Mandria si altele
 

Buna ziua,

Vroiam intr-un fel pe acest thread sa imi exprim sentimentele , dar in acelasi timp sa caut experiente asemanatoare care ma pot poate ajute sau cel putin pune in directia potrivita.

Cum am mai spus pe acest forum, din nefericire, nu am practicat credinta ortodoxa multi ani de zile si in aceasta vreme multe si felurite pacate am facut.

Dumnezeu a fost intr-atat de bun sa ma lumineze si sa ma scoata la liman , daruindu-mi un Duhovnic extraordinar, unde am reusit sa ma spovedesc si usor - usor sa o iau pe calea cea buna.

Evenimente din ultimile zile ( nu ceva extrem de semnificativ din pdv al lucrurilor de zi cu zi, dar suficient de semnificativ sa-mi traga semne de ingrijorare) m-au facut sa ma gandesc ca desi m-am spovedit si in sufletul meu m-am cait pentru pacatele mele, nu e suficient si mai rau de atat, am porniri ale sufletului extrem de uracioase si o vointa mai slaba decat isi poate inchipui cineva.

Mi-am dat seama ca am o mandrie iesita din comun, atat de uracioasa incat imi vine sa imi dau palme numai cat imi dau seama ce uracenie tin in mine - si daca ma smeresc, apoi am ganduri de mandrie ca "vai dom'le uite cum am lasat eu de la mine" - parca ce mare lucru am facut ? Si gandurile astea de mandrie, desi incerc sa le alung in mintea mea, ele usor usor se strecoara in sufletul meu si le simt acolo cum se cuibaresc si cand incerc iar sa le scot, imi vin fel si fel de ganduri " ca asta nu e mandrie, ca e demnitate sau mai stiu eu ce" si ma amagesc singura si o las acolo si musteste si apoi cand fac pacatul, imi dau seama ca vine de la faptul ca am mustit ganduri uracioase in mine - si cad si ma ridic si cad si ma ridic.

Mi-e rusine sa recunosc ca iubesc "pacatul" - iubesc acele ganduri care imi conformeaza propriile idei, care ma menajeaza, care imi justifica uracenia. Apoi le alung, ca nu vreau sa ma intorc de unde am plecat - mai bine mor de o mie de ori, dar iar cad si iar ma ridic. Ma simt ca o minge de fotbal intre 2 porti si am senzatia de multe ori ca in mine nu este pocainta .

Nici pe Dumnezeu nu stiu cum sa Il vad - la inceput, cand am inceput sa ma spovedesc , sa repar din greseli, nu pot sa descriu cum Il vedeam pe Domnul - e ceva mai presus de cuvinte, e o bucurie care nicio vorba nu o poate reda.

Acum simt ca L-am pierdut: cand citesc ceva din cartile Sfintilor, nu pot sa citesc si eu ca tot omul obisnuit: citesc si parca personalitatea mea se emuleaza in acea carte, totul in mintea mea se deformeaza -daca cineva imi spune ceva, sufletul meu absoarbe acea informatie fara sa o digere ( am sa dau un exemplu: stiti ca despre actori / cantareti se spune in psihologie ca ei adopta aceste cariere pentru ca stima lor de sine tine de acceptarea celor din jur - asa patesc si eu ) - imi formez parerea de Dumnezeu despre cum spun altii si nu ma mai pot uita in sufletul meu sa imi dau seama cum Il vad eu - cum Il simt, cum Il percep.

Nici rugaciunile nu-s in stare sa mi le mai citesc - ma rog seara de seara indiferent, dar ma simt vinovata cand nu citesc din cartea de rugaciuni express si daca citesc din cartea de rugaciuni simt ca de fapt nu am spus nimic Domnului dince vroiam sa spun si tot asa... e ca si cum tot ce fac, ma aduce intr-un singur punct: tristete, pacat ....

As fi foarte recunoscatoare daca m-ati putea ajuta in aceasta privinta,. Nu vreau sa il pierd pe Dumnezeu, orice ar fi. Mai bine mor .

Am sa continui sa ma spovedesc, dar stiti cum e : nu pot sa fiu mereu cu duhovnicul dupa mine, iar voi cei mai inaintati in ale Domnului si cu suflet mare, poate aveti un cuvintel pentru un suflet mic si urat ( si va rog din suflet nu ma menajati ca si-asa is mandra si uracioasa )

Chiar s-a deschis un topic despre smerenie uite aici

http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=786

Tina , esti o fericita ! Da , ai citit bine , caci omul mandru din cale afara nu-si va da palme si nici nu va realiza in prapastia in care se afla !
Dar , vezi tu , nu-i bine nici ce-ti spun eu acum , caci poti sa te smintesti , sa te crezi mult mai putin pacatoasa , ori ce facem noi aici este tangential cu nenorocita de Slava Desarta . Cati scapa de mandria asta apasatoare si nenorocita ? Dar asta poate fi o consolare ? Nici decum , ci un indemn spre pocainta , spre rugaciune si meditatie , dar fara ajutorul lui Dumnezeu nimic nu aducem bun in viata noastra . Sa-I multumesti ca te mustra si nu-ti da pace pana la vindecare ta ! Cati oare constientizeaza cat este de grea patima care-i apasa ?
Esti pe drumul cel bun ! Sporeste in rugaciune , spovedeste-te cat poti de des si El nu te va parasi nici cand /
Doamne ajuta !:1:

Dumnezeu sa te binecuvanteze , frate Cristiboss. Si da, ai intuit bine - sufar de slava desarta - da din aia subtila si nenorocita, abia cand is in groapa imi dau seama ca is uda pana la genunchi!

Acu sa fim pe calea de mijloc, ii multumesc Domnului cum spui tu ca ma mustra - dar eu am o oroare de suferinta.

Mintea mea e stramba tare - cum a spus Sfantul Arsenie Boca "in mintea stramba, si lucrul drept se stramba" - si am o minte stramba tare .

Ma chinuie faptul ca daca citesc rugaciuni nu-s multumita, daca nu le citesc, ma simt vinovata. Recunosc ca sunt momente cand lenea ma impiedica, dar sunt mom in care le fac asa cum se spune ca sa "bifez" norma.

Cand cineva ma supara, nu-s in stare sa am si eu vorba dulce - sa ii explic omului ce ma doare, ca el stiu ca nu-si da seama. Ori spun ce-mi vine la gura, ori iau toata vina asupra mea si apoi am resentimente. Mi-e frica sa spun cuvantul "vina" pentru ca in mintea mea asta stramba si urata, vina = pedeapsa = suferinta si acum vad cat de distorsionata e viata mea , gandirea mea , mi-e sila, mi-e mila, imi vine sa plang si totusi .... unde e pocainta aceea in care sufletul se schimba intr-o suflare? De aceea am sentimenul ca sunt fatarnica, ca ma gandesc ca daca intr-adevar as avea pocainta, nu as mai cadea in halul asta .

Doamne , cum ma suferi?

Sa nu mai spui niciodata treaba asta , caci suna a deznadejde , neplacut lui Dumnezeu !
Toate se fac cu masura , inclusiv rugaciunea , caci altfel devine povara in loc de tamaduire sufleteasca . Gandurile astea Tina sunt de la draci , caci ei iti insufla astfel de stare , de neliniste si nemultumire continua , ce te agita inutil . Si un oftat e o rugaciune , si-un simplu gand curat catre Dumnezeu . Aici nu suntem la matematica si la contabilitate , caci Dumnezeu inainte de a fi un Dumnezeu al mintii , este un Dumnezeu al inimii , al dragostei . Citeste cate putin din Sfintii Parinti despre smerenie , rugaciune , dreapta socoteala si ai sa vezi cum mintea o sa se lumineze spre cele bune si de folos .

Cum ne suferi !
Cat loc de iertare , de necuprins cu mintea noastra patimasa , este in imensitatea Lui !

Uite ce articol de folos a postat glykis , si daca ai putina rabdare , te rog sa-l citesti :

"Fără ispite si necazuri, nu ne putem mântui.
Nu uita că Domnul, pe cine iubeste, îl încearcă, ca mai mult să fie aproape de El.
Suntem datori să primim cu dragoste încercările si să multumim lui Dumnezeu pentru toate.
Ispitele ce vin, cu voia lui Dumnezeu vin, pentru încercare si pentru a ne tine pe calea smereniei. Numai să cunoastem slăbiciunea noastră si să cerem ajutor: "Doamne, nu ne lăsa în ispite!"... Că vin si fără voia noastră, de la trup, de la lume si de la diavol.
Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite si tot felul de necazuri aici pe pământ. Că dacă trăim necăliti prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, asa sunt ispitele vietii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credintă, ne smeresc si ne învată să ne rugăm si să cerem sfat.
Când vin ispitele si te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un Paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeste o catismă sau două din Psaltire..., iar după ce trece ispita si se face liniste în suflet, iesi din nou la ascultare si multumeste lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului.
Să nu uităm că fiecare loc are ispitele lui si oriunde trebuie răbdare si multumire.
Uneori mă întreb: oare suferinta mea si a fiecărui om nu este o arvună a vietii vesnice? Că suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu.
Sunt încă la examenul încercării suferintelor."
glykys ·

Link permanent catre articolul complet

http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p1734.htm

Da, foarte frumos. Eu acum incerc sa scap de gandirea mea gresita. Inainte cand citeam asta " Pe cine Iubeste DUmnezeu, il incearca" - eu credeam ca asta inseamna suferinta, topoare, dat in cap, alungare, scuipare - din nefericire, atata intelegeam eu din asta.

Cateodata mi-e frica ma las in Voia Lui - la fel, din cauza strambaciunii din mine.

Frate Cristi - ce ai spus este minunat - Dumnezeu nu este contabil. Dumnezeu sa te binecuvanteze !

A-pro-pos - tu cum te-ai lasat de fumat? Eu sunt o mare proasta, pentru ca eu tot zic ca vreau sa ma las, dar de fapt eu iubesc viciul - Doamne iarta-ma ! Cum fac sa scap de aceasta placere bolnavicioasa?

Prin Duhovnic m-am lasat si cu dracu m-am apucat ! Iar cand m-am mandrit de "realizarea " mea , dracu m-a pus din nou la pamant , m-a trantit de am vazut stele verzi . Nu-i reteta pentru asta , ci numai credinta si rabdare , rabdare si iar rabdare , apoi credinta si iar rabdare .
Nu dispera !

Doamne-Ajuta ! Si multumesc pentru cuvintele tale

Sunt sagetile din urma care trebuie sa le suferi.
La inceput regasirea a debutat furtunos si dulce
Acum cunosti amarul experientelor de zi cu zi,iei cunostinta cu eul tau si mai ales cu neputinta lui
Caci daca fiecare ne am vedea eu-l cu scarba ,vindecarea ne ar fi f. aproape. Dar ,din pacate il vedem doar cu compatimire ,cu lipsa de tragere de inima , parca nimic nu ne atrage . Si aceasta lipsa de bucurie e greu de suportat,e ea insasi o incercare.
Poate ar trebui sa te gandesti ca insasi starea de acum e o ramasita a mandriei,a mandriei de a crede ca ar trebui sa fie altfel.
Poate ca asa trebuie sa fie ,si poate e bine sa te accepti cum esti. Si sa pleci urcusul de acolo de unde esti ,in mod real ,si nu de unde crezi ca ar trebui sa fii.
Eu ma lupt de ani intregi cu starea asta. Tu ai un mare avantaj totusi,ca vorbesti liber despre tine. Oricat de mult ai crede ca bati pasul pe loc ,atitudinea asta smerita a ta, te va trage cu putere inainte. Doar ca nu pe o cale plina cu petale,ci pe ceea a luptei grele ,cu tine insuti. Daca ai sta o clipa in loc,ai vedea ca totul ai de la Dumnezeu ,si atunci ,ai multumi pentru ceea ce ai.

Draga Tina, din putina si nevrednica mea experienta, iti spun asa:
1. Noi, singuri, suntem foarte nevrednici si nu putem sa spunem stop anumitor lucruri. Dar daca ne dorim si zicem: "Doamne ajuta-ma sa scap de pacatul asta! Doamne, Tu vezi ce slaba sunt, ajuta-ma!" si daca cerem si mijlocirea Maicii Domnului si a altor sfinti, pe care ii simtim noi mai aproape, altfel va sta treaba. Altfel, e treaba draceasca sa crezi ca numai tu, prin propriile puteri, vei putea face fata oricarui lucru, oricat de micut ar fi. Fara har, oricat de ambitios ai fi, nu te poti lasa de pacat. Sau te lasi si repede recazi.
2. Ajuta foarte mult spovedania. De fiecare data trebuie sa te rogi sincer sa ti se ierte respectivul pacat si sa fii constienta ca doresti sa pui inceput bun, cu ajutorul Domnului! Dar nu in mod formalist, gandindu-te ca maine oricum o sa recazi. Sa fii sincera de fiecare data si sa te gandesti ca puterea Domnului e mai mare si decat slabiciunea ta! Totul e sa contribui cu 0.01% si apoi umple Domnul pana la 100%.

Tot din proprie experienta, din ce am vazut la mine si la altii, am realizat ca mandria e de doua tipuri principale: aceea a fanfaronului si a laudarosului, care se considera buricul pamantului si ii dispretuieste pe ceilalti, dar si aceea a omului hipersensibil, care poate fi ranit atat de usor si care se vaita mereu de orice fleac. Nici unul, nici altul nu reusesc sa iasa din sine, din contemplarea fie a propriilor calitati, fie a propriilor defecte. Iar iesirea aceasta se face, cred eu, apropiindu-te de Dumnezeu prin rugaciune si de Dumnezeu prin oameni. Si atunci dispar aceste ganduri. Sa ne straduim sa ii slujim Domnului din postura in care suntem, cu nadejdea ca intr-o buna zi, vom deveni cum trebuie sa fim!

Da, foarte frumos spus. Imi lipseste rabdarea si smerenia de a ma vedea asa cum sunt si de a ma incredinta Domnului spre vindecare si curaj de lupta din iubire. Doamne , ajuta neputintei mele!

La fel , foarte frumos spus. SI sa stii ca ai dreptate - cateva din marturisiri eram in mod formalist , ca stiam ca o sa recad - asta la fel, din cauza ca am incercat sa fac singura - cum ii slujim Domnului din postura in care suntem?

Am uitat sa adaug - mi-e foarte greu si mie sa vorbesc liber. Pana ma apuc sa scot un cuvant, tac si ma autocompatimesc si ma dezvinovatesc de 1000 de ori - cand reusesc sa scot un cuvant cu ajutorul Domnului,intai cad in mandrie si apoi imi dau si eu seama ca de fapt, Domnul s-a milostivit. Dumnezeu sa te binecuvanteze si sa te ajute pe calea mantuirii si sa fie voia Lui intru tine xxxx

Din cate am citit la Sfintii Parinti despre mandrie, am inteles ca aceasta patima pleaca ultima de la om, si asta doar cu ajutorul lui Dumnezeu, nu prin puteri personale. Avva Filimon ne arata care este inceputul mandriei.

"Iar cand dobandesti o virtute, sa nu ti se inalte gandul impotriva fratelui, fiindca tu ai dobandit-o, iar acela nu i-a avut grija. Caci acesta este inceputul mandriei. Pazeste cu toata puterea sa nu faci nimic pentru placerea oamenilor. Iar cand lupti cu patima, sa nu slabesti, nici sa te lenevesti daca dainuieste razboiul, ci, ridicandu-te, arunca-te inaintea lui Dumnezeu, din toata inima, zicand cu Proorocul: Judeca-i, Doamne, pe cei ce ma nedreptatesc, caci eu nu pot nimic asupra lor. Si El vazand smerenia ta, iti va trimite mai repede ajutorul Sau."

Atunci cand vointa noastra incepe sa indrepte spre Dumnezeu iar galsul constiintei noastre incepe sa se desfunde, Dumnezeu ne ajuta sa facem primii pasi pe noul drum. Asfel, ne putem schimba aproape radical stilul de viata, avand parte de mare ajutor de la Dumenzeu. Dupa aceea, Dumnezeu ne lasa singuri, un timp, sa ne lucram vointa si sa ajungem la smerenie. In perioada aceasta, trebuie sa ne concentram atentia aupra interiorului nostru, asupra patimilor care trebuiesc stinse. Dumnezeu ne va ajuta, si nu-si va intoarce capul de la noi ! Iti recomand sa citesti Teofan Zavoratul : Viata duhovniceasca si cum o putem dobandi !

Frumos, adevărat cuvânt!
Cu mulţumiri,
Doamne ajută!

P.S. Curios lucru, aş spune, că în oceanul acestui "Dumnezeu ne lasă singuri" ajută foarte, foarte mult, tocmai rugăciunea!...:)