... Foarte pe scurt, fiecare dintre cele două părţi îşi revendica practica de la Sfinţii Apostoli). Atunci, Sfântul Martir Policarp, episcopul Smirnei, a călătorit până la Roma (în vremea aceea, cu mijloacele de transport de atunci...), cu scopul de a discuta cu Papa Anicet despre această problemă ivită în cadrul Bisericii.
Nereuşind să ajungă la un acord, cei doi ierarhi (Sf. Policarp şi episcopul Anicet al Romei) au decis să-şi păstreze fiecare tradiţia proprie, rămânând în comuniune euharistică între ei. Mai mult decât atât, înainte ca Sfântul Policarp să se întoarcă în cetatea sa, la ultima Liturghie oficiată împreună cu Anicet, episcopul Romei, Papa, i-a dat lui întâietatea în slujire, în semn de respect şi dragoste creştină.
În această atitudine a celor doi ierarhi ai Bisericii primare, nu se poate identifica nici măcar o urmă de mândrie, dorinţă de autoritate sau autosuficienţă! Nefiind în discuţie adevărul revelat, ci doar o practică liturgică, cei doi episcopi au păstrat comuniunea şi buna înţelegere între comunităţile pentru a căror călăuzire spirituală erau responsabili! Nu s-au excomunicat reciproc, nu s-au acuzat unul pe celălalt, ci au împlinit, prin atitudinea lor înţeleaptă şi profund creştină, cuvintele Mântuitorului Hristos: "Întru aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire unii faţă de alţii".Oare noi, creştinii de astăzi, putem urma aceeastă pildă reală din istoria creştinismului? Cu siguranţă, da! Tocmai de aceea Hristos ne-a cerut desăvârşirea (Matei5, 48), fiindcă ştie că, ajutaţi fiind de harul Său, putem aspira şi tinde către ea!

Doamne ajută-ne şi fii cu noi!

Nu sunteţi catolic sau ortodox, dar vă număraţi printre credincioşii lui Hristos, sunteţi creştin! :)

P. S. Nu-mi mai dau seama... Dvs când sărbătoriţi Sf. Paşti? Parcă împreună cu ortodocşii şi greco-catolicii? Am reţinut corect?

Episodul acesta ne mai arata si inca doua lucruri:
1. O eventuala schimbare a datelor trebuie sa vina de sus, de la cel mai inalt nivel al ierarhilor.

2. Nu e cazul sa fim mai catolici decat papa Anicet sau mai ortodocsi decat Sf. Policarp. Daca nici ei nu s-au putut intelege asupra datelor, cum se vor intelege cei de acum?...

Nu stiam ca aceasta diferenta de date exista chiar din secolul II...
Si de s-ar hotari sa se sarbatoreasca Pastile in aceeasi zi, fiecare ar sarbatori in biserica lui, nu ne-am amesteca, nu ne-am ruga impreuna. Anul acesta nu m-a deranjat sa spun "Hristos a inviat" unui catolic, chiar daca eu ma aflam in Saptamana Patimilor, nu am simtit nicio contradictie. E o greseala daca asociem Invierea numai unei anumite zile din an sau unei anumite perioade.

Dar ma rog, asta e perspectiva cuiva care nu are rude catolice...

Da, insa mult m-as bucura ca sa fim cu totii una, macar in sarbatoare.

Stiti cand au fost cu totii una? Catolici, ortodocsi, evanghelici? In inchisoare. Am citit marturiile lui Richard Wurmbrand din perioada vietii lui petrecuta in inchisorile comuniste. Acolo, alaturi de ceilalti frati crestini se bucurau nespus ca pot lua Sf.Impartasanie (sau Cina Domnului) cu totii impreuna.

Cat de indaratnici putem fi noi daca numai necazul, razboiul sau carcera ne uneste?

Cat de bine ne cunoaste Domnul Iisus daca se roaga Tatalui pentru noi ca sa fim una in El...
"Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine, si Eu in Tine; ca si ei sa fie una in Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis." (Ioan.17:21)

Raoul: "Adevarat a inviat!


Nu!


Eu cred ca ar fi un prim pas spre ecumenism! Si ce este acesta? Este uraciunea pustiirii,dupa talcuirile sfintilor parinti."

Raoul, dacă ecumenismul va duce la relativism, atunci, într-adevăr, este "urâciunea pustirii"!
În schimb, dacă mişcarea ecumenică va consolida comuniunea, solidaritatea, iubirea autentică şi necondiţionată dintre creştinii aparţinând diverselor confesiuni, atunci ar putea fi considerată ca autentic creştină, ca o reparaţie istorică, pentru că noi, oamenii, suntem cei care am dezbinat Biserica în 3 confesiuni şi acestea subîmpărţite în... :(
Dacă ecumenismul va conduce la sincretism, la relativizarea dogmelor/adevărurilor de credinţă revelate, atunci ar trebui dezaprobat cu toată convingerea de către orice creştin consecvent confesiunii din care a ales în mod liber să facă parte. Dacă, în schimb, mişcarea ecumenică are drept scop apropierea creştinilor unii faţă de alţii şi crearea unui climat favorabil pentru dezvoltarea unui dialog teologic sincer, atunci înseamnă că această mişcare este profund creştină.
Şi care este realitatea despre ecumenism?
Ştiu că scopul mişcării ecumenice este unirea tuturor confesiunilor creştine - o aspiraţie legitimă a oricărui creştin, care ştie că Dumnezeul său este iubire. Totuşi, pentru că scopul nu scuză mijloacele... se cuvine să ne întrebăm şi să cercetăm cu mare atenţie CUM se urmăreşte, în mişcarea ecumenică, realizarea unităţii atât de mult dorite.
Eu acum nu am răspunsul la această întrebare şi, de aceea, evit să-mi dau cu părerea în necunoştinţă de cauză. Voi putea afirma clar dacă ader sau nu la mişcarea ecumenică, atunci când, după ani întregi de studiu teologic, după diverse experienţe pe care le voi acumula în timp, îmi voi putea forma o imagine clară, complexă asupra acestei realităţi.
Acum pot avea doar aceste certitudini în privinţa mişcării ecumenice:
1. există preoţi duhovnici de o moralitate ireproşabilă, care mărturisesc Ortodoxia în cadrul dialogurilor ecumenice şi chiar reuşesc să-i pună serios pe gânduri pe confraţii de alte confesiuni (cunosc personal un astfel de părinte, nu creez personaje fictive);
2. comuniunea dintre creştini (nu mă refer la comuniunea euharistică) este, cu siguranţă, dorită şi chiar poruncită de către Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care toţi Îl mărturisim şi-L iubim;
3. buna înţelegere, solidaritatea dintre creştini rămâne scop în sine, dar este dezirabilă şi pentru că iubirea este, potrivit cuvintelor Mântuitorului, semnul distinctiv alcreştinilor între cei de alte credinţe şi astfel, pentru misiunea noastră de a-L mărturisi pe Hristos între atei şi persoane de alte religii, avem datoria de a fi uniţi, de a da o mărturie comună;
4. relativismul religios, în orice situaţie şi sub orice pretext, este inacceptabil pentru un creştin sincer şi consecvent.

Mai departe, Raoul... cred că viitorul mişcării ecumenice depinde de cei care vor participa la ea, de intenţiile celor care vor purta mai departe misiunea dificilă şi atât de necesară de a menţine vie dragostea dintre creştini, fără a ştirbi în vreun fel adevărul de credinţă.
"Nu se ascunde adevărul credinţei de dragul păcii" - a afirmat, cu preţul vieţii sale, Sfântul Maxim Mărturisitorul, atunci când, sub pretextul "păcii" dintre creştini, era pus în pericol adevărul şi, în mod foarte camuflat (dar real) era renegat Hristos.

Ucenic, colegul nostru de forum, a fost impresionat în mod pozitiv de o afirmaţie de-a mea de pe un alt topic. Spuneam atunci că nici dragostea nu trebuie sacrificată pentru adevăr şi nici adevărul nu poate fi trădat sub pretextul iubirii. M-am bucurat din tot sufletul că Dumnezeu m-a ajutat să ajung la această concluzie şi reacţia ucenicului (pe care-l consider drept o persoană credincioasă, cu un mod de înţelegere profund al credinţei) m-a încurajat mult.
Dacă noi Îl vom iubi din toată inima pe Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, ferindu-ne în aceeaşi măsură de relativism şi de intoleranţă, cred că vom fi pe drumul dreptei socoteli... Nu spun că vom fi şi dobândit această virtute considerată ca esenţială de către Sfântul Antonie cel Mare, dar nici nu vom fi prea departe de ea. :)

Creştinii de alte confesiuni cred în Hristos ca şi noi şi, cu siguranţă, nu ni se va întâmpla nicio tragedie duhovnicească, dacă vom încerca să ne deschidem faţă de ei, să le acordăm încredere, să-i înţelegem şi, nu în ultimul rând, să le povestim despre frumuseţea Ortodoxiei noastre, despre modul nostru de a trăi comuniunea cu Dumnezeu prin dreapta slăvire a Sa. Este minunată şi unică Ortodoxia! Şi cred că întreaga Ortodoxie, deşi infinit de complexă, poate fi rezumată în două cuvinte: adevăr şi iubire - care nu pot fi separate una de cealaltă, căci Izvorul lor comun este Dumnezeu Cel unic şi întreit în Persoane.




"Doamne ajuta, si multa pace sufleteasca Laura."
Şi ţie la fel, Raoul, Doamne ajută şi multă pace sufletească şi bucurie întru Hristos, Domnul nostru!

Da, aşa este. Am modificat mesajul şi am scris "romano-catolici" în loc de "catolici". :)

Laura te văd sinceră în ceea ce scrii și mă mir cum la o persoană pe care o intuiesc a fi inteligentă Dumnezeu nu răsplătește sinceritatea cu o minimă cunoaștere (vorbesc de ecumenism aici). Laura tu ai o viziune foarte faină despre cum ar trebui să fie mișcarea ecumenică dar nu ar fi o atitudine responsabilă să încerci să aliniezi această viziune a ta la gândirea părinților pătrunși de Duhul Bisericii ? Nu de alta dar oricât de minunată ar fi o atitudine, intenție etc. atunci când ea iese de sub imperiul acestui Duh își pierde orice valoare mântuitoare.....Simt că nu prea pot exprima foarte clar ceea ce spun dar îmi creezi senzația că te simți „în siguranță duhovnicească” datorită sincerității tale ceea ce e adevărat numai până la un punct...fiindcă dincolo de acel punct devine patimă iar tu din motive pe care cunoașterea duhovnicească nu îmi permite să le explic cred că riști să te faci vinovată față de Adevăr. nu față de adevărul impersonal care pe care pari a îl trata în ideea aia pe care ți-a apreciat-o Ucenic ci față de Adevărul personal despre care Sf. Ioan spune că dragoste este.....am impresia că în ideea respectivă denumești realitatea cu numele de „adevăr”... să îi spunem realității „realitate” și Adevărului „Adevăr” ca să ne împiedicăm a avea o așezare ne-pravoslavnică când pornim la aceste discuții. După cum știi gândirea autentic ortodoxă consideră că părinți ai Bisericii pot apărea oricând, faza aia cu Sfinții Părinți sunt cei din primele opt secole e o treabă catolică (n-o spun eu o spune Sofronie Saharov.)...din păcate gândirea asta e cea care se predă în facultățile noastre ortodoxe la fel ca foarte multe alte învățături venite dinafara Bisericii. În ceea ce privește ecumenismul tu la cine te raportezi mai exact atunci când vrei să vezi dacă gândirea ta e acordată sau nu la glasul tainic al Bisericii ? Eu încerc să mă raportez la ceea ce zic părinții contemporani fiindcă sufletul meu îi simte a reprezenta sobornicitatea Bisericii Una....poate sufletul meu pătimaș simte prost, poate ar trebui să mă raportez la ce spune patriarhul Daniel sau episcopii sau profii de la FTOUB dar pe aceștia sufletul meu îi simte străini de Duhul Adevărului așa că îmi e practic imposibil să mă adap la duhovnicia lor...mă rog la Dumnezeu dacă sunt în rătăcire să mă miluiască și să mă izbăvească pentru mila Sa. De moment ce părinții de care vorbeam mai sus (Stăniloaie, Calciu-Dumitreasa, Iustin Popovici, Efrem Vatopedinul și mulți alții) spun că acest ecumenism este o erezie cumplită probabil că el negociază ceva de ne-negociat....și dacă o sa mi se aducă exemple cum că el (încă) nu negociază dogma și canonul în sine, o să răspund și eu că el batjocorește duhul dogmei și duhul canonului ceea ce e același lucru.

cum bine spunea de curând un duhovnic de la Sihăstria, Biserica în aceste vremuri trebuie să facă misiune în interiorul ei fiindcă aproape nu mai găsim în acest interior Duhul Bisericii. Greu se mai regăsește dreapta slăvire în granițele a ceea ce noi cunoaștem drept ortodoxie și dacă merg la întâmplare să audiez un curs de teologie, să ascult o predică sau să stau la o coadă la moaște am 99 la sută șanse să observ lucrul ăsta.....în măsura în care fiecare caută Adevărul desigur că Adevărul i se va descoperi și îl va purta de mână pe adevărata cale cea strâmtă dar toți suntem mai mult sau mai puțin afectați de pierderea duhului dreptslăvitor și de stâlcierea(în noi) a gândirii sale, așa că să ne ținem cu dinții de ce ne-a rămas și să plângem cu lacrimi amare până la limita deznădejdii, iar apoi va avea grijă Dumnezeu să putem fi și lumină fraților catolici, protestanți, neoprotestanți etc.

Sint atitia psalmi cu mesajul ca toate popoarele, toate vietuitoarele, tot ce misca pe pamint, in aer, sub pamint si chiar duhurile si sufletele dreptilor sa aduca slava Domnului. Cred ca pamintul ar renaste cu adevarat daca intr-o anumita zi, in toate bisericile de pe suprafata pamintului, indiferent de confesiune, fiecare crestin pe limba lui ar spune "Cristos a inviat!" si "Isus Cristos este Domnul nostru".

Foarte frumos tot mesajul, atat ideile cat si exprimarea. Cu adevarat, si eu am spus de cateva ori, e nevoie de misiune si catehizare printre ortodocsi, cred ca majoritatea nu isi inteleg credinta nici macar la nivelul unui catehumen. Ca sa nu mai punem la socoteala ca unii nu stiu aproape nimic. Din fericire in zilele noastre nu mai e ca in trecut, s-a reintrodus religia in scoli, de putina catehizare poate avea parte orice copil.

Dar ereticii NU sunt crestini. Cititi la sfintii parinti si vedeti cum sunt numiti. Mai degraba ne-ar deranja. Ce preferati,sa fie o bserica plina de tot felul de oameni,numai de dragul de a fi in comuniune,sau una cu 2-3 credinciosi care cand se roaga sa zguduie pamantul? Suntem suficienti ortodocsi ca sa pumem misca Cerul daca asta ne dorim cu adevarat si am avea suficienta ravna,nu e deloc nevoie de compania celorlalti. Atata timp cat acel asa-zis crestim o neaga si o batjocoreste pe Maica Domnului,pe sfinti,resping si neaga Sf. Taine etc. cum as putea eu sa ma rog cu el?? Sau da vreau sa discut cu el? Da,discut,ii pot explica,ii pot arata cu blandete ca greseste,dar daca ratacirea lui se dovedeste a fi una impietrita nu mai am ce discuta cu el! C atat mai mult sa-l tin langa minr la cea mai mare sarbatoare a noastra - Invierea Domnului! Cred ca nu degeaba Dumnezeu nu a unificat aceasta data,caci vrea sa-i vada si sa-i auda doar pe adevaratii fii ai Lui in acea zi,in niciun caz nu-si doreste o "ciorba".

@Laura,nu te mai citez ca sunt de pe telefon,dar te sfatuiesc sa vorbesti cu duhovnicul si sa-i ceri parerea in legatura cu tot ce ai scris si marturisit aici. Snguri riscam sa ne ratacim...

Doamne-ajuta!

Tot ieri am deschis si eu un topic in care este vorba chiar de aceste probleme, adica de invatatura ortodoxa in aceasta privinta. http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=14964
Aceasta analiza si hotarare a sinodului unei BO spune ca teoria ramificatiilor care sta la baza conceptiilor ecumeniste este o erezie eclesiologica (adica afecteaza rolul Bisericii).
Citez: "Comisia Teologica a Patriarhiei Georgiei considera inacceptabile invataturile eretice:
- Valabilitatea Sfintelor Taine si în afara granitelor canonice ale Bisericii lui Hristos celei adevărate.
- Asa zisa "Teorie a ramificatiilor".
Detinătoarea harului este exclusiv una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică Ortodoxă. Amin."

Ecumenismul doar in forma sa extrema spune sa se contopeasca toate invataturile. In forma normala, acceptata de majoritatea celor ce isi insusesc aceste conceptii, spune ca poti sa nu renunti la adevarul invataturilor, dar sa le accepti si pe ale celorlalti. Adica sa spui ca adevarul este la fel ca neadevarul, ori ca adevarul nu are mare importanta. Asta e doar o forma mai pe ocolite sa accepte cineva toate ereziile care exista in alte culte, pierzand el insusi drepta credinta.
Asadar conceptiile ecumeniste spun ca ortodocsii sa creada ca nu e doar o singura Biserica, ci mai multe sau e una mare de tot care ii cuprinde pe toti, doar sa aiba Sola Fide, adica sa devina protestanti. Nu are nicio importanta daca unii ar crede in Iisus dar nu sunt in BO pentru ca nu au har. Cei din afara Bisericii sunt la fel ca toti oamenii dinaintea pogorarii harului la Cincizecime. Dar eu ti-am mai spus acestea, din pacate nu le iei in considerare.

Ar fi frumos daca ar si marturisi acelasi Adevar si ar face parte din Biserica lui Iisus. Altfel e doar conceptia protestanta Sola Fide, adica conteaza doar sa crezi. Cum scria si in link-ul dat de MihailC, pana acum 50 de ani BC era mult mai conservatoare decat BO, la fel ca si in trecut.
Desi au la baza teologia Fer. Augustin au uitat dupa Conciliul Vatican II unele citate din el:
"Afară de granitele Bisericii poti avea orice, cu exceptia mîntuirii. În afara se poate să ai trepte ierarhice, taine, Aliluia si Amin (liturghie), Evanghelie, credintă si să propovăduiesti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mîntuire poti să ai exclusiv în Biserica universală dreptmăritoare".

Adevarat a inviat!

Laura, cred ca expresia aceasta a ta: „nici dragostea nu trebuie sacrificată pentru adevăr şi nici adevărul nu poate fi trădat sub pretextul iubirii”, e generata de mentalitatea veacului acestuia care in diverse moduri, ne obliga subtil si insidios sa le gandim separat, ca si cum ar exista un adevar fara iubire si o iubire fara adevar.

Cred ca lucrurile ar trebui un pic nuantate. Pentru ca Iubirea si Adevarul nu sunt niciodata separate, asa cum lumina nu e niciodata separata de soare. Iubirea si Adevarul sunt sinonime. Insa asta, numai si numai in/intru Hristos.

Conceptualizand iubirea si adevarul, practic cadem in capcana de a le gandi disjunct, ca si cum ele ar putea exista separat, unul fara altul.
In esenta, cred ca am mai amintit despre asta intr-o discutie despre acel citat al lui Dostoievski. Iti spuneam si atunci ca a gandi separat adevarul de iubire si a incerca sa gasesti o cale de compromis pentru a nu afecta nici pe unul, nici pe altul , e echivalent cu incercarea absurda de a separa soarele de lumina.

Nu spun ca ceea ce propui, nu ar fi dezirabil, din contra, toti vrem asta, insa, la o privire mai de adancime, practic, propunand o sincronizare calendaristica cu neortodocsii, in ciuda impedimentelor dogmatice, nu facem altceva decat sa gandim separat adevarul de iubire.
Si sa schimbam oarecum prioritatile si astfel sa ne instrainam cumva de duhul Liturghiei, unde spunem de fiecare data ,,sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh”.
Sa ne iubim, da, dar sa nu lasam adevarul sa fie terfelit. Ca toti sa fim una, ca toti sa spunem despre Dumnezeu si Maica Domnului si sfinti, acelasi lucru in esenta, chiar daca in diverse forme de exprimare specifice fiecaruia.
Sa ne iubim unii pe altii, dar cand altii (ma refer aici la atei si np) spun zeflemitor despre moastele sfintilor nostri ca sunt „cioante mucede de mortaciuni” cum procedam, desi le-am tot explicat ce si cum?

Sugerezi o sincronizare calendaristica, in ciuda impedimentelor dogmatice. Mie asta imi pare a numara mere cu pere iar rezultatul e un compot de agurida.

Cu alte cuvinte, daca tot nu e comuniune in acelasi duh, macar sa fie sincronizare. Daca tot nu e unire deplina de fond, macar sa mimam una de forma.

Si asta in ce scop? Demonstrativ. De ochii lumii atee. Ca sa demonstram ateilor, unor oameni cu simtul transcendentei amputat, ce anume?

E adevarat ca un crestin trebuie sa lumineze in lume, discret si neostentativ, in asa fel incat un necredincios, sa fie atras de acel ceva inefabil care e,
intr-o masura mai mare sau mai mica, asemanarea lui cu Dumnezeu.

Pe de alta parte insa, e un pic mai complicata treaba cu ateii. Exista atei cautatori, aflati deocamdata la jumatatea drumului dintre necredinta si credinta, si pot inclina inspre oricare, dar exista si atei carora, insasi ideea de divinitate, li se pare o bazaconie stupida si inacceptabila. Practic, sunt genul non-convertibil nici de ar invia cineva din morti sub ochii lor.

Pe de alta parte, (si aici vreau sa ajung), situatia noastra si a multor frati de-ai nostri ortodocsi nepracticanti, e din alt punct de vedere, mai de plans decat a ateilor.

A fi in relatii bune cu neortodocsii e admirabil dar asta nu ne exonereaza de vina de a nu fi facut tot ce e de facut pentru ortodocsii nepracticanti, care incet-incet se auto-exclud din Biserica lui Hristos. E ca si cum, un parinte ar fi mai preocupat de copiii vecinilor, in timp ce pe-ai lui ii lasa de izbeliste. Nu le neglijati nici pe unele, nici pe altele, ne invata Hristos.


Revenind la sincronizarea cronologica, sa nu uitam inca un aspect. Dupa cum se stie, in 1923 s-a adoptat noul calendar iulian la o consfatuire inter-ortodoxa in Constantinopol. Doar ca nu toate Bisericile Ortodoxe nationale au fost de fata.
De aceea, indreptarea calendarului a ramas sa fie adoptata de fiecare Biserica Ortodoxa la data pe care ea o considera potrivita, dupa ce in prealabil fiecare isi va fi pregatit credinciosii pentru a nu se crea tulburare si confuzie.

Cele mai multe biserici ortodoxe n-au asteptat prea mult pana sa schimbe calendarul, insa au ramas cateva care inca se mai raporteaza cronologic dupa vechiul calendar gregorian: Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusa si Biserica Sarba, precum si Manastirile din Sf. Munte Athos, cu exceptia Vatopedului. Toate aceste biserici se numesc "pe stil vechi", pentru ca praznuiesc sarbatorile cu data fixa dupa vechiul calendar gregorian.

Dupa ce sarbatoresti Nasterea Domnului intr-o tara ortodoxa cu calendar iulian, poti merge in Rusia ori Serbia dupa cateva zile si acolo vei mai sarbatori o data dupa calendarul gregorian.

Daca stai bine sa te gandesti, o nesincronizare de mai mica amploare exista chiar pe teritoriul Romaniei. In unele zone, Slujba din Noaptea Invierii se tine la miezul noptii, in timp ce in altele la 04.00 dis-de-dimineata. Deci? Nu ne sincronizam, dar asta nu inseamna prilej de poticnire.

In ciuda acestei nesincronizari calendaristice, comuniunea in acelasi duh ortodox cu aceste biserici nu este in nici un fel afectata. De ce? Tocmai pentru ca Biserica lui Hristos retine si praznuieste semnificatia si taina praznicului, nu data cronologica care poate diferi in functie de calendarul adoptat.
Biserica nu absolutizeaza cronologia, nici calendarul, care nu e decat un instrument relativ si schimbator de masurare a timpului. Or, stim ca prin praznicele Bisericii, noi anticipam Imparatia Atemporala sau Meta-temporala a Cerurilor.

De aceea ziceam ca nu se pot combina merele cu perele si sa dea gustul unui singur fruct.

In rezumat, avem deci doua tipuri de situatii, necombinabile.

1. Sincronizare cronologica cu neortodocsii dar fara comuniune liturgica si dogmatica cu ei
2. Comuniunea liturgica si in acelasi duh al invataturii ortodoxe, intre ortodocsii de toate natiile si calendarele, chiar daca uneori, fara sincronizare cronologica.

Legat tot de nesincronizarea cronologica (chiar intre ortodocsi), din Ziua Invierii, imi amintesc ce povestea Inaltul Bartolomeu Anania de pe vremea cand traia pe alte meridiane (California, Detroit, Hawaii).

Se pregatea de slujba Invierii si se gandea la cei dragi ai lui din Romania. Ei deja praznuisera Invierea cu ore bune inainte - chestie de diferenta de fus orar de la un meridian la altul.

Imi place cum a adancit ideea asta si i-a dat o alura metafizica si meta-temporala. Praznicul Invierii anticipeaza Imparatia Cerurilor in care nu exista curgerea timpului.
Hristos inviaza o data, insa noi praznuim Invierea pe rand, atunci cand ii vine randul meridianului nostru pe care ne aflam.

Mitropolitul Bartolomeu a dezvoltat ideea asta intr-un eseu si a reluat-o chiar in ultima Pastorala de Pasti (2010): „ Domnul inviaza pe rand, ca un val de lumina purtat pe rotundul pamantului, de douasprezece ori triumfator la stele, din Ierusalim pana’n Ierusalim. Un vazduh de clopote se stinge aici si un altul izbucneste dincolo, catre apus, mereu pe urma soarelui, din prag in prag, pe rotund.
E o inviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului si al cetatii si al tarii si al pamantului. Noaptea invierii nu cunoaste somn; ea e numai veghe, implinire si asteptare, intru bucuria nemarginita a biruintei asupra mortii."

Metafora asta cu soarele și lumina lui, nu e altceva decât o aplicație abuzivă a imaginarului literar la teologie, pentru ca cea din urmă să apară mai pe gustul omului sufletesc și a fantasmelor lui estetico-emoționale.
Cred că s-a mai spus pe undeva, pe-aici, că mulți ortodocși ce fac pe ”mărturisitorii” în spațiul virtual, se complac într-o schizofrenie cognitiv-afectivă la nivelul credinței: sunt alături emoțional de Sfântul Grigorie Palama și continuă să gândească la Varlaam Calabrezul.

Semnificanții analogici ai metaforei în discuție, soarele și lumina, nu sunt chiar atât de unitari cum vor aderenții ortodoxiei bovarice, fiindcă atât teologia palamită cât și fizica disting între lumina în sine și pentru sine, respectiv lumina pentru noi. Informații parțiale despre soare putem afla prin analiză spectroscopică, dar asta nu înseamnă că știm totul sau măcar suficient pentru a face din posesia informației un instrument de presiune ideologică asupra altora. În realitate, percepem cu toții cam 5-7% din lumina adevărată a soarelui, iar diferența o face felul cum grădinărim această simbioză energetică fotocalorică și cum creștem sub efectul ei. Dacă răsar numai buruieni și boscheți fără roade, ne putem arunca teoriile noastre sublime în cel mai apropiat cuptor.
În teologia palamită, distincția dintre ființa Lui Dumnezeu și lucrările Lui (energii increate) aduce discuția mai încoace de conjuncție, fără să eșueze în disjuncție, deci vedem constanta antinomică calcedoniană (necontopit, neschimbat, nedivizat, neseparat) funcționând bogat și aici.
Atât separația de tip scolastic cât și fuziunea nirvanică a pietismului literar semidoxat, sunt încercări smintite de a înghesui necuprinsul fie într-o schemă logică intelectualistă rigidă, fie în proiecții retorice confuze și superficiale.

Revin cu un mic adagiu. De data asta nu ma mai lungesc ca iar risc sa zic una si sa se inteleaga alta.
Postarea anterioara se invartea in jurul ideii de sincronizare de dragul pacii in interiorul sau in afara adevarului de credinta.
Ai extins ideea mult prea departe, daca ai ajuns pana la teologia palamita de la o comparatie mentionata en passant, menita sa atraga atentia ca asa cum soarele nu poate fi amputat de lumina pt. a ramane doar caldura, sau viceversa, nici din Hristos nu putem amputa ceva din adevarul Lui, de dragul pseudo-iubirii ireniste. Si nici invers.

E posibil sa fi mers prea departe cu presupunerea, dar am sesizat in ce s-a scris pana aici, ca exista riscul sa percepem conceptual adevarul si iubirea ca simple principii, iar nu ca Persoana.

Adevarul si Iubirea, percepute ca Persoana, sunt inseparabile, nu pot fi gandite disjunct pentru ca nu exista decat laolalta, asa cum soarele nu poate fi gandit separat de lumina.

A absolutiza una/unul din ele, duce la relativizarea celeilalte/celuilalt. Nu se poate adevar fara iubire si nici iubire fara adevar pentru ca Adevarul si Iubirea sunt de fapt un singur lucru: Dumnezeu. Sunt sinonime. Nume diferite pentru aceeasi Fiinta.
Doar conceptualizarea lor duce la aceasta falsa incompatibilitate. Or, Dumnezeu nu poate fi despartit in doua.

Fara adevar, iubirea e oarba si produce doar un pseudo-irenism, un fals pacifism, un sentimentalism pietist, amorf si fara vlaga. Iar adevarul spus fara iubire, raneste si chiar ucide.

E binevenita critica si mi-am asumat roiul de muste de pe caciula, mai ales ca aceasta nu vine de la vreun ageamiu, pseudo-apologet diletant, asa ca subsemnata. Asa incat ma retrag in cautarea unui cos de gunoi, unde sa-mi arunc teoriile si incercarile smintite si abuzive de a inghesui necuprinsul in scheme.
Au cuvantul adevaratii marturisitori care stiu cu adevarat sa aplice neostentativ teoria in praxis, fara sa esueze in disjunctii sau fuziuni superficiale pietisto-bovariste.

Of, si iata cum, din nou, un topic gandit sa aduca pacea si sincronizarea intre confesiuni a creat neintelegere, ca sa nu zic dezbinare, intre ortodocsi...

Sper insa ca de data aceasta sa se faca pace cat mai curand, deoarece Delia si Mihailc, in afara faptului de a fi niste membri valorosi si eruditi ai forumului nostru, sunt si niste persoane rezonabile, cu mult bun simt.

După ce mi-am recitit postarea prin prisma ultimei tale fraze, mi-am dat seama că se poate interpreta și ca atac personal, și chiar nu e vorba de așa ceva. Scuze pentru hiperaciditatea involuntară, promit că o să-mi regândesc exprimarea spre o formă alcalină.

Raportul disproporționat dintre limbaj, realitatea pe care o codifică și posibilitățile gândirii rămâne o capcană în care putem cădea cu toții, dacă ne lăsăm prinși în vraja lexicală a formulărilor vagi și excesiv retorice.

Dacă am încercat să scot în evidență punctele slabe ale unui mod de a gândi lucrurile, n-am făcut-o ca să impun niște conținuturi gata preparate, ci pentru a stimula o căutare continuă a fiecăruia de a înțelege pe cont propriu informațiile experimentate și transmise de alții. Nu ne folosește la nimic postura de colportori mentali ai Tradiției autentice (cazul nostru, al ortodocșilor) sau de roboți etici ale formelor ei îmbucătățite (catolicii și disidenții lor din mozaicul vetero și neo protestant).

”Avva Antonie a zis: într-o zi în care ședeam așezat lângă Avva Arfat, o fecioară a venit la noi și spuse: Părinte am postit două sute de săptămâni, mâncând doar la șase zile, am învățat pe derost Noul și Vechiul Testament, ce-ar mai trebui să fac?”. Zis-a bătrânul:”Disprețul este pentru tine ca onoarea?”. Ea spuse: ”Nu”, ”Pierderea ca și câștigul, străinii ca și părinții, sărăcia ca și bogăția?”. Ea zise:”Nu”. Bătrânul hotărî: ”Deci nu ai postit mâncând la șase zile, nici nu ai învățat Noul și Vechiul Testament, ci te amăgești singură. Du-te și muncește pentru că n-ai nicio virtute.”

Aici nu este vorba de cine are roade si cine nu. Este vorba ca toate popoarele, toti oamenii, toate bisericile sa-L proclame ca Domn pe Isus Cristos. In Sfinta Evanghelie vedem ca L-au proclamat pe Isus Cristos ca Domn al inimilor lor samaritenii, evreii, grecii, romanii. Toti erau fascinati doar de Isus Cristos. Nici de legea iudaica, nici de temple, nici de preoti.

Si consider ca da, ar fi o frumoasta marturie de iubire pe care i-am putea-o face Domnului nostru, sa ne incredintam toti Lui.

Hristos a înviat!
"O eventuala schimbare a datelor trebuie sa vina de sus, de la cel mai inalt nivel al ierarhilor."
Oricum, fie că ne convine, fie că nu, doar ierarhii pot participa la luarea acestor decizii... :) Bine, cred că, în dezbaterea acestei teme, ar fi consultaţi şi teologii foarte avizaţi în evoluţia istorică a problemei şi în dialogul ecumenic (în special teologi liturgişti şi istorici ai Bisericii). În primele veacuri creştine, credincioşii laici se implicau mult mai mult decât noi, participau într-un mod incomparabil mai activ la viaţa Bisericii, dar astăzi... Chiar mi-aş dori să înfiinţez un nou topic, atunci când voi avea mai mult timp la dispoziţie, în care să relatez un episod foarte interesant din istoria Biericii (mai exact, din sec. VI) în care stabilirea unei sărbători s-a datorat, pur şi simplu, dorinţei poporului creştin ortodox din Constantinopol. :)

"Nu e cazul sa fim mai catolici decat papa Anicet sau mai ortodocsi decat Sf. Policarp. Daca nici ei nu s-au putut intelege asupra datelor, cum se vor intelege cei de acum?..."
Da, lor le-a fost foarte dificil să se înţeleagă, pentru că fiecare dintre ei îşi argumenta opinia invocând autoritatea câte unui Apostol, ceea ce este uşor de explicat, având în vedere faptul că amândoi îi cunoscuseră personal pe Sfinţii Apostoli (de exemplu, Sf. Policarp îl cunoscuse bine pe Sfântul Ioan Evanghelistul). Oricum, mai târziu, în cadrul Sinodului I ecumenic (325), s-a reuşit stabilirea unui mod unitar de calculare a datei Paştilor, care s-a păstrat până astăzi: Praznicul Învierii Domnului se sărbătoreşte întotdeauna în prima duminică de după lună plină după echinocţiul de primăvară (în afara cazurilor în care data se modifică doar cu o săptămână, atunci când coincide cu Paştele iudaic). Iată, aşadar, că este posibil ca toată creştinătatea să ajungă la o dată comună de serbare a Paştilor fiindcă, până la urmă, data reală, istorică a Învierii Mântuitorului nu ne mai este cunoscută. Noi suntem siguri că Hristos a înviat şi acest fapt este esenţial! Dacă a înviat în prima duminică după luna plină... sau într-un cu totul alt moment, nu putem şti, la fel cum nu ştim exact nici data Naşterii Sale. Datele sărbătorilor sunt stabilite prin convenţie şi unele dintre ele chiar s-au modificat de-a lungul timpului. De exemplu, în primele secole, Naşterea Domnului era sărbătorită la 6 ian. odată cu Botezul Său, iar sărbătoarea purta denumirea de "Epifania" (denumire păstrată acum doar pentru Bobotează). ABia mai târziu, din sec. al IV-lea, mai întâi în Occidentul creştin, sărbătoarea Naşterii a fost separată de cea a Botezului (aşa cum era şi logic să se întâmple) şi a început să se prăznuiască pe 25 decembrie.
Aşadar, toate evenimentele din istoria mântuirii sunt cu certitudine reale şi s-au petrecut exact aşa cum au fost relatate şi mărturisite de către autorii inspiraţi ai Scripturii.
Datele la care au avut loc acele evenimente nu se mai ştiu exact şi, de aceea, pot fi sărbătorite în orice zi a anului, în funcţie de hotărârea Bisericii.
Doar un singur exemplu în acest sens îl constituie coborârea Sfintei Lumini la Ierusalim care, după îndreptarea calendarului, a început să vină fix în noaptea de Paşti după calendarul nou.
Din atitudinea episcopilor Policarp şi Anicet reiese, în opinia mea, în primul rând faptul că iubirea dintre cei care cred în Domnul Iisus Hristos trebuie să fie indestructibilă, depăşind obstacolele nesemnificative, precum diferenţele de calendar, deosebirile în privinţa anumitor practici liturgice etc, etc, etc. Porunca lui Hristos de a ne iubi unii pe alţii ne poate ajuta să depăşim orice graniţă spirituală (repet, fără a cădea în relativism, căci relativismul constituie o trădare a credinţei), pentru că, aşa cum spunea un părinte, "viaţa veşnică este făcută din întâlniri".

Voi reveni mai târziu cu mesaje, fiindcă observ că, la acest topic, mi-au scris foaarte mulţi. :)

"Anul acesta nu m-a deranjat sa spun "Hristos a inviat" unui catolic, chiar daca eu ma aflam in Saptamana Patimilor, nu am simtit nicio contradictie."
Sunt întru totul de acord! Sfântul Serafim de Sarov îi saluta pe toţi cu expresia atât de creştinească "Hristos a înviat, bucuria mea" pe tot parcursul anului. De ce? Simplu: pentru că suntem datori să păstrăm în suflet bucuria Învierii Domnului nostru în permanenţă, în fiecare clipă a vieţii, iar nu doar 40 de zile pe an. :)

Doamne ajută!

"Si de s-ar hotari sa se sarbatoreasca Pastile in aceeasi zi, fiecare ar sarbatori in biserica lui, nu ne-am amesteca, nu ne-am ruga impreuna."
Desigur. Ca şi sărbătoarea Crăciunului (de exemplu), Învierea ar fi sărbătorită în mod diferit în fiecare confesiune.
În schimb, mărturisirea noastră ar fi mult mai puternică... şi am avea bucuria aceea că sărbătorim Învierea lui Hristos împreună cu toţi creştinii din lume. Noi ne-am obişnuit cu acest decalaj dintre Paştele ortodox şi cel catolic, dar să ne imaginăm cum ar fi să avem şi Crăciunul la date diferite. Nu-i aşa că ar părea bizar? :) La fel şi cu Sfintele Paşti: dacă s-ar stabili o dată comună, ne-am obişnui foarte uşor şi ne-ar părea firesc să ne spunem unii altora "Hristos a înviat" în aceeaşi zi sau, mai corect spus, începând de la aceeaşi dată. :)

"E o greseala daca asociem Invierea numai unei anumite zile din an sau unei anumite perioade."
Întru totul de acord.

"Dar ma rog, asta e perspectiva cuiva care nu are rude catolice..."

Da... eu am mai multe rude catolice şi evanghelice. Anul acesta, de Paşti, am fost într-o situaţie foarte simpatică: nu-mi mai dădeam seama dacă un unchi din Germania este ortodox sau evanghelic... Cu celelalte rude am ţinut legătura des, dar cu el am vorbit mai rar. Pur şi simplu, nu ştiam când trebuie să-i dau telefon şi să-i urez "sărbători fericite"... :)

Doamne ajută!

Da, chiar m-aş bucura să citesc şi eu mărturiile lui R. Wurbrand, cred că sunt deosebit de impresionante.
Am citit "Jurnalul fericirii" de Nicolae Steinhardt şi m-a impresionat profund. Cred că părintele Nicolae Steinhardt, acest evreu botezat creştin în închisoare, care a preferat să-şi piardă libertatea decât să devină informator al Securităţii şi trădător al prietenilor săi, este un model de viaţă morală autentică, de eroism şi, în primul rând, de dragoste neclintită pentru Domnul nostru Iisus Hristos. În "Jurnalul fericirii", părintele Steinhardt relata, exact ca Richard Wurbrand şi ca mulţi alţi mărturisitori ai credinţei din perioada regimului comunist, faptul că, în închisori, exista o solidaritate incredibilă între deţinuţii politici de diferite confesiuni creştine. Gardienii chiar făceau astfel încât clerici şi credincioşi aparţinând unor confesiuni şi denominaţiuni diferite să fie colegi de celulă, pentru a intra în conflict între ei. Iar deţinuţii, în loc să intre în conflict, se întăreau în dragostea faţă de Dumnezeu şi unii faţă de alţii.
Pentru a-şi arăta respectul sincer faţă de creştinii de alte confesiuni, părintele Steinhardt, atunci când a fost botezat de către ieromonahul ortodox Mina Dobzeu (astăzi călugăr la o mănăstire din Huş), a rostit "Crezul" în prezenţa a doi preoţi greco-catolici şi a făgăduit ca, întreaga sa viaţă, să lupte pentru cauza unităţii creştinilor. Tot în "Jurnalul fericirii", mai există foarte multe relatări impresionante despre solidaritatea dintre creştinii din închisorile comuniste... Acei mărturisitori ai Domnului îndurau suferinţe fizice şi psihice cumplite doar pentru "vina" de a crede în Dumnezeu şi de a căuta libertatea... Oare mai are importanţă, în faţa lui Hristos, cărei confesiuni au aparţinut acei credincioşi ai Săi? Cred că nu!

Vă doresc multă pace şi bucurie întru Domnul!

Observ că mi-au fost adresate mai multe mesaje, toate deosebit de interesante. Acum, din păcate, va trebui să închid calculatorul... dar voi reveni şi le voi răspunde tuturor celor care mi-au scris.
Este o bucurie să ne împărtăşim unii altora aceste gânduri despre credinţă, să putem comunica exact despre ceea ce este esenţial în viaţa noastră!

Doamne ajută!

Astept sa ajungi sa citesti si mesajul meu si poate atunci vei intelege. Invatatura ortodoxa nu este dupa credinta noastra, ci dupa cum o spune Biserica si sfintii. Parerile noastre diferite sunt doar personale. Confesiunile nu sunt partide politice, ci ruperi de adevar si de Biserica. Noi nu suntem uniti prin buna intelegere sau printr-o filozofie teologica, ci prin dreapta credinta si har. Un ortodox trebuie sa manifeste solidaritate si sa ajute pe orice om indiferent de religie, cu atat mai mult pe cineva din alt cult. Nicolae Steinhardt a devenit apoi ortodox, putea sa devina orice fiind initial in religia mozaica. Si eu cand am inceput sa devin ortodox credeam ca toate cultele sunt la fel de bune, ba ma mai si rugam pentru vietile trecute. Si adevarul il stim pe masura ce il aflam (citim), important e sa il acceptam.