Ce este pacatul? Definitia ortodoxa vs. romano-catolica si protestanta
 

Ce este pacatul? Cum il definim? Care sunt consecintele asupra mantuirii?

Intrucat este fundamental sa intelegem pacatul si sa il definim corect, vom aborda sistematic comparativ teologia ortodoxa si teologia romano-catolica si protestanta.

Teologia romano-catolica si protestanta
1. Viziunea pacatului: perspectiva juridica strans legata de moralitate.
2. Ce ste pacatul?
Definitie: Pacatul este incalcarea legilor impuse de Dumnezeu (inclusiv cele morale). Pacatul este strans legat in principal de puterea volitiva a sufletului omului: omul poate sa nu pacatuiasca, dar nu vrea sa respecte legea. In momentul in care nu respecta legea impusa de Dumnezeu, omul a pacatuit si este urmarit de justia divina ca un infractor pentru a fi pedepsit intrucat leguitorul este nedreptatit (are onoarea jignita).
3. Cine osandeste?
Pedeapsa maxima pentru pacat este moartea vesnica, verdictul fiind dat de Judecator (Dumnezeu).
4. Cauzalitate: pacatul este cauza mortii
5. Consecinte asupra mantuirii: "murim pentru ca pacatuim"


Teologia ortodoxa:
1. viziunea pacatului: perspectiva medicala strans legata de starea de sanatate a omului (trupeasca si duhovniceasca).
2. Ce este pacatul?
Definitie: pacatul este o stare de boala a omului cazut in care toate puterile sufletesti ale omului sunt afectate: intelect, dorinta (pofta), vigoare (potenta). Omul bolnav duhovniceste se afla in imposibilitatea de a mai vietui fara a pacatui. Dumnezeu nu este vazut ca un stapan autoritar cu putere juridica ci ca un Parinte, Tata care este gata sa tamaduiasca omul bolnav, indiferent de starea cumplita a bolii in care se afla. Dumnezeu urmareste pe omul pacatos pentru a-l tamadui, pentru a-i oferi dragostea parinteasca: iertare si vindecare. Pacatele omului nu il afecteaza nicicum pe Dumnezeu (in onoare etc) ci pacatul il afecteaza exclusiv pe om, caci pacatul nu este decat o reflectie a starii de moarte duhovniceasca (separare de conlucrara cu harul lui Dumnezeu).
3. Cine osandeste la moarte?
Nu Dumnezeu osandeste (condamna) pe om la moarte vesnica pentru pcatele sale, ci omul se osandeste pe sine insusi la moarte vesnica intrucat nu vrea sa accepta dragostea lui Dumnezeu (iertatoare si tamaduitoare) ci alege boala duhovniceasca care conduce inevitabil la moartea duhovniceasca definitiva.
4. Cauzalitate: moartea duhovniceasca este cauza pacatelor omului
5. Consecinte asupra mantuirii: "pacatuim pentru ca murim" duhovniceste ("boldul mortii este pacatul" I Cor 15,56)

Referinte:
Arhim. Simeon Kraiopoulos - Pacatul si starile psihopatologice, Ed Bizantina, pag. 165
http://www.librarie.net/carti/180670...sihopatologice

Doamne ajuta. Har si pace.

P.S. Imi exprim dorinta ca pe acest topic postarile sa fie adecvate, competente, cu referinte elocvente. Multumesc pentru intelegere.

Consider că cele două abordări teologice nu sunt nici reciproc exclusive, şi nici nu sunt definitorii în mod absolut pentru teologiile răsăriteană, respectiv apuseană, deşi le sunt, în mare, caracteristice.

Cu privire la relaţia de cauzalitate, am o primă observaţie, şi anume că protopărinţii au păcătuit înainte de a intra în starea căzută.

Adam şi Eva au păcătuit, după cum ne arată neechivoc Scriptura, pe când se aflau în Grădina Raiului.

Acest argument trage puternic în favoarea unei relaţii cauzale păcat -> moarte, cu precizarea că ulterior Căderii relaţia pare a fi mai degrabă una circulară.

În ceea ce priveşte definiţia răsăriteană a păcatului aşa cum aţi expus-o mai sus, remarc că păcatul este definit ca o stare, nu ca un act.

Poate ar fi mai bine să vorbim despre natura căzută, care este o stare, şi care nu întâmpină opoziţie din partea teologiei apusene, ca să nu ne trezim peste zace pagini că n-am vorbit despre acelaşi lucru.

Ca să lămurim distincţia, am o întrebare: în viziune teologică răsăriteană, atunci când omul acţionează, punctual, încălcând Legea divină (de exemplu, omoară, sau se culcă cu nevasta vecinului, sau îl înjură pe tatăl său), nu vorbim despre păcat - păcatul uciderii, sau al preacurviei, sau al lipsei de respect pentru părinte - ca despre un act ?

Când se spovedeşte, nu îşi mărturiseşte păcatele în sensul de acte (Părinte, am furat, am omorât, am suduit) ? Şi nu i se iartă păcatele în sensul de acte, de manifestări de voinţă liberă ?

Observatia dvs este pertinenta si binevienita. Multumesc.

In acest sens doresc sa precizez ca prezentarea de mai sus se refera doar la starea de dupa caderea lui Adam si a Evei.

Evident ca in cazul lui Adam si al Evei, neascultarea lor a condus la pierderea vietii duhovnicesti si la imbolnavirea firii umane, ceea ce inseamna caderea (trupeasca si duhovniceasca) atat a lor cat si a urmasilor lor.

Neascultarea lui Adam si a Evei, a fost datorata atat nestiintei lor (duhovnicesti, caci erau ca niste prunci duhovnicesti) cat si inselaciunii diavolesti, de aceea resposabilitatea neascultarii nu apartine exclsuiv lui Adam si Evei ci implica si amagirea diavoleasca. Adam si Eva erau ca niste prunci duhovnicesti care nu au stat langa Parinte, Tata, Dumnezeu. Ei sunt resposabili dar si diavolul e responsabil de caderea lor.

Bine, dar acest sistem funcţionează şi în ceea ce ne priveşte. Diavolul continuă să lucreze, ispita este prezentă (şi nici nu vreau să mă arunc în imens de dificila problemă a interpretării rugii "nu ne duce pe noi în ispită" din rugăciunea domnească), oamenii, mulţi dintre ei, sunt prunci duhovniceşti, deci condiţiile în ce priveşte responsabilitatea sunt, în principiu, aceleaşi.

Remarca dvs este pertinenta, inechivoca si concludenta.

Sunt de acord cu propunerea dvs. mai ales ca aceasta este inechivoc pozitia teologiei filocalice (ortodoxe).
Toutusi doresc sa subliniez faptul ca teologia ortodoxa afirma indubitabil ca aceasta natura cazua este cauza pacatelor omului (dupa caderea lui Adam). Pacatul este vazut ca o folosire necorespunzatoare a energiilor umane (trupesti si sufletesti) intrucat omul a piredut "carma" orientarea duhovniceasca.

Evident ca pacatul este o actiune insa in viziunea filocalica (rasariteana, ortodoxa) accentul nu se pune niciodata pe fapta, pe pacat ci pe cauza pacatului. Nu se cauta oprirea pacatelor ci se cauta eliminarea cauzei pacatelor.
Filocalia cauta tamaduirea firii umane cauzute, eliminarea cauzei pacatelor pentru ca omul sa isi poata redirectiona energia sa umana fireasca (trupeasca si sufleteasca) catre virtute prin conlucrarea cu harul lui Dumnezeu.

Spre exemplu daca un om face pacate de desfranare, nu se cauta oprirea pacatelor sexuale ci se cauta aflarea cauzei care determina folosirea inadecvata a energiilor sexuale si odata aflata cauza, este eliminata si atfel energia sexuala este redirectionata catre virtute (fie casatorie fie monahism).

Asa cum la o planta daca ii rupem doar frunzele si tulpina dar nu scoatem radacina, planta tot va odrasli, asa si in cazul pacatelor daca doar eliminam pacatele si nu eliminam cauza lor pacatele tot vor apare in actiunile umane. In filocalie pacatele sunt de mare ajutor in aflarea cauzelor lor. Caci vazand frunzele plantei gasim usor radacina.
Astfel prin analogie, radacina este cauza pacatelor iar tulpina si frunzele sunt roadele, manifestarile existentei cauzelor pacatelor.

Cand se spovedeste omul isi marturiseste manifestarile cauzei pacatelor, care sunt actiunile pacatoase, folosirea eronata a energiei umane (trupesti si sufletesti).
Astfel in cazul pacatului desfranarii, nu sunt importante detaliile: cat a durat actul sexual, cat a durat perversiunea sexuala etc. ci important este gradul de dependenta de cauza care determina folosirea energiei sexuale umane in mod inadecvat, adica exclusiv in mod egoist pentru placerea senzoriala.

Rolul principal al duhovnicului est acela de a-l ajuta pe om sa constientizeze cauza pacatelor sale si sa isi doresca pocainta sincera, mantuirea sincera, conclucrarea cu harul lui Dumnezeu.

Astfel in filocalie o sistematizare a cauzelor pacatelor este precizarea celor 8 duhuri demonice care au ca scop determinarea omului sa isi foloseasca energiile sale umane (trupesti si sufletesti) in mod eronat, efectuand actiuni pacatoase.
Astfel filocalia vorbeste despre duhurile demonice in ordinea puterii lor de a crea dependenta si a corupe firea umana tragand-o din ce in ce mai adanc in moartea duhovniceasca:
1. lacomia pantecelui
2. desfranarea
3. avaritia, iubirea de arginti, zgarcenia
4. mania
5. tristetea, invidia
6. trandavia
7. slava desarta
8. mandria

Nu am acuma foarte mult timp să caut referinţe, dar o să expun pe scurt ce am înţeles eu din poziţia romano-catolică care reflectă într-o altă formulare procesul descris pe larg de dumneavoastră mai sus.

În mod evident, problema păcatului, a consecinţei acestuia, a cauzei sale şi, în ultimă instanţă, a scopului vieţii spirituale nu se rezumă nici în Occident la "nu păcătui, dacă ai păcătuit spovedeşte-te".

De aceea vorbim nu doar despre ce nu trebuie să facem (să nu păcătuim) ci şi despre ceea ce trebuie să facem, şi anume, să practicăm virtutea.

Ne "vindecăm" (în termeni răsăriteni), adică de apropiem de Dumnezeu, de sfinţenie, prin practica virtuţilor.

Fiecare păcat, dintre cele pe care le-aţi enumerat, poate fi combătut prin practica (cu ajutorul harului divin) a virtuţii aferente.

Nu mă vindec de desfrânare doar mărturisind păcatul ("Părinte, am săvârşit curvie, îmi pare rău - Ego te absolvo" etc.) ci angajându-mă să mă feresc de la săvârşirea lui în continuare, angajându-mă să practic virtutea castităţii. Fără asta, spovada nu este valabilă şi ies din confesional mai negru decât am intrat.

Practicarea virtutii nu este un scop in sine in viziunea filocalica (ortodoxa). Virtutea este efectul temadurii, vindecarii duhovnicesti cand in mod firesc energia umana (trupeasca si sufleteasca) este redirectionata catre lucrarea virtutilor cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Sunt oameni care fac milostenie din slava desarta. Evident ca in aceste cazuri virtutea mislosteniei nu face decat sa adanceasca patima slavei desarte care in cele din urma duce la mandrie... moartea duhovniceasca definitiva.

Nicidecum.
In viziunea filocalica ortodoxa, nu practicarea virtutilor cauzeaza videncarea, tamaduirea, mantuirea. Ci tamaduirea duhovniceasca, mantuirea, conclucrearea cu harul lui Dumnezeu cauzeaza practicarea virtutilor. Astfel omul nu se poate mandri ca merita mantuirea si cele mai cumplite patimi si duhuri diavolesti (slava desarta si mandria) sint alungate in acest mod.

Corect insa aceasta face parte din lupta duhovniceasca a omului, cand omul ajutat de harul lui Dumnezeu isi redirectioneaza energia sa umana catre virtuti. Insa harul ajuta la savarsirea virutilor si nu virtutile determina mantuirea.

Omul cere ajutor de la Dumnezeu, cere mantuire: iertare si tamaduire, implora vindecarea (trupeasca si duhovniceasca) si atunci Hristos Iisus pentru ca este iubitor si "nu vrea moartea pacatosului ci sa se intoarca si sa fie viu" il ajuta pe om.

Cele 7 virtuti conform filocaliei:
1. credinta
2. teama de Dumnezeu
3. infranare (de la pacate)
4. rabdare
5. nadejde (+rabdare=>blandete, smerenie)
6. nepatimire => pace => lipsa egoism
7. iubire


Practicarea virtutii nu are un scop in sine ci vindecarea este scopul. Degeaba ma angajez, promit... daca bolnav duhovniceste fiind nu pot conclucra virtutea cu harul lui Dumnezeu.
Pana omnul nu consitentizeaza starea sa de boala duhovniceasca, cauza pacatelor sale... nevoia sa de tamaduire, mantuire (iertare si vindecare)... desavarsire... nu prea are sanse de izbanda in pocainta.

Deisgur ca incercarea practicarii virutilor ajuta... insa trebuie sa fim constienti ca fara harul lui Dumnezeu nu putem face nimic bun. Daca consideram ca noi prin practicarea virtutilor obtinem mantuire, har... picam in cele mai cuplite patimi: slava desarta si mandria. In concluzie noi nu trebuie sa cautam practicarea virtutilor ca un scop in sine ci trebuie sa cautam sa il lasam pe Hristos Iisus sa locuiasca in noi si cu ajutorul harului lui Dumnezeu virtutile vor apare de la sine ca roade ale hristificarii.

Deci dependenţa de dorinţele stomacului este cea mai puternică armă a duhurilor împotriva omului? Lăcomia pîntecelui care ajunge imediat un viciu căruia nu i te mai poţi uşor împotrivi şi care duce în mod natural la desfrînare, lene şi la celelalte... Interesant.

Am omis sa precizez ca ordinea puterii duhurilor este crescatoare. Prezint scuze.
Am presupus ca este evident ca cele mai puternice duhuri demonice sunt: slava desarta si mandria.

Cum il definim? Cred ca in stransa legatura cu scopul pentru care Dumnezeu ne-a adus din nefiinta la fiinta.

Foarte pe scurt, scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om, si inca dupa chipul Lui, e ca acesta sa-si parcurga traseul existential pornind de la chip spre a ajunge la asemanarea cu El, adica la indumnezeire.

Chipul e un dat ontologic care nu se poate anula de tot indiferent de starea de pacatosenie, in schimb, asemanarea prin virtuti e doar potentiala, se cere conlucrare, depinzand de fiecare om, cat de departe ajunge la asemanarea cu El.

In esenta, existenta lui Adam ar fi trebuit sa fie o continua si inepuizabila devenire intru fiinta. Progres de abia inceput si interupt in Eden, dar reluat si imbogatit odata cu Hristos.

Matematic exprimat, drumul pe care omul poate oscila, e axa de la minus infinit catre plus infinit.
Dumnezeu, cand l-a creat pe om l-a pus in punctul neutru 0 pe directia plus infinit. Era o cale ce putea fi parcursa in 2sensuri opuse. La alegere.
Un sens - cel recomandat de Cel ce i-a vrut binele.
Iar celalalt sens - cel opus, contrariul. Un drum care a prins fiinta doar cand a pasit pe el prin intoarcerea de la celalalt.

Din nefericire, inainte de a fi apucat sa inainteze prea mult, Adam s-a reorientat inspre directia opusa, cea catre minus infinit, pe directia pe care o apucase si Lucifer.

Si acum ajung si la definitie.
In greceste, termenul „hamartia=pacat” contine in sine in formula concentrata insasi esenta pacatului ca act nascator de o anume stare de alienare.

Verbul a pacatui = „hamartanein” inseamna a merge pe contrasens, a porni in directia opusa, a rataci, a rata tinta.
A pacatui nu e altceva decat a porni pe alt drum decat cel inscris pe harta launtrica a fiintei, a esua in atingerea scopului initial, propus de Dumnezeu.

Spre deosebire de catolici care spun ca pacat e doar ceea ce Biserica
Catolica a stabilit oficial si in scripte ca fiind pacat, ortodocsii practicanti inteleg prin pacat, orice miscare a sufletului si a trupului care nu e pe directia plus infinit cea care duce treptat la asemanarea cu Dumnezeu.
Desigur, prin unele pacate facem pasi mai mici, prin altele de-a dreptul salturi, insa toate contribuie la marirea distantei dintre noi si Cel ce vrea sa-I fim asemenea.

Un exemplu: fumatul nu e definit ca pacat de Biserica Catolica, prin urmare fumatorii catolici nu-si fac probleme morale pt. asta.
Biserica Ortodoxa, in schimb il considera incompatibil cu scopul omului de a fi asemenea lui Dumnezeu, plus ca creeaza dependenta de nicotina, ceea ce inseamna robie, plus ca degradeaza trupul ca templu in care vrea Dumnezeu sa se salasluiasca, prin urmare, fumatorii deveniti ortodocsi practicanti, chiar de le e greu sa scape de fumat, se vor stradui macar, si nu-si vor cauta autojustificari.

Orice pas in directia opusa asemanarii cu Dumnezeu duce treptat la instrainarea de El si odata cu asta, omul se instraineaza practic de sine prin alterarea fiintei, boala, degradare si in final moarte, fizica si duhovniceasca.
Acelasi traseu parcurs si de ingerul Lucifer, a carui cadere in neantul instrainarii de Dumnezeu n-are capat.

Prin urmare, staruinta in pacat fara intentia de a schimba directia dinspre minus infinit catre plus infinit, in rastimpul dintre nastere si moarte, il face pe om sa traiasca un mod de existenta impotriva existentei, impotriva propriei lui firi orientata de la inceput catre plus infinit.

Pacatul, „amartia”, mersul in raspar, pe contra-sensul propriei naturi e un esec existential, cum ii spune Yannaras, un esec al omului neinstare sa-si atinga tinta. Aceea de a se misca inspre Cel ce l-a facut asemenea Lui si nu in sens invers.

Adam a pornit pe contrasens, facand inevitabil ca toate exemplarele speciei umane sa se nasca in aceasta stare alienata a fiintei.
Hristos a venit si a unit in Sine Insusi aceasta fire bolnava de pacat cu firea divina, reorientand-o spre directia buna.

Nu degeaba a insistat Hristos pe metanoia, cainta, care nu e altceva decat reconversia, reorientarea mintii spre directia initiala de la care se abatuse
(termenul „metanoia” inseamna razgandire, meta=dincolo de; nous=minte, gand).
S-a facut pe Sine si cale de parcurs si tinta de ajuns. Si pe deasupra si samarinean pe cale, de vom cadea intre talharii de suflete.

Ca să avem o bază pentru discuţie, voi reproduce definiţia păcatului din CBC:


1849. Păcatul este o greşeală împotriva raţiunii, a adevărului, a conştiinţei drepte; este o încălcare a iubirii adevărate, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui, din cauza unei alipiri strâmbe faţă de anumite lucruri. El răneşte natura omului şi loveşte în solidaritatea umană. A fost definit ca "un cuvânt, un act sau o dorinţă contrare legii veşnice".

1850. Păcatul este o jignire adusă lui Dumnezeu: "Împotriva ta, doar împotriva ta am greşit şi ceea ce este rău în ochii tăi am făcut" (Ps 51, 6). Păcatul se ridică împotriva iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi ne îndepărtează inimile de ea. Ca şi păcatul originar, el este o neascultare, o revoltă împotriva lui Dumnezeu, prin voinţa de a deveni "ca nişte dumnezei", cunoscând şi determinând binele şi răul (Gen 3, 5). Păcatul este astfel "iubire de sine până la dispreţul faţă de Dumnezeu". Prin această trufaşă înălţare de sine, păcatul este diametral opus ascultării lui Isus, care împlineşte mântuirea.

1851. Tocmai în pătimirea lui Cristos, unde milostivirea acestuia îl va învinge, păcatul îşi arată cel mai bine violenţa şi multiplicitatea: necredinţă, ură ucigaşă, respingere şi batjocuri din partea conducătorilor şi a poporului, laşitatea lui Pilat şi cruzimea soldaţilor, trădarea lui Iuda, atât de amară pentru Isus, lepădarea lui Petru şi părăsirea din partea ucenicilor. Totuşi, chiar în ceasul întunericului şi a Stăpânitorului lumii acesteia, jertfa lui Cristos devine în chip tainic izvorul nesecat al iertării păcatelor noastre.


Mai mult, inclusiv clasificarea păcatelor, aici: http://catehism.ro/CBC_061.htm


Voi da şi definiţia virtuţilor, pentru că din răspunsul domnului Eugen la postarea mea despre virtuţi reiese că din nou vorbim limbi diferite (virtuţile în accepţiune catolică nu se identifică cu actele morale):

1804. Virtuţile umane sunt atitudini ferme, dispoziţii stabile, perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei, care ne orânduiesc faptele, ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. Ele dobândesc uşurinţă, stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele.

Virtuţile morale sunt dobândite în mod uman. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune; ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină.

Mai mult aici: http://catehism.ro/CBC_060.htm

Mutlumesc pentru detaliile oferite Delia. Consider ca sunt relevante pentru subiectul discutat.
Subscriu.

Doamne ajuta. Har si pace Domnul sa ne daruiasca.

Mai mult imi place sa cred ca pacatul este o boala spirituala, un "esec existential", un alt mod de a fi, o rupere a comuniunii cu Dumnezeu, decat sa cad in capcana juridica- pacatul ca jignire la adresa lui Dumnezeu, ca si cum eu am ramas acelasi, decat relatia mea exterioara cu Dumnezeu s-a stricat, ramanand ca prin merite sa omagiez onaoarea jignita a lui Dumnezeu si sa ma impac cu El. Toti prin smerenie putem observa ca in urma pacatului intreaga noastra existenta se schimba, ratiunea, sentimentul, vointa. Parintele Galeriu in lucrarea Jertfa si rascumparare- teza sa de doctorat- chiar subliniaza ca mantuirea in textele ebraice se refera maimult la salvare, vindecare, ci nu la impacare in sens juridic.

Domnule MihaiG, va multumesc pentru obiectivitatea definitiilor oferite. Apreciez onestitatea dvs si cu singuranta aceste discutii ne ajuta sa intelegem teologia si spiritualitatea atat cea romano-catolica cat si cea ortodoxa (filocalica). Observam, intelegem si constientizam atat asemanarile si deosebirile.

Din definitiile oferite de dvs. conform teologiei romano-catolice, pacatul este "o gresala impotriva ratiunii, Adevarului, constiintei" si o "jignire" la adresa lui Dumnezeu. Astfel caracterul juridic este inechivoc. (Dupa caderea lui Adam: "murim pentru ca pacatuim". Pcatul este cauza mortii.)

Asa cum reiese din postarile anterioare (in care doresc sa subliniez ultima postare a Deliei), conform teologiei filocalice, pacatul este urmarea starii de boala (moarte) duhovniceasca. Pocainta implica metanoia, dorinta conlucrarii cu harul lui Dumnezeu intru Hristos Iisus in vederea eliminarii bolii (mortii) duhovnicesti care are ca efect direct reorintetarea lucrarii (energiei) umane (trupesti si sufletesti) de la savarsirea pacatelor la savarsirea virtutii (Astfel virtutea este o roada a conclucrarii cu Hristos si nu un scop in sine. Virtutea arata inechivoc prezenta Duhului Sfant, prezenta lui Hristos in om. Omul nu se poate mandri cu virtutile sale constient fiind ca Hristos este cel care lucreaza binele in om. Parintii filocalici afrima inechivoc, chiar si in cazul sfintilor: singurul lucru care apratine doar omului sunt pacatele, iar orice fapta buna, orice virtute este datorata milei si iubirii lui Hristos Iisus, caci fara EL nu putem face nimic bun).
(Astfel conform invataturii filocalice, dupa caderea lui Adam: "pacatuim pentru ca murim" duhovniceste. Moartea duhovniceasca este cauza pacatului).

Sunt in asentimentul tau George. Doamne ajuta. Har si pace Domnul sa ne daruaisca.

În ultimă instanță cred că păcatul este opusul iubirii și jertfei de sine; respectiv iubirii jertfelnice. Întrucât „Dumnezeu este Iubire”, iar păcatul e o obișnuință de a fi departe de El.
Păcatul e închidere în sine, uneori chiar camuflat sub o aparentă deschidere, cum ar fi iubirea falsă, care e fie o căutare a plăcerii proprii, fie teamă de singurătate, fie orice altceva în care tu ești centrul, iar nu Dumnezeu sau celălalt.
Păcatul este, în cele din urmă, egoism sau egocentrism. Mândria, iubirea de avere (sau de confort), vanitatea, lenea, plăcerea neroditoare (de dragul plăcerii), răutatea, ura, invidia, lăcomia ș.cl. au în comun preocuparea (greșită) de sine, neputința deschiderii către celălalt cu iubire dumnezeiască.

Gheron Iosif - Marturii din viata monahala
 

Ofer mai jos un exemplu elocvent din filocalie. Sfintii Parinti trebuie sa vorbeasca cat mai mult, iar eu nepriceputul (mai ales in cele duhovnicesti) cat mai putin.

Gheron Iosif - Marturii din viata monahala
"Asa invata sa distinga binele de rau. Asa devine mintea numai lumina, stravezie. Vede curatenia sufletului. Asa vede si ghimpii.

Rabda ispitele. Se inmulteste harul. Curata trupul de patimi. Aduce pace sufletului.

Si, la sfarsit, vin toate una dupa alta, ca un lant, fara oboseala multa si fara asteptare, deoarece toate sunt aduse de ascultare. Si asculta sa vezi : cel care face ascultare desavarsita ajunge ca mintea lui sa nu aiba nici-o purtare de grija.

Mintea este iconomul sufletului, caruia ii da hrana pe care tu i-o oferi. Cand are pace si ii dai ceea ce doreste, ea le da inimii. Mai intai insa, se curata pe sine de toate prejudecatile deprinse in lume. Se elibereaza de grijile vietii si, spunand continuu rugaciunea, inceteaza de a mai rataci precum meteoritii.

Atunci intelegi ca s-a curatit. Deoarece nu se mai apleaca spre lucruri viclene si necurate, despre care auzise si vazuse in lume.

Dupa aceea, intrand si iesind din inima prin rugaciune, curateste drumui si inlatura orice uraciune, viclenie sau necuratie. Astfel, mintea declara razboi patimilor si demonilor care hranesc patimile ce se cuibaresc in inima de ani multi, nestiute si nevazute pana atunci. Acum insa, cand mintea si-a redobandit curatenia dintru inceput, le vede pe toate si ca un caine latra, se lupta cu ele ca un stapan si pazitor ai sufletului.
Avand ca arma numele lui Iisus, ii loveste pe dusmani pana reuseste de-i scoate afara, in afara inimii, de unde acestia urla ca niste caini salbatici. Iar mintea trece apoi la curatirea murdariei si necuratiei pe care au lasat-o in urma demonii, prin compromisurile pe care ne-au impins sa le facem, la curatirea raului si pacatului. In continuu se lupta cu demonii pentru a-i scoate definitiv in afara, indepartandu-i atat de mult incat acestia, sa nu mai poata in nici un fel sa faca rau. Si se tot lupta sa arunce afara murdaria pe care acestia continuu o arunca inlauntru. Dupa aceea, ca un bun iconom, aduce sufletului hrana care se cuvine si care il conduce la iluminare si la sanatate.

La toate acestea, mintea are impreuna lucrator harul curatitor. Cel ce se roaga se afla ca sub umbra acoperisului ascultarii. Este pazit de harul care este dat de Dumnezeu pentru paza sufletului.

Si dupa ce, putin cate putin, sunt alungati afara demonii, se curateste deplin inima si inceteaza orice murdarire. Se intronizeaza mintea ca un rege in inima si se bucura ca mirele ce se afla in camara nuntii cu mireasa lui. Aduce bucurie sfanta, curata, pasnica. Spune rugaciunea fa-ra osteneala. Atunci harul lucreaza fara nici o stanjeneala si arata mintii toate fagaduintele pe care urmeaza a le primi ca rasplata daca isi implineste datoriile sale fara lipsa. De acum, fiind in liniste si pace, venind harul, mintea este condusa la vederea cea duhovniceasca, pe masura posibilitatilor pe care i le ofera temelia ce a pus.

Asadar, este mai intai frica de Dumnezeu, credinta, ascultarea desavarsita, lepadarea de sine, si apoi vin toate celelalte. Astfel, omul ajunge la dragostea desavarsita si la nepatimire. Ajunge la starea de a nu mai umbla in nici un fel raul in mintea sa si de a striga din adanc : " Insetat este sufletul meu dupa Tine, Dumnezeul meu ! Cand voi vedea si cand voi ajunge la dumnezeiasca Ta vedere ? "
[...]
Lucrati acum, cat sunteti tineri, pentru a culege roadele nepatimirii la batranete. Nu lucrati numai la batranete. Daca va straduiti, in douazeci de ani veti vedea ceea ce va spun eu acum. Iar daca nu va straduiti, chiar varsta lui Matusalem daca veti trai, tot nu veti ajunge sa va bucurati de aceste daruri duhovnicesti.

Straduiti-va, urmati indemnul duhovnicului, indemnati-va unul pe altul la bine. Si veti vedea o asa nelucrare a patimilor si atata pace a sufletului, ca si cand ati fi in Rai."
http://www.crestinortodox.ro/carti-o...nta-80953.html

Gheron Iosif - Marturii din viata monahala:
"Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul in care vietuiesti si de mila Domnului. Experienta se dobandeste, intr-adevar, o data cu trecerea timpului, dar harul - de aceea se numeste har, adica dar, pentru ca depinde de Dumnezeu - se daruieste in functie de caldura credintei, de smerenie si de voia cea buna. Solomon a primit har cand era de doisprezece ani. Daniil la aceeasi varsta. David pe cand pastea turmele tatalui sau. La fel toti cei vechi si noi.

Imediat ce omul ajunge la cainta adevarata, harul se apropie de el si sporeste o data cu cresterea zelului. Experienta cere nevointa indelungata.

Inainte de orice lucru, cei care cer har de la Dumnezeu trebuie sa indure ispitele si necazurile, in orice fel ar veni acestea. Iar daca in timp de ispita se nelinisteste si nu arata destula rabdare, nici harul nu va veni, nici virtutea nu o savarseste si nici nu se invredniceste de vreun dar duhovnicesc.

Daca cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu; cum ca sunt necazurile si, in general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevarat care este calea Domnului. Acesta asteapta ispitele sa vina pentru ca pnn acestea se curateste, rabdand se lumineaza si ajunge sa vada pe Dumnezeu.

Altfel Dumnezeu nu poate fi vazut, decat numai prin intermediul cunostintei. Iar cunoasterea este vederea duhovniceasca ( theoria ). Adica atunci cand simti ca Dumnezeu este langa tine si ca te misti inlauntrul lui Dumnezeu si ca orice faci Acesta vede si esti atent sa nu-L superi cu ceva - pentru ca vede si cele dinlauntru si cele din afara - atunci nu pacatuiesti. Deoarece Il vezi, Il iubesti si te ingrijesti ca sa nu-L intristezi.

Asadar, oricine pacatuieste, nu vede pe Dumnezeu, este orb."
http://www.crestinortodox.ro/carti-o...imp-80954.html

(Deci orice pacatuieste este orb duhovniceste adica inca bolnav duhovniceste si de aceea inca pacatuieste. Cand isi va recapata vederea prin harul Duhului lui Dumnezeu atunci va vedea si nu va mai pacatui. Deci orbirea, boala, moartea duhovniceasca este cauza pacatului conform filocaliei. Omul pacatuieste pentru ca este orb, bolnav de moarte duhovniceasca.)

Domnul sa ne daruiasca har si pace. Amin.

Întrucât mă știu N(e)Priceput, m-am gândit că poate cuvântul ăsta mi se adresează :1:.
Drept care țin să-ți spun că nepriceperea mi-o asum, însă ce am îndrăznit să formulez mai sus e ceea ce am găsit prin mintea mea, adunate de prin cărți sau citate pe care poate le-am citit chiar pe aici, pe forum, deci nu sunt „produse” de mine, ci doar înțelese, într-o oarecare măsură.
În rest, sunt de acord că selecțiile pe care le postezi sunt, cu adevărat, mult mai prețioase decât cugetările noastre. Totuși, și acestea sunt necesare.

Domnule N(e)priceput cu toata onestitatea va marturisesc ca nu m-am gandit la dvs cand am facut acele afirmatii ci doar la propria mea persoana. (De asemnea nu vreau sa concurez cu dvs in marturisirea nepriceperii :) Harul si mila Domnului sa ne ajute in pocainta sincera sa ne daruiasca smerenia si nepatimirea ca baze ale dragostei Adevarate)

Eu stiu ca sunt nepriceput si neintelept si inca nu am discernerea duhurilor... insa asta nu implica superlativul sau exclusivitatea.
"Nu ma mandresc cu nevrednicia"...
"stiu ca nu stiu nimic dar stiu ca pot sti mai multe decat stiu." (Socrate)
"Nu predind ca stiu ceea ce stiu ca nu stiu" (Socrate)
"Dumnezeu este singurul intelept" (Socrate)... iar noi crestinii stim ca Dumnezeu care este singurul: bun, drept, sfant, intelept... si revarsa prin harul sau aceste daruri peste cei ce se pocaiesc si cu smerenie sincera cauta mantuirea, viata adevarata intru Hristos Iisus. Doar prin mila si dragostea lui Dumnezeu omul se impartaseste de bunatatea, sfintenita, intelepciunea, dragostea lui Dumnezeu. Fara harul lui Dumnezeu omul este nimic: praf si cenusa... tarana, materie... insa intru Hristos Iisus este indumnezeit prin har, este Fiu adoptiv al lui Dumnezeu.

Ideea este ca daca nu suntem in stare sa postim.trupeste, sufleteste ne este imposibil. Spunem... tin post sufetesc dar mananc de dulce... Este egal cu 0. Totul se leaga. Rugacinea fara milostenie, pocainta fara fapte .... toate sunt nule. Trebuie sa existe echilibru in toate.

Buna ziua.

Stiu ca este cam off-topic, dar de unde ati ajuns la concluzia ca ortodoxia s-ar confunda cu viziunea filocalica?

Buna ziua.
Ortodoxia nu se confunda cu viziunea flocalica, ci ortodoxia este confirmata inechivoc de practica filocalica. Sfantul Grigorie Palama spunea: "orice cuvant are cuvant de impotrivire dar viata nu".
Asa cum Sfantul Ilie a aratat inechivoc ca viu "este Dumenzeu parintilor Avraam, Isaac si Israel iar el este slujitorul Sau" asa si Sfintii Parinti Filocalici arata inechivoc ca viu este Hristos Iisus cel care ii mantuieste, sfinteste, indumezeieste... caci in viata lor se vede cum lucreaza Hristos, caci Sfintii lui Hristos marturisesc nu in cuvinte ci in viata lor ca: "nu mai traiesc eu ci Hristos Iisus traieste in mine" (Galateni).

Ce om intreg la minte ar pune la indoiala sfintenia vietii intru Hristos a Sfintilor lui Hristos?
Cateva exemple: Sfantul Serafim de Sarov, Sfantul Luca al Crimeei, Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Spiridon... si exemplele ar putea continua.

Domane ajuta. Har si pace Domnul sa ne daruiasca.

Spiritualitate romano-catolica si spiritualitate ortodoxa
 

Spiritualitatea romano-catolica
1. Viziunea spirituala: perspectiva juridica, ce implica jertfa ca achitare pentru pacate.
2. Tinta hristificarii: starea de jertfa de pe cruce. (Golgota)
Explicatie: Scopul vietii omului este mantuirea, sfintenia, hristificarea inteleasca ca stare de jertfa ce achita pacatele in sens juridic, ascultare totala de Dumnezeu manifestata de Hristos Iisus pe Cruce. Aceasta este tinta hristificarii in spiritualitaea romano-catolica. De aceea multi sfinti romano-catolici care au atins aceasta stare au obtinut stigmate cand au ajus la acel nivel de identificare cu Hristos Iisus.
Exemple: Sfantul Francisc de Assisi.


Spiritualitatea ortodoxa (patristica, filocalica)
1. Viziunea spirituala: perspectiva tamaduioare, ce implica conlucrarea cu harul lui Dumnezeu.
2. Tinta hristificarii: starea de indumnezeirea prin har intru Hristos Iisus (Tabor, Schimbarea la Fata).
Explicatie: Scopul vietii omului este mantuirea, sfintenia, hristificarea inteleasa ca dobandire a Duhului Sfant intru Hristos Iisus care asigura viata duhovniceasca, a carei tinta este Schimbarea la Fata pe Muntete Tabor a Mantuitorului. Modele nu sunt Sfintii Apostoli martori ai acestui eventiment, care nu atinsesera starea de indumnezeire prin har, ci modelele sunt Sfantul Moise si Sfantul Ilie Tesviteanul care arata starea de indumnezeire prin har. In aceasta stare de indumnezeire prin har omul conlucreaza cu Hristos Iisus, comunica cu El asemenea Sfintilor Moise si Sfantul Ilie. Omul este patrus de lumina (harul) dumnezeiasca trup si suflet.
In aceasta stare de indumnezeire prin har omul conclucreaza activ cu Hristos Iisus in lumina harului Dumnezeiesc. Multi sfintii pustnici, stalpnicii au trait toata viata rastigniti (fara piroane) insa in aceeasi stare ca si Hristos Iisus rastignit (tinta spiritualitatii romano-catolice), marturisind: Doamne in mainile Tale este viata noastra si pe tine te rugam sa ne indumnezeiesti prin har intru Hristos Iisus.
Exemple:Sfantul Simenon Noul Teolog, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Serafim de Sarov.

Nu sustin ca spiritualitatea romano-catolica este eronata ci doar ca starea de hristificare portirivit teologiei romano-catolice este nedeplina (si implicit inferioara) ca stare de indumenzeire comparata cu starea de hristificarea ortodoxa.

Doresc sa subliniez ca incompatinlitatea intre conceptele de mantuire si cauzalitate a pacatului si mortii au condus la diferentele si in cadrul spiritualitatii.

Nu cred ca vorbiti cunoscind cu adevarat spiritualitatea catolica. In Biserica Catolica exista multi credinciosi care au avut manifestari gen stigmate insa doar citiva au fost recunoscuti de Biserica ca fiind sfinti (eu stiu doar doi). Exista nenumarati sfinti care n-au avut stigmate. Va sugerez sa cititi scrierile sfintilor declarati de Biserica Catolica ca invatatori ai Bisericii (sfinta Tereza de Lisieux, sfinta Tereza de Avila, sfintul Ioan al Crucii, sfintul Francisc de Sales, sfintul Ignatiu de Loyola; o parte din scrierile acestor sfinti le-am citit si eu si nu am gasit nimic din ceea ce spuneti dumneavoastra, din contra), inclusiv Francisc de Assisi, care nu e invatator al Bisericii, din cite stiu.
Si putem vorbi despre ce ne spun acesti invatatori ai Bisericii referitor la scopul omului pe pamant. Nici unul nu vorbeste de "ascultarea totala de Dumnezeu manifestata de Hristos pe cruce."

Nu am pretentia ca sunt expert in teologia si spiritualitatea romano-catolica, de aceea invit reprezentatii romano-catolici sa se implice in dialogul onest.

Consider de referinta pentru sprititualitatea romano-catolica scrierile Magisterului Eckhart, si in acest sens recomand lucrarile:
Nichifor Crainic - Cursurile de misitica, Ed Deisis
MEISTER ECKHART - Benedictus Deus - Tratate si Predici, Ed Herald
http://www.edituraherald.ro/authorde...STER%20ECKHART

Pr. Prof. Dumitru Staniloae - Ascetica si Mistica Bisericii Ortodoxe


Ceea ce doresc sa subiliniez inechivoc este faptul ca din cate cunosc in prezent, stigmatele sunt specifice exclusiv spiritualitatii romano-catolice si de asemenea nu am auzit de sfinti romano-catolici care sa vorbeasca de cognitia luminii divine (harul dumnezeiesc) in starile lor spirituale asa cum spre exemplu se gaseste inechivoc in spiritualitatea ortodoxa: Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Serafim de Sarov, Sfantul Grigorie Palama...
In aceste cazuri exista si martori care descriu ca i-au vazut in lumina (harul) indumnezeitoare...

Consider pertinent ca prin dialogul onest sa ne ajutam reciproc sa intelegem cauza acestor stari spirituale diferite. Multumesc pentru intelegere.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Pacatul este impartasirea de moarte, caci el sta in ruperea relatiei cu Dumnezeu care este Viata. Una este sa bei apa de la izvor si altceva apa stricata. Prima il tine pe om sanatos, cea de-a doua ii aduce boala si moartea.

Din cite stiu eu scrierile lui Maister Eckhart nu au fost aprobate de Biserica Romano-Catolica, iar el a declarat ca renunta la scrierile lui pentru a nu fi excomunicat. Eu am incercat sa-l citesc, iar o parte din scrierile lui pur si simplu nu le inteleg. Parca ar fi scrise in alta limba cu toate ca sint traduse de un laic, din latina in romana. Deasemenea, Nechifor Crainic a fost antisemit, deci nu pot considera punctul lui de vedere ca fiind nepartinitor si obiectiv.

Nici eu nu am auzit de sfinti romano-catolici care sa vorbeasca despre "cognitia luminii divine" (nici nu stiu ce inseamna). Daca mi-ati explica ce au vazut martorii care l-au vazut pe Sfantul Simeon Noul Teolog in aceasta stare poate ca as putea intelege mai bine; sau daca mi-ati explica efectiv ce inseamna.

In afara de stigmate, care sint manifestarile care considerati ca sint diferite?

Consider ca cel mai indicat este sa lecturati dvs descrierea acelor stari. In acest sens recomand:
SF. NICHITA STITHATUL - Viata Sf. Simeon Noul Teolog, ed. Herald
http://www.edituraherald.ro/bookdeta...?cod_carte=143

Pr. Prof. Dumitru Staniloae - Ascetica si Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed IBMBOR
Pr. Prof. Dumitru Staniloae - Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, Ed. IBMBOR
http://www.cartiortodoxe.ro/cartea-c...itru,-pr..html

Asa cum ati remarcat si dvs faptul ca nici un mistic romano-catolic, sfant romano-catolic nu vorbeste despre cognitia luminii (harului) lui Dumnezeu, cel prezent in Hristos Iisus la Schimbarea la Fata.

Va rog cu aceasta ocazie, atat pe dvs cat si pe alti reprezentanti competenti romano-catolici sa recomandati lucrari elocvente pentru intelegera reciproca a spiritualitatii.

Personal, din cate am studiat pana in prezent, consider ca Biserica Romano-catolica nu a adoptat o pozitie corecta fata de spiritualitatea Magistrului Eckhart care dorea sa opuna o cognitie spirituala inechvoca tendintei rationaliste atat teologice cat si spirituale in crestere in acea perioada in lumea latina. Exacerbarea rationalismului teologic care putem afirma ca a atins apogeul cu Toma din Aquino, a avut influente nefaste asupra spiritualitatii romano-catolice. Apofatismul teologic romano-catolic se rezuma doar la o negare rationala, in timp ce apofatimsul teologic ortodox afirma cognitia duhovniceasca in lumina (harului) lui Dumnezeu.

Scolastica bazata pe teologia lui Toma din Aquino si-a risipit energia cautand asiduu argumente rationale, filozofice pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu (in acea perioada intocmindu-se o lista cu aproximativ 5000 de argumente)... astazi au ramas doar in jur de 6 argumente intelectuale (istoric, cosmologic, cauzalitate, miscare, teleologic, moral).

Rasaritul ortodox a fost si este strain de astfel de conceptii rationaliste atat in teologie cat si in spiritualitate.
In acest sens recomand lucrarea Pr.Prof. romano-catolic Thomas Spidlik, care prezinta inechivoc spiritualitatea ortodoxa.
Tomas Spidlik SJ - Spiritualitatea Rasaritului crestin. I. Manual sistematic, Ed Deisis
http://edituradeisis.ro/opencart/ind...&product_id=75

Ceea ce vreti sa faceti dumneavoastra este sa demonstrati ca spiritualitatea ortodoxa este superioara celei catolice. Nu sint eu in masura sa fac analize si comparatii pentru ca nu am citit si studiat suficient; chiar daca e asa nu ma influenteaza in viata mea.

Referitor la Harul Lui Dumnezeu prezent la schimba la fata. Sfanta Tereza de Avila, autoarea cartii "Castelul interior", vorbeste despre drumul omului pana la unirea cu DUmnezeu. Vorbeste despre 7 randuri de trepte (de fapt sint odai) dar eu nu am citit decit despre primele 4 si m-am intors la primul capitol. Imi amintesc doar ca ea spunea ca acela care ajunge in centru sufletului, acolo unde se afla Regele, nu mai poate fi sedus de nici o placere lumeasca si nu mai poate fi intors de nici o piedica lumeasca. Nici foamnea, nici frigul, nici mancarea buna sau altceva nu-l mai ating. Se bucura doar sa fie in compania DOmnului si asta este suficient. Mie mi se pare ca acesta stare este similara cu ceea ce au trait apostolii "Bine ne este noua in locul acesta..."
Deasemenea, sfantul Ioan al Crucii, care a scris "Muntele Desavarsirii", a fost un calugar destul de prigonit de confratii lui. A fost inchis intr-o odaita ingusta mai multe luni, iar din odaia lui iesea si se vedea lumina. Cu toate ca era prigonit si supus privatiunilor el era mereu senin si nu-l tulbura nimic. Si e firesc sa fie asa. Se afla in compania Domnului. Ce lucru lumesc l-ar fi putut distrage?

Referitor la Maister Eckhart: nu stiu daca pozitia luata de Biserica Catolica fata de el e una corecta sau nu pentru ca nu am pregatirea necesara de a face astfel de analize. Maister Eckhrdt a murit ca un catolic si ceea ce e cel mai important a murit spovedit, impartasit, in comuniune cu Biserica si sfintii sai. Nu am auzit ca Biserica Catolica sa-i fi interzis lucrarile dar nu am auzit nici prea multi preoti/calugari care sa-i recomande lucrarile. Pana la urma Maister Eckahart a fost indrumatorul spiritual al lui Thomas Kempis care a scris "Imitatiunea Lui Cristos." Maister Eckhardt, fie ca-i sant sau nu citite lucrarile, si-a adus contributia mai modest si mai din umbra la raspandirea Imparatiei Lui Cristos pe pamant, pregatindu-l pe Thomas Kempis. Am citit ca Imitatiunea Lui Cristos este pe locul 2 ca raspindire in lume, dupa Biblie.

Deasemenea, intimplator am citit putin si din Tomas Spidlick si am citit si parerea mai multor ortodocsi ca acesta ar fi militat pentru nu stiu ce schimbari radicale in Biserica Catolica. Va spun sincer parerea mea: ortodocsii sint obisnuiti ca atunci cind se vorbeste despre catolici sa se vorbeasca in special al modul negativ. Nu am citit nici o lucrare scrisa de un ortodox care sa analizeze obiectiv relatia dintre cele doua biserici. Daca lucrarea nu are injurii si invective de-a dreptul, are mesajul celalalt, ca pentru ruptura sintre cele doua Biserici ar fi vinovati numai si numai catolicii. Tomas Spidlick, catolic si iezuit, vorbeste obiectiv atit despre Biserica Ortodoxa cit si despre Biserica Catolica.El vorbeste si despre devierile din Biserica Ortodoxa, despre ereziile aparute in spatiul ortodox, fara sa piarda din vedere esenta, adica spiritualitatea ortodoxa. Dar el a ramas catolic, preot si om de stiinta. Si eu cred ca lucrarile lui merita citite pentru ca sint obiective si nepartinitoare, cel putin asa le-am vazut eu.

In concluzie, poate ca in spatiul catolic nu se vorbeste prea mult despre harul/starea omului similara cu cea traita de apostoli la Schimbarea la fata. Dar asta nu inseamna ca nu se vorbeste despre tinta suprema a crestinului (unirea cu Domnul sau). Dar se vorbeste intr-adevar mult mai mult despre drumul pe care il avem de strabatut pentru a ajunge la tinta, iar acest drum este similar cu drumul evreilor din Egipt pana in Tara Promisa. Trece prin desert, presupune incredere si ascultare de Domnul, insemana caderi, inseamna ridicari, inaintari si opriri. Si pentru ca marea majoritate a crestinilor se afla pe acest drum si nu sint inca la destinatie e firesc sa se vorbeasca mai mult despre drum si despre lupta si mai putin despre cum e cand primesti medalia de invingator.

Va marturisesc cu toata onestitatea ca nu sunt in masura sa fac astfel de aprecieri in ceea ce priveste sfintenia, hristificarea. Dar facand apel la constiinta doresc sa marturisesc ca acea superioritate spirituala ortodoxa pe care remarcati ca o afirm trebuie legata strict de deplinatate si nu de eroare. In sesnul ca spiritualitatea romano-catolica s-ar fi limitat doar la Golgota si nu ar fi nazuit la o treapta superioara mai inalta: Taborul.
(Voi reveni intr-o postare ulteroara cu detalii, intrucat doresc asca cum am afirmat anterior ca prin dialogul nostru onest sa intelegem Adevarul pentru mantuirea noastra, ceea ce cu adevarat ne diferentiaza... nu ajuta cu nimic sa ne ascundem "dupa deget" diferentele: filioque, purcedere, catholic... important este ce intelegem prin acei termeni si nu termenii in sine.)

Sunt in asentimentul dvs. de aceea reinoiesc apelul la persoane compentente atat romano-catolice cat si ortodoxe sa ne indice lucrari de specialitate (citate, pagini) elocvente pentru subiectul discutat.

Faptul ca exista diferente in spirtualitatile romano-catolice nu implica negarea reciproca a hristificarii, chiar daca asa cum am precizat, din cate am inteles pana in prezent, tina hristificarii este diferita in romano-catolicism (Golgota) si ortodoxie (Tabor, Schimbarea la Fata).

Consider ca acesta este un punct de plecare pertinent in cercetarea noastra onesta.

Va marturisesc ca nu am studiat corespunzator opera Pr. Prof. Thomas Spidlik, insa recomandarile pe care le-am primit (direct sau indirect, inclusiv prof. univ. teologie ortodoxa precum Ahidiac. Ioan Ica jr.) precum si cat am "rasfoit" lucrarile dumnealui ma indreptatesc sa va indemn sa nu plecati "urechea" la parerile unor ortodocsi ce nu au competentele necesare.

Biserica Romano-Catolica a facut schimbari de la Sfanta Traditie (dupa 1054 mai accentuat)... iar recent incearca sa faca schimbnari in directia Sfintei Traditii (primul mileniu). Imi permit sa mentionez cateva schimbari pe care le consider bune in directia Patristica: Reintroducerea unei rugaciuni de invocare a Duhului Sfant in Luturghie (chiar daca nu are sensul Epiclezi din Liturghia ortodoxa), documnetul Sanctitatii Sale Papa Ioan Paul al II-lea in care clarifica "filioque" subliniand ca purcerea implica faptul ca Tatal este originea...
Desigur ca astfel de schimbari au survenit si ca urmare urma dialogului onest cu Biserica Ortodoxa si trebuie apreciate ca atare.

Imi aduc aminte de o pilda din Patristica: "cand intri in ringul de box, nu conteaza cine da prima lovitura, cine initiaza lupta... ci vinovat este cel care da mai tare. Daca il lovesti pe atacatorul tau mai tare decat te-a lovit el... si chiar il omori... el e vinovat de lovitura... insa tu esti vinovat de moarte". Ideea este simpla, lupta trebuie sa fie in dragoste, in adevar si nu trebuie sa aiba ca scop moartea, vatamarea... ci Adevarul. In acest sens este elocvent pasajul din Epistola lui Iuda in care se prezinta lupta satanei cu Sfantul Arhanghel Mihai. Desi satana il ispitea pe Sfantul Arhanghel Mihai sa raspunda la injurii cu injurii, la lovituri grele cu lovituri grele... Sfantul Arhanghel Mihail nu a cazut in ispita ci cu harul lui Dumnezeu a indeplinit voia lui Dumnezeu: Adevarul, Dragostea... a luat trupul Sfantului Mosie, in lupta... insa fara pacat, caci nu a putut fi acuzat de satana nici de injurii si nici de lovituri grele...
Oare nu putea Sfantul Arhaghel Mihail sa ii dea o "bataie" duhovniceasca zdravana satanei asa cum o facuse inainte cand l-a invins in lupta si l-a alungat din cer? Desigur ca putea... dar nu era cazul. satana era deja osandit si mort duhovniceste....
"ferice de cei ce inteleg si fac voia lui Dumnezeu"

Cine este fara de pacat? Cu totii am gresit... important este cum ne indreptam, cum traim dupa Sfanta Traditie, dupa Sfintii Parinti. Ei sunt etalonul. Si oricine se indeparteaza de ei trebuie sa revina la comuniunea cu ei.
Astfel consider pertinent ca acesta trebuie sa fie directia atat la Bisericii Roamno-Catolice cat si a Bisericii Ortodoxe: cum sa traim asemnea Sfintilor Parinti, in duhul teologiei lor, in duhul spiritualitatii lor.

Vorbesc ca un "nebun" poate... dar cu ce ma ajuta pe mine ca ortodox ca altii sunt mai pacatosi sau mai rataciti sau mai schismatici decat mine? La ce ma ajuta pe mine ortodox fiind sa fiu in Biseirca si sa nu ascult de Hristos... sa vad clar ca viata mea nu se hristifica corespunzator... dar sa ma "consolez" cu ideea ca altii (eretici, schismatici, atei) sunt mai rataciti dacat mine? ... si mai grav in loc sa ma gandesc cum sa ajut la tamaduirea lor cu harul lui Dumnezeu daca pot, eu ma gandesc cum sa le dau in "cap" ... uitand ca Dumnezeu spune "Mila voiesc iar nu jertfa" si de asemenea "ia seama la tine insuti ca sa nu cazi si tu in ispita".

In Romania, trebuie sa recunoastem ca avem o trista experienta cu Biserica Greco-Catolica. Motive de vehementa si neincredere in BC sunt in acest sens din partea ortodocsilor... insa consider ca nu este o solutie atitudinea: "cel muscat de sarpe se teme si de soparla". Nu doresc sa intru in amanunte pe acest subiect intrucat consider ca polemica este garantata. Doresc sa sublinez totusi ca nu traim nici in trecut nici in viitor ci in prezent. Trebuie sa ne dorim mantuirea in prezent, aici si acum.

Sunt in asentimentul dvs. Consider scrierile sale obiective si pertinente mai ales pentru romano-catolici dar si pentru ortodocsi. Este remarcabil cum un preot prof romano-catolic reuseste o monumentala lucrare de sinteza patrisitca si filocalica ortodoxa, contribuind astfel la valorificarea tezaurului filocalic si patristic in spatul vestic unde, mai ales in prezent este o criza spirituala acuta datorita filozofiei materialiste care acapareaza mintile oamenilor... si din nefericire spiritualitatea romano-catolica nu a reusit sa contracareze exagerarile fundamentalismului materilaist ascus bine sub o fateta "umanista" in care binele si raul au fost extrem de bine amestecate sub notiunea de "vital".

Exact. Aceasta este si parera mea pe care am conturat-o pana in prezent.
Consider pertinenta afrimatia: Faptul ca nu se vorbeste prea mult in spiritualitatea romano-catolica despre Tabor nu este un motiv suficient pentru a nega posibilitatea experientei mistice a starii de pe Tabor (care este centrala in spiritualitatea ortodoxa), desi putem afirma cu cetitudine ca starea spirituala a hristificarii corespunzatoare Golgotei este nedeplina (inferioara) in comparatie cu cea a Taborului (Scimbarea la Fata).
(Voi reveni cu detalii in alta postare).

De ce nu se mentioneaza in spiritualitatea romano-catolica vederea (cognitia) luminii (harului) Dumnezeiesc? Pentru ca nu considerau din motive rationale ca este posibila si astfel se "blocau" rational? Sau pentru ca starea de hristificare, sfintire la care tinteau (Golgota), fiind nedeplina, nu implica si aceasta vedere duhovniceasca (congnitie duhovniceasca)? Sau amandoua motivele?... sau pentru ca nu puteau datorita erorii (ratacirii) spirituale?

Faptul ca nu se mentioneaza cognitia lumina harului divin in spiritulitatea romano-catolica este suficient sa ne determine sa negam hristificarea, sfintenia potrrivit spritualitatii romano-catolice? sau este mai indicat sa vorbim de o nedeplinatate a spiritualitatii, a hristificarii, a indumnezeirii si nicidecum sa le negam total. (De asemnea va rog sa nu interpretati ca argoanta ortodoxa afirmatiile mele, caci ortodxia nu este un "club privat" ci oricine este binevenit in Biserica Ortodoxa sa fie membru al ei conform invataturii Patristice, poate vietui intru Hristos dupa modelul patristic, filocalic, ortodox).

Am considerat important sa subliniem in acest sens o prima constatare, aceea ca tinta spritualitatii roamno-catolice este Golgota (starea de jertfa) si in acest sens hristificarea a determinat si apartia stigmatelor in cazul Sfanului Francisc de Assisi (spre exemplu. Am ales acest exemplu de sfant romano-catolic intrucat consider ca nici un om intreg la minte nu poate contesta sfintenita vietii intru Hristos a acestuia, hristificarea sa).
Pe Golgota nu este decat tristete, jertfa... nu se afirma cognitia duhovniceasca inechivoca a lumii harului lui Dumnezeu, asa cum se intampla pe Tabor, la Schimbarea la Fata (tinta spiritualitatii ortodoxe).

Situatia pe care o propun analizei oneste (nadajduind in harul si ajutorul Domnului pentru intelegerea Adevarului) este urmatoarea.

Daca Sfantul Francisc de Assisi, dupa ce a atins nivelul spiritual, sfintenia, hristificarea potrivit spirtualitatii romano-catolice (Golgota) ar fi fost alaturi de Sfinti ortodocsi precum: Sfantul Simeno Noul Teolog, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Serafim de Sarov si si-ar fi ridicat tinta spirituala catre Tabor, Schimbarea la fata (asemnea sfintilor ortodocsi) oare ar fi putut avea cognitia luminii harului lui Dumnezeu, specifica sfintilor ortodocsi mentionati?

Consider ca un raspuns lapidar (fie afirmativ, fie negativ) nu rezolva dilema.

Personal consider ca ar fi putut avea congnitia luminii harului lui Dumnezeu, indrumat fiind de patristica rasariteana (ortodoxa) in sensul deplinatatii hristificarii (care este Taborul si nu Golgota).
Ca argument in acest sens doresc sa aduc episodul mentionat in lucrarea de mai jos, inainte de anul 1054 (Marea Schisma) dar dupa anul 1000 cand un episcop latin (din zona devenita uletrior romano-catolica) a ales sa vietuiasca duhovniceste sub indrumarea Sfantului Simeon Noul Teolog si a atins inalte nivele spirituale, fiind dat ca exemplu de catre Sfintii Parinti ortodocsi.
SF. NICHITA STITHATUL - Viata Sf. Simeon Noul Teolog, ed. Herald
http://www.edituraherald.ro/bookdeta...?cod_carte=143

Ideea pe care doresc sa o subliniez este relativ simpla: cine isi doreste deplinatatea sfinteniai, hristificarii (sa afirme deplin "Nu mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine" ) trebuie sa aiba si indrumarea potrivita in Sfanta Biserica, Sfintele Taine, Sfanta Traditie, Sfintii Parinti... intru harul lui Dumnezeu.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

"Imaginea" rascumaparii: sensul juridic si sensul tamaduitor
 

1. Imaginea rasucumpararii in sens juridic: specifica teologiei romano-catolice si protestante

Omenirea (toate persoanele umane) sunt condamnate la moarte intrucat au pacatuit. Plata pacatului este moartea si atfel toti oamenii sunt comdamnati la moarte de catre Justitia (Dreptatea) lui Dumnezeu. Hristos Iisus insa, pentru ca ne iubeste accepta sa suporte El in locul nostru osanda la moarte prin "scaunul electric", "injectia letala" a vremi respective: Crucea. Hristos moare... si omul scapa astfel de povara juridica. Insa unde este indreptarea omului in Hristos in acest caz?


2. Imaginea rasucumpararii in sens tamaduitor (vindecator): specifica teologiei ortodoxe

Omenirea (toate personele umane) ce se nasc din Adam, sunt bolnave duhovniceste de moarte duhovniceasca si astfel nu pot trai fara sa pacatuiasca. Astfel persoanele umane sunt strivite de moartea duhovnicesca (care trebuie vazuta ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste din ce in ce mai repede la vale si creste in dimenisuni... si proportii distrugatoare). Cine ne poate salva de aceasta stare la care noi insine ne-am osandit prin departarea de Dumnezeu? Doar Iisus Hristos este cel care se pune in fata acestui imens rau: moartea duhovniceasca si a consecinteler sale "bulgarele" pacatelor care tot cresteeee. Hristos Iisus este strivit... in timp ce noi iesim de sub aceasta povara. Hristos Iisus strivit, insangerat... mort, are puterea dumnezeiasca sa invie si mai apoi sa contiue relatia de tamaduire cu fiecare din noi... dorind indumnezeirea noastra prin har.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Mantuirea - sensul ortodox si sensul romano-catolic si prtestant
 

In sprijinul afirmatiilor facute pana in prezent, pe langa lucrarile deja mentionate, recomand (atat pentru ortodocsi cat si pentru colegii romano-catolici, dar si pentru protestanti si neoprotestanti... si necrestini) doua lucrari de specialitate.

Sunt expuse inechivoc si obiectiv invatatura romano-catolica si cea ortodoxa. Diferentele sunt fundamnetale si se bazeaza pe intelegerea diferinta a mantuirii (in sens juridic in romano catolicism si sens tamaduitor in ortodoxie)

Carlton, Clark - Adevarul ortodoxiei fata de catolicism. Ce ar trebui sa stie fiecare romano-catolic despre Biserica Ortodoxa, Ed. Ecclesiast
http://www.ecclesiast.ro/index.php/c...sm-detail.html
http://www.librariasophia.ro/carti-A...k-so-4950.html
"Acest catehism ofera o intelegere profunda a Bisericii Ortodoxe, o analiza a diferentelor dintre cele doua Biserici. "
Cap 3 (pag 63) - Manatuirea
Cap 4 (pag 87) - Biserica
Cap 5 (pag 119) - Maica Domnului

Bernstein, James A., Pr. - Uimit de Hristos. Calatoria mea de la Iudaism la Ortodoxie, Ed. Ecclesiast
http://www.ecclesiast.ro/index.php/c...os-detail.html
http://www.librariasophia.ro/carti-U....-so-6275.html
"Această carte este povestea unei convertiri de la Iudaism la Ortodoxie. Uimit de Hristos este, totodată, şi o autobiografie, o istorie intelectuală; este o carte ce transmite o viziune duhovnicească şi teologică într-un mesaj care afectează oameni din sfere diferite ale societăţii. Este o vedere a Dumnezeului Cel viu, revelat în Iisus Hristos, Cel care este împlinirea Vechiului Testament, viaţa celor credincioşi, nădejdea celor fără de nădejde şi ţelul celor care se străduiesc să propovăduiască Evanghelia în toată deplinătatea sa. Dorinţa şi nevoinţa Părintelui James pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, l-au adus de la Iudaism la Ortodoxie, trecând prin cultele evanghelice, ajungând în final la Biserica creştină autentică. "
Cap 14 (pag 182) - Cat de cazuti suntem?
Cap 14 (pag 183) - Ce s-a mostenit din pacatul stramosesc?
Cap 14 (pag 186) - Consecintele de durata ale teologiei lui Augustin?

Cap 15 (pag 191) - Ce nu este mantuirea: solutii la probleme care nu exista?
Cap 15 (pag 191) - Va da diavolul socoteala?
Cap 15 (pag 193) - O plata pentru imblanzirea unui Dumnezeu manios?
Cap 15 (pag 196) - Indulgentele: pedeapsa sau remediu?
Cap 15 (pag 198) - Teoria ispasirii prin substituirea pedepsei
Cap 15 (pag 199) - Pacatosii in mainile unui Dumnezeu manios
Cap 15 (pag 202) - Prea greu de indurat: teoria ispasirii prin modelul moral si prin cel al exemplului
Cap 15 (pag 208) - Impacare sau ispasire?

(teologia ortodoxa)
Cap 16 (pag 211) - Ce este mantuirea?
Cap 16 (pag 211) - Dumnezeu ca "iubitor de oameni"
Cap 16 (pag 214) - Diagnosticand boala pacatului
Cap 16 (pag 215) - Limbajul mantuirii in Noul Testament
Cap 16 (pag 220) - Limbajul mantuirii la Sfantul Atanasie cel Mare

Asadar sa luam aminte. Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Am o curiozitate. Dacă eu v-aş recomanda să citiţi o lucrare care să se intituleze "adevărul catolicismului faţă de ortodoxie, ce ar trebui să ştie fiecare ortodox despre BO", aţi citi-o ?

Dacă recenzia acestei cărţi ar cuprinde următoarea frază:

"citind-o, veţi înţelege rolul nefast al grecilor în deturnarea credinţei Răsăritului şi îndepărtarea lui de Roma ortodoxă. Clark Carlton spune lucrurilor pe nume şi nu face rabat de argumente teologice şi istorice. Dacă mai aveaţi vreo îndoială asupra ereziilor în care zace Biserica Ortodoxă această carte vă va trezi la realitate: BO nu este nici ortodoxă şi nici catolică. Aşa cum spune autorul, cu greu putem numi Creştinism forma de credinţă promovată de BO..." - aţi citi-o ?

Nu am făcut decât să schimb "Apus" cu "Răsărit" şi BO cu BC în text. Acuma, serios, dacă eu v-aş "recomanda" să citiţi o astfel de carte, aţi face-o ?

Domnule Eugen, vă rog să înţelegeţi că pentru noi Biserica Catolică este una, sfântă şi catolică Biserică despre care vorbeşte Crezul, trupul Mistic al lui Cristos. Cum puteţi să ne "recomandaţi", de bună credinţă, lectura unei cărţi care este evident anti-catolică, adică atacă Sfânta Biserică ?!!

Domnule Eugen, pentru noi Adevărul lui Cristos se dezvăluie în cadrul Bisericii, în fiecare Sfântă Liturghie la care participăm. Credeţi că vreo carte anti-catolică va putea avea asupra noastră o putere de convingere mai mare decât lucrarea Sfântului Duh care ne cheamă şi ne nutreşte în sânul Bisericii, decât faptul de a fi prezenţi la actualizarea Jertfei Mântuitorului în cadrul Euharistiei ? Un minut de rugăciune în faţa Sfântului Sacrament, un Rozariu sau participarea la lucrările de caritate ale parohiilor sunt mai puternice, pentru cel care vrea să rămână în adevăr, decât toată propaganda anti catolică pe care o va putea scrie vreodată un Clark Carlton (un baptist care, în căutarea adevărului, n-a reuşit din păcate să-şi depăşească cu totul spiritul schismatic şi aversiunea specific protestantă pentru urmaşul lui Petru), Hellen White sau alţii despre care Mântuitorul ne-a avertizat: "Fericiţi veţi fi când vor minţi şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina Mea"....

Cu onestitate va marturisesc ca as rasfoi-o macar...
Daca cunoasteti astfel de lucari, precum cea mentionata de dvs (scrise la nivel academic de preferat) va rog sa le indicati. Multumesc.

De asemenea va rog sa nu interpretati gresit intentia mea de dialog onest in care sa se observe cauzele diferentelor teologice.

[u]Chiar daca nu pot fi de acord intru totul cu teologia si ecleziologia romano-catolica, respectul personal pentru sfinti romano-catolici precum Sfantul Francisc de Assisi, Sfantul Anton de Padova nu se va schimba (sfintenita vietii lor, hristificarea lor, este evidenta pentru orice om intreg la minte... chiar daca hristificarea, sfintenia nu a atins nivelele din spiritualitatea ortodoxa precum Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Serafim de Sarov, Sfantul Luca al Crimeei).


Daca prima lucare nu o considerati elocventa, studiati atunci cealata lucrare, sa intelegegi de ce iudeul a putut fi multumit doar de Hristos Iisus potrivit teologiei crestine ortodoxe, dupa ce bineinteles a studiat si teologia romano-catolica precum si cea protestanta (si ceva neoprotestante).

Bernstein, James A., Pr. - Uimit de Hristos. Calatoria mea de la Iudaism la Ortodoxie, Ed. Ecclesiast
http://www.ecclesiast.ro/index.php/c...os-detail.html
http://www.librariasophia.ro/carti-U....-so-6275.html
"Această carte este povestea unei convertiri de la Iudaism la Ortodoxie. Uimit de Hristos este, totodată, şi o autobiografie, o istorie intelectuală; este o carte ce transmite o viziune duhovnicească şi teologică într-un mesaj care afectează oameni din sfere diferite ale societăţii. Este o vedere a Dumnezeului Cel viu, revelat în Iisus Hristos, Cel care este împlinirea Vechiului Testament, viaţa celor credincioşi, nădejdea celor fără de nădejde şi ţelul celor care se străduiesc să propovăduiască Evanghelia în toată deplinătatea sa. Dorinţa şi nevoinţa Părintelui James pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu, l-au adus de la Iudaism la Ortodoxie, trecând prin cultele evanghelice, ajungând în final la Biserica creştină autentică. "
Cap 14 (pag 182) - Cat de cazuti suntem?
Cap 14 (pag 183) - Ce s-a mostenit din pacatul stramosesc?
Cap 14 (pag 186) - Consecintele de durata ale teologiei lui Augustin?

Cap 15 (pag 191) - Ce nu este mantuirea: solutii la probleme care nu exista?
Cap 15 (pag 191) - Va da diavolul socoteala?
Cap 15 (pag 193) - O plata pentru imblanzirea unui Dumnezeu manios?
Cap 15 (pag 196) - Indulgentele: pedeapsa sau remediu?
Cap 15 (pag 198) - Teoria ispasirii prin substituirea pedepsei
Cap 15 (pag 199) - Pacatosii in mainile unui Dumnezeu manios
Cap 15 (pag 202) - Prea greu de indurat: teoria ispasirii prin modelul moral si prin cel al exemplului
Cap 15 (pag 208) - Impacare sau ispasire?

(teologia ortodoxa)
Cap 16 (pag 211) - Ce este mantuirea?
Cap 16 (pag 211) - Dumnezeu ca "iubitor de oameni"
Cap 16 (pag 214) - Diagnosticand boala pacatului
Cap 16 (pag 215) - Limbajul mantuirii in Noul Testament
Cap 16 (pag 220) - Limbajul mantuirii la Sfantul Atanasie cel Mare

P.S. Nu doresc initierea unor polemici inutile ci doresc sa discutam onest diferentele teologice dintre noi, fara ascunzisuri. Problema intelegerii mantuirii (in sens juridic in romano-catolicism; in sens tamaduitor in ortodoxie) constituie una din marile diferente teologice, alaturi de conceptia ecleziala. Degeaba ne impiedicam de un "filioque" de o "imaculata conceptie", de un "purgatoriu" etc... daca nu intelegem cauzele de unde provin aceste concepte in teologia romano-catolioca. Consider ca din punct de vedere teologic ortodox trebuie observate cauzele acestor afirmatii ce nu sunt in concorndanta cu filocalica, cu teologia Patiristica.

În ceea ce mă priveşte, consider cele două viziuni a fi perfect complementare. De altfel, niciuna nu este exclusivă Răsăritului sau Apusului.

Vă recomand şi eu două cărţi, reprezentative pentru spiritualitatea catolică şi care dezvoltă tema hristificării:

http://www.catholica.ro/2007/03/07/t...elul-interior/

http://www.catholica.ro/2002/07/12/b...a-unui-suflet/

Va rog sa argumentati consideratiile dvs. De aceea dorim discutii oneste.
Conform ortodoxiei cele 2 viziuni asupra mantuirii (juridic si tamaduitor) sunt incompatibile.

Multumesc.
Dupa cum am precizat anterior in alte postari, intre sfintii Romano-Catolici reprezentativi (precum Sfantul Francis de Assisi si Sfantul Anton de Padova) consider ca este si Sfanta Tereza de Avilla.

Intr-adevar scrierile, indurmarile si experientele sale sunt extrem de utile pentru romano-catolici si nu numai. Chiar daca asa cum spuneam anterior nu au atins nivelul spritual al Sfintilor Ortodocsi precum cei mentionati anterior (Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Serafim de Sarov, Sfantul Luca al Crimeei... unde indumnezeirea prin har era inechivoca datorita congnitiei intelectuale a harului lui Dumnezeu sub forma de lumina (necreata) atat pentru ei cat si pentu martori...). In aceste cazuri consider ca este pertinent sa putem vorbi teologic de deplinatate a sfinteniei in ortodxie in comparatie cu romano-catolicism. Consider ca, din punct de vedere teologic, nu putem vorbi de erori spirituale sau de sfintenie, de hristificare in cazul acestor 3 sfinti romano-catolici mentionati, ci doar de nedeplinatate... insa putem vorbi de incompatibilitate in ceea ce priveste teologia mantuirii, ecleziologie intre romano-catolicism si ortodoxie.

Pentru ortodocsi reamintesc ca una este cinsitrea unui sfant ortodox si alta este respectul fata de un sfant romano-catolic precum cei 3 mentionati.


Daca ati lecturat aceasta lucrare a Sfintei Tereza de Avilla, puteti indica cateva capitole sugestive pentru subiectul discutat?
Din cate cunosc, scrierile Sfintei Tereza de Avilla sunt cu precadere spirituale si nu ating direct subiecte teologice precum mantuirea (in sens juridic specific romano-catolic) sau eccleziologia (care sa sustina primatul papal etc).

Multumesc.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.