Mircea Eliade - un credincios fara Dumnezeu?
 

Domnul Razvan Codrescu spune intr-un articol intitulat MIRCEA ELIADE – «CREDINCIOSUL FARA DUMNEZEU»?

"…Mircea Eliade este un minunat “maestru” pentru cei care nu cred in nimic, dar sint dispusi sa acorde credit la toate. El a descoperit – sau mai degraba a perfectionat – metoda prin care se poate face prin universul religiilor un soi de turism rafinat. Multi isi inchipuie ca au nimerit-o, cu ilustrul savant, pe calea “initierii”, ba inca a unei initieri extrem de comode (pentru ca nu solicita nici o angajare reala), extrem de profitabile (pentru ca-ti pune la indemina niste cunostinte insolite, cu care poti epata oricind, daca nu-ti lipseste o anume abilitate) si extrem de complexe (pentru ca acopera de-a valma si religiosul, si miticul, si magicul, fara nici o discriminare valorica).

Pe Mircea Eliade termenul insusi de religie il cam incomodeaza, preferind sa vorbeasca mai degraba despre “credinte religioase” si “idei religioase”. Un scrupul stiintific, se va spune. S-ar putea sa fie asa. Dar tocmai prea multele “scrupule stiintifice” ajung sa te puna pe ginduri, caci se intra deja, cu fenomenul religios ca fenomen intre alte fenomene, in cercul vicios al stiintei, unde orice fenomen studiat se modifica potrivit intentiei cercetatorului si potrivit instrumentului sau metodei cu care se face investigatia, si unde ramine mereu un rest de incertitudine, un principial semn de intrebare, lasind deschisa perspectiva pozitivista a “progreselor” viitoare. Orice om religios (si chiar orice om nereligios de buna-credinta) stie insa ca religiosul nu se cere cercetat din afara, ci trait dinlauntru; nu se asuma rational, ci suprarational; nu poarta in orizontul intrebarii (ca filosofia), ci in cel al certitudinilor revelate (pe care – om liber – poti sa le primesti sau sa nu le primesti, ceea ce-i o alta problema)…."

Ce parere aveti despre cele scrise?

Am mai citit eu undeva ca, ironia sortii, Eliade a locuit in Bucuresti pe strada Mantuleasa, dar ca nu s-a mantuit. :29:
Una e personalitatea, omul de stiinta, alta e persoana. Nu cred ca a afirmat nimeni niciodata despre Eliade ca a fost vreun traitor sau vreun ortodox convins, dar de mortuis...
Un articol interesant al lui A. Oisteanu - http://www.observatorcultural.ro/Mir...s_details.html

La ce imi foloseste mie aceasta informatie???
 

Pt mine una, nu a fost un maestru al celor ce nu cred in nimic,ci un magnific scriitor,extrem de scrupulos in detalii,cu aceiasi etica de lucru a unui chirurg.
Nu are pretentia unui apologet crestin ortodox ,deci nu cred ca poate fi un pericol pt nimeni.


Insa,nu pot sa nu remarc in ultimele zile,inutilitatea,chiar suficienta subiectelor si postarilor pe acest forum...Sau poate este doar parerea mea subiectiva?

Si acum sa nu-mi ziceti ca daca vreau pot sa ocolesc subiectele neinteresante... De fapt mi-as dori sa nu existe,ca sa nu imi mai obosesc ochii citind toate materialele si decide apoi ce este folositor si ce nu...

http://www.laurentiudumitru.ro/carti.php?id=1&cap=8


Pansexualismul la Mircea Eliade


Cum se naste un articol sau Despre eruditie si bordel

"Avem de invatat de la M.E. vointa darza, efortul urias, severa disciplina a muncii... Sa nu facem insa din opera lui Eliade ce nu e... Opera sa are o mare insemnatate in cultura noastra si in cultura lumii, dar sa-l admiram pe savant pentru ce e, nu pentru ce nu e. Eliade nu trebuie luat ca reper in ceea ce priveste moralitatea. Eliade e mare, e vast, dar nu e mantuitor. Si cand ma gandesc ca un pseudo-isihast, Vasile Andru, cerea in urma cu ceva ani canonizarea ca sfant a marelui savant...
Sa avem totusi discernamant..."

parerea mea personala e ca Eliade are si bune si rele,dar totusi nu prea a fost un practicant crestin,mai degraba a fost atras de religia hindusa,yoga,tantra...pentru mine astea sunt defectele lui,chestiile lui negative; are si pozitive:a fost nationalist,legionar...

[quote=antiecumenism;
astea sunt defectele lui,chestiile lui negative; are si pozitive:...[/QUOTE]

Da,nimic nou sub soare... Calitati si defecte...
Seamana cu noi toti si multi,minus Sfintii si Apostolii!

eu il recunosc ca mare erudit,istoric al religiilor,stia multe limbi straine,a citit mii de carti,a scris zeci de carti, a fost profesor de Istorie a religiilor la universitatea din Chicago unde s-a infiintat catedra "Mircea Eliade" deci pe de oparte ne mandrim ca romani ca il avem pe Eliade care a fost recunoscut si in America;
-eu in liceu eram fan Eliade,am citit foarte multe carti scrise de el,m-a atras foarte mult,il lecturam cu placere si il consider un mare scriitor;
-dar totusi citind cartile lui despre India,yoga,tantra,...am fost atras de practicile orientale si este si asta una din cauzele pt care am practicat yoga la secta satanica MISA;
-Eliade a practicat yoga si tantra yoga in India ,multe elemente de yoga si tantra apar si in nuvelele si romanele lui;deci a fost atras de hinduism mai mult decat de crestinism,eu zic ca acest lucru e un aspect negativ.

Yasmina, e bine ca reusim sa gasim partea buna in oameni. Poate ca aceasta a fost menirea sa in aceasta lume - sa ne arate alte chipuri din spiritualitate. Avem si un mitropolit - Irineu Mihalcescu, care a scris despre istoria religiilor si acest lucru nu inseamna ca avem de-a face cu un mitropolit credincios fara Dumnezeu.

hai sa vedem si pozitivul in opera lui Eliade:

“O fotografie veche de 14 ani” – Eliade interpretat de Steinhardt:

https://sldsjd.wordpress.com/2009/07...nhardt-superb/

http://nicolaesteinhardt.wordpress.c...ca-ortodoxiei/

Eliade a avut ce s-ar chema azi idei new-age, adica toate religiile sunt bune. Evident, o completa ratacire, cu mult mai mult decat conceptiile ecumeniste (care in sensul cel mai extrem spune ca doar cultele crestine sunt la fel).
Nici nu trebuie sa cautam prea mult, cand s-a dus in Asia s-a apucat de yoga si chiar el a spus ca putin a lipsit sa se converteasca la hinduism. In tinerete a fost ortodox, scriind chiar articole pur ortodoxe.
Din punct de vedere cultural e probabil o mare valoare, din punct de vedere ortodox (sau chiar crestin) e cineva care a luat-o complet pe aratura. Exista si un dar, nu stiu daca la sfarsitul vietii nu s-a pocait si intors la credinta.
Mai grav este ca probabil multi oameni au fost influentati de scrierile lui. In speecial au fost atrasi astfel spre practici orientale, spuneau niste parinti disperati ca fiica lor cazuse in mrejele sectei MISA ca ei au indemnat-o spre yoga, pentru ca stiau de la Eliade ca e ceva bun.

Cu tot respectul pentru eruditul si omul de cultura care a fost, nu stim ce a fost in sufletul lui pe patul mortii. Dumnezeu sfantul sa il ierte si pe el, asa cum i-a iertat si pe multi altii.

Dar, exista si un dar, din ce au observat si relatat altii:

„Se poate spune orice despre ultimele zile ale lui Mircea Eliade, numai că a murit ca un om religios (şi cu atît mai puţin ca un creştin ortodox) – nu!

După ce s-a ocupat o viaţă întreagă cu religiile, după ce a teoretizat cu toate prilejurile valoarea transfiguratoare a morţii (corolar mistic al oricărei existenţe, salt şi salvare în eternitate), s-a trezit în faţa ei neliniştit şi neajutorat, agăţîndu-se cu disperare nu de vreuna dintre propriile sale teorii, nici de vreo “carte sfîntă”, ci de opul cvasi-pozitivist Life after life (Raymond Moody), coborînd dintr-o dată la nivelul cel mai vulgar al confruntării cu moartea.

El caută să se convingă, în clipele de pe urmă, cu angoasa tipică a oricărui necredincios (sau a oricărui credincios inautentic), că moartea este “un semn de lumină”, că ea nu înseamnă pur şi simplu dispariţie în neant. E o prăpastie între seninătatea morţii “mioritice”, cu care s-au învrednicit să moară “oamenii arhaici”, analfabeţii aceia cu adevărat religioşi (pe care el însuşi i-a exaltat adesea în scrierile sale, mai ales în anii tinereţii) şi această moarte chinuită de savant americanizat.

Iată relatarea nefericitului său discipol, Ioan Petru Culianu: “M. E. citeşte foarte mult despre Life after life – Viaţa după viaţă – şi e convins că moartea e un semn de lumină.
Repetă asta de mai multe ori. Chr. [soţia sa, Christinel – n. n.] şi S. L. [fiziciana Sanda Logan – n. n.] numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameni scăpaţi ca prin minune de la moarte…”.

Şi, mai departe, I. P. Culianu se întreabă şi-şi răspunde: “Oare pe cine încearcă să convingă de cele de mai sus, pe noi ori pe sine însuşi? Pe amîndoi [sic!], cred” (a se vedea M. Eliade, Memorii, vol. II, Ed. Humanitas, Buc., 1991, p. 202).

Te întrebi ce rost mai poate avea o “religiozitate” care nu-ţi dă sentimentul proiecţiei reale în veşnicie, certitudinea senină şi nediscursivă a propriei nemuriri?!
Religia autentică, plenar întruchipată în creştinism, depăşeşte dihotomia tragică viaţă-moarte, rezolvînd-o în taina învierii.

De altfel, religia înţeleasă ca simplu “exerciţiu” sau “joc” spiritual înlăuntrul istoriei nu este decît o seducţie absurdă şi vană.

Iar pentru ca ea să nu rămînă numai atît, e nevoie ca omul să trăiască nu doar cu conştiinţa vagă a unei divinităţi cvasi-abstracte, ci într-o relaţie vie şi personală cu Dumnezeul unic şi real.

La aceasta se referă şi Apostolul cînd zice: “Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia! (I Corinteni 15, 22), însă “dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, sîntem mai de plîns decît toţi oamenii” (I Cor. 15, 19).

Dar Mircea Eliade n-a sfîrşit prin a medita la Cuvîntul lui Dumnezeu, ci a înţepenit într-un fotoliu citindu-l pe Cioran (Exercices d’admiration).

Dacă în tot ce ni se întîmplă sînt “semne” (una dintre obsesiile autorului Nopţii de Sînziene), atunci nu poţi să nu te întrebi dacă nu-i cumva şi acesta un “semn”: să închei conturile existenţei citind elucubraţiile “subţiri” ale unui ateu păgînizant!

Tot ceea ce a urmat a fost spectacolul jalnic al unei teribile confuzii spirituale, pe care Mircea Eliade însuşi a favorizat-o în sufletele celor apropiaţi: pe de o parte confuzia între religie şi cultură, pe de altă parte aceea între spiritul ecumenic tradiţional şi “ghiveciul” pseudo-religios al lumii moderne.

La căpătîiul muribundului se citeşte şi se povesteşte: nu din Evanghelie sau din vreo carte de rugăciuni, ci din proza sofisticată a lui Lampedusa (nuvela Ligheia)! De această speţă a fost “Marea Veghe” de care pomenea I. P. Culianu. Vorba aceea, “moartea e pe noi”, iar noi ne îmbătăm cu Fabula acestei lumi…

Şi astfel românul botezat ortodox Mircea Eliade, omul cel mai norocos al unei generaţii martirizate sub semnul crucii lui Hristos, marele istoric şi teoretician al religiilor, idolul atîtor muritori ce s-au amăgit a fi descoperit prin el “sensurile originare” ale lumii şi ale vieţii, s-a stins, la 22 aprilie 1986, într-o atmosferă de coloratură sectaristă şi – cu sintagma generaţiei lui – „iudeo-masonică”, primind „extrema uncţiune” de la un pastor negru anglican, aşa cum el însuşi lăsase dispoziţie, “ca semn de înfrăţire între rase şi religii” (?!).

În ziua de 23 aprilie 1986 a fost ars într-un crematoriu din Chicago (“cremat”, zice I. P. Culianu).
Serviciul memorial a avut loc în Capela Rockfeller. Atît la incinerare, cît şi la ceremonia ulteriară, s-au citit pagini din opera sa (filosoful David Tracy a înţeles să plaseze un pasaj din Mitul eternei reîntoarceri între două texte biblice: Înţelepciunea lui Isus Sirah şi Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul). Elogiul cel mai substanţial i l-a făcut evreul Saul Bellow.

Slavă Domnului că, fără nici o dispoziţie din partea răposatului, bisericile noastre ortodoxe din America l-au prohodit de la distanţă în legea strămoşească, rugîndu-se cu smerită cuviinţă pentru odihna sufletului său!

Un an mai tîrziu, la parastasul ţinut în ţară, la Biserica “Sf. Silvestru” din Bucureşti, mi-a fost dat să aud cu nedumerire pomenindu-se nu de “robul lui Dumnezeu Mircea”, ci de “robul lui Dumnezeu Mircea Eliade”… Poate că Dumnezeu (iertată să-mi fie vorba proastă!) a înţeles astfel mai bine despre cine se făcea pomenire şi, impresionat de atîta prestigiu ştiinţific, îi va trece cu vederea pînă şi păcatul împotriva Duhului Sfînt… ” (sursa: Razvan Codrescu).

se pare ca in tinerete a scris si articole ortodoxe:

Mircea Eliade – Despre Ortodoxie

http://mihailmaster.wordpress.com/20...pre-ortodoxie/

"E nevoie de o serie intreaga de experiente sufletesti pentru a capata acea stare de spirit care e ortodoxia. Constiinta, functionand pe toate planurile si cu toate ramificatiile, isi gaseste firesc echilibrul in ortodoxie."

"Ortodoxia e, pentru noi, Crestinismul autentic, care trebuie actualizat in proaspete si calde fapte sufletesti."

"Hristos a coborat asupra omenirii mantuirea. Aparitia Lui inseamna pentru noi axa centrala, nucleul de viata, de elan, de dragoste, de creatie."

"Cel care cunoaste (iubeste) pe Hristos – e un om cu maduva spinala intreaga."

.........
12 noiembrie 1927
“Profetism Romanesc” Mircea Eliade.

este un articol interesant al Parintelui Gheorghe Calciu despre MIrcea Eliade:

http://www.rostonline.org/rost/iul2003/eliadears.shtml

"...La un moment dat, cand atmosfera devenise foarte destinsa si chiar amicala, l-am intrebat pe Mircea Eliade daca intelectualismul lui in problemele religiei sau cunoasterea adanca a religiilor orientale i-au afectat in vreun fel ortodoxia, marturisindu-i ca aceasta era intrebarea care ne chinuia pe noi, noua generatie care traiam in duhul ortodox, fie ca eram preoti, monahi sau laici. Eliade m-a asigurat cu tarie ca nimic nu s-a miscat in sufletul sau din credinta lui, ca el si-a construit o credinta simpla, cat mai simpla, ca a unui taran roman si ca aceasta temelie a ramas nezdruncinata in el.
A spus lucrul acesta cu simplitate si foarte convingator. L-am crezut fara nici o urma de indoiala. "

"Eu cred ca Eliade a fost ars fara consimtamantul lui, dintr-un exces de dragoste rau inteleasa a unora din discipolii sai, in care s-a lasat atrasa si doamna Eliade. In consecinta, ma rog pentru el ca pentru un om cu moarte si inmormantare normala si il pomenesc la un loc cu toti cei care au crezut si au contribuit la cunoastere si s-au constituit in lumini ale neamului nostru."

De mult vroiam s-o spun: eu cred ca Mircea Eliade a fost un imbecil .... de geniu!
In orice caz, o minte mai confuza ca a lui a fost, din cate cunosc, poate doar a prietenului sau Carl Gustav Jung.
Pacat ca mi-am ars tineretile cu amandoi imbecilii acestia.

Cititi, pur si simplu, cititi cu trezvie! Si judecati cu propria minte, cu inima de crestin!
Cititi Istoria lui (in subtirele, dispretuitor de subtirele capitol dedicat crestinismului, comparativ de pilda cu misterele orfice etc.).
Dumnezeu sa il ierte pe nefericit pentru multa lui hulire!

-cred ca exagerezi in sensul in care imbecil inseamna: "(Persoană) cu capacități mintale foarte reduse; neghiob, tâmpit." ceea ce nu e cazul lui Eliade,care stia cateva limbi straini,a terminat doctoratul,a citit mii de carti etc;
-eu cred ca in general oamenii intelectuali ,eruditii etc daca nu se roaga,daca nu practica crestinismul,daca nu cred cu adevarat in Sfanta Treime ortodoxa pot cadea in ratacire,inselare cum a cazut si Eliade,el a fost atras de religiile pagane,yoga,tantra etc
-

Ei ... si tu acuma... Evident ca omul a fost exceptional dotat intelectual. Parca asta pune cineva la indoiala?
Ma refeream insa la incapacitatea de a se sustrage rapacitatii lui intelectuale si obsesiei puterii, la slava desarta de care nu s-a mai saturat, la neputinta de a intelege cata irosire a practicat in aventurile lui intelectuale.
Romania avea nevoie si atunci, ca si acum, de intelectuali ortodocsi. Biserica, in buna traditie romaneasca, a avut mereu parte de intelectuali de prima clasa (imi vine in minte acum Sfantul Grigorie Dascalu, mitropolit si domn al Tarii Romanesti). Si sunt voci care sustin ca vocatia intelectualului roman este isihasta, la modul cel mai propriu. Ca insasi cultura noastra este de sorginte isihasta. S-a scris despre asta, s-a demonstrat deja in buna parte.

Eliade a fost, dupa mine, un gnostic dintre cei mai inversunati. Opera lui este dovada scrisa si incontestabila.

Cum ar fi fost, oare, tabloul epocii cu Eliade la liniste, nu in ashramul indian ci intr-una din minunatele noastre manastiri... Oare nu ar fi avut de lucru, ca tot ii placeau limbile vechi si mai noi, cu manuscrisele pentru care inca si azi Teologia acorda premiul "Dumitru Fecioru", de pilda?
Dar lui i s-a parut prea putin. Nae Ionescu si altii de prin cartile in care a crezut idolatrizind, l-au convins ca el, marele Eliade, e nascut pentru calatorii mult mai inalte, pentru roade mult mai alese in cultura.
Credea ca Biserica e un spatiu prea putin incapator pentru geniul lui. Prea modeste, pentru el, versetele biblice. Le incadrase deja, cu mintea lui in care incapuse totul, in care il cuprinsese, vai, si pe Dumnezeu.

Era confuz, de-o prolificitate nesanatoasa si de-o ambitie nebuneasca. A scris extraordinar de mult, a batut tot felul de recorduri. Pentru ce atatea recorduri?

In final, cred ca s-a tradat pe sine, si-a tradat vocatia si neamul.
A fost un tradator pe toate fronturile.
S-ar fi cuvenit sa lupte cu putina modestie. Nu a facut-o.
A ramas un seducator, precum mentorul sau, dealtfel.
Un chinuit ca Papini, care, printre altele huleste zdravan de tot dumnezeirea lui Hristos in cartile sale.

Eliade preocupat de evolutia spiritului, de ideile religioase dar nu de Teologie. A respins-o constant. A ales mereu cultura, ca sa aiba loc de intors la nesfarsit.
A cazut prada talentului sau precoce si gigantic.
A jertfit mult, dar nu duhovniceste ci pe altarul idolilor mintii.

Nu pot uita, cu amaraciunea celui care l-a iubit in adolescenta pe Mircea Eliade, cum il descrie Eugen Ionesco in cateva cuvinte: "Eliade? Un caz grav de confuzie cerebrala." Si nu glumea, Ionesco, se vede acolo unde a scris, din context.

Impreuna cu Jung, la Eranos, au pus la punct, cu multa simpatie reciproca, un sistem telectual de proportii in care cuaternitatea jungiana avea sa Il puna pe Hristos in pozitii nemaintalnite in istoria hulirii dumnezeirii.

Oamenii acestia au defaimat si scuipat in fata crestinismul. Cititi opera lor cu atentie. O sa va ia, desigur, cativa ani buni. Dar, daca scapam nevatamati din excursul acesta, cred ca mult mai greu vom mai fi inselati de alti detractori. Ne vom fi vaccinat pe veci impotriva aberatiilor care inabusa credinta si invatatura crestina. (Exceptind, desigur, demonii nostri interiori impotriva carora avem de dus o altfel de lupta, mereu.)

In ziarul ,,Lumina aparea un articol intitulat ,,Mircea Eliade si vocatia religiosului".Este foarte interesant si se spune asa: ,,Publicarea operei lui Mircea Eliade a constituit un demers mult aşteptat în spaţiul nostru cultural. Se creaseră multe mituri în jurul savantului şi multe voci pronunţau numele său. Dincolo de anumite probleme controversate din perioada tinereţii, au început să se ridice o serie de noi întrebări.

Ce credinţă a avut Eliade? A fost credincios sau a fost ateu? Care este raportul între opera sa şi creştinism? Răspunsurile nu au întârziat să apară.Paul Barbăneagră nota că Eliade era "profund român şi creştin-ortodox" şi că nu se ruga "decât în spiritul religiei creştine". Pe de altă parte, Daniel Dubuisson apropie gândirea savantului de păgânism, afirmând că tot ceea ce a scris Eliade este împotriva creştinismului: "Când Eliade vorbeşte despre "creştinismul cosmic", cititorul trebuie să ştie că el desemnează prin această expresie un soi de naturalism păgân, despuiat în fapt de tot ceea ce constituie originalitatea tradiţiei religioase, morale şi spirituale a iudeo-creştinismului".

Cioran afirma că, în cazul lui Eliade, se poate observa o contradicţie între omul meditativ şi cel debordând de vitalitate. Savantul, punând toate credinţele pe acelaşi plan, nu adoptă nici una pentru sine. Este imposibil ca un istoric al religiilor să se roage, deoarece rugându-se ar trăda însăşi natura disciplinei. "Noi toţi suntem, şi Eliade în primul rând, posibili credincioşi; noi suntem toţi minţi religioase fără religie".

Unei asemenea păreri, Eliade avea să-i răspundă: "Aparent, e-adevărat. Dar eu cred că Cioran n-a înţeles niciodată că a iubi şi a te strădui să înţelegi alte religii n-are nimic de-a face cu propria mea experienţă. El nu crede că aş fi un om religios (un bun creştin, ceea ce, de altfel, nici nu pretind că sunt), tocmai pentru că eu mă interesez de toate posibilităţile experienţei religioase. Pentru el, asta înseamnă să te porţi ca un savant. (…) Eu mă străduiesc să înţeleg, dar nu ca un orientalist sau indianist".

Lidia Stăniloae îşi amintea o întâlnire între pr. Dumitru Stăniloae şi Mircea Eliade. Acesta "i-a cerut tatei să facă o slujbă şi să-i binecuvânteze casa. A îngenuncheat concentrat şi cu evlavie şi şi-a împreunat mâinile la rugăciune. Erau deja aproape paralizate, atinse de boala cumplită care l-a măcinat, şi ne-a durut inima să-l vedem astfel, ca pe un trunchi de copac ale cărui ramuri începuseră să se usuce".Departe de a se da un răspuns definitiv acestor probleme, gândirea lui Eliade continuă să uimească, iar multe din temele pe care savantul le dezvoltă în cărţile sale pot fi valorificate din punct de vedere creştin."

Mai este un articol si pe acest site ,,Ortodoxie-Mircea Eliade"

Oricate cosmetizari si rearanjari voi mai citi pe marginea personalitatii si vietii lui Mircea Eliade, eu stiu una si buna: i-am citit opera intreaga, cu insistenta, cu mare interes si cu dragoste. Cunosc si omul si opera, poate cel mai bine din intreaga noastra literatura.
Nu sunt gugustiuc in domeniu si nu am aici nici locul nici timpul ca sa argumentez. Si nici nu vad de ce m-as inversuna sa aduc alte dovezi decat le aduce insasi viata acestui mare carturar/savant.

Mircea Eliade a trait mereu in sfere inalte...
L-as fi vrut mai la nivelu lierbii, daca se poate cu fruntea-n tarana.
Opera lui este produsul unei minti gigantice si infierbiantate.
Este un gnostic.

Mie nu imi mai sta la inima.
Dar opera lui e foarte bogata si are fiecare ce sa ia, dupa gust si nevoi.

Eu nu ma mai bag in problema asta.
Dumnezeu sa il odihneasca pe Mircea Eliade si sa il pomeneasca in Imparatia Sa. Faca-se voia Domnului! AMIN+

si eu m-am gandit de multe ori cum ar fi fost daca nu pleca in India,daca nu ar fi fost influentat de yoga,tantra,hinduism...daca ar fi mers la muntele Athos,daca ar fi stat de vorba cu marii duhovnici crestini,daca ar fi citit cu mintea si inima scrierile Sfintilor,daca ar fi pus in practica crestinismul ortodox ,si daca ar fi scris o istorie a religiilor altfel:comparand crestinismul cu religiile pagane,aratand ca crestinismul spre deosebire de celelalte religii a fost infiintat -sa zic asa -de Dumnezeu din Sfanta Treime,de Fiul lui Dumnezeu intrupat spre deosebire de celelalte religii care au fost infiintate de oameni creati,pacatosi ...
-altfel ar fi stat lucrurile

exista un articol interesant scris de Mircea Eliade in Buna Vestire, An I, 1937, Decembrie 17, nr. 244, pp1 – 2-
"De ce cred în biruința Mișcări Legionare?":

http://majadahonda-arhanghelulmihail...legionara.html

"Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinta Miscării Legionare. Un neam care a dovedit uriase puteri de creatie, în toate nivelurile realitătii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democratie balcanizată si într-o catastrofă civilă.Putine neamuri europene au fost înzestrate de Dumnezeu cu atâtea virtuti ca neamul românesc.
Nu pot crede că neamul românesc a rezistat o mie de ani cu arma în mână, ca să piară ca un las, astăzi, îmbătat de vorbe si alcool, imbecilizat de mizerie si paralizat de trădare. Cine nu se îndoieste de destinul neamului nostru, nu se poate îndoi de biruinta Miscării Legionare.Cred în această biruintă pentru că, înainte de toate, cred în biruinta duhului crestin. O miscare izvorâtă si alimentată de spiritualitatea crestină, o revolutie spirituală care luptă în primul rând împotriva păcatului si nevredniciei – nu este o miscare politică. Ea este o revolutie crestină. Cuvântul Mîntuitorului a fost înteles si trăit în felurite chipuri, de către toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodată un neam întreg n-a trăit o revolutie crestină cu toată fiinta sa; niciodată cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva păcatelor si slăbiciunilor cărnii; niciodată un neam întreg nu si-a ales ca ideal de viată călugăria si ca mireasă moartea.
Astăzi lumea întregă stă sub semnul revolutiei. Dar în timp ce alte popoare trăiesc această revolutie în numele luptei de clasă si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), Miscarea Legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc.
De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionară este spirituală si crestină.
În timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revolutia legionară are drept tintă supremă: mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Căpitanul. "

"Cei care nu cunosc Legiunea, ca si cei care luptă împotriva ei, continuă să vorbească despre “dictatură” si se miră că tinerii intelectuali aderă cu atâta spontaneitate la o miscare în care “personalitatea” este strivită si libertatea suprimată. Am avut prilejul să mă ocup altădată de subita admiratie a oamenilor nostri politici pentru “personalitate”, de teama lor că în România nu se vor mai putea ridica “personalitătile”. Îi întrebam atunci câte “personalităti” a creat regimul libertătii lor. Unde sunt? Care sunt? Si mai întrebam ce au făcut politicienii nostri pentru oamenii cu adevărată “personalitate”, care au iesit la lumină prin munca, geniul sau talentul lor, si au fost osânditi la o viată de mediocritate si jertfă. Care este tânărul cu “personalitate” pe care l-a descoperit vreun partid politic si l-a pus la locul pe care-l merită, i-a dat putinta să-si fructifice inteligenta sau talentul pentru binele obstesc? Eu stiu că au fost “descoperiti” o sumă de afaceristi precoci, secretari “inteligenti” si lichele domestice, cu care s-au “întinerit” cadrele partidelor."

"Cred în biruinta Miscării Legionare pentru că cred în dragoste. Dragostea singură preface bestia în om, înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod vis fac, spunea Fericitul Augustin: “iubeste si fă ce vrei!”. Cel care iubeste cu adevărat e liber. Dar dragostea transfigurează pe om si libertatea pe care si-o dobândeste insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt numai camarazi, sunt frati. Si este atât de puternic valul de dragoste, încât dacă n-ar fi decât el singur, si tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului românesc, adică în biruinta Miscării Legionare.Cred în destinul neamului nostru; cred în revolutia crestină a omului nou; cred în libertate, în personalitate si în dragoste. De aceea cred în biruinta Miscării Legionare, într-o Românie mândră si puternică, într-un stil nou de viată, care va transforma în valori spirituale de universală circulatie bogătiile sufletului românesc…."

http://2.bp.blogspot.com/_IEf7vcj19X...0/SDC12062.JPG

Cred ca la un om de o asemenea valoare, nu se mai pune problema de credinta in cercetarea sa, pana la urma este, mai degraba, un om de stiinta, punandu-se problema religioasa din punct de vedere antropologic si cultural, nicidecum al credintei proprii. El a cercetat toate religiile, sau majoritatea lor, nu doar religia ortodoxa, asadar...e vorba de religie, nu de credinta...altfel, am fi ajuns sa ne inchinam si la el.

Cred Doamne, ajuta necredintei mele
 

<<Rânduiala tipicului bisericesc prevede că în această a patra Duminică a marelui Post să fie citite Pericopele de la Matei 4, 25-5, 1-12 şi Marcu 9, 17-23. Cer voie să mă opresc în acest scurt cuvânt de învăţătură asupra referatului din Evanghelia Sfântului Marcu, depăşind însă textul prescris cu încă un verset, al 24-lea. Pentru că tocmai el mi se pare esenţial şi de natură a ne permite să dezvăluim, în parte, misterul credinţei, care va constitui însăşi tema vorbirii noastre de astăzi.
Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. >>

<<Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.>>
<<Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei.
Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea: însăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica.
Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.
Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. >>
<<Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. îşi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.>>
<<Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean -Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura I. P. S. Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu.>>
<<Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. [Ulterior am putut afla cu toţii că Eliade a murit spovedit şi împărtăşit].
Pentru că au strigat – fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti. Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste!” a tinereţelor mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit – Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.
Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit.
Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului.>>
( Fragmente din ”Predica la Duminica a IV-a din Postul Mare” Din “Daruind vei dobandi”, Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia)
Preluat de pe www.nicolaesteinhardt.wordpress.com

Nu avem noi treaba cu ce credea sau nu credea Eliade, si care era apartenenta lui religioasa. Cat despre opera sa, sigur are o anumita valoare dar din punctul meu de vedere nu este de nici un folos duhovnicesc, chiar daca a avut marunte sclipiri in aceasta directie.
Cred ca avem destui Sfinti si teologi, mai vechi sau chiar contemporani, care ne-au lasat destula invatatura pentru suflet incat Eliade sa ramana deoparte.

Multumim pentru mesaj, acum e ceva mai limpede, chiar daca Eliade avea ideile sale, macar la sfarsit s-a spovedit si impartasit.