Marturisirea credintei
 

,,Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri.
Iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri.
Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie.
Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa.''
Sfanta Evanghelie dupa Matei 10 (32-35)

Pornind de la acest citat, poate ca ar fi bine sa ne gandim impreuna cum marturisim credinta noastra crestina ortodoxa. Daca am fi pusi in stuatia de a fi impuscati, daca marturisim ca suntem crestini, ce am face?

Putem sa ne gandim impreuna, da sigur o sa hotaram separat.

Pai ce o sa facem, unia or sa faca pe ei de frica, adicatelea or sa se comporte 'omeneste'(cine io, fugi bre de aicisa, nici nu'L cunosc, cum zisasi ca'L cheama ?) , altia mai bravi, or sa racneasca o lozinca stereotipa, pana ce glontu' cel naravas or sa-i plesneasca'ntre ochi, si unia, putini (probabil), or sa astepte senini intalnirea cu Dumnezeu.:103:

Exact ceea ce facem si in prezent, cand suntem pusi in situatia de a-L marturisi pe Hristos zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipa si majoritatea il parasim pentru serviciul, ogorul, familia ori "virtutea" noastra.

Ar mai fi si a patra categorie, poate: unii care se vor ruga inca si mai strasnic, mai vartos...

Chiar ma gandeam ca marturisirea lui Hristos,nu poate avea doar intelesul limitat,al marturisirii in fata unei constrangeri,si ca trebuie sa fie si un inteles de zi cu zi...
Deci daca ogorul,familia ,lumea ne face sa ne luam gandul de la Hristos,atunci marturisirea aceasta ar fi a noastra impotriva slabiciunii propriilor ganduri care ne indeparteaza asa lesne de la ajutorul lui Hrisots.
Daca cineva cere ajutorul Domnului ,inseamna ca il si marturiseste,impotriva propriei sale tendinte firesti,de a rezolva prin mijloace naturale , o anumita situatie

In primul rand, Il marturisim pe Hristos atunci cand spunem Crezul.
Apoi, Il marturisim in familie, la masa, la rugaciune, dar si in societate. A nu se intelege ca tinem predici de evanghelizare, dar se cunoaste in societate cine e crestin si cine nu e, ciar daca nu scoate o vorbulita despre Dumnezedu.

Parintele spunea chiar astazi ca pe Hristos Il marturisim si atunci cand ne rugam pentru aproapele nostru in suferinta si cand il pomenim la slujbe, implinind astfel cuvantul Sau, dar Il propovaduim in familie si in fata apropiatilor nostri. Parintii, nasii si bunicii care isi invata copiii sa se inchine, sa se roage, sa duca o viata crestineasca, sa ii duca la biserica, sa tina post etc sunt niste marturisitori si au aceasta datorie de a fi marturisitori.


Pana la urma, Il marturisim (sau nu) pe Hristos in toata viata noastra, prin felul in care ne-o petrecem.

Ma gandesc la Sfantul Luca, Arhiepiscopul Crimeii. Acest mare chirurg si savant, devenind mai intai preot, a continuat sa opereze bolnavii. Dupa hirotonie, mergea intotdeauna imbracat in rasa la spital.

In momentul in care i s-a luat icoana din sala de operatie, pe la sfarsitul anului 1921, a spus ca nu va merge la munca pana cand icoana nu va fi repusa la locul ei si a plecat acasa. Pe atunci, <<un asemenea ,,sabotaj'' era pedepsit ca o crima politica de mare greutate.>> p. 46

Refuzand sa se prezinte, din pricina scoaterii icoanei, la Societatea Stiintifica Medicala, unde avea de sustinut o comunicare, da ulterior urmatoarea declaratie:
,,Prezint Societatii scuzele mele pentru faptul ca nu mi-am prezentat comunicarea in ziua desemnata, dar asta s-a intamplat nu din vina mea, ci din vina comisarului nostru pentru ocrotirea sanatatii, in care s-a salasluit dracul. Acesta a profanat icoana.'' (Sfantul Luca, Arhiepiscopul Crimeii, Am iubit patimirea, p 47)
Sa avem ocrotirea acestui mare sfant.
A se vedea si :

SFANTUL LUCA AL CRIMEEI: “Am iubit patimirea”

Pai daca si poate atunci sigur suntem mari viteji.

Poate ar trebui reformulat: daca vrea unul sa te impuste, ce face muschiu' tau?

Ca Dumnezeu nu stim ce hotareste si la o adica de asta nu putem sa-l punem la o adica in ecuatie, nu?

Si la o adica cea ma smechera marturisire e aia din cazuri extreme, restul e asa..mai pleava, nu sunt asa senzatii tari..

Fireste, raspunsurile noastre la o provocare de acest tip sunt in masura in care ne deprindem sa facem din alegeri in favoarea credintei crestine. De aceea, asa cum ne pregatim pentru situatii de urgenta care ne pot afecta pe plan material sau ne pot afecta sanatatea, ne putem pregati si pentru provocari de acest tip. Dumnezeu sa ne ajute sa facem alegerile cele bune intotdeauna.

De aceea, lepadarea de sine cred ca este un exercitiu duhovnicesc necesar si mirenilor, nu numai calugarilor. Cred ca ar trebui sa ne intarim duhovniceste in acest sens, pentru a nu pati precum Saprichie.

,,Vieţuiau în Antiohia doi prieteni apropiaţi, învăţatul preot Saprichie şi un om simplu, pe nume Nichifor. Dar fără de veste prietenia lor s-a prefăcut în pizmă grozavă. Nichifor cel temător de Dumnezeu se silea adesea a face pace cu preotul. Însă Saprichie nu voia cu nici un chip să se împace.

Când s-a pornit prigoana împotriva creştinilor, preotul Saprichie a fost osândit la moarte şi dus la locul osândei. Nichifor, îndurerat, îl urma pe Saprichie, rugându-l pe cale să-l ierte înaintea morţii, ca să se despartă în pace:
- Rogu-te, mucenice al lui Hristos, zicea NIchifor, iartă-mă de ţi-am greşit ţie!

Saprichie nu a voit însă nici măcar să privească la potrivnicul său, ci păşea tăcut şi trufaş către moarte.
Văzând învârtoşarea inimii acestui preot, Dumnezeu nu a voit să primească jertfa acestei mucenicii şi să-i dăruiască cununa ei, ci Şi-a retras în taină darul Său. În ceasul acela, Saprichie s-a lepădat de Hristos şi a mărturisit înaintea chinuitorilor că se va închina idolilor.
Nichifor, văzându-l pe Saprichie primejduindu-şi mântuirea, se rugă de acesta să nu se lepede de Hristos, zicându-i:
- O, fratele meu preaiubit, nu face asta, nu te lepăda de Domnul nostru Iisus Hrtistos, nu te lipsi de cununa cerească!
Dar în zadar, Saprichie era cu totul împietrit.

Atunci Nichifor a strigat către chinuitori:
- Şi eu sunt creştin! Tăiaţi-mi mie capul în locul lui Saprichie!
Chinuitorii au vestit aceasta judecătorului, care a poruncit ca Saprichie să fie slobozit, iar lui Nichifor să i se taie capul în locul său. Nichifor şi-a plecat capul cu bucurie pe buturugă, primind moarte mucenicească. Astfel se făcu părtaş Împărăţiei şi primi cununa slavei celei nestricăcioase.
Aceasta s-a petrecut în anul 260, în vremea ămpărăţiei lui Gallineus.''

Spuneam si eu Aline, deunazi, ca imi pare dubios sa ne exaltam imaginatia spre cazuri extreme si ca, dimpotriva, proba vietuirii crestine e zi de zi, in asazisele detalii ale orei, minutului, clipei. In lucrurile "mici" putem face mari si adevarate marturisiri.
Si am primit repede mustrare si punere la colt de la frati si in special de la surori pe care incep sa le banuiesc tot mai mult de imaturitate exaltata, cu origine in anumite frustrari si alte belele...

Finetea observarii detaliului nu e atractiva pentru omul grosier, cu dispozitii afective nediferentiate la vremea lor, cand trebuia realizata educatia afectiva.
Acestuia ii trebuie explozii, fum, magie, racnete, mari si lacrimoase duiosii etc. (cam asa precum aveau nevoie iudeii din vechime, cei condusi de Moise).
O privire calda, un suras abia schitat, un tresarit al mainii sau al muschiului obrazului, o tacere prelungita, un oftat discret, un suspin ... toate acestea ii scapa. Aparatul lui de fotografiat realitatea vrea ca toate sa fie scrise cu litere mari, ingrosate si puternic mirositoare. Eventual cu zanganit puternic de clopotei, a la Caragiale... Duh balcanic care se inchipuie Insusi Duhul. Trist, foarte trist...

E drept ca in Vietile Sfintilor intalnim situatii de exceptie, insa haideti sa ne amintim ca acei oameni ai Domnului nu au asteptat neaparat clipa martiriului ca sa fie crestini. Marturisirea martirica a fost doar incununarea unui mod de vietuire crestin, de obicei.

Revin iarasi cu amara observatie sau opinie personala ca in spatele cuvintelor si gesturilor unor oameni asazis imbisericiti se afla mari lacune in dezvoltarea personala si ca refuzul de a trai viata cu ajutorul, fie, al unui cabinet de specialitate se dovedeste cea mai proasta alegere. Iar oamenii o fac, apoi dau lectii de viata crestina semenilor lor. Iarta-ne, Doamne, ca nu stim ce facem...

Numai cel care traieste cu adevarat in Hristos, poate ajunge sa moara pentru Hristos. Numai in astfel de cazuri dragostea ajunge sa biruie. Fara iubirea semenilor, niciodata omul nu va ajunge sa-L cunoasca pe Hristos si cu atat mai mult sa moara pentru El. Sa nu ne laudam ca suntem ortodocsi, ca nu este de ajuns. Parintele Constantin Coman spunea ca nu e de ajuns sa fii, trebuie sa devii ceea ce esti. Deci, nu e de ajuns sa te nasti ortodox, trebuie sa dovedesti si prin fapte si cuvinte ca esti ortodox. Asa ca important este sa ne intrebam daca suntem cu adevarat ortodocsi, ca de vom fi, vom putea muri si pentru Hristos.

marturisirea credintei nu se face intr-un mod teoretic declarativ. ci prin fapte. Apostolul Pavel ne vorbeste despre credinta lucratoare prin iubire, dar mai simplu ne spune Mantuitorul prin pilda celor doi fii- unul spune ca se duce sa lucreze in vie si nu s-a dus, iar al doilea spune ca nu se duce dar s-a dus, care a implinit voia tatalui?- cred ca multi suntem la nivelul declaratiilor.

Nu putem sustine ca-l iubim pe aproapele nostru daca nu-l atentionam, in caz ca Il huleste pe Dumnezeu, sau daca il incurajam sa pacatuiasca.
Sfântul Ioan Gură de Aur: Dacă auzi pe cineva hulind, izbeşte faţa lui cu palma şi sfinţeşte-ţi mâna ta prin această lovitură

Mărturisirea lui Cristos are valoare de sânge, adică limitată de o constrângere.
Situațiile firești și naturale de zi cu zi sunt cuprinse în viața naturală de credință; pe forum, în lift și la recensământ toți Îl mărturisim că e gratis, nu cere sânge.

4. Voi inca nu v'ati impotrivit pana la sange luptandu-va cu pacatul(EVR 12:4)

Noi il marturisim , " ca e gratis " . HRISTOS nu Cristos ! Asa-i la noi astia minoritarii !
Deci vezi ca deja intinzi coarda cu postarile tale ( nu ma refer doar la scrierea gresita a numelui Mantuitorului . . . ), iar postul a inceput !

Cum scriem corect: Iisus Hristos sau Isus Cristos?
 

Biblia din 1688, de la Bucuresti, foloseste forma corecta: ”Darul Domului nostru Iisus Hristos cu toti cu voi! Amin.” (Apoc. 22,21). “Iisus” se scrie in limba româna cu doua vocale initiale, ca urmare a transliterarii sonoritatii primelor doua vocale din ortografia greceasca a acestui nume.
In greaca numele Ἰησοῦς se scrie astfel: iota, ita, sigma, omicron, ipsilon, sigma, adica Iisous. Litera “ita” (a doua) se pronunta in greaca deja de multa vreme ca un “i”, nicidecum “e”, cum au preluat catolicii, iar de la ei protestantii.
Ca a doua litera “η” ,se citeste “i” si nu “e”, aflati de pe site-ul acesta in care este expus alfabetul grecesc, are si sunet:
http://www.xanthi.ilsp.gr/filog/ch1/....asp?vletter=7
http://www.scribd.com/doc/24918178/Alfabet-Limba-Greaca
Isus este o simplificare a lui Iisus .Forma românească “Isus“,nu are bază istorică pe nici una din cele cinci filiere: ebraică, greacă, latină, slav(on)ă, maghiară.Protestanţii au preluat din limba latină: Iesus, cel putin latinii au pastrat “e”, pe cand sectantii romani au ciuntit a doua litera, rezultand un I?sus.
Toate limbile occidentale pastreaza dubla vocala in numele “Iisus”, doar ca a doua vocala este “e” adica ”Iesus“.
Grafia “Iisus” este cea corectă deoarece reproduce şi pe “η” (a doua litera) din “Ιησούς”, care în latină a fost redat “e”, pe cand la Isus a disparut a doua litera…deh…cornilescu era expert in a ciunti textul bibliei.
Problema este insa ca limba originara a Noului Testament, este greaca nu latina. Numele “Iisus” e preluat in limba romana direct din greaca, limba in care s-a scris originalul Noului Testament.
In greaca se scrie “Ιησούς“, transliterat “Iisous“, destul de limpede! Ce motivatie am avea astazi sa inventam o ortografie deviata din latina, de vreme ce insasi latina, in cazul de fata, imita ortografia greceasca?
Acelasi lucru si pentru “Χριστός” .
“Hristos” nu constituie numele Mântuitorului propriu-zis, ci este un supranume. El provine din limba greacă, de la verbul “hrio”(“a unge”). Consoana initiala reda sonoritatea literei grecesti “hi“, pe care limbile occidentale o translitereaza gresit prin “ch”.
http://www.xanthi.ilsp.gr/filog/ch1/...asp?vletter=22
Exagerarea latinismelor a fost deseori denuntata, intre altii, cu umor de Hasdeu, care ii punea in incurcatura pe sustinatorii transformarii lui “j” in “i”. Suna mai latineste “iustitie” decat “justitie”, dar se rusinau cand pronunta Hasdeu “coaje”, mai pe latineste. La Jesus, j nu reflectă sunetul scris ca în franceză, numele este pronunţat cu două sunete înainte de primul s, anume “i-e”, “i-i” sau “j-e”… (fr. Jésus) sau (engl. Jesus).
Transliterarea Iisus Hristos în limba română, folosită în Bibliile ortodoxe şi în majoritatea literaturii ortodoxe, este fidelă scrierii greceşti Ἰησοῦς Χριστός (alfabetul slavon este derivat din scrierea greacă, iar Biserica Ortodoxă Română a folosit scrierea slavonă ).
Biblia din 1688, de la Bucuresti, foloseste si ea forma corecta: ”Darul Domului nostru Iisus Hristos cu toti cu voi! Amin” (Apoc. 22,21)

Deși ai scris cele mai multe mesaje(cred) observ că, prin atitudinea ta, ești minoritar.

Lipsa ta de bun simţ, nesimţire se numeşte ! Nesimţire cu N mare !

Şi, ca o consecinţă firească a tuturor celor de mai sus, ne numim creştini sau hreştini ?

Mi-a plăcut tot ce-ai scris, foarte simțit (sau simțitor).

Nu știu câtă legătură are cu mărturisirea credinței, dar mi-am adus aminte (a câta oară?) de 'Scrisoarea lui Alexandru Vlahuță către fiica sa'. Prima dată am întâlnit-o cu ani în urmă, la Muzeul de pe lângă Mănăstirea Agapia. Acum o reproduc de pe net, unde se găsește în nenumărate locuri. Aici, de la "incaunipocrit" care se autocaracterizează ca "demagog si ipocrit care se crede un inger pe pamint". Nice :P

"Să trăieşti Mimilică dragă, să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el.

[...] "

http://incaunipocrit.wordpress.com/2012/02/06/17588/

și completă, de la rokssana : http://rokssana.wordpress.com/2012/0...atre-fiica-sa/

Intre "a nu judeca" si "a trada"
 

Iertarea pacatelor a fost una din cele mai importante lucrari de mîntuire a omenirii de catre Cel ce a înviat din morti în a treia zi, Hristos datator de viata.
Iata de ce, ivindu-se în prima zi dupa Învierea Sa în fata ucenicilor Sai, Dumnezeu Înviat le-a dat pace, a suflat asupra lor si a spus: „Luati Duh Sfînt. Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan. 20, 19-23).
În cartea Faptele Sfintilor Apostoli vedem ca Sfintii Apostoli propovaduindu-L pe Iisus Cel Rastignit si Înviat din morti îi chemau pe ascultatorii lor la pocainta si primirea sfîntului botez pentru iertarea pacatelor lor. „Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfînt” – asa chema Sf. Apostol Petru catre miile de oameni care îl ascultau de ziua Cincizecimii (Fapte. 2, 38).
Sf. Apostol Petru le spunea oamenilor în ziua vindecarii unui olog din nastere: „Deci pocaiti-va si va întoarceti, ca sa se stearga pacatele voastre” (Fapte. 3, 19). „Dumnezeu vesteste acum oamenilor ca toti de pretutindeni sa se pocaiasca, pentru ca a hotarît o zi în care va sa judece lumea pentru dreptate” (Fapte. 17, 30-31).
Iertarea pacatelor nu este neconditionata, ci anume conditionata: conditia este cainta sincera. Dupa cum vedem, Dumnezeu le-a dat ucenicilor Sai puterea de iertare a pacatelor prin Duhul Sfînt, dar în acelasi timp le-a dat puterea sa nu ierte pacatele celor care nu se caiesc cu adevarat: „Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute”.
Cît de înteleapta si de logica este aceasta morala evanghelica clara, concreta si pura în opozitie cu propaganda moderna a unei dragoste crestine false si a iertarii neconditionate care se raspîndeste nelimitat, chipurile chiar si asupra dusmanilor credintei lui Hristos, inclusiv asupra celor care lupta activ cu Biserica Sfînta si cu însasi credinta în Dumnezeu. Acestia sînt slugile fidele ale Antihristului care sta sa vina!
Pentru a-si consolida pozitiile subrede, acesti pseudopropovaduitori ai crestinismului fals recurg la cunoscutele cuvinte ale lui Dumnezeu: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei. 7, 1) care sînt deosebit de îndragite de ei, dar care nu-i împiedica sa judece crunt si sa-i învinovateasca pe cei care nu sînt de acord cu învatatura lor falsa. Aceasta învatatura reprezinta o denaturare vicleana a învataturii evanghelice, un fals care deruta si tulbura oamenii.
Pentru a întelege corect spusele Domnului trebuie sa luam aminte ca Însusi Domnul Iisus Hristos care a spus „nu judecati, ca sa nu fiti judecati” ne învata: „Nu dati cele sfinte cîinilor, nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva sa le calce în picioare si, întorcîndu-se, sa va sfîsie pe voi” (Matei. 7, 6).
Cine sînt acesti cîini si acesti porci?
Prin acesti cîini si porci Domnul i-a avut în vedere pe oamenii depravati care nu sînt în stare sa primeasca Adevarul evanghelic, pentru care tot ce este sfînt si moral este strain si chiar neplacut, deoarece ei nu pot întelege care este pretul adevarat al acestor lucruri. Acesti oameni imorali, pacatosi si rai îsi bat joc de Adevarul evanghelic si Îl calca în picioare, îndreptîndu-si ura asupra propovaduitorilor lui, aducîndu-le nenorociri si chiar moartea.
Prin cuvintele „nu judecati, ca sa nu fiti judecati” Dumnezeu nu interzice judecarea morala a oamenilor si împartirea lor în buni si rai, ba din contra, El sfatuieste sa se faca judecata, asa cum vom vedea în continuare.
Astfel, Dumnezeu porunceste direct sa fie demascat fratele care a pacatuit. „De-ti va gresi tie fratele tau, mergi, mustra-l pe el între tine si el singur. Si de te va asculta, ai cîstigat pe fratele tau” (Matei. 18, 16).
Mai mult ca atît! La aceasta judecata crestina înteleapta asupra fratelui pacatos se cere sa fie chemati si alti frati. „Iar de nu te va asculta, ia cu tine înca unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca tot cuvîntul” (Matei. 18, 16).
Aceasta nu este totul. Daca fratele insista în raul pe care-l savîrseste, trebuie sa fie anuntata Biserica, adica conducerea bisericeasca care a primit de la Însusi Domnul dreptul divin de a lega si judeca: „Si de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie tie ca un pagîn si vames” (Matei. 18, 17).
Propagatorii neocrestinismului liberal modern nu accepta aceste cuvinte, deoarece sînt în opozitie cu preceptele de baza ale ideologiei lor denaturate.
Chiar daca aceste cuvinte nu plac, ele nu pot fi aruncate din Evanghelie, deoarece sînt cuvintele Domnului Nostru Iisus Hristos. Cum putem sa le ignoram?
Neocrestinii contemporani în ale caror rînduri se numara învatatii teologi si multi ierarhi înalti nu doresc sa recunoasca Evanghelia Crestina adevarata si fabrica samavolnic o evanghelie proprie, asa cum a facut stramosul ideologic al veacului întunecat, Lev Tolstoi.
Din pacate, aceste erezii sînt o mare ispita pentru multi crestini, sovaielnici în credinta adevarata si care ratacesc de pe calea lor dreapta.
Nu judecati, ca sa nu fiti judecati! Cît de atragatoare pare aceasta afirmatie în rastalmacirea neocrestina: nu te voi opri în faradelegile tale, nici tu nu-mi sta în cale! Iata ce interpretare perversa capata acest text sacru la momentul actual!
În realitate trebuie sa stim si sa luam aminte ca judecata poate fi diferita. O judecata este pacatoasa, iar alta, cum am vazut, este recomandata de însasi Evanghelia.
Judecata dreapta este fireasca. Daca nu vom judeca, nu vom putea deosebi binele de rau si vom fi cu usurinta ademeniti pe calea raului.
Sf. Ioan Botezatorul, cel nascut de femeie, sfintenia si înaltimea morala desavîrsita a caruia a fost mentionata de Mîntuitorul Însusi, vîzîndu-i pe fariseii si saducheii care veneau la el, le spunea: „Pui de vipere, cine v-a aratat sa fugiti de mînia ce va sa vina?” (Matei. 3, 7). Ce este aceasta? O judecata pacatoasa?
Singur Domnul nostru Iisus Hristos îi îndemna pe ucenicii Sai sa ia exemplu de la El si spunea: „Învatati-va de la Mine, ca sînt blînd si smerit cu inima” (Matei. 11, 29). Totodata îi numea pe pacatosii care nu vroiau sa urmeze învatatura Dumnezeiasca „pui de vipere!” si se adresa mai ales la carturari si farisei cu cuvinte taioase de condamnare: „neam viclean si desfrînat!” (Matei. 12, 39), „O, neam necredincios si îndaratnic, pîna cînd voi fi cu voi? Pîna cînd va voi suferi pe voi?!” (Matei. 17, 17). Pe carturari si farisei îi numea fatarnici, nebuni si orbi, serpi (Matei. 15, 7; 16, 3; 16, 6-12; capitolul 23), iar pe regele Irod l-a numit „vulpe” (Luca. 13, 32).
Mai mult ca atît! Stim din Evanghelie ca Domnul, fiind blînd si smerit se ruga pentru calaii sai: “Doamne, iarta-i ca nu stiu ce fac” (Luca. 23, 34) si totodata folosea cuvinte taioase si recurgea chiar la pedepse fizice aspre si hotarîte. Astfel, Iisus Hristos de doua ori i-a alungat din templu pe negustori: prima data cînd a început slujirea Sa obsteasca si a doua oara, în ajunul rastignirii Sale. Aceste evenimente ne sînt transmise foarte viu si plastic de catre sfintii evanghelisti. Domnul Iisus Hristos nu a putut rabda negustorii nerusinati care faceau negot chiar în templul Ierusalimului. Acestia erau aparati si sustinuti de clerici si chiar de sacerdotii care aveau un venit mare de pe urma negotului cu porumbei. Iisus Hristos a facut un bici din funii si a alungat din templu pe toti, cu tot cu oi si boi, iar banii tîrgovetilor i-a împrastiat si mesele lor le-a rasturnat spunînd: „Nu faceti casa Tatalui Meu casa de negustorie” (Ioan. 2, 14-17). Dupa intrarea triumfala a Sa în Ierusalim, chiar în ajunul patimilor Sale, El a alungat din templu pe negustori si cumparatori, a rasturnat mesele schimbatorilor de bani si scaunele negustorilor de porumbei si a zis: „este scris: „Casa Mea, casa de rugaciune se va chema, iar voi o faceti pestera de tîlhari!” (Matei. 21, 12-13).
Ce înseamna aceasta?

<< CONTINUARE >>

<< CONTINUARE >>


Ce prapastie enorma este între Adevarul evanghelic si aceasta dragoste crestina falsa si atotiertatoare pe care o propovaduiesc liberalii neocrestini contemporani! Oare acesti oameni care se declara mai atotiubitori ca Însusi Iisus Hristos nu vor gasi cuvintele si faptele Domnului Nevinovat pacatoase si nedemne? Nu-L vor stigmatiza cu expresiile lor preferate de obscurantism, terorism, retrogradare, inchizitie etc.?
Putem crede ca Domnul nostru Unul Nascut Fiul Domnului care a venit pe pamînt pentru mîntuirea noastra a oamenilor si pentru a ne învata Purul Adevar si viata adevarata s-ar fi contrazis pe Sine Însusi si ar fi procedat invers propriei învataturi?
Sfintii ucenici si apostolii, urmînd pilda Domnului Însusi, nu se temeau sa judece la momentul potrivit pe oamenii care se opuneau Adevarului evanghelic pe care acesti sfinti îl propovaduiau. Sfintii apostoli si ucenicii Domnului înfrînau si curmau raul cu hotarîre.
Trebuie sa stim si sa luam aminte ca pentru adevaratul crestinism este straina învatatura periculoasa a lui Lev Tolstoi despre neopunerea raului (ceea ce a dus nefericita Rusie la pieire si a aruncat-o în teroarea bolsevica!): orice crestin adevarat trebuie sa fie neîmpacat cu raul, indiferent unde si la cine l-ar întîlni.
De cînd exista Biserica toti crestinii adevarati au urmat pilda lui Iisus Hristos si pe cea a Sfintilor Apostoli, au condamnat si au luptat cu raul, chiar daca au suferit lipsuri si si-au pierdut viata. Sfintii mucenici la fel au luptat cu barbarismul întunecat si cu idolatrii. Ei nu au murit pasiv pentru Numele lui Hristos, ci au condamnat dur si au actionat hotarît împotriva ereziilor si pacatosenia idolatrilor.
Sfintii Parinti ai Bisericii au luptat hotarît si fara compromisuri cu ereticii, considerîndu-i niste fiare salbatice care nu cruta turmele, cum spunea Bunul Dumnezeu. Sfintii Parinti nu-i considerau niste eretici eterodocsi (asa se exprima multi contemporani!) demni de iertare, ci îi judecau aspru, anatemizîndu-i la Sinoadele ecumenice si cele locale si, astfel, ferind dreptcredinciosii de rautatea acestor fiare.
Ce este aceasta? Este o judecata pacatoasa ori lipsa dragostei? Nu! Este o aplicare a cuvintelor sfîntului apostol: „Ce împartasire are lumina cu întunericul? Ce învoire este între Hristos si veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2 Cor. 6, 14-15).
Prin retragerea din aceasta lume parintii nostri cuviosi si sihastrii crestini condamnau oamenii care traiau în rau.
Astazi, cînd lipseste credinta în Dumnezeu, noi, crestinii fideli Mîntuitorului si Bisericii Lui Adevarate trebuie sa-i judecam cu fermitate pe necredinciosii si profanatorii nelegiuiti, pe anticrestinii înveterati care vor sa dezradacineze credinta în Dumnezeu si sa distruga Biserica Sfînta, pîngarind patria noastra si violînd lacasurile noastre sfinte.
Trebuie sa-i judecam pe toti acei care colaboreaza cu necredinciosii, cu acei care îi sustin si le întaresc puterea, ajutîndu-i astfel în intentiile lor negre.
Este oare condamnarea Antihristului si a slugilor lui fidele o judecata pacatoasa, nedreapta, oprita de Evanghelie asa cum încearca sa ne convinga desteptii neocrestini, care pretind ca detin iubirea suprema si iertarea atotcuprinzatoare?
Nu trebuie sa le permitem sa-L cleveteasca pe Domnul Nostru si Evanghelia Lui Sfînta! Nu trebuie sa permitem fariseilor sa-si atribuie o iubire mai mare ca cea, care este Întruchiparea Dragostei lui Dumnezeu si Mîntuitorul nostru!
Pentru a întelege corect cuvîntul Domnului „nu judecati, ca sa nu fiti judecati!” trebuie sa luam aminte de minunatele explicatii ale marelui parinte al Bisericii, Sf. Ioan Gura de Aur:
Mîntuitorul porunceste sa fie judecate toate pacatele, dar sa nu judece acei care sînt încarcati ei însisi de pacate si, pe deasupra, îi blameaza pe altii pentru pacate marunte. Hristos îi critica pe iudeii care judecau aspru pe fratii lor pentru niste fapte marunte, iar singuri faceau pacate grave.
Prin urmare, nu este interzisa judecata faptelor rele, ci este interzisa rautatea sufleteasca a celor care pacatuiesc, sau mai mult chiar, nu se gîndesc la mîntuirea proprie.
Nu este interzisa critica obiectiva a aproapelui si condamnarea nepartinitoare a comportamentului lui rau. Sînt condamnate bîrfele rautacioase, vorbele urîte generate de vanitate si intentii mîrsave, mîndrie si trufie, invidie si suparare.
Cu alte cuvinte, este interzisa rautatea si batjocura fata de pacatos din motive personale. Este bineplacut ca judecata sa fie dreapta, conceptuala si principiala. Evanghelia ne învata ca trebuie sa facem o apreciere calma a faptelor, sa nu fim nepasatori si sa deosebim binele de rau, sa nu permitem raului sa fie biruitor.
Propovaduitori dragostei crestine false si ai atotiertarii comit o crima groaznica, îndemnîndu-i pe cei pastoriti de ei sa nu se opuna raului, asa cum chema Lev Tolstoi.
Ce viclenie perfida si neagra!
Ce fatarnicie!
Slugile Antihristului nu vor ca crestinismul contemporan sa judece pe cineva pentru faradelegile savîrsite. Ei vor sa actioneze liber si sa pregateasca o atmosfera prielnica pentru grabnica întronare a stapînului lor.
Orice crestin cinstit si responsabil trebuie sa înteleaga ca numai Antihristul, dusmanul lui Hristos, vrea atotiertarea. El vrea ca oamenii sa nu poata deosebi binele si raul, spera ca oamenii sa accepte raul cu bucurie si sa-l primeasca pe el, Antihristul, fara lupta.
Din dragoste pentru Adevar trebuie sa luptam fara mîndrie si trufie cu pacatele proprii si cu rautatea sufletului nostru, trebuie sa demascam si sa descoperim raul peste tot.
În acest veac nerusinat si viclean avem sarcina de a pastra credinta si devotamentul nostru pentru Adevarul Evanghelic autentic si pentru Mîntuitorul Nostru Iisus Hristos Datatorul de viata, Biruitorul iadului si al mortii.
Nu trebuie sa se creada ca orice pace trebuie pretuita. Se stie foarte bine ca exista un dezacord minunat la fel cum exista si o comuniune pagubitoare de idei. Dar trebuie sa avem o pace buna, cu scop bun care sa ne uneasca cu Dumnezeu.

Ditto. :) Thank God !

"asinus asinum fricat ! " . . .

De luat exemplu de la sfantul nou marturisitor Evghenie ostasul din Rusia care la 19 ani (in anul 1996) a dat cea mai cutremuratoare marturisire de credinta a vremurilor noastre.
Cautati pe net despre martiriul acestui tanar, daca va tin puterile priviti-i "marturisirea" si apoi fiecare sa-si puna intrebari. DA sau NU?

De luat aminte! O spun aceasta pentru mine in primul rand. Multumiri pentru postare.

Intr-adevar, este impresionant. Pentru rugaciunile lui, Doamne Iisuse Hristoase, intareste-ne credinta. Amin.
Marturisirea dreptei credinte in zilele noastre

Toate aceste sentimente si simtaminte sunt bune pentru oricine, dar doar in legatura cu inavatatura au si valoare de mantuire. Chiar si in general, sentimentele fara ratiune nu duc intotdeauna la rezultate bune, pentru ca fiecare binele i se pare cum il vede el si asta depinde de ce gandire are acea persoana. Si comunistii aveau al baza o doctrina prin care se dorea binele omului, o societate ideatica de bun intelegere si fericire.
Ecumenismul aduce si in ortodoxie pietismul adogmatic protestant, adica nu are importanta ce crezi, importante sunt simtamintele, intelegerea, etc. Parintii ne spun ca practica fara (dreapta) credinta, invatatura sunt de fapt un fel de idolatrie. La fel si doar invatatura fara fapte, fara a o pune in practica este doar o filozofie goala.
Am dat de curand acest link cu ce spun parintele Petroniu Tanase de la schitul romanesc, este in principal despre cum trebuie sa se roage crestinii: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...t-obligatorii/

Citez din link-ul dat mai sus:

Cele două aripi ale vieţii duhovniceşti sunt cunoaşterea şi făptuirea. Cunoaşterea se referă la înţelegerea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii.Trebuie să cunoşti, pentru a şti cum să făptuieşti mai departe în viaţa ta. Cunoaşterea şi făptuirea merg mână în mână. Una fără cealaltă nu se poate. Dacă te străduieşti să ai doar cunoştinţă, faci Teologia, de exemplu, şi înveţi la şcoală, şi aduni o mulţime de informaţii; dacă ele nu se adresează vieţii tale, nu se raportează la ea, ci au legătură numai cu mintea ta, ai acumulat doar simple cunoştinţe şi atât. Eşti asemenea unui om care aleargă după vânt. Vrei să îl prinzi şi nu prinzi nimic. Capeţi cunoştinţe, date, noţiuni, dar ele nu au nici o influenţă asupra vieţii tale. Nu te alegi cu nimic din acest mod de a învăţa. Există şi situaţia inversă: nu cunosc mare lucru despre învăţătura Bisericii, dar practic din tradiţie, pentru că aşa e bine, anumite lucruri şi obiceiuri. De multe ori practica acesta este un lucru mecanic, un automatism. Dacă eu nu ştiu de ce fac cutare lucru, ci singurul meu argument este acela că e bine sa fac aşa pentru că astfel s-a moştenit, actul săvârşit de mine reprezintă o închinare la idoli, pentru că practic ceva din inerţie. Acestea sunt lucruri moarte, nu au nici un ecou în sufletul tău, fiindcă înţelesul, sensul pentru care tu le faci, nu există. Sunt absolut necesare atât cunoştinţa, cât şi făptuirea. Ignoranţa este, după cum spun Sfinţii Părinţi, o mare primejdie. Împreună cu uitarea şi nepăsarea, ea constituie unul dintre cele mai mari rele care pândesc sufletul omului. Sfântul Ioan Damaschin le numeşte „proptele ale păcatului“.
Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.

Marturisire de credinta
 

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor si Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri“ (Matei 10, 32-33).

Ca orice om normal, constient că peste putin timp voi pleca din viata aceasta trecătoare si mă voi muta în cea de veci, am socotit drept, fiind cleric crestin ortodox, mădular al Uneia, Sfinte, Sobornicesti si Apostolesti Biserici, să las scrisă mărturisirea credintei mele.M-am născut din părinti crestini ortodocsi. Am fost botezat cu Botezul ortodox, în numele Sfintei Treimi, al Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh. Am învătat credinta crestin-ortodoxă în primul rând de la părintii mei, în al doilea rând de la părintii, preotii si dascălii ortodocsi si în al treilea rând de la Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească Biserică.M-am născut si am fost hrănit ortodox, am crescut si am trăit ortodox. Am mărturisit si am predicat credinta ortodoxă din tineretile mele până la adânci bătrâneti. Am mărturisit-o si i-am cercetat pe călcătorii si nesocotitorii acesteia, împărati, patriarhi, arhierei si toti ceilalti.

Îi multumesc din suflet Prea Bunului Dumnezeu, Părintele ceresc, că în nesfârsita Lui bunătate si iubire de oameni mi-a dat să mă nasc si să trăiesc până la moarte în sfânta si desăvârsita credintă ortodoxă si mărturisesc că nici o altă credintă nu este asemenea ei, precum de asemenea nici un alt dumnezeu nu este mai mare ca Dumnezeul nostru. Îi multumesc iarăsi iubitorului de oameni Dumnezeu, de nenumărate ori, că m-a luminat să-L cunosc, să cunosc credinta ortodoxă cea adevărată si m-a întărit s-o păstrez până la sfârsit. Căci mărturisesc în fata îngerilor lui Dumnezeu si a oamenilor că dacă Dumnezeu nu m-ar fi ajutat, as fi fost o oaie pierdută si lupul cel viclean m-ar fi sfâsiat.

Repet cu bucurie si fericire că harul Domnului m-a învrednicit să păzesc credinta mea ortodoxă până la sfârsit. Regret doar că nu m-am luptat cum trebuia, până la moarte, să-mi fi jertfit viata si să-mi fi vărsat sângele, cum si L-a vărsat Acela pentru mine păcătosul si pentru toti fratii si semenii mei. Îl rog si Îl implor să-mi ierte, ca un Preamilostiv si Preaîndurător, multele si nenumăratele mele păcate, pe care le-am săvârsit de voie si fără voie, cu cuvântul si cu lucrul, din stiintă si din nestiintă, cu mintea si cu cugetul, si să mă numere cu oile Sale cele alese, învrednicindu-mă să mă înfătisez împreună cu cei de-a dreapta Sa."(Avva Filothei Zervakos, preluare de pe tezaurul-ortodox.com)

Scrisoarea Sfântului Ioan Gură de Aur trimisă din exil către episcopul Chiriac, aflat şi el în exil (I)

“Dacă vrea împărăteasa să mă surghiunească, surghiunească-mă! “Al Domnului este pământul şi plinirea lui“. Dacă vrea să mă fierăstruiască, fierăstruiască-mă! Isaia îmi este pildă. Dacă vrea să mă înece în mare, mi-aduc aminte de Iona. Dacă vrea să mă arunce în cuptor, am pe cei trei tineri care au suferit la fel. Dacă vrea să mă dea fiarelor sălbatice, mi-aduc aminte de Daniel, care a fost aruncat în groapa cu lei. Dacă vrea să mă omoare cu pietre, omoară-mă! Am pe Ştefan, întâiul mucenic. Dacă vrea să-mi ia capul, să mi-l ia! Am pe Ioan Botezătorul! Dacă vrea să-mi ia averile, să mi le ia! “Gol am ieşit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce“. Pe mine mă îndeamnă Apostolul: “Dumnezeu nu caută la faţa omului“; şi: “Dacă aş plăcea încă oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos“.

[1]Haide să-ţi storc iarăşi buboiul tristeţii, să-ţi împrăştii gândurile care au adus norul acesta! Ce te întristează, ce te amărăşte? Că e cumplită furtuna şi amar prăpădul care a cuprins Biserica? Aceasta o ştiu şi eu, nu te contrazic. Dar, dacă vrei, am să-ţi zugrăvesc o icoană a celor ce se petrec acum. Vedem o mare răvăşită de furtună până în adâncuri, iar corăbierii, în loc să ţină în mâini cârma şi vâslele, îşi strâng în mâini genunchii, neştiind ce să facă în faţa greutăţilor furtunii; nu se mai uită nici la cer, nici la mare, nici la uscat, ci stau întinşi în aşternuturile lor, plângând şi văitându-se. Aşa se întâmplă pe mare. Pe marea noastră, însă, furtuna este mai cumplită, valurile mai primejdioase. Dar roagă-L pe Stăpânul nostru Hristos! El nu biruie furtuna cu tehnica unui maistru corăbier, ci cu un semn potoleşte tulburarea. Dacă L-ai rugat de multe ori şi nu te-a auzit, nu-ţi pierde curajul! Are Bunul Dumnezeu acest obicei. N-ar fi putut oare să-i scape pe cei trei tineri din Babilon ca să nu fie aruncaţi în cuptorul cel de foc? Dar după ce au fost duşi în robie, după ce au fost duşi în ţară barbară, după ce şi-au pierdut patria, după ce pierduseră nădejdea în totul, după ce nu le mai rămăsese nimic, atunci Dumnezeu, Adevăratul nostru Dumnezeu, a făcut minunea şi a împrăştiat focul. Focul neputând suferi virtutea drepţilor, a izbucnit afară şi i-a ars pe cei pe care i-a găsit lângă cuptorul caldeean [2]. Tinerilor însă li s-a prefăcut cuptorul în Biserică; au chemat în jurul lor întreaga fire, şi pe cea văzută, şi pe cea nevăzută, pe îngeri şi puterile; şi astfel, adunându-le pe toate la un loc, tinerii ziceau: “Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul” [3]. Ai văzut că răbdarea drepţilor a prefăcut focul în rouă, l-a ruşinat pe tiran şi l-a făcut pe împărat să trimită scrisori în toată lumea, în care spunea: “Mare este Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Mego” [4]? Şi iată ce pedeapsă dădea celor ce spuneau vreun cuvânt împotriva tinerilor: casa le era confiscată şi averile luate [5].

Aşadar, nu te întrista, nu te nelinişti. Eu, când am fost izgonit din oraş, n-am gândit aşa, ci îmi spuneam: “Dacă vrea împărăteasa să mă surghiunească, surghiunească-mă! “Al Domnului este pământul şi plinirea lui” [6]. Dacă vrea să mă fierăstruiască, fierăstruiască-mă! Isaia îmi este pildă [7]. Dacă vrea să mă înece în mare, mi-aduc aminte de Iona [8]. Dacă vrea să mă arunce în cuptor, am pe cei trei tineri care au suferit la fel [9]. Dacă vrea să mă dea fiarelor sălbatice, mi-aduc aminte de Daniel, care a fost aruncat în groapa cu lei [10]. Dacă vrea să mă omoare cu pietre, omoară-mă! Am pe Ştefan, întâiul mucenic [11]. Dacă vrea să-mi ia capul, să mi-l ia! Am pe Ioan Botezătorul! [12] Dacă vrea să-mi ia averile, să mi le ia! “Gol am ieşit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce” [13]. Pe mine mă îndeamnă Apostolul: “Dumnezeu nu caută la faţa omului“ [14]; şi: “Dacă aş plăcea încă oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos“ [15]. Iar David mă înarmează când spune: “Şi am grăit întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat“ [16].

Multe au ticluit împotriva mea! Spun că am împărtăşit pe unii după ce au mâncat. Dacă am făcut una ca aceasta, să fie şters numele meu din cartea episcopilor, să nu fie scris în cartea credinţei ortodoxe! Dacă am făcut una ca aceasta, să mă scoată Hristos din împărăţia Sa! Iar dacă tot mai susţin aceasta, dacă tot se încăpăţânează, să-l doboare atunci şi pe Pavel, care a botezat o întreagă casă după ce au mâncat [17]. Să-L doboare chiar pe Domnul, Care, după Cină, i-a împărtăşit pe apostoli [18]. Spun că m-am culcat cu femei. Dezbrăcaţi-mi trupul meu, şi veţi găsi mortificarea mădularelor mele. Dar toate acestea le-au făcut din invidie. Negreşit te întristezi, frate Chiriac, că aceia care m-au surghiunit se plimbă cu îndrăzneală prin piaţă, că au suite mari în urma lor! Dar, iarăşi, adu-ţi aminte de bogat şi de Lazăr! Cine s-a chinuit în lumea aceasta şi cine s-a desfătat? Cu ce l-a vătămat pe Lazăr sărăcia? N-a fost urcat atletul şi biruitorul în sânurile lui Avraam? Ce i-a folosit bogatului că s-a desfătat în porfiră şi vizon? Unde sunt lictorii? Unde sunt însoţitorii? Unde sunt caii cu frâiele de aur? Unde sunt paraziţii şi mesele împărăteşti? N-a fost dus ca un hoţ legat în mormânt, plecând din lume cu sufletul gol? Nu striga el zadarnic: “Părinte Avraam, trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă să-mi răcorească limba, căci cumplit mă chinui” [19]? Pentru ce-l numeşti, bogatule, pe Avraam tată, când nu i-ai imitat viaţa? Acela găzduia în casa lui pe orice om, tu nu te-ai îngrijit nici de un sărac. Nu trebuie dar plâns şi tânguit că n-a fost vrednic de o picătură de apă, când a avut atâta bogăţie! N-a primit nici o picătură de apă, pentru că n-a dat săracului nici măcar firimituri. N-a semănat în timpul iernii milostenia. A venit iarna, şi n-a secerat.

Cutremurator...
Pentru rugaciunile mucenicului Tau Evghenie, Doamne Iisuse Hristoase imbuneaza-ne inimile. AMIN+

Multumesc pentru cuvantul citat, frate Cristian. Bunatatea inimii si fapte pe masura, prin harul Domnului sa dobandim!

Prin voia Domnului, surioara draga, cu mila Sfantului nostru Imparat Ceresc!...

A fi impuscat nu e mare lucru pentru mine.
Marturisirea credintei implica curatirea de pacate..implica asumarea crucii, respectarea poruncilor, sacrificiu in incercari, prigoana, durere, etc.
Nu pot de multe ori sa duc crucea, nu respect porunci si deci nu marturisesc credinta bine.
O marturisesc asa cum vad eu: "limitat", limitare marginita de neputinta de a ma ridica mai sus.

Bine spus !
Cel mai greu e in a impusca ( omori ) pacatul . Limitarile de care vorbesti mai toti le avem , si este important sa ne recunoastem neputinta , nevrednicia , lenena , delasarea si alte asemenea ! Dar tot atat de important este in a nu renunta in lupta cu pacatul , de a nu deznadajdui . Viteji in cuvinte mai toti suntem , dar pana la urma proba practica este hotaritoare , iar fara rugaciune si nadejde in Dumnezeu , totul e pierdere de timp , e pura amagire !
Doamne ajuta !

Putinta nu sta la noi, decat precum spui - limitat. Restul e bine sa fie, dupa ce am cazut in pacat, pocainta grabnica, imediat cainta.
Sa cautam, cat mai putem inca, harul revarsat din Izvorul Puterii, in Sfanta Biserica!
Ascultare de duhovnic, spovedanie deasa, post si rugaciune. Domnul fie cu noi!

Nu se poate cunoaște cine e creștin și cine nu în societate, la masă, la rugăciune până nu e pus în situația de a suferi pentru El; creștin e cine-L urmează și-L mărturisește cu prețul vieții, nu cine se laudă că-i botezat.
În versetul ce însoțește primul post al acestui topic, Iisus Cristos la asta se referea:

Tanar, supliciat pentru ca a renuntat la religia musulmana , si a devenit crestin
http://www.raymondibrahim.com/11798/...ughter-convert
Atenție, e groaznic!

Doamne ajută!
 

Am observat o mică/ mare eroare, de internet. :) Sau poate nu, cine știe...
Am bolduit-o, căci conf. cu originalul trebuie să citim "pentru ea" (fericirea nn), nu "pentru el" (care el?!).