Copilul trebuie sa participe la inmormantarea celor dragi
 

Un coleg de serviciu mi-a marturisit ca i-a murit mama si pentru ca fiul lui nu avea decat 4 ani, a refuzat sa-l ia la inmormantare, motivand ca l-ar fi speriat pe copil. Eu cred ca daca ne crestem cum trebuie copiii, nu avem de ce sa ne temem ca un astfel de moment l-ar soca pe copil din cauza unei varste prea mici.

Nici eu nu mi-as lua copilul la o inmormantare, gandeste-te la cei dragi decedatului cum ar jeli si cum ar plange, copilul e f sensibil si vulnerabil, bunica mea a murit cand eu aveam 3 ani si imi amintesc f bine cand a paralizat eram doar noi doua acasa.

Pana nu demult gandeam si eu ca micutul nu ar avea ce sa cauta la o inmormantare. Pana am vorbit cu o prietena, mama a doi copilasi si jumatate(cum imi place sa glumesc, ea fiiind insarcinata).raspunsul ei m-a pus pe ganduri:
eu i-am dus pe ai mei si la inmormantari.Ptr ca sa inteleaga ca si moartea e o etapa a vietii, iar pt noi crestinii e un prag ptr a ne intalni cu Hristos. Copilul trebuie sa inteleaga ca in viata avem si momente in care ne bucuram, cum e nasterea unui prunc, dar si momente in care plangem, atunci cand cineva drag ne paraseste.Iar ptr ca acest prag sa nu fie dureros, crestinul trebuie sa se pregateasca. Uite exemplu sfintilor: ziua lor de adormire e considerata zi de praznic ptr crestini: caci e ziua in care ei au ajuns in Imparatia cea mult dorita, unde Domnul i-a rasplatit ptr viata lor frumoasa.

Abia atunci am inteles ca cocolosindu-i prea mult, de fapt ii privam de o lectie importanta.
Cred ca e mai usor sa participi cu copilul la o inmormantarea a unui cunoscut, deoarece ai o arecare detasare de situatie, decat la inmormantarea cuiva drag cand implicarea afectiva e mult mai mare. Si simplu fapt ca mama ar fi schimonosita de plans, si rudele apropate la fel i-ar trezi spaima copilului si ar incepe si el sa planga.
CA oricat am fi de puternici, pierderea cuiva drag, apropiat ne marcheaza si omul cel mai usor se exteriorzeaza prin plans.

Amintirile si socul creeat de moartea unui coleg,pe cand aveam 10 ani si am intalnit pt prima data un deces fata in fata,ma fac sa ma mai gandesc daca este benefic pt un copil sa cunoasca acest eveniment tragic si profund incarcat emotional,la o varsta cand nu si-l poate explica!

Comentariu de mai sus,nu stiu cum sa-l interpretez vizavi de perceptia unui copil de 3-4 ani(ca cel din discutia de fata)???Peste masura de pompos,poate...??!!
Desigur ca fiecare parinte este liber sa-si educe copiii asa cum crede el de cuviinta,insa asta nu ma poate opri sa nu observ uneori,ridicolul situatiei.
"Ptr ca sa inteleaga ca si moartea e o etapa a vietii, iar pt noi crestinii e un prag ptr a ne intalni cu Hristos. Copilul trebuie sa inteleaga ca in viata avem si momente in care ne bucuram, cum e nasterea unui prunc, dar si momente in care plangem, atunci cand cineva drag ne paraseste.Iar ptr ca acest prag sa nu fie dureros, crestinul trebuie sa se pregateasca. Uite exemplu sfintilor: ziua lor de adormire e considerata zi de praznic ptr crestini: caci e ziua in care ei au ajuns in Imparatia cea mult dorita, unde Domnul i-a rasplatit ptr viata lor frumoasa."

Asa gandeam si eu pana sa am copiii. Ca micutii au un nivel de intelegere destul de scazut, ca nu pot pricepe mare lucru ca trebuie explicat asa ca la niste fiinte cu o capacitate scazute de a pricepe.
Realitatea a fost insa alta. De multe ori suntem luati prin surpindere de multe afirmatii facute de copii.
Ex:
Care e numele de familie al Maicii Domnului?
Daca prin nasterea sa, Domnul zdrobeste capul sarpelui de ce mai exista rau? De ce mai exista diavol.
Daca nimeni nu se duce sa il ajute pe Domnul, sa stii ca ma duc eu sa ii duc crucea.

Ingerii il apara pe Domnul sa nu il omoare iudeii? nu, Domnul ii apara pe ingeri.De cine ii apara? Ingerii sunt nemuritori deci nimeni nu ii poate omori, cine poate sa le faca rau?
etc.(intrebari puse de copii de 3-4 ani)

Am ramas surpinsa cat de mult pot intelege anumite lucruri subtile, cred ca datorita curatiei inimii lor si credintei curate.Ei accepta adevarurile mai usor decat mintea noastra rationala.

Asadar, vazandu-i pe ai mei, consider indreptatite cuvintele fratelui Costel, ca daca ii pregatim pe copii cum se cuvine--si aici intervine taina pe care noi o stim dar n-o intelegem-atunci ei vor putea intelge moarta ca pe ceva ce este: o trecere.
Doar ca din cauza neputintei noastre, ni se pare ca si copiii ar fi la fel

Asta s-a intamplat tocmai din cauza ca nu ti s-a explicat ca moarte e de fapt o poarta unde dincolo ne asteapta Hristos.Dar ptr omul necredincios moartea e sfarsitul vietii; de aici si spaima si panica in fata mortii, spaima care o transmitem involuntar si copiilor.
O alta dovada: un copil nefamiliarizat cu cele duhovnicesti, in fata pericolului se sperie, se panicheaza, pe cand unul invatat catre cine sa strige va zice: Maica Domnului, ajuta-ma! Doamne ajuta-ma!
Aceeasi situatie, aceeasi varsta doar o pregatire diferita....

Moartea este doar o trecere,dar mai mult pentru oameni sfinti care fac pasul spre alta lume usor,lin fara a fi transfigurati de durere,de spaima.
(Am motive uriase sa ma indoiesc ca un copil cu varsta cuprinsa intre 3-10 ani poate cuprinde si imbratisa idei filozofice cu usurinta unui matur.
Daca copiii sunt atat de destepti inca de la varste fragede,de ce mai trebuie sa traiasca in grija parintilor pana pe la 18 ani?).

Pt noi ceilalti,moartea este grozav de inspaimantatoare si aproape intotdeauna imposibil de purtat cand vine vb despre cineva iubit.
Atunci mai este privita atat de detasat?Ca o trecere?Cum este moartea copilului pt o mama?Cum a fost moartea Lui Iisus pt Maica Sa?Logica?Resemnata?
Nu,a fost sfasietoare!

Cum poti sa-i explici copilului atat de teorizat si logic moartea,cand el o vede si simte ca pe un fenomen terifiant,traumatizant?
Fata de exprimarea exagerata a prietenei dvs in care moartea este privita ca pe o calatorie,unde destinatia este locul fericirii eterne,cand realitatea ofera copiiilor un alt tablou:maturi care plang ore in sir,se arunca pe jos in genunchi,isi smulg parul sau barba,unii lesina,isi dau ochii peste cap...
Neconcordanta aceasta intre teorie si practica,va bulversa foarte mult copiii care nu au destule resurse sa-si explice de ce atunci moartea nu este placuta si bine primita?Un eveniment cinstit cu bucurie?

ai pretentia ca un copil sa inteleaga ce nici un adult nu intelege pe deplin?!

strigatul de care aduci aminte este o iluzie.
care copil de 4-6 ani va striga asa?
si oricum, un copil va striga ce a fost invatat.
un copil musulman nu va striva catre Maica Domnului sa catre Hrestos, ci catre Alah.

Da,intr-adevar!
Am primit o educatie crestina mai umila,in sensul ca nimeni nu stie dupa moarte daca merita mult doritul Rai!Cel mult spera...Vazand rugaciunile,indoielile si sperantele batranilor care se pregateau de moarte indoielnici si nu increzatori,parca nu-ti vine a mai crede ca moartea este doar o bagatela, o destinatie certa spre Paradis...nu??!

Daca dvs va incredintati copiii ca moartea ii va duce neaparat in Rai pt ca sunt buni si ca dvs stiti sigur asta,este altceva desigur...o alta pregatire in tot cazul...

Lore,renunt si-mi cer scuze daca am discutat prea acid subiectul propus.
Cateodata ma gandesc daca nu ar fi bine sa m-i se dea canon sa nu mai intru pe forum??

Ptr omul credincios, moartea e poarta unde dincolo il va astepta Hristos.Desigur, e bine ca omul sa nu se bazeze doar pe acest luccru, ci sa vegheze neincetat la viata lui, ca nu cumva, din prea multa sguranta sa piarda plata tocmai la sfarsit. Dar asta e o alta discutie.
Nu ii incredintez de lucrul acesta, dar ii invat sa nu se teama de moarte ci sa se pregateasca vesnic ptr a ajunge dincolo, stiind ca abia dupa ce treci de poarta ne vom putea bucura cu adevarat de imparatia promisa.

La fel cum ii invat ca munca e bratara de aur, si ca e bine sa invete si sa faca o scoala ptr a-si asigura painea in viata.(ca doar nu o sa le spun acum ca sunt tineri cu studii superioare care sunt someri, si abia au din ce sa traiasca--ce motivatie ar mai avea atunci sa invete?)

la fel cum o diploma nu iti garanteaza un loc de munca, la fel trecerea aceasta nu iti garanteaza ca te vei mantui. Dar datoria crestinului e sa lupte mereu, sa se straduie in permanenta sa ajunga acolo, la fel cum esti dator sa inveti si sa iti insusesti mereu lucruri noi.

Sti ce e ciudat? Ca tocmai discutiile in contradictoriu m-au ajutat de atatea ori sa vad si ceallalta parte a lucrurilor si sa le analizez mai obiectiv.
asa am patit si cu delia si cu ioanna, dar mult m-am folosit.
De data asta argumentele tale nu sunt noi, asa gandeam si eu multa vreme.Dar parca atunci cand ajunge soarele in partea opusa in alta lumina iti apar lucrurile.
Stai linistita, eu de obicei spun ce am de spus.Cand discutia devine prea acida si ar putea fi vatamatoare, eu ma retrag.

Mersul copiilor la înmormântări în familie, pe lângă că este o datorie faţă de cei dragi, cuprinde câteva avantaje educative. Astfel:
-ei văd cum moartea este o lege universală căreia nimeni nu i se poate sustrage.
-învaţă că "eu" nu este totuna cu "trupul meu", văzând un biet trup în coşciug încredinţat pământului.

Obiecţia că moartea este un şoc emoţional este de discutat. Durerea pe care o simţim când cineva drag moare este durerea despărţirii de acela pentru o perioadă de ani sau zeci de ani. O altă componentă a emoţiei este faptul că, în ceea ce priveşte traiul lui actualmente mai bun în împărăţia cerului, avem speranţă, dar nu siguranţă.

Acuma, să presupunem că cineva drag pleacă, să zicem, în Australia. Definitiv. Mai ştim că are acolo de dat un greu examen. Indiferent de rezultatul examenului, el va rămânea definitiv în Australia. Este de prevăzut că îl vom vedea abia peste câteva decenii, când vom merge noi înşine în Australia. Întrebare: este acesta un motiv să nu îl conducem cu copiii, la aeroport, fiindcă şocul emoţional e prea mare ?

Cred ca ai vrut sa scrii necunoscut, cum reiese si din fraza. Da, probabil e bine sa-l obisnuiesti pe un copil inainte la inmormantarea unora care nu sunt rude. Pentru ca multi au un soc cand le moare cineva drag mai ales cand sunt copii, dar daca sunt pregatiti inainte e putin mai usor.

Fara suparare dar cam toate inmormantarile de la noi sunt sinistre.
Se boceste in disperare, uneori doar de dragul bocitului cu tzipete si alte cele.

Nu ai deloc impresia ca e o inmormantare de crestini.

Numai atmosfera in sine si poate teroriza groaznic un copil.

Cu explicatiile de acasa - fiecare copil sau om in general are gradul si ritmul sau de asimilare.

Poti sa-i dai explicatii si fara sa participe la o atmosfera care mai mult ca singur o va percepe ca sinistra.

Conteaza f mult si varsta copilului.

Australia,Madagascar,Kenia,orice...
Exemplul cu calatoria pe viata nu este bun;persoana este in viata,perfect functioanala,vorbeste,rade,gesticuleaza,este fericita poate ca pleaca,isi incurajeaza rudele etc...insa ce este mai important,chiar si dupa plecare,inca trimite semne ca EXISTA:telefoane,scrisori,cadouri.
Toti isi doresc sa comunice cu cei morti,numai ca sunt lumi care nu se intersecteaza,nu mai exista nici o legatura.De aici,disperarea celor vii care raman aici,ei nu vor mai avea nici un semn,nici o veste ci doar speranta reunirii.

Care este tabloul standard de la o inmormantare?
Locul persoanei de alta data,este luat de un cadavru care uneori arata horror,depinde de imprejurarile mortii,depinde si de calitatea tesuturilor celui mort,sau repeziciunea proceselor de descompunere.
Nu mai gesticuleaza,nu se mai exprima,nu se mai trezeste.Asta ii inspaimanta pe copii,este ceva serios cu care nu s-au mai confruntat,si nu ar fi bine sa se confrunte daca nu sunt mai mari de 10 ani!!!

Perfect adevarat.
Imi spunea cineva ca prima data a fost la o inmormantare la varsta de 13 ani si a avut multi ani dupa cosmaruri teribile, desi era vorba de o bunica pe care o vedea relativ rar, cam o data pe an.

Spunea ca pur si simplu nu ar fi vrut sa o vada in ipoteza respectiva, ar fi preferat sa nu o vada nicioadata in ipostaza respectiva, chiar daca stia ca murit, s-ar fi multumit cu amintirile de cand era in viata, nu era cazul sa treaca prin tot evenimentul horor si mai ales sa fie tarat de maicasa mereu la sicriu ca deh, "s-o tina minte pe bunica" (probabil de fapt sa vada satenii nepotii iubitori bocind pe langa sicriu - mai mult de spaima decat de jale probabil, ca la noi bocetele sunt la mare pret, in ciuda celor "2000 ani" de crestinism.)

10 ani e o varsta aleasa arbitrar - o inmormatare este traumatizanta la orice varsta, cu atat mai mult cu cat e vorba de persoane dragi, si daca acel copil nu cere in mod expres sa fie acolo dupa ce i se explica despre ce e vorba, nu e cazul sa fie tarat in baza ideii "sa vada el cum e cu viata si moartea".
Iar daca da semne ca nu mai vrea sa fie acolo si a doua zi, e mai bine sa stea acasa nu tarat din considerente sociale mai mult sau mai putin constiente sub pretexte sprituale: "cum, sa nu fie rudele acolo?? ce zice lumea??".

Eu nu văd diferenţa. Sufletele morţilor nu sunt ele "perfect funcţionale", având aceleaşi facultăţi pe care le aveau în timpul vieţii, dar cu capabilităţi noi ? Nu vorbesc, nu râd, nu comunică, vreţi să spuneţi că nu se mai recunosc oamenii unii pe alţii ? Nu sunt acolo speranţe de fericire, cu ce ar fi mai mare fericirea din Australia ?

Şi cam de ce semne aţi avea nevoie că EXISTĂ ? Nu ajung cele pe care le avem, în scrieri, în tradiţie, în liturgică ? Vreţi telegramă de dincolo "pe aici e OK, am o casă mai faină decât aveam, iar în plus nu am grijă că se strică acoperişul, copiii nu îmi sparg geamuri la fotbal, etc"?

Îmi face impresia că dv confundaţi persoanele cu materia din care sunt alcătuite trupurile lor. Jalnică la plecare, aşa cum a fost jalnică la venire. Ne naştem între fecale şi urină. În cazul unor asemenea confuzii, de acord, ar fi bine să nu asistaţi la înmormântări. Nici la naşteri.

Aminteşte-ţi, omule, că din ţărână eşti făcut şi că în ţărână te vei întoarce !

Nu-i problema,fiecare inmormantare imi aduce aminte de asta...

Diferenţa dintre optica dv şi optica mea ţine de premize. Mie nu mi se pare de loc că moartea înseamnă "dezintegrarea fiinţei umane". Ar putea fi eliberarea de condiţionarea trupului, dar asta e altceva.

Când unui căţel îi arunci coteţul îmbătrânit în care obişnuieşte să stea legat, oare el percepe asta ca "dezintegrarea fiinţei canine" ? Se poate să-i pară rău, câteva clipe, după coteţul lui. La rândul nostru, ne obişnuisem să asociem căţelul nostru cu coteţul "lui". Dar ce contează asta, dacă îl ştim mai OK, decât înainte, chiar dacă tot ce ne rămâne în faţa ochilor este un nenorocit de coteţ gol şi fără căţel ?

Asta este bine;eu in general nu pot sa ma abtin sa nu spun ce am de spus,insa nu am atat de mult tact ca altii,lucrez inca la asta!


Off topic:copiii trebuie educati in spiritul muncii,foarte bine faceti ca-i indemnati de pe acum sa se gandeasca la viitor;sunt o gramada de maturi care nu stiu sa faca nimic concret si practic mor de foame la propriu!
Eset adevarat ca unii absolventi de universitate sunt someri,dar asta nu poate fi o consolare in lipsa acestor studii,ba din contra,trebuie sa ne luptam cat mai mult pt existenta iar scolile nu sunt deloc de evitat !

Prima inmormantare de care imi amintesc a fost a unei rude, o matusa octogenara. M-a dus mama acolo, nu stiu de ce...
Am ramas cu amintirea vie, vie de tot, ca am intalnit ceva respingator, nebanuit de urat.
Am si acum o incruntare in mine cand imi amintesc episodul.
E unul din momentele cele mai neplacute din intreaga viata.
Iar atmosfera era jalnica. Un miros urat, femei cu conduita isterica, barbati care filosofau dincolo de intelegerea mea si care imi pareau caraghiosi, mama bocind si facindu-se urata (altminteri mama a fost mereu pentru mine, copilul, cea mai frumoasa fiinta din lume), o lume de-a dreptul oribila. Apoi, mai tarziu, nu pricepeam de ce aceiasi oameni care plangeau si jeleau, acum mancau cu pofta, radeau, se imbatau, vorbeau tot felul de nerozii... Totul tulbure, foarte...
Iar mortul... uh... un imens buboi umflat, o fata impietrita si galbejita, niste maini de ceara cu unghii urate, oribil...
Acuma, ca sunt mai invatat in rele, pot filosofa detasat sau pot mima adinca intelepciune fara sa ma simt prea derutat sau confuzat. Dar atunci cred ca eram total nepregatit pentru asa intalnire.
S-ar cuveni o educatie atenta pentru acest moment. Si, categoric, un copil e o fiinta mereu vulnerabila si imprevizibila in fata unor astfel de surprize de proportii.
Ca psiholog zic acum: de mor in curind, eu sper ca nu ma vor vedea copiii in cosciug. Vorbesc serios! As mai accepta, poate, de vor avea vreo 20-30 ani ...:) (acum au 2, 6, 12)
Chiar si atunci, as prefera sa ii scutesc de spectacol. N-au decat sa cunoasca moartea oamenilor din poze si din sala de anatomie patologica, la L.P., de voiesc. Zic si eu, nu va suparati...

Daca tot se doreste ca copilul de gradinita/scoala primara sa aiba experienta aceasta a inmormantarii si a mortii, atunci poate ar fi mai bine daca este dus la inmormantarea si priveghiul unui monah. Zic si eu, nu stiu. Ma gandesc ca una e cand mergi la priveghiul unui parinte gen Pr.Cleopa sau Pr.Papacioc care iti dau impresia ca sunt linistiti,luminosi, si alta e cand mergi la o scena cum a descris Ioan mai sus. Poate gresesc.

Ar fi bine sa se tina cont si de felul copilului, daca e mai sensibil, daca se tulbura usor. Daca e vb. de un parinte atunci as zice sa asiste la tot, insa per asamblu cred ca ar fi mai indicat sa mearga la priveghi/inmormantare, cand este mai marisor, macar in sa fie in generala.

In clasa a 10-a, cand aveam 16 ani, am fost la priveghiul si inmormantarea unei coelge de liceu care a murit intr-un accident grav de masina (soferul beat, ploaie,noapte, masina a cazut de pe pod, ea nu a purtat centura in spate etc.). Si Roxana, Dumnezeu sa o ierte!, era toata vanata pe fata si avea si zgarieturi, gatul era intr-o pozitie ciudata, caci era rupt-cuza mortii-. Pei, nu a fost prea placuta privelistea nici ptr. un adolescent, adult, ptr. un copilas nici atat.

Cand a murit vecina mea preferata, eram prin scoala primara, cls I-IV, mama m-a luat cu ea la priveghi si dupa ce s-a asezat jos langa rudele vecinei, mi-a zis sa imi i-au ramasn bun de la Margareta. Dar am ramas intr-un colt caci imi era cam frica sa ma aproprii de cosciug. Daca copilul nu e pragatit dinainte si nu i se spune cat de cat care e chestia cu moartea etc. nu e bine sa il iei cu tine, caci o sa fie o experienta ciudata ptr. el, daca nu horror. Iar da el nu vrea sa se aproprie sau vrea sa plece, sa fie lasat, caci moartea nu e frumoasa.

Personal nu am ramas cu traume, n-am avut cosmaruri, au fost experiente neplacute, insa nu m-au marcat. Insa nu a bocit nici o baba, nu s-a tras nimeni de par si nu s-a isterizat nimeni. A fost trist, dar nu am asistat la scene de genul prezentate mai sus.

Profesoara de religie din generala ne-a spus cam asa: sa nu plangem ptr. cei adormiti, ci ptr. noi caci am ramas in viata si nu suntem pregatiti ptr. a trece dincolo din cauza pacatelor. Cu cat ai mai multe pacate si esti impatimit, cu atat iti va fi mai frica de moarte, caci simti, de multe ori fara sa iti dai seama, ca nu esti pregatit.

Fiecare sa faca cum crede de cuviinta.

Acum imi dau seama ca in decursul vietii am asistat si la inmormantari frumoase, crestinesti, de cateva ori chiar inaltatoare. Sentimente de nedescris... Insa tot nu mi s-a sters inmormantarea aceea, prima.
Asadar, impresia asupra copilului poate fi puternica si negativa. Daca e o inmormantare cu adevarat crestineasca, asa cum sugera Laura mai sus, atunci poate ca e o experienta constructiva, da.

P.S. Inmormantarea mamei a fost luminoasa, de-a dreptul. Desi ploua. Si, lucru ciudat, cand a inceput sa cante corul (sotia mea a adus corul in care canta ea, un cor cu multi absolventi de teologie, o parte din corul care a cantat cu Tudor Gheorghe "Primavara" si celelalte...) au inceput, desi era amiaza si ploua, au inceput sa cante cocosii. Eu stateam in pragul bisericii (cateva clipe nu am mai rezistat inauntru) si auzeam cum se imbina cantecul corului cu glasul cocosilor care, izbucnind ici-colo prin curtile caselor dimprejur, ca o imensa stereofonie, parca nu se mai oprea... Minute lungi. Oare ii stimulase muzica din biserica?...

Atunci, pe fondul marii mele cainte fata de mama (nu am putut sa o ajut deloc in ultimele zile, cele ale agoniei si chinului, din spitale, unde a fost operata de 8 ori succesiv in cateva saptamani), mi-a scapat un gand amar: ce frumos ii inmormantam pe cei care ne-au iubit jertfelnic si pe care noi i-am chinuit toata viata... Ce frumos ii ducem la groapa pe cei carora le-am sapat-o noi cu mana noastra prin rautatea si egoismul nostru... Ma simt vinovat fata de mama, chiar si azi dupa aproape 10 ani de la mortea ei. Doliul meu inca nu a trecut. Este modelul deplin al femeii jertfelnice iar eu modelul deplin al fiului nerecunoscator, rasfatat si rebel. Dar am iubit-o mult pe mama. A fost cea mai frumoasa fiinta din lumea mea, mereu.

Ea isi dorise mereu sa aiba o inmormantare simpla, discreta, in biserica din satul unde s-a nascut, biserica inaltata de bunicul ei. Asa a fost, doar ca nu a fost discret ci a venit tot satul,in ciuda ploii. O iubeau mult oamenii pe maica mea, nu numai eu... Au slujit mai multi preoti, deoarece mama a dus ani la rand, in cateva biserici prin satele unde a fost invatatoare, copiii la biserica, saptamanal. In timpul comunismului a facut-o!
Ma iertati, m-am luat cu remuscarile si cu lacrimile... Ma iertati si va multumesc ca m-ati ingaduit.

E totusi o diferenta, una este sa-l conduci pe cel drag insufletit pe ultimul drum (cunoscand ca va ramane definitiv in Australia) si altceva este sa conduci pe ultimul drum un trup neinsufletit si descompus in unele cazuri. Impartasesc punctul dumneavoastra de vedere cum ca aceasta participare la inmormantare e o datorie a tuturor fata de cei dragi.

Raman la parerea ca un copil trebuie sa participe la inmormantarea celor dragi. Nu trebuie hranit cu imaginatii, ci cu realitati. Trebuie sa i se comunice ca bunica a murit si nu sa i se spuna ca a devenit inger, cum se intampla de regula.

Ce fel de datorie mai exact?
Legata de ce argument?

Realitatea fiind care? Ca de fapt bunica e un cadavru in descompunere?
Imaginatia? Ca s-a dus la Domnul?

Inger? Chiar asa se spune?
Ca a murit insemnand de fapt ca..?

Nu consider ca un copil trebuie sa uite de bunici in momentul in care acestia au murit. Biserica ne cheama sa ne luam ramas bun de la cel ce a facut trecerea la cele vesnice si prin cuvintele "veniti sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma". Datoria sta a-ti lua ramas bun macar prin participarea la slujba.

Realitatea ca suntem muritori.

Persoana decedata nu trebuie rezumata la un cadavru in descompunere, e in primul rand o persoana care se roaga pentru cei cunoscuti. Cel putin eu asa ii vad pe bunicii mei.

Sunt copii care confunda lumea ingerilor cu a noastra din cauza falselor explicatii cum ca bunicii au devenit ingeri.

Daca suntem realisti, vom recunoaste ca un contact cat mai timpuriu cu realitatea mortii nu garanteaza o depasire cu succes a acestui moment, intelegand-o desigur, ca maturizare si progres duhovnicesc. De asemenea, aceleasi lucruri nu sunt garantate nici de un contact cat mai tarziu si nici de astfel de "intalniri" repetate. Este un act personal, tainic, si de durata, modul in care persoana umana se raporteaza la moarte.

De aceea, in ceea ce priveste participarea copiilor la inmormantarea persoanelor dragi nu putem formula reguli general valabile. Depinde desigur, de varsta, de personalitatea, de modul in care parintii il pregatesc pentru acest moment, dar mai ales de calea in care Dumnezeu "ii atinge si ii misca" acestuia inima "in chip intelegator".

De fapt, spre aceasta trebuie sa ne si rugam Domnului, atat pentru noi insine, cat si pentru copiii pe care hotaram sa-i luam la inmormnatare: sa ne dea tuturor dragostea sa-i purtam in inima si in rugaciune pe cei adormiti, si sa nu pierdem acea ziditoare "amintire a mortii", aducatoare de smerenie si pocainta.

Acele "traume" de care ne temem in cazul copiilor, inima ranita prin pierderea cuiva drag, sunt vindecate de regula de trecerea timpului. Intelegerea duhovniceasca asupra mortii nu ne-o poate conferi insa timpul, ci numai Domnul.

Exagerati aici,nu am auzit nici un ortodox care sa afirme aceasta aberatie,ca mortii devin ingeri...insa am auzit acest non-sens inafara tarii,avand provenienta din alte religii desigur...

Se poata intampla ca aceste afirmatii nefondate sa fie raspandite de oameni care au carente serioase in cultura ortodoxa,insa exista o veste buna:ignoranta se poate vindeca prin cunostiinte ,nu prin colindatul in fata unui sicriu cu cadavru sau asimilarea unei atmosfere sinistre!!

La ce rezuma,in planul nostru fizic persoana decedata,daca nu la un cadavru aflat in descompunere?Daca nu mai este animat de suflet,ce este atunci daca nu un corp lipsit de viata?Mai poate fi vorba de aceiasi persoana pe care o stiai?Nici vorba!

De aceea,revenind la ale noastre,ar fi de dorit ca copiii si bunicii sa aiba o relatie frumoasa si stransa pe timp cat acestia mai sunt in viata,si nu sa se puna accent pe"datoria"de la inmormantare.

Sa fim seriosi, asta cu ramasul bun e o metafora mai mult, eu cel putin inteleg "ramasul bun" ca o chestie bilaterala, ori mortul nu poate raspunde.

E o realitate care are multe fetze.
Esti sigur ca un copil surprinde pe cea care trebuie?

Daca esti sigur de mantuirea lor, poate..
Si repet, te-ai intrebat cum percepe un copil situatia?

Ma cam indoiesc ca asta ar fi consecinta logica a unei astfel de afirmatii.
Oricum, e aiurea sa le spui ca "au devenit ingeri". E prima data cand aud de asa ceva.

Ca au plecat la Domnul, este o metafora mult mai frumoasa si mai ales, mult mai realista.

Si cred ca ar ajuta mai mult un copil o intelegere in acest sens, imaginea celor dragi cand inca mai erau in viata decat ultima imgine - cea a unui cadavru.

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ad.php?t=12113
Eu inca imi amintesc acest thread Alin!
Ba chiar mama respectiva a devinit ostila cand ceilalti i-au explicat ca nu are cum sa devina inger...
In fine,pierderea copilului este o cruce foarte grea pt cei ramasi aici!

Nici eu nu sunt de acord cu faptul ca niste copii sa participe la inmormantare. Pe mine, de cand ma stiu, ma duceau ai mei duminica la biserica si apoi la cimitir, la niste morti pe care nu ii cunoscusem niciodata, dar unde era pace, frumos si verde, ne rugam, aprindeam lumanari si mereu ceream sa fiu dusa in dreptul unei case de veci, cu geamuri de sticla, plina de jucarii, unde odihnea o fetita, Mona, care murise din cauza unei prajituri. Asadar, pentru mine, copil, cimitirul era un spatiu tare prietenos.

In rest, fusesem invatata de micuta ca toti oamenii pleaca de pe pamant intr-o zi, dar ca sufletele lor nu mor, imi placea slujba parastasului si, mai ales, coliva si pomenile de dupa, imi placeau dricurile cu cai negri si muzica de fanfara ce acompania mortul, imi mai spunea bunica mea ca o sa se duca si ea candva, dar eu sa ii aprind o lumanare si sa ii spun in gand problemele mele, ca, de acolo de unde va fi, ea ma va auzi si imi va da, dupa puteri, ajutor. Dar de dus la inmormantari nu m-au dus niciodata. Stiam din auzite tot ce se intampla acolo, dar de vazut nu vazusem niciodata. Era un mister total. Devenisem chiar foarte curioasa la un moment dat sa stiu ce se intampla acolo, ca tot vedeam in filme cum se desfasoara o ceremonie de inmormantare - fireste, catolica sau protestanta.

Ba chiar imi aduc aminte ca aveam vreo noua ani si ca murise o prietena de familie si noi ne-am deplasat cu totii in alta localitate, dar copiii toti au fost lasati acasa, in ciuda insistentelor noastre, care doream sa vedem o inmormantare pe viu. Vazusem doar pret de cateva secunde, pe furis, o moarta foarte frumoasa, care parca dormea, intr-o trasura si multa, multa lume. Atat.

Tot cam pe atunci sau putin inainte murise si strabunica mea, cea mai apropiata ruda care murise in copilaria mea. Imi aduc aminte dimineata in care bunica a primit telefonul, a izbucnit putin in plans, apoi s-a dus pe balcon sa se linisteasca si a imbracat o rochie neagra. A fost mohorata toata ziua, dar apoi si-a scos rochia cea neagra si a redevenit bunica mea, pe care o stiam eu. Clipele acelea au fost foarte importante pentru mine, pentru ca era, practic, in familia noastra, o intalnire marcanta cu moartea, prima pe care o percepeam si eu mai de aproape. Cu aceasta ocazie, doar observand comportamentul bunicii mele, in special, am inteles eu ce inseamna comuniunea cu cei adormiti si care este raportarea corecta la moarte (nu bocete si regrete, ci seninatate, credinta si rugaciune) si la cei adormiti.

Si la noi in familie exista ideea ca degeaba vii la inmormantare sa vezi mortul pe masa, daca in timpul vietii nu te-ai purtat cum a trebuit si am dezvoltat si eu dezgustul fata de parada la inmormantari, bocete, superstitii, manifestari exterioare ostentative si haine negre.

Cred ca primul mort pe care mi s-a ingaduit sa il vad a fost un preot batran care slujise intr-o biserica pe care o frecventam. Aveam vreo 10-12 ani, nu am retinut decat faptul ca era imbracat in haine preotesti, ca era alb la fata si ca mancam inghetata cand am intrat, cu multa teama si retinere, in tinda bisericii sa il vad pret de cateva secunde. Nu m-am speriat deloc, dar eram destula de marisoara.

Apoi, in copilarie, am facut cunostinta cu Pelerinul parintelui Cleopa, cu raiul si cu iadul din cartile lui si cu toate sfaturile acestea practice. Plus toate povestile despre morti pe care le auzeam la piata, din nenumaratele socializari ale bunicii cu diversi oameni. Apoi a intervenit si repulsia, si frica, si dezgustul... poate ca literatura si-a spus si ea cuvantul. Si multe inmormantari transmise in direct, dintre care cea de care imi amintesc cel mai bine a fost a P.F. Teoctist, ca au cantat "Hristos a inviat" cand l-au depus in spartura aceea de zid, iar inima mea a tresaltat atunci de bucurie, dupa mahnirea pe care o incercasem in fata TV-ului. Ma bucuram ca viata omului se termina cu "Hristos a inviat".

De abia in facultate, in primul an, am aflat despre latura sociala a inmormantarii, ca ar fi un prilej de manifestare a grijii fata de familia raposatului, cu care ne aflam in relatii formale, chiar daca nu am cunoscut niciodata mortul. Dar cum discursul acesta ni se parea a cultiva ipocrizia, nu am dat curs solicitarii de a participa la funeraliile unui profesor despre care doar auzisem cate ceva, numai ca sa fim bine vazuti de alti profesori.

Asa ca, dupa toate aceste tentative, la varsta de 20 de ani am participat pentru prima data la un priveghi crestinesc, al unui profesor pe care l-am iubit foarte mult si despre care am mai scris pe forum. Tot timpul cat a durat slujba, m-am uitat la el, ca eram si destul de aproape. Un mort frumos, care mi se parea ca s-ar putea ridica in orice moment ca sa isi tina lectia. Pe fata lui citeam, in acordurile Stalpilor, aceeasi demnitate si maretie pe care o avusese intreaga viata. Cu cat se apropia mai mult slujba de sfarsit, cu atat mi se dezvaluia, la lumina lumanarii si a trasaturilor mortului, taina nemuririi sufletului omenesc si certitudinea Invierii. La inmormantare nu am mai participat, imi fusese suficienta experienta din ajun.

Asa ca prima inmormantare la care am participat si eu a fost tot la 20 de ani, la cateva luni dupa aceasta experienta si luati cu arcanul de la facultate. Un mort vanat, respingator, foarte, foarte multa desertaciune, multa lume care mi se parea ca venise doar din obligatie sociala, discursuri rasuflate... Eram spectatori, nu rugatori. Nu m-a marcat deloc.

Apoi a urmat bunica mea, care, cu adevarat, se roaga pentru noi, in ceruri.
... o experienta foarte dura, pe care am putut-o depasi, in primul rand, cu ajutorul Domnului si al rugaciunii, dar si prin intermdiul tuturor roadelor pe care mi le-au dat trairile anterioare, din copilarie, cartile si, mai ales, credinta pe care mi-a insuflat-o ea. Dar nu ma mai pot raporta la cimitir asa cum ma raportam in copilarie. Simt o apasare, desi la mormantul bunicii ma pot concentra cel mai bine la rugaciune si as sta acolo ore in sir.

Dupa aceea, la urmatoarea inmormantare, a surorii unei colege, m-a ajutat Domnul de am descoperit latura de milostenie sufleteasca pe care o presupune participarea la inmormantare, de rugaciune pentru cel mort si de mangaiere pentru rudele ramase, dar nu in scop social, cum mai intalnisem inainte, ci crestinesc. Dar a durat destul de mult.



Eu nu mi-as lasa copiii sa participe la inmormantari... Se pot speria foarte usor. Imaginea vizuala marcheaza. Insa trebuie sa le fie sadita credinta de mici copii si invatatura Bisericii si sa aiba o corecta raportare sufleteasca fata de cei plecati dintre noi. Dar asta nu se poate fara un model in familie, de la care sa invete teorie si, mai ales, practica. Pentru asta insa nu e nevoie sa vada un cadavru pe masa, la varsta cand nu pot intelege anumite lucruri. Parintii stiu mai bine cand au atins aceasta putere de intelegere.

Consider ca ai scris un text foarte frumos, Ana-Maria. Foarte folositor. Foarte...
Iti multumesc!

Sa iti traiasca copilasii, frate Ioan Cezar! Apoi, da sunt de acord cu ce ziceti fratia ta si Alin; eu ca si copil eram speriat de ilustratiile cu drq din cartile lui ion creanga (bine au facut "marelui scriitor", probabil mason, ca l-au caterisit, stiau sfintitii ierarhi ce stiau), asa ca mai bine ca nu am vazut chipurile celor dragi morti din familia mea (ma refer la cei patru bunici, un unchi, etc.) cand eram mic. Ei s-au mutat la Domnul cand am intrat la facultate, deci...poate nu o sa credeti, dar m-am simtit neutru la inmormantarile respective. Si ca stare generala foarte bine, si afectiv detasat. De ce? Cerul stie. Si, repet, aveam 19 ani...

Alin, fiecare este liber sa-si creasca copilul cum crede ca este mai bine. Am deschis acest topic plecand de la faptul ca sunt parinti care incearca sa-si creasca copiii ca si cand in aceasta lume nimic rau nu se poate intampla. Si acest lucru insemna a-l creste intr-o lume falsa.

Este prea abstract ceea ce spui.
Poate ar trebui sa vii cu un exemplu concret care te-a marcat.

Oricum de aici si pana la a generaliza si a indica ca terapie participarea la inmormantari..trebui sa fie niste cazuri extreme.

Involuntar, copiii invata de mici, pe "pielea" lor ce inseamna boala, durerea, frica, legile fizicii (gravitatia, rezistenta materialelor) stiu ce inseamna sa piarda pe cineva drag (chiar daca doar temporar).

Ceea ce ii corupe mai tarziu este o educatie proasta iar terapia e mult mai complexa decat sugereaza topicul sau justificare ta pentru topic.

Iar masurile extreme - risca sa creeze caractere extreme si poate nu tocmai cele scontate.