cat de departe merge datoria fata de parinti?
 

Salutari tuturor. Apelez la acest forum pentru ca in ultimele zile ma confunt co o dilema morala agravata de anumite evenimente prin care trec. Pe scurt, am 21 de ani si ma gandesc sa-mi parasesc parintii cu prima ocazie care apare. Asta nu e ceva nou si nici neobisnuit, numai ca eu simt ca pur si simplu as prefera sa nu-i mai vad. Am suficiente motive pentru a-mi justifica dorinta si nevoia; am crescut intr-o familie dezbinata, in care bunicii se certau cu parintii, bunicul meu si mama se imbatau si astfel scandalul escalada. Tatal meu a fost incapabil sa rezolve problema si in schimb a facut o greseala care ne-a facut sa ajungem pe strada. Mi-am petrecut o treime din viata locuind cu bunicii in alt oras decat cel in care se aflau parintii mei. In ultimii 3 ani m-am mutat inapoi cu parintii, dar problemele nu s-au incheiat. Mi-am dat seama ca ei doi sunt persoane ilogice, care nu fac planuri si nu rezolva un conflict pe calea discutiei rationale. Mama are tendinte schizofrenice care s-au agravat in ultimul timp, si am ajuns sa-mi dau seama ca ii invinovatesc pe parintii mei pentru ca nu s-au comportat responsabil toata viata lor, si si-au distrus singuri sansele de a trai normal, incluzandu-ma si pe mine in acest circuit al distrugerii. Am ajuns sa ma simt batran la varsta mea. Mi-e frica sa mai stau langa mama mea, si nu vreau sa mai stau cu tatal meu care refuza sa-si analizeze lucid situatia. Stiu ca ei nu pot mai mult, dar asta nu ajuta pe nimeni. M-am saturat sa-mi fie frica, sa traiesc in nesiguranta, sa incerc sa le explic chestii pe care ei trebuiau sa mi le explice mie. In ciuda dificultatilor prin care am trecut, mereu am avut rezultate bune la scoala si niciodata nu am provocat probleme bunicilor mei. Pur si simplu simt ca in viata asta merit mai mult decat sa fiu nevoit sa fiu pentru parintii mei ceea ce ei trebuiau sa fie pentru mine. M-am saturat sa fiu posomorat tot timpul din cauza lor, si nu vreau sa-mi ratez viata pentru ca o sa trebuiasca sa am grija de ei in viitorul apropiat.
Asa ca am decis ca singura optiune echitabila ar fi ca eu sa plec de acasa cu prima ocazie, si sa le trimit lor o parte din venitul meu ca sa-mi platesc astfel datoriile formale fata de ei. Nu vreau insa sa mai stau alaturi de ei, si in asta consta dilema mea. Datoria mea din punct de vedere crestin merge atat de departe incat sa fiu nevoit sa-mi petrec restul vietii alaturi de ei? Ar fi un pacat daca i-as ajuta numai cu bani(in masura posibilitatilor mele), fara sa-i ajut fizic, moral? Nu de alta, dar dupa cum spuneam, simt si realizez ca nu prea s-au comportat ca niste parinti responsabili si prin urmare nu pot sa-i iubesc asa cum ar fi trebuit sa o fac. Greseliel lor repetate m-au facut sa ma departez de ei, si m-au afectat intr-o maniera aproape ireparabila. Nu pot sa spun ca sunt un om normal, nu dupa toate lucrurile pe care le-am trait si vazut de la varsta de 11 ani si pana acum. Ce-ar trebui sa fac?

Roaga-te f mult pentru parintii tai si inainte sa iei o decizie vorbeste si cu duhovnicul tau, spune-i de intentiile tale de a pleca si vezi ce-ti spune, Dumnezeu vorbeste prin gura duhovnicului.

Doamne ajuta.

Nu am un duhovnic. De altfel, daca Dumnezeu ne-a creat pe toti dupa Chipul si Asemanarea Sa, atunci as spune ca o persoana familarizata cu dogma si morala crestina are capacitatea de a oferi cel putin o parere relevanta privitor la o astfel de situatie. Exista vreun text religios scris pe tema datoriei copiilor fata de parinti, de pilda?

a cincea porunca

Un raspuns foarte elaborat, pe care nu l-as fi putut banui. De vreme ce am intrat pe forumul crestin-ortodox, se putea banui ca sunt si eu familiarizat cu cele 10 porunci. Am gasit insa ceva mai relevant despre asta aici http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro/?p=870
Totusi, la sfarsit scrie:
"Care sunt datoriile parintilor fata de copii?

Aceste datorii sunt, pe scurt, urmatoarele:

1) Sa-i iubeasca, sa se ingrijeasca de buna lor stare trupeasca, de hrana, imbracamintea si sanatatea lor, caci: “Daca cineva nu poarta grija de ai sai si mai ales de casnicii sai s-a lepadat de credinta si este mai rau decat un necredincios” (I Tim. 5, 8).

2) Sa le dea un mijloc de a castiga in chip cinstit cele trebuincioase traiului.

3) Sa le dea o crestere buna, pentru a-i face cetateni vrednici ai patriei pamantesti si ai patriei ceresti.
Temelia bunei cresteri a copiilor o pun parintii prin sfaturile si pilda vietii lor, laudand, mustrand si la nevoie chiar si pedepsind, caci: “Care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?” (Evr. 12, 7). Indeosebi, credinciosii trebuie sa se ingrijeasca de buna crestere a copiilor si in cele religioase si morale, dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel: “Parintilor, nu intaratati la manie pe copiii vostri, ci cresteti-i intru invatatura si certa-rea Domnului” (Efes. 6, 4). Invatatura si pilda buna a parintilor se intiparesc adanc in inima copiilor si-i deprind la viata cinstita."

Parintii mei nu au respectat aceste cerinte, care pana la urma tin de bunul-simt. Asta e de fapt dilema: eu trebuie sa respect integral datoria mea fata de ei, in conditiile in care ei nu si-au indeplinit integral datoria lor fata de mine? Logic vorbind, situatia asta nu ar fi echitabila.

Nu ti-e mila? Nu te gandesti ce o sa se intample cu ei daca tu pleci, tinand cont ca tu esti mintea lucida a familiei?
Nu-s in masura sa-ti spun: da, du-te si stai separat sau ramane impreuna, tu stii mai bine care-i situatia familiala. Totusi, in cazul in care te hotarasti sa locuiesti separat, ti-as sugera sa nu pleci certat, sa faci cumva ca ei sa fie de acord cu decizia ta, sa inteleaga ca e mai bine asa si ca separarea nu inseamna ca rupi orice legatura cu ei, sa te ingrijesti ca tatal tau sa fie atent ca mama ta sa-si ia medicatia, ca sa-si tina afectiunea sub control si atunci poti sa pleci si tu linistit.

Frumos raspuns, Ioana. Se intelege ca mi-e mila, dar fata de ce? eu nu pot sa le spun cum sa-si organizeze viata, niciodata nu m-au ascultat. Nu as putea decat sa-i ajut material, altfel fiecare om si cuplu e responsabil de modul in care isi traieste/traiesc viata. In plus, de mine cui ii e mila? pe mine cine o sa ma ajute? Daca stau sa pun lucrurile in balanta, imi dau seama ca bunicii mei mi-au fost mai mult parinti decat parintii propriu-zisi. Si vreau sa plec ca sa nu ajung ca parintii mei. Nu vad cum as putea indrepta lucrurile, dar pot sa o iau de la capat, si sa-mi fac propria mea familie, evitand greselile pe care le-au facut ei.

Arthur, ai 21 de ani, ai tot dreptul de a-ti urma propria viata separata de parintii tai, fiindca nu mai esti copil. In Romania tinerii stau cu parintii cel putin pana se casatoresc, sau si dupa, in cele mai multe alte tari tinerii se muta din casa parinteasca la 18 ani.

Totusi nu ai niciodata, indiferent de varsta pe care o ai, dreptul sa iti jignesti parintii sau sa le faci rau. Le datorezi respect si, cand sunt batrani si nu se mai pot ajuta singuri, ajutor. Asta nu inseamna ca trebuie sa intri in certurile lor si sa incerci sa ii impaci. Daca nu poti, te retragi in liniste si iti vezi de viata ta.

Si bineinteles, ai obligatia de a te ruga pentru ei cat traiesc, dar si dupa ce se duc la Domnul.

De asemenea, respectul pe care il datoram parintilor nu se raporteaza la cat au facut ei pentru noi, ci la faptul ca ei ne sunt parinti, pur si simplu. Daca ei n-au facut nimic pentru tine nu inseamna ca tu nu mai ai obligatia sa faci nimic pentru ei... Dar din nou, asta nu inseamna ca si viata ta trebuie sa devina un haos.

Ok, am inteles asta, eu doar ti-am sugerat sa nu pleci certat, ci pe cale amiabila. Si eventual spune-le de pe acuma ca ai dori sa locuiesti separat intr-un viitor apropiat, nu ii pune in fata faptului implinit: "mama, tata, maine ma mut de acasa".

Cred ca ti-ai definit gresit problema.
Daca familia este disfunctionala, foarte probabil ca tu nu esti singurul lucid si logic de acolo, ci ai si tu propriile probleme.
In primul rand oamenii NU sunt rationali, logici.. De aceea pretentia ca parintii tai sa trateze situatia rational nu este realista. Orice minunata strategie ai gandi pentru ai tai, se va clatina la prima emotie, frustrare etc.. (si tu functionezi la fel).
In al doilea rand, desi inteleg (sau incerc sa inteleg) ca este greu sa te dezvolti in asa mediu, gandeste-te ca acum esti un om matur si esti responsabil de modul in care te simti. Nu exista sa spui :"ei ma fac sa ma simt astfel!" Ceea ce traiesti iti apartine, poti controla... Imi este greu sa-ti explic acest lucru (eu l-am aflat intai intuitiv). Nu esti responsabil pentru starea de familie, nu este in puterea ta sa o schimbi. Nu-ti asuma vinovatie (ca nu poti sa-i ajuti, de exemplu). Nu ii invinovati pe ei pentru ceea ce nu sunt (pentru ca nu se ridica la inaltimea ideii tale despre familia ideala). Intelege aceste lucruri si incearca sa te debarasezi de toate trairile asociate acestora. Vei gandi mai clar.
In al treilea rand, daca vrei sa-ti depasesti frustrarile, aversiunea, revolta etc.. incearca sa-i intelegi pe fiecare in parte. Pune-te in situatia fiecaruia, incearca sa intelegi cum se simte fiecare, ce dorinte are, care e sursa frustrarilor etc.. Dar nu ii judeca, nu incerca sa schimbi, ci doar fa tot posibilul sa ii intelegi pe fiecare si felul in care relatia a ajuns astfel. Gandeste-te ca si ei au pornit de la o stare de relativa "normalitate".
Daca ii intelegi, nu numai ca ii vei putea accepta si iubi, dar vei invata foarte multe lucruri despre tine. Gandeste-te ca tu nu ai cum sa fii foarte diferit. Dar ai sansa sa identifici in tine patternuri disfunctionale, daca-ti cunosti parintii (adica nu vei face aceleasi greseli. Iar greseala nu incepe cu actiunea, ci cu lucruri m delicate, pe care poate nu le-ai identificat in parinti).
In opinia mea nu conteaza foarte mult daca pleci sau stai cu ei. Nu cred ca multi parinti chiar se asteapta sa primeasca suportul consistent din partea copiilor.
Dar cred ca conteaza enorm relatia ta cu ei. Indiferent unde esti, daca tu ii intelegi, iti pasa, ii iubesti, ei simt aceasta si in final cred ca aceasta este adevarata recompensa a unui parinte (daca nu sunt ff naiva).

PS acum am observat numele de user. Ma mir ca mai citeste cineva Dickens... Sper ca nu esti troll :)))

Hm, ratiunea iti spune una, da' inima, bre, inima ce-ti spune ?
In alta ordine de idei s-ar parea ca deja ai luat o decizie, asa ca, fii barbatul(care te crezi a fi) si asuma-ti raspunderea deciziel luate.
In rest, ii doar lalaiala de dragu' lalaielii...

Indiferent de decizia pe care o vei lua, informeaza-te din timp, pentru a nu repeta si tu aceleasi greseli pe care le-ai vazut la parintii tai.




Capcanele in care cad parintii in relatia cu copiii


De asemenea, trebuie sa stii ca, daca rezolvam duhovniceste incercarile vietii, castigam un aliat mai puternic decat toti imparatii pamantului: pe Dumnezeu. Incercarile vietii nu i-au convins pe parintii tai sa alerge la Dumnezeu. Ai putea sa fii tu acela care face acest lucru. Chiar daca la inceput iti va fi greu, merita.

Mai intai roaga-te pentru tine, pentru iertarea pacatelor tale. Apoi cauta un duhovnic si, dupa ce ti-ai notat toate pacatele mari si mici, dupa Indreptarul de spovedanie, spovedeste-te. Daca poti sa petreci catva timp la o manastire, e mai bine. Pune in viata ta bazele unei vietuiri crestine si atunci vei reusi sa faci altceva decat ceea ce ai vazut la parintii tai. S-ar putea sa te imite ei pe tine.

Asculta de sfatul duhovnicului
 

Nu pleca suparat si fara sa spui nimic ,nu te gandi doar la tine. Si ei au nevoie de ajutorul tau.Parintii nu ii alegem ii avem pe cei care ni i-a dat Dumnezeu.Fara ajutorul lui Dumnezeu nu facem nimic.Roagate mult,mergi la duhovnic(cauta daca inca nu-l ai),spovedestete si Dumnezeu are grija sa le aseze pe toate in viata noastra.

Parerea mea este ca nu trebuie sa iti parasesti complet parintii chiar daca locuiesti in alta parte. Sa pastrezi legatura prin telefon sau vizite (depinde de deschiderea si energia ta de a depasi conflictele) si daca se imbolnavesc sau au nevoie de tine sa fii langa ei.
Faptul ce esti ceea ce esti se datoreaza in mare parte lor si chiar daca nu datorezi nimic (in cazul unui strain) tot e frumos sa fii alaturi.
Ca sa nu mai spun ca viata are un mod ironic de a ne intoarce serviciile sau deserviciile realizate.

Părinţii nu trebuie să fie o povară pentru copii. Dacă te simţi înstare să te întreţii singur şi să câştigi suficient pentru a-ţi plăti o gazdă şi tot ce este necesar traiului tău nu văd de ce nu ţi-ai lua viaţa în propriile mâini. Dacă legătura cu părinţii este momentan deficitară încearcă să ai o relaţie cu Dumnezeu prin biserică şi duhovnic, roagă-te pentru ei şi dacă poţi (dar numai dacă ai în plus) ajută-i şi material.
Ei se vor descurca oricum. Tu ai viaţa înainte şi se pare că vrei să trăieşti altfel ceea ce nu este rău.
Părinţii rămân părinţi oricum ar fi ei buni sau răi şi fac parte din viaţa ta. Sunt ca rădăcinle unui copac. Fără rădăcini copacul se usucă.
Îţi doaresc DRUM DREPT sngur printre străini sau lângă părinţii tăi aşa cum sunt ei.
Nici una dintre cele două căi nu este uşoară dar tinereţea este un atu serios.
Dumnezeu să te ajute şi să te lumineze.

Cred sincer că încă ești un copil, iar prin dilema pe care necuratul ți-a strecurat-o în minte, el(necuratul) vrea ca tu să ai impresia că ești matur și astfel să vă distrugă pe toți.
Tu vrei să pleci din revoltă, nu pentru că ești nevoit, nu pentru că ai fost chemat, nu pentru că ai o nouă slujbă mai plătită; din ură.

Atenție!
Asta e viața pe care ți-a pus-o Dumnezeu în față ca s-o trăiești, iar revolta ta se adresează astfel lui Dumnezeu; mai mult: considerația ta către părinți ar trebui să fie similară cu cea a fiecărui om față de Creator, pentru că de la părinți avem lumina ochilor și de la Dumnezeu.

Din cuvintele tale se vede foarte clar că ai o instrucție beton și ești inteligent, iar pentru asta eu nu cred că părinții tăi nu au merite, însă din cauza asta s-ar putea ca tu să găsești încurajare în măsuri raționale mai mult decât în ajutorul lui Dumnezeu; copil fiind însă, cauți să nu te acuze nimeni și de aceea cauți aici sprijin pentru măsurile raționale pe care ești tentat să le iei împotriva sufletului tău.
Adevărat îți spun: de ceea ce te ferești te va urmări mereu; ceea ce te revoltă la ei te va caracteriza mai târziu, iar cel mai nimerit ar fi să te împaci cu situația ta și să-i ajuți așa cum ei nu te-au ajutat. Asta îți dă Dumnezeu să trăiești; ăsta e destinul tău.
Părerea mea= sfatul meu.


P.S. Ai un vocabular ales și eu simt că tu exagerezi ”pictându-i” pe ei în culori negre.

Parerea mea este ca trebuie intai sa te impaci cu tine insuti... Trebuie sa iti gasesti un duhovnic si sa discuti problema, sa te curatesti prin spovedanie si Impartasanie si abia apoi sa iei o decizie... Trebuie sa vezi lucrurile si duhovniceste... nu doar rational. Sunt parintii tai, dar daca acestia de departeaza de Dumnezeu lucrurile se schimba. Nu ma simt in masura sa iti dau eu sfaturi dar cel mai bine este sa te analizezi pe tine, sa te speli de greseli si abia apoi sa vezi greselile lor... Trebuie mai intai sa vedem barna din ochiul nostru si abia apoi pe a celor de langa noi...
O sa vezi ca daca procedezi asa, Dumnezeu o sa aiba grija sa se rezolve toate problemele.
Posteste, roaga-te si curateste-te iar restul vin de la sine.
Domnul fie cu tine!

1. Cauta-ti urgent un duhovnic si sfatuieste-te cu el.

2. Indatoririle copiilor fata de parinti sunt complexe si nu depind de modul in care parintii au gestionat relatia cu proprii copii (respectul fata de parinti este neconditionat, indiferent daca sunt cei mai mari criminali, parintii raman tot parinti). DAR, in anumite circumstante, dupa o convorbire cu duhovnicul, esti indreptatit sa iei, fizic, i distanta fata de ei, FARA insa a pierde legatura.

In tot cazul, nu uita ca principala noastra datorie este sa ne rugam, INAINTE DE ORICE (proetenta, casatorie, serviciu, plata facturilor etc) pentru mantuirea si sanatatea parintilor nostri.

Apreciez incadrarea in tiparul "adolescentului rebel", dar intentia mea, care este mai degraba urmarea unei nevoi de autoconservare a sanatatii mele mentale, nu pleaca din ura. Ura e un sentiment foarte puternic. Admit prezenta unei mari dezamagiri si a dispretului, dar nici ele nu constituie motivatia mea. Referitor la instructia mea si rolul parintilor, pot spune ca insusi tatal meu a recunoscut zilele trecute ca nu stie la ce facultate sunt, desi nu am tinut informatia secreta. E doar un exemplu ilustrativ.
Pe langa toate acestea, trebuie spus ca intentia mea nu e aceea de a-mi abandona familia. Nu sunt nerecunoscator, doar ca nu vreau sa fiu nevoit sa repar o viata traita in greseli. Nici macar nu sunt cununati la biserica(desi eu am sprijinit ideea de a o face in prezent), deci in termeni religiosi nici nu suntem o familie.
Nu sunt matur, nu stiu ce voi face exact(nu am sustinut altceva), si nu simt ca necuratul ma controleaza- as prefera sa renuntam la imaginile socante in prezentarea situatiei. Nu suntem la pro tv aici. Tot ce vreau in viata asta e putina liniste. O merit, mi-am castigat dreptul la ea. Iar familia mea nu o sa-mi ofere asta niciodata.

Un mesaj ca o mangaiere. Iti multumesc.

"Atenție!
Asta e viața pe care ți-a pus-o Dumnezeu în față ca s-o trăiești, iar revolta ta se adresează astfel lui Dumnezeu;"

Ce-mi place cum suna asta. Deci, tine minte, trebuie sa ramai vesnic in casa parintilor tai, sa incerci vesnic sa-i aduci la ratiune, sa fii acolo sa transmiti mesajele de la unul la altul, sa fii antrenat in toate deciziile lor (chiar cele mai haotice) si sa nu poti face nimic, dar sa stai cu ei in casa si sa suferi si tu, ca asa ti-e scris (dupa parerea unora) si nu ai voie sa fii fericit nici sa ai un control asupra vietii tale.

Ce imi place mie ce experti sunt unii. Habar nu au cum ar reactiona ei in situatia ta. Ei zic mersi de parintii si viata pe care o au ei, sunt fericiti si au dreptul sa te culpabilizeze pe tine care nu ceri decat sa traiesti o viata normala.

Cum iti spuneam si in mesajul privat. Poate acest moment este cheia catre Imparatia Cerurilor, pentru schimbarea totala a vietii tale. Poate asa vrea Domnul sa te cheme catre El, pentru ca te iubeste si pentru ca esti unul din fii Sai iubiti. Incearca sa vezi din perspectiva Lui lucrurile...

Si eu sunt sigura ca nu le vei intoarce spatele parintilor tai, se vede din preocuparea ta. Daca nu iti pasa de ei, si te gandeai doar la tine, cum ti-a zis cineva pe forum, nici nu-ti mai punea problema, nu ne mai intrebai pe noi. Iti doresti ca lor sa le fie mai bine, si faci eforturi pentru ei, dar ai obosit sa lupti.

Si da este matur, nu doar vrea sa para, cred ca greutatile te maturizeaza, cu ce drept putem noi sa-i spunem ca nu e, fara sa-l cunoastem? Doar ca si-a varsat oful si si-a deschis inima in fata noastra?

Doamne ajută!
Dar de ce luarea acestei decizii îţi pare o dilemă morală? Mie-mi pare că n-are nicio legătură cu morala decizia de a-ţi muta domiciliul... de vreme ce intenţia ta este aceea de a-ţi ajuta în continuare părinţii. Cred că eşti chiar dator să pleci, să-ţi întemeiezi o familie proprie, potrivit cuvântului biblic: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa...". Aşa cum ştii şi tu cu siguranţă (din modul în care te exprimi, mi-am dat seama că eşti o persoană foarte inteligentă), verbul "a lăsa" din acest text biblic nu are sensul de "a abandona", ci doar de a pleca într-un alt loc.
Este normal ca, după o anumită vârstă, să pleci din casa părintească, iar în situaţia pe care ai relatat-o, această decizie cred că ar trebui luată cât de repede posibil. Nu-i ajuţi cu nimic pe părinţii tăi prin faptul că eşti fizic lângă ei, atât timp cât ei refuză să-ţi ia în considerare opiniile, refuză să se lase ajutaţi.
Porunca a V-a nu cere cinstirea părinţilor prin ratarea propriei vieţi şi a carierei, ci doar îngrijirea lor, dragostea faţă de ei. Nu-ţi sacrifici părinţii prin faptul că pleci în altă parte, aşa cum procedează orice tânăr care hotărăşte să-şi întemeieze propria familie, sau să intre în monahism (în funcţie de vocaţia fiecăruia). A, Dacă părinţii tăi ar suferi din cauza absenţei tale, dacă te-ar ruga stăruitor să rămâi lângă ei şi tu i-ai părăsi, atunci, într-adevăr, atitudinea ta ar constitui o gravă încălcare a principiilor morale creştine.
În schimb, dacă părinţii tăi sunt obişnuiţi ca tu să locuieşti separat (spui că ai fost crescut de către bunici), înseamnă că mutarea ta într-o altă locuinţă nu-i va afecta psihic, afectiv, ci le va fi indiferentă. Probabil că ceea ce pentru tine constituie o dilemă morală este, din perspectiva părinţilor tăi, un fapt normal: decizia băiatului de a-şi lua viaţa în propriile mâini.
Precizez că mi-am format această opinie exclusiv pe baza relatării tale. Presupun că situaţia din familia ta este mult mai complexă, iar tu n-ai avut cum s-o explici în doar câteva rânduri. De aceea, este posibil ca ideile mele să fie incorecte, chiar dăunătoare pentru tine. Te rog să citeşti şi să analizezi cu simţ critic mesajul meu şi toate celelalte răspunsuri pe care le vei primi pe forum, pentru că niciunul dintre userii de aici nu te cunoaşte personal şi, în plus, este dificil să-ţi dai seama, fără să-i cunoşti pe interlocutori, cât de multă dreaptă socoteală are fiecare. :)

Dumnezeu să fie cu tine! Şi, dacă mai ai examene, mult succes în sesiune!!
Ai toată viaţa în faţă! Nu pierde nicio ocazie de a te dezvolta pe toate planurile existenţei, evident, fără a neglija datoria de a-ţi ajuta material părinţii, atât cât poţi şi tu.

Domnul cu tine!

Subscriu :)

Asa cum s-a mai scris, nu cred ca e rau faptul ca vrei sa te separi de parintii tai (daca motivatia este cea pe care ai expus-o mai sus), cu toate ca in ziua de astazi lucrul acesta este extrem de dificil din punct de vedere financiar. Vrei sa ai propria viata, sa nu mai asisti la tot ce se intampla acasa, lucruri care te mahnesc profund. Este de dorit pe cat poti sa nu ii judeci, caci de multe ori in ceea ce judecam in aceea cadem. Poate acum ti se pare de neconceput aceasta idee, insa timpul schimba multe evidente, iti spun asta din proprie experienta.

Nu gasesti niciun motiv pentru care sa ii apreciezi pe parinti, dar sa te gandesti macar la hotararea lor de a te pastra, de a nu te omori. Mama ta te-a purtat noua luni in pantece si apoi a trecut prin dureri care nu au echivalent cu nicio alta durere (din experienta), ca tu sa vii pe lume. Macar pentru asta, poate si pentru lunile in care nu au dormit noaptea...si ar mai fi...Raul pe care ti l-au facut parintii tai, nu cred ca a fost un rau cu intentie, din nefericire au cazut si ei victime unor patimi si nu au reusit sa se ridice singuri. Multumeste lui Dumnezeu ca esti ceea ce esti si ca mediul nu te-a afectat mai mult. Poate toata aceasta situatie te-a facut mai puternic, mai motivat, mai pregatit pentru viata. Nu sunt parintii perfecti dar sa stii ca sunt parinti si mai rai decat ei.

Din recunoașterea ta că ești un tip rebel eu deduc că această personalitate de rebel este în pericol de a-și pierde din statutul său forte cu care tu te-ai obișnuit și de aceea simți că ești în pericol de a te schimba; de aceea spui că-ți pierzi ”mințile”(de rebel) care ție-ți plac. Asta e dovada că te maturizezi și nu-ți convine.

Mai spui că nu ura, ci disprețul este prezent în sufletul tău, ceea ce e mai grav pentru că disprețul include și o superioritate orgolioasă pe care ți-o arogi senin, iar dezamăgirea eu o consider ca rezultat al unor dorințe fierbinți nerealizate; totuși, dorințele și așteptările tale născute-n suflet, dar nerealizate, confirmă dpmdv că părinții tăi au capacitatea(inteligența, instrucția, profesia...?) de a acoperi și justifica așteptările și dorințele tale.
Oare greșesc dacă apreciez că aveți un nivel de cultură similar(raportat la vârstă)?

Se vede din cuvintele tale că tânjești după iubire, dar pe care tu ai obținut-o totuși(cred eu) din cărțile beletristice, ca dovadă ”nicul” tău.
N-am spus (cum remarca cineva) că trebuie să stai acolo, ci am spus că trebuie să-ți protejezi sufletul de resentimentele care, din cauza inteligenței și a orgoliului, ajung să pună stăpânire pe sufletul tău; ceea ce-ți spun eu ai găsit evocat în romane, nu-i așa? Te doare că nu vezi iubire între ei, dar pentru că tu ești conștient de asta se cuvine ca tu să le-o ”returnezi” chiar și cu lezarea rebelului din tine; asta ar însemna ruperea lanțului genetic ereditar.
Repet: dacă tu pleci cu resentimentele de care ai vorbit, vei avea același tipar.
Iubește-ți părinții!
Dacă nu-i vei iubi, ce satisfacție ai putea avea?
Dacă-i vei iubi, vei fi fericit.

Ai primit sfaturi foarte bune: în primul rând caută și vorbește cu un duhovnic, chiar dacă nu crezi el te va convinge; găsești la orice mănăstire.


P.S. Nu cred că ai citit pe SN Lazarev- 1 ”Sistemul autoreglării câmpurilor”.
Explicații, dialoguri și exemple despre boli, nenorociri, destine bazate pe relația cauză-efect.

Stimate Demetrius, intuiesc ca esti mult mai in varsta decat mine, si cu toate acestea observa ca depistarea ironiei nu e punctul tau forte. Am spus foarte clar "apreciez incadrarea", nu am spus ca sunt sau ca o recunosc ca fiind valida. In plus, nu am cum sa fiu rebel, pentru ca profilul presupune anumite trasaturi pe care ei nu le am. Sunt prea lucid, responsabil si rational pentru a fi si rebel. Si cred ca e evident ca un "rebel" care se respecta nu s-ar intreba niciodata care sunt responsabilitatile lui in raport cu o situatie data, pentru ca a fi rebel presupune a evada din cercul constrangerilor si responsabilitatilor. Un rebel e egoist prin definitie, nu se gandeste la altii. Eu ma gandesc- altii nu se gandesc la mine.
*** Am uitat, cred, sa precizez faptul ca problema acestor ultime zile rezida in faptul ca mama mea a plecat de acasa, tata e innebunit pentru ca nu stie unde e, iar mama se pare ca vrea sa se desparta de el, chiar daca in zilele dinainte sa plece nu se certase cu el. Totul era normal. Cred ca decizia ei brusca se leaga de conditia ei mentala. Presupun ca nu si-a luat medicamentele si asta ii afecteaza judecata. Am mai trecut printr-o astfel de criza cand aveam vreo 13 ani. In prezent Eu am de trecut niste examene importante zilele astea, iar ei se apuca sa se comporte in felul asta, ceea ce o sursa continua de stres pentru mine.
E ca si cum, indirect si inconstient, ar vrea sa distruga viata propriului lor copil. Ma rog doar sa-mi pot lua examenele si sa plec o perioada la bunica. Ei pot sa faca ce vrea, de vreme ce pare clar ca sunt guvernati nu de ratiune si responsabilitate(inclusv crestina), ci de forte irationale asupra carora nu am nici o influenta.
Multumesc celorlalti pentru mesajele de sprijin....

Intr-adevar ar fi bine sa-ti gasesti un duhovnic bun, care sa te si inteleaga, o sa gasesti mangaiere si in acelasi timp o sa inveti sa-i ierti. Asta este important, sa intelegi ca actele lor irationale cum le vezi tu sunt simptoame (pe care ne e greu sa le intelegem), dar in felul asta se exprima suferinta lor... Accepta-i asa cum sunt. Impaca-te cu ei si cu tine. Intr-un fel poate te consideri vinovat ca nu ai reusit sa faci ceva pentru ei, dar nu e din cauza ta.

Ai grija ca in relatiile pe care le vei avea sa nu incerci sa repari ceea ce nu ai putut face cu parintii tai (de exemplu ai putea cauta fete cu probleme ca sa incerci sa li le rezolvi tu, sau sa te pui in situatii complicate). Maica Siluana tine un seminariu despre iertare, sa te uiti daca vrei pe site-ul dansei. O sa te simti eliberat si o sa poti fi in sfarsit fericit. Altfel, dupa parerea mea, chiar daca nu mai stai cu ei, o sa te gandesti tot timpul la problemele familiei tale (ti-o spun din experienta). O autoanaliza poate sa-ti aduca mult bine.

Mă bucur și vă doresc tuturor toate cele bune pentru sufletele voastre după Voia Lui.

Ai dreptate în privința ironiei pentru că recitind mesajul meu tot n-am găsit-o, la fel ca atunci când l-am scris.
În orice caz, îmi cer iertare pentru ceea ce ai simțit tu ca fiind ironie.

Uite articolul de azi... Cred ca ti se potriveste... Aici gasesti cel mai bun sfat.
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ii-136358.html
Domnul sa te ajute!

Am gasit ceva bun de la Maica Silana. S-ar putea sa va intereseze :) Despre parinti si copii, si chiar a pus cineva in a doua dintre inregistrari o intrebare asemanatoare cu cea din postare:

http://maicasiluana.blogspot.fr/

va multumesc, pe moment am rezolvat dilema.

Iti recomand sa citesti aceasta carte: (Arsenie Boca) Tinerii, Familia Si Copiii Nascuti in Lanturi

Esti ortodox?

Ai precizat ca parintii tai nu sunt cununati religios. Daca este asa, atunci aceasta este cauza principala ptr. neintelegerile din familie. Apoi, daca nu s-au cununat, spovedania,impartasania,slujbele,rugaciunea sunt absente. Alta cauza ptr. neintelegeri.

Copilul poate sa se roage ptr. parinti. Rugaciunea are mare putere, chiar daca nu se rezolva 100% problema, o ameliorare tot o sa existe. Tu trebuie sa devii un crestin practicant, apoi, prin tine, si ei te vor urma. Duhovnicul nu poate lipsi din viata unui crestin.

Daca sa te muti sau nu, nu iti pot spune. A te muta nu este ceva gresit. Ai 21 de ani, nu 15.

Si eu am o problema similara, cu mici diferente, si inca este nerezolvata, asa ca nu iti pot da prea multe sfaturi concrete, caci nici eu nu prea stiu cum sa manuiesc problema mea. Nu pot sa iti detaliez situatia mea, aici pe forum, caci mi-am invatat lectia, insa daca vrei iti pot povesti pe privat.

Sper sa reusesti in tot ceea ce ti-ai propus si sa fie totul bine. Dar nu uita, fara Dumnezeu nu poti face nimic si orice ai construi se poate prabusi intr-o secunda.

Maica Domnului sa te ocroteasca!

Sunt practicant, in sensul ca merg la biserica o data sau de 2 ori pe luna. Stiu ca mai ai multe de facut, dar sunt pe cont propriu si fac progrese treptat.
In privinta parintilor, in ultimele 2 saptamani mama l-a parasit pe tata si acum se pare ca traieste cu amantul. In ceea ce-l priveste pe tata, mi-a marturisit ieri ca atunci cand era tanar a scuipat pe icoana pentru ca Dumnezeu nu-l ajuta sa-si gaseasca pe cineva. I-am sfatuit deja sa se spovedeasca, dar cred ca va trebui sa insist mult si bine. Si eu trebuie sa o fac, dar nu am ajuns sa am pacatele lor. Mi-e greu sa-i fac sa-si rezolve problemele pentru ca, asa cum spuneam, ei nu ma asculta aproape niciodata.

Din experienta proprie.
Luam duh de rugaciune prin slujbele de la Biserica si punem pe Domnul si Maica Domnului intre noi si parinti ca El ne-a pus impreuna si nu greseste nicodata.
Orice sfat si ajutor prin cuvant vrem sa le dam , sau vrem sa facem impreuna cu ei trebuie rugat mai intai , pus inaintea Parintelui si a Maicii Sfinte .Cu nadejde ca aceasta cruce a parintilor aduce roade foarte mari.Din experienta zic.E foarte bineplacuta Domnului cum zice si Sf Ap Pavel.
Sigur tu trebuie sa ai lucrarea ta interioara numa sa ii iei si pe ei in rugaciuni si cuvantul lor pe cat poti sa incerci sa faci un numitor comun cu al tau si al Bisericii ( duhovnicului Scripturii Sf Patinti ) de care trebuie in primul rand sa ascultam toti.
Nu esti rebel.