Sa ne cunoastem sfintii romani!
 

Va propun sa incercam pe acest topic sa ne cunoastem sfintii romani despre care nu prea stim mare lucru.

O sa incep eu cu un sfant despre care nu stiam prea multe, dar pe care l-am indragit, vizitand Sibiul. Este vorba despre Sfantul Ierarh Andrei Saguna, canonizat de BOR anul trecut, si care se serbeaza in fiecare an pe 30 noiembrie, odata cu Sf. Ap. Andrei.

Despre cum am facut cunostinta cu acest sfant am scris pe topicul Mirelei - http://www.crestinortodox.ro/forum/s...05&postcount=4.

Ieri am gasit o brosura despre mama Sf. Andrei Saguna, "Anastasia Saguna - povestea unei mame credincioase - din care am aflat mult mai multe lucruri despre el, dincolo de aspectele sociale si culturale pe care le-am auzit, mai mult sau mai putin, la orele de istorie. Cartea e putin romantata, dar vorbeste despre lupta, incercari, jertfa si marturisire.


Sa fac un rezumat: Anastasiu Saguna (pe numele de mirean) a fost al treilea copil si ultimul din familia unor vechi negustori aromani, provenind din familii evlavioase, Anastasia si Naum. Numai ca nasterea sa, in 1806, in Miscolt (Ungaria), a fost prilej de bucurie doar pentru mama sa evlavioasa, nu si pentru tatal care trebuia sa mai hraneasca inca o gura. Situatia financiara a familiei devine extrem de precara, asa ca tatal, om slab, se lasa invoit de arhiepiscopul romano-catolic sa treaca la catolicism impreuna cu cei trei copii ai sai minori, pentru a obtine unele avantaje materiale. In carte sunt descrise cu lux de amanunte demersurile pe care le-a facut mama Anastasia, ajutata de tatal ei, Mihail, pentru a-si creste copiii in dreapta credinta, toate memoriile, luptele cu autoritatile, fuga cu ei la Pesta... Impresionanta pilda de verticalitate si de marturisire publica a credintei ortodoxe in fata tuturor organelor competente, de la Sfatul Tarii pana la imparat! In cele din urma, nu are castig de cauza oficial, copiii fiind educati in religia catolica, dar influenta sa materna a fost decisiva: pe rand, la implinirea varstei de 18 ani, dupa petitii si lupte repetate cu autoritatile, cei trei copii se dezic oficial de catolicism si imbratiseaza din nou credinta ortodoxa, marturisind-o in fata forurilor publice.

Anastasiu a absolvit Filosofia si Dreptul la Pesta, a facut studii de teologie ortodoxa la Varst si s-a calugarit intr-o manastire sarbeasca, purtand numele de Andrei. Datorita calitatilor sale, a detinut mai multe functii. Dupa ce a lucrat doi ani ca vicar al episcopiei Sibiului, a fost ales episcop in 1848. Din aceasta postura, a inceput demersurile pentru restaurarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, ducand o lupta sustinuta pentru apararea drepturilor romanilor ortodocsi din acea zona. Din nou a ajuns cu petitii la Sfatul Tarii si la imparatie. A fost conducatorul delegatiei Adunarii de la Blaj, a restructurat invatamantul teologic, a infiintat scoli in Ardeal cu predare in limba romana, a facut o bogata lucrare misionara si filantropica.


Ce sanse ar mai avea astazi sa se nasca un sfant ca Andrei Saguna? Familie saracita, cu inca doi copii de hranit, caz pasibil de avort. :40:
Sau compromisul religios care rezolva problemele materiale, ca doar suntem cu totii frati... sau nemarturisirea adevaratei credintei si renuntarea la lupta cu autoritatile si cu birocratia, ca, vorba aia, acum credinta e in suflet. . Valori nationale, religioase, culturale, ce-s alea? :40:

Dar iata ca datorita tuturor stradaniilor mamei si ale bunicului si, mai ales, prin purtarea de grija a Domnului, acest om a depasit aceste obstacole si s-a sfintit. In Ardeal, este foarte pretuit, vad ca este numit "Moise al Ardealului", pentru intreaga sa activitate.

Aveti aici un filmulet de anul trecut, cu aducerea moastelor sale la Catedrala din Sibiu, pe care nu a mai apucat sa o vada construita: http://www.youtube.com/watch?v=0P2vv...eature=related

http://www.crestinortodox.ro/forum/a...2&d=1351444326

Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Valcea
 

Minunat topic Glykys, era nevoie de asa ceva. Foarte interesanta este si sinteza pe care ai facut-o, multumim.

Un alt Sfant roman este si Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Valcea, renumit sihastru si lucrator al rugaciunii neincetate. S-a nevoit ca pustnic in muntele Iezeru, unde a sapat in stanca timp de trei ani, un paraclis, avand la indemana o dalta si un ciocan. In acest loc s-a rugat Sfantul Antonie pana la sfarsitul vietii sale.

"Dar nevointa acestuia, posturile cele indelungate de cate trei zile si chiar mai mult, privegherile de toata noaptea, luptele cu nevazutii vrajmasi care nu pot rabda smerenia si ostenelile sfintilor, rugaciunea cea de vapaie si lacrimile cele neincetate izvorate din inima, cine dintre noi le poate spune? Ca niciodata nu dormea mai mult de doua sau trei ore pe noapte, nici nu manca altceva decat pesmeti de paine inmuiata in apa si sare, cu putine legume pe care singur le cultiva in mica lui gradina. Apoi neincetat repeta Rugaciunea lui Iisus din inima si citea Psaltirea, cu multe lacrimi de umilinta.

Pentru multele sale osteneli, Cuviosul Antonie a primit de la Dumnezeu darul mai-inainte-vederii si al vindecarii suferintelor omenesti. Ca oricine venea la pestera lui si-i cerea cuvant de folos si rugaciune indata i se implinea cererea. Insa el avea si cativa ucenici in schitul Iezeru, care il cercetau in zile de sarbatori, si-i aduceau cele de nevoie. Unul dintre acestia a fost si Duhovnicul Nicolae Ierei, care cunostea cel mai bine nevointa Cuviosului Antonie. Acesta l-a inmormantat dupa savarsirea sa din trup si apoi i-a scris viata."

http://t0.gstatic.com/images?q=tbn:A...A51oeAZtPey6KM

Multumesc pentru contributie, Ekaterina. Urmatorul sfant despre care voiam sa scriu astazi este chiar acesta, Sf. Antonie de la Iezeru Valcea. Gand la gand cu bucurie!

Despre modul miraculos de firesc in care l-am cunoscut pe acest sfant am scris aici: http://www.crestinortodox.ro/forum/s...postcount=2078

Iata ca si Sfantul Antonie de la Iezerul Valcea (caruia nu i se cunoaste numele de mirean) a fost tot de origine aromana, din parinti binecredinciosi negustori, precum in cazul Sf. Andrei Saguna. S-a nascut in 1628 la Ianina, in tinutul Pindului. Sfantul a ajuns in Tara Romaneasca din vremea lui Matei Basarab, in interes comercial. S-a stabilit la Ramnicul Valcea, unde s-a si casatorit si a avut un copil pe care l-a incredintat slujirii preotesti. La 65 de ani, avand in zona un climat de renastere a monahismului, s-a calugarit la man. Saracinesti. Dorind sa duca o viata mai inalta, a cerut voie sa viziteze muntele Athos, insa nefiindu-i permis acest lucru, a facut ascultare si s-a indreptat spre Schitul Iezeru Valcea, aflat in paragina, la munte, intr-o pustietate. Acolo a refacut schitul si a dezvoltat o mare obste monahala. Se pare ca se pastreaza pana astazi chiliile zidite de mana Sf. Antonie. Odata cu reinflorirea schitului, Sfantul a dorit iarasi sa se retraga in pustie si a primit aprobare de la episcopul de atunci, probabil Sf. Antim Ivireanul. Retras in Pestera, va zidi si acolo cu mainile sale o biserica in stanca.

Despre viata pustniceasca a Sfantului:
"Comerciant de meserie, Cuviosul Antonie era inca din tineretile sale foarte activ, ordonat si corect. Stia ca fara munca nu se realizeaza nimic, nici material, nici spiritual, nici nu poti fi bineplacut lui Dumnezeu. "Iesi-va omul la lucrul sau si la lucrarea sa pana seara" (Ps. 103, 24) citea Cuviosul la fiecare slujba a vecerniei. Ziua taia copaci, asa cum spune ucenicul sau Nicolae ca "a curatat multa padure", scotea buturugile, aduna si stivuia pietrele, destelenea terenul pentru livada si gradina, sapa, planta pomi fructiferi de tot soiul, cultiva legume si zarzavaturi, ingrijindu-le cu multa dragoste si cu mult devotament ca pe niste daruri primite de la Dumnezeu. Niciodata fara lucru nu sedea, marturiseste acelasi ucenic Nicolae.
Noaptea se consacra Cuviosul Antonie privegherii. Savarsea rugaciunea cu multa fierbinteala sufleteasca, fiind patruns de harul Sfantului Duh, de aceea Dumnezeu l-a invrednicit de darul lacrimilor." Avea o imbracaminte simpla, isi incingea trupul cu lanturi, manca o singura data pe zi, paine si apa, se odihnea cateva ore, rezemat de pietre.

A adormit in Domnul pe 23 noiembrie 1720, la 92 de ani, dupa 28 ani de viata monahala, prezicandu-si singur moartea cu 40 zile inainte si dand dispozitie sa fie ingropat in mormantul pe care il zidise. Dupa moartea sa, s-a aratat in vedenie si in vis multor ucenici si credinciosi din imprejurimi.


Peste vreo 150 de ani in fruntea episcopiei Valcea a ajuns cel care avea sa devina Sfantul Calinic de la Cernica. El a dorit sa dezgroape moastele Sfantului si sa le aduca in biserica, spre bucuria poporului. Insa chiar in ajuns o stanca s-a pravalit peste mormant, semn ca doreste sa ramana acolo. Mai tarziu, prin 1950, o crestina evlavioasa a sapat acolo si a reusit sa scoata cateva oseminte, care au fost aduse in procesiune la Pestera, apoi la schitul Iezerul Valcea. Restul moastelor au ramas in pamant.


Cuviosul Antonie a fost canonizat in 1992, iar o particica din moastele lui se gaseste si la Schitul Darvari din Bucuresti, dar si la Biserica Sf. Antonie cel Mare din Drumul Taberei. In ultimii ani, racla de la Iezer a fost adusa cateva zile intr-o biserica din cartierul Ozana-Titan, care are hramul Sfantului.
http://www.revistafelicia.ro/uploads...1196049398.jpg

http://alpinet.org/foto/2003/09/17/M...foto_14725.jpgGrota Sf. Antonie

Acatistul Sfantului - http://www.crestinortodox.ro/acatist...cea-67061.html



Am preluat informatiile din "Sfantul Antonie de la Iezerul" de arhim. Veniamin Micle si prof. Ioan Ionescu, schit Iezerul Valcea, Eparhia Ramnicului, 2012.



Va invit pe toti sa contribuiti la acest topic, cu informatii si experiente prilejuite de intalnirea cu sfintii romani.

Calendarul ne spune ca maine (12 noiembrie) sunt praznuiti patru mucenici romani:

Sfintii Martiri si Marturisitori Nasandeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra si Vasile din Telciu
Au fost canonizati in 2008.
Iata acatistul lor - http://www.crestinortodox.ro/acatist...ni-121084.html


http://acvila30.files.wordpress.com/...i-icoane01.jpg

Atanasie Todoran a fost un batran soldat in armata habsburgica, acum vreo 300 de ani, in acelasi context al rezistentei romanilor din Ardeal fata de dominatia austro-ungara si impunerea fortata a catolicismului. El a condus miscarea de protest de la Salva, din 1763, in fata armatei habsburgice. Iata cuvintele sale rostite cu acea ocazie:

'De doi ani noi suntem catane, dar carte n-am capatat de la inaltata imparateasa ca suntem oameni liberi. Ne-au scris ca iobagi, dam dare si facem slujbe catanesti; copiii nostri vor merge pana la marginile pamantului sa-si verse sangele, dar pentru ce? Ca sa fim robiti, sa n-avem nici un drept, copiii nostri sa fie tot prosti, ori vor invata ceva, ori ba? Asa nu vom purta armele, ca si sfanta lege sa ne-o ciufuleasca si batjocoreasca tisturile (ofiterii imperiali). Jos armele!...


Pedepsit sa fie frant cu roata Cuvantarea inflacarata a lui Atanasie a avut un impact deosebit asupra celor prezenti. Granicerii l-au alungat pe Bukow si pe ofiteri si s-au hotarat sa continue revolta. Inteleptul batran s-a dus apoi la episcopul unit si i-a spus: 'Fatul meu, de unde esti?' Acela i-a raspuns: 'De la Blaj'. 'Daca esti de la Blaj si imparateasa ti-a dat domeniu, du-te acolo si stai linistit, nu ne tulbura pe noi in credinta noastra'. Dupa aceea, l-a luat pe vladica de mana si l-a condus prin multimea tulburata ca nu cumva aceasta sa navaleasca asupra lui."

In urma acestor fapte si pentru ca nu a acceptat ca fiul sau muribund sa fie impartasit de greco-catolici, a fost condamnat la moarte prin tragerea pe roata, cu ceilalti trei camarazi ai sai mai sus numiti.

Fireste ca jertfa lor a ramas in memoria poporului, care le-au dedicat balade:


ŤNu vă daţi feciori cătane
Că-ţi purta păduci cu coarne
Asta v-o spune de un an
Moşul vostru Todoran
În pământ de m-or băga
Nu mă las de legea mea
Asta-i legea lui Hristos
Sloboziţi puştile jos…ť

"In pamant de m-or baga
Nu ma las de legea mea
Asta-I legea lui Hristos
Sloboziti pustile jos s...t*[...]
De la-nalta Imparatie
O venit o comnisie
Şi pe multi ii judecara
Festecare cum sa piara:
Unii-n temnita bagati
Or sa fie spanzurati
Numa mosu Todoran
Nenfricatu veteran
El s-o sfarsit tras pe roata
Plans si azi de lumea toata s...t*[...]
Cand Todoran a murit
Soarele n-a stralucit,
Luna nu s-a aratat
Şi nici ceriul n-a-nstelat,
Fari a fost numai o jele
De pe pamant pana la stele […]"


Despre viata lor cititi mai pe indelete aici: http://www.noutati-ortodoxe.ro/sarba...l17849_p0.html


http://foaienationala.ro/12-noiembri...html#more-4199

Duhovnicul meu îşi dă doctoratul la Atena exact pe tema asta tocmai pentru ca grecii să afle mai multe despre Sfinţii români.

Iar noi alergam la greci si la rusi ca sa le cunoastem sfintii, cand ii avem aici, aproape. Nu zic, toti sfintii sunt si lui Hristos, dar uite ca unii si-au dat viata ca sa isi apere valorile nationale si credinta stramoseasca, pe care noi, ceilalti, prea adesea le socotim de nimic.

Pe 15 noiembrie sarbatorim un sfant care, desi nu roman prin origine, a poposit, a slujit si s-a sfintit in Tarile Romane - Paisie Velicicovski sau Paisie de la Neamt. De numele sau se leaga mai cu seama traducerea din greaca a Filocaliei, dar si raspandirea isihasmului in partile noastre.

Ucrainean prin nastere, al 11-lea copil din 12, pe numele sau de mirean Petru, ramas orfan la 4 ani, a simtit de mic chemare spre viata monahala. S-a instruit la Academia teologica din Kiev, a fost monah la Athos, fiind hirotonit tot de un sfant roman, Vasile de la Poiana Marului, si a ajuns in Moldova, la Neamt, unde a dezvoltat o "academie patristica si duhovniceasca", prin traducerile Filocaliei si ale Sfintilor Parinti in romana si in slavona.

"Cuvioase Parinte Paisie, luminatorul credinciosilor si podoaba calugarilor, roaga pe milostivul Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre".


Mai multe puteti citi aici - http://sfintiromani.mmb.ro/?sf=9
http://www.crestinortodox.ro/diverse...chi-69546.html

Astazi il sarbatorim pe sf. Antonie de la Iezer, despre care am scris mai sus! :) tare ma bucur.

Maine, 30 noiembrie, alaturi de Sf. Ap. Andrei, il sarbatorim si pe Sf. Andrei Saguna!!! :36:

Sunt sfintele moaste ale Sfantului Apostol Andrei, nu stiu daca sfantul Andrei Saguna are si sfinte moaste.

Este o raclita cu muulte moaste. Este si Sf. MC. Dimitrie, si sf. Nectarie... Nu mai stiu daca era acolo si Sf. Ap. Andrei, intr-adevar, o particica din moastele Sf. Ap. Andrei a fost adusa in Sibiu anul trecut, cu ocazia canonizarii Sf. Andrei Saguna, asa cum a fost adusa si in Bucuresti. Dar este, fara indoiala, si Sf. Andrei Saguna.

Uite, ieri au fost scoase in procesiune moastele Sf. Andrei Saguna! Iii, ce frumos trebuie sa fi fost!
http://www.adevarul.ro/locale/sibiu/...820118030.html

Iata si racla despre care vorbeam:

http://www.crestinortodox.ro/forum/a...6&d=1352584504

Maine, 3 decembrie, il praznuim pe Sfantul Cuvios Georghe de la Cernica (1730-1806).
Citind viata sa, am aflat ca era si el tot din partile Transilvaniei, din Salistea Sibiului si, din cauza conditiilor nefavorabile ortodoxiei de acolo, a trecut muntii, a ajuns in Tara Romaneasca, apoi la Constantinopol si la Athos, unde a fost ucenicul staretului Paisie Velicicovski. Si-a dorit mult sa ramana monah la Sfantul Munte, dar superiorii l-au trimis inapoi, in Tara Romaneasca, sa revigoreze monahismul de aici. Asa a ajuns mai intai la Manastirile Neamt, Secu, apoi la Cernica si la Caldarusani. Stiam ca a fost duhovnicul Sf. Calinic.
Iata ca, tot suntem in apropierea zilei Unirii, ce frumos a lucrat Dumnezeu cu acest sfant in toate cele trei provincii romanesti!


Sfantul Cuvios Gheorghe este apreciat, pentru viata sa aleasa, pentru tactul si roadele carmuirii celor doua mari obsti calugaresti muntene, ca unul dintre cei mai de seama cuviosi romani, innoitor de renume al monahismului romanesc, in pragul epocii moderne, in duhul neo-isihast athonito-paisian.
In sesiunea sa din 20-21 octombrie 2005, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat canonizarea cuviosului staret Gheorghe. Proclamarea canonizarii s-a savarsit la Sfanta Manastire Cernica in ziua praznuirii sale, la 3 decembrie 2005, de catre un impresionant sobor arhieresc avandu-l in frunte pe Prea Fericitul Parinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.


Viata lui - varianta scurta: http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ica-72978.html
Viata - varianta lunga - http://www.doxologia.ro/vietile-sfin...rnica?page=0,1




Acatistul: http://www.crestinortodox.ro/acatist...ica-67155.html

http://str1.crestin-ortodox.ro/foto/...orghe_w180.jpg

Pe cinstitorul de Dumnezeu si mult nevoitorul, Parintele nostru Gheorghe, sa-l laudam dupa cuviinta, caci acesta, prin multa osteneala si nevointe calugaresti, de imparatia cea cereasca s-a invrednicit de la Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, cu smerenie si cu credinta, sa-i cantam din adancul sufletului: Bucura-te, Cuvioase Parinte Gheorghe, mult nevoitorule!

Cernica la venirea Par. Gheorghe (din viata acestuia, consemnata de un ucenic al sau):

„După ce a intrat starețul Gheorghe în Cernica, și-a făcut un toporaș și a început întâi a curăți mărăcinii și a lărgi cărarea de la vad (lac) până la biserică. Chilii nu mai erau aici, afară de casele vornicului Cernica din preajma bisericii, dărâmate și ele până la fața pământului. Numai pivnița și un beci, fiind boltite, stăteau nedărâmate. Iar dascălul Macarie arhimandritul, fiind rânduit de mitropolit să țină cuvânt de învățătură pe la biserici în toate duminicile, vorbea la început despre mănăstirea Cernica că a fost redeschisă și că cei trei pustnici săraci, care se nevoiesc aici pentru readucerea acestui așezământ la starea cea de la început, au nevoie să fie miluiți de credincioși. Fiind astfel îndemnați de dascălul Macarie și pătrunși de evlavie față de Sfântul Ierarh Nicolae în cinstea căruia era închinată mănăstirea, mulți credincioși au început să vină și să se închine la Cernica și să-i ajute cu cele de trebuință pe cuvioșii părinți călugări care se osteneau sub îndrumarea Starețului Gheorghe. Și au început să vină la mănăstire tot mai mulți în toate duminicile și sărbătorile și le făcea cuviosul stareț și el cuvânt duhovnicesc, iar ei ascultau cu multă dragoste și se întorceau toți la casele lor cu mult folos sufletesc. Iar unii dintre acești închinători, aprinzându-se de râvnă duhovnicească, au început a rămânea sub ascultarea și povața Cuviosului Gheorghe, care îi primea cu dragoste și îi îndruma duhovnicește. În felul acesta, în decurs de un an și jumătate s-au strâns șasesprezece frați. Luând exemplu de la părintele lor sufletesc, noii veniți și-au procurat câte un topor și toată ziua tăiau la mărăcini în insula Sfântul Nicolae, pentru a crea condiții corespunzătoare vieții noi mănăstirești pe care o doreau să fie cât mai frumoasă, iar noaptea, dând foc la mărăcinii tăiați, se culcau în preajma focului, căci nimeni încă nu avea locuință unde să-și plece capul. În timp de iarnă se adăposteau peste noapte în beciul despre care am pomenit mai sus...”.


Dupa venirea sa:

Fericitul stareț era atunci singurul preot la Cernica. El săvârșea Sfânta Liturghie numai la sărbătorile împărătești, în zilele de peste săptămână oficiindu-se de obicei doar cele șapte laude. Conștient că el trebuie să fie ca o lumină în sfeșnic, care să lumineze tuturor celor din jurul său, în următorii ani a mărit numărul călugărilor de sub îndrumarea sa până la 103 monahi și frați dornici să slujească lui Dumnezeu și neamului din care făceau parte. Dintre aceștia, trei au devenit preoți și trei diaconi. Slujbele și Sfânta Liturghie au început să se săvârșească acum zilnic, după rânduiala tradițională din mănăstirile românești de la Muntele Athos. Călăuzindu-se după regulile practice ale vieții monahale, sintetizate în maxima „roagă-te și muncește”, acești părinți îmbunătățiți, prin hărnicia și dragostea lor față de tot ce este sfânt și folositor, au reușit să transforme pustietatea și ruina în care ajunsese așezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte și evlavia binecredincioșilor creștini din împrejurimi și îndeosebi din București. Viața trăită în curăție, în ascultare, în sărăcie, în rugăciune și în smerenie, după modelul celei isihaste de la Muntele Athos era preocuparea sfântă și neîntreruptă a ostenitorilor conduși de Cuviosul Gheorghe. Vestea despre atmosfera plină de sfințenie și hărnicia obștii de la Cernica a ajuns în curând până la urechile domnitorului Nicolae Mavrogheni (1789-1791), care l-a cercetat personal pe neobositul ostenitor la Cernica și, prețuindu-i viața exemplară și nevoințele închinate binelui obștesc, pe lângă darul de 103 galbeni oferit fraților, l-a numit pe stareț „frate de cruce întru Hristos” (4). Domnitorul justifică aceasta într-un hrisov al său, zicând: „Domnia noastră înșine am văzut viața. Cuviosului stareț chir Gheorghe și a părinților călugări ce sihăstresc împreună, cum că petrecerea și orânduirea vieții lor împreună este vrednică de laudă” (5). Asemănătoare cuvinte de laudă față de osteneala duhovnicească a Cuviosului Gheorghe, pentru reînvierea tradiției monahale în Muntenia, are domnitorul Mavrogheni și în hrisovul său pentru mănăstirea Curtea de Argeș: „Sihăstreasca mănăstire ce se numește Cernica, situată în Ilfovul de sud, aproape de scaunul domniei mele, în care se sihăstresc 103 frați călugări cu starețul lor, care părăsind lumea s-au deosebit într-un colț de loc, în ostrovul acela, și petrec viața fără prihană cu posturi și rugăciuni neîncetat pentru domni, pentru ctitori și pentru toți pravoslavnicii creștini ai țării acesteia, muncind și lucrând înșiși cu mâinile lor de au deschis și au împodobit acel loc, ce rămăsese pustiu, a cărora strădanie și viață s-a făcut cunoscut de față și este vrednică de laudă...”


Sfântul Calinic consemnează cu mare prețuire într-un pomelnic al mănăstirii: „1806, din decembrie 3: au răposat Părintele Gheorghe, arhimandrit al ăștii obștii, fiind om preacuvios, la statul trupului de mijloc, cu neamul român din Ardeal, au deschis școală duhovnicească întâia aicea, la Cernica și la Căldărușani” (10). Stingerea sa din această viață a produs multă întristare și plângere în obștea sfintelor mănăstiri Căldărușani și Cernica. Cuviosul stareț a fost înmormântat în cimitirul făcut de dânsul în jurul bisericii Sfântul Lazăr pe care el a zidit-o și a înfrumusețat-o în anul 1804.

Biserica "Sf. Lazar", ctitoria Sf. Cuvios Gheorghe si cimitirul Cernica, inceput de el.

Astazi am praznuit o sfanta nascuta de la sud de Dunare, la inceputul secolului al XIII-lea, nascuta din mama romanca si binecredincioasa. Viata Sfantulitei Filoteea, de 12 ani, ramasa orfana de mama de mica si persecutata de un tata betiv nu are nimic fantastic. Vorbeste, precum viata sfantului de ieri, despre necazuri si suferinte pe cat de grele, pe atat de des intalnite in lumea noastra, si, mai ales, despre milostenie in Hristos.

In calendarul sfinteniei crestine, la 7 decembrie este pomenita Sfanta Mucenita Filofteia, ale carei moaste se gasesc la Curtea de Arges. Dupa anumite stiri privitoare la viata ei, aflam ca s-a nascut pe la inceputul veacului al XIII-lea in orasul Tarnovo, care pe atunci era capitala "imperiului romano-bulgar", intemeiat si condus o vreme de fratii Petru si Asan, romani de neam. I s-a dat din botez numele "Filofteia", care in greceste inseamna "iubitoarea de Dumnezeu", lucru pe care il va dovedi cu fapta in cursul scurtei sale vieti pamantesti. Se spune ca si mama viitoarei sfinte era romanca de neam, din sudul Dunarii si o femeie foarte evlavioasa. De la ea a deprins prunca Filofteia dragostea de Dumnezeu si de aproa pele, faptele de milostenie, rugaciunile si postul si alte virtuti care trebuie sa impodobeasca sufletul unui adevarat crestin. Fiind copila inca, Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednica sa mama, ramanand astfel orfana. Cu incredere in Dumnezeu, a ramas in casa parinteasca, respectand toate cele ce invatase de la mama ei, traind mai mult pentru Hristos si pentru cei aflati in suferinta. »»»


http://dervent.ro/tool-IMG.php?S=cmV...-Filoteea&Q=25http://dervent.ro/tool-IMG.php?S=cmV...-Filoteea&Q=25http://dervent.ro/tool-IMG.php?S=cmV...-Filoteea&Q=25
http://www.dervent.ro/felicitari.php...eea&cType=SHOW


Mai multe aici - http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...eia-73045.html

Inseamna ca ai dreptate, exista sfintele moaste ale sf. Andrei Saguna.

„Sfântul Dosoftei a fost un apărător al Ortodoxiei“
 

Sfântul Ierarh Dosoftei şi Sfânta Lucia au fost cinstiţi ieri de credincioşii parohiei I. C. Brătianu - Bucium, Protopopiatul Iaşi 2. Miercuri seara slujba Vecerniei a fost urmată de cuvântul catehetic „Curăţenia şi fecioria, condiţii pentru dobândirea vieţii veşnice“.


Biserica cu hramurile „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul“, „Sfântul Dosoftei“ şi „Sfânta Lucia“, din cartierul ieşean I. C. Brătianu, şi-a serbat ieri hramul. Miercuri seara a fost săvârşită slujba Vecerniei unită cu Litia. Deşi vremea a fost neprielnică, enoriaşii parohiei, dar şi numeroşi ieşeni au urcat prin nămeţi până la biserica aflată în sărbătoare. Slujba de seară a fost slujită în demisolul lăcaşului de închinăciune de arhim. Dosoftei Şcheul, mare eclesiarh al Catedralei mitropolitane din Iaşi, de pr. Mihai Mărgineanu, de la parohia Toma Cozma din Iaşi, şi de pr. paroh Aurel Mărgineanu. Răspunsurile la strană au fost oferite de grupul psaltic al Bisericii Toma Cozma din Iaşi, dirijat de Sergiu Panaite. Arhimandritul Dosoftei Şcheul a adresat la finalul slujbei un cuvânt de învăţătură despre viaţa Sfântului Dosoftei. „Sfântul Ierarh Dosoftei a fost cel care a luptat dintotdeauna pentru ca în Biserica noastră să se poată sluji în limba română. El a fost primul care a reuşit traducerea cărţilor de slujbă din limba slavonă în limba română. Sfântul Dosoftei ştia să vorbească multe limbi, iar Dumnezeu l-a ajutat să fie atât de folositor pentru poporul nostru. Sfântul Dosoftei a fost un apărător al Ortodoxiei, al limbii române şi al tuturor rânduielilor Bisericii. Pentru toate câte le-a făcut, Biserica noastră l-a canonizat în anul 2005“, a spus arhim. Dosoftei Şcheul.

Dosoftei, Mitropolitul Iubitor De Neam Si Limba Romaneasca!


https://lh6.googleusercontent.com/-R...oftei.mic_.jpg

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...236#post488236

SFANTUL IOSIF CEL NOU DE LA PARTOS, ocrotitorul Banatului
 

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...artos_w400.jpg
Unul dintre sfintii cinstiti mai deosebit in Biserica noastra este Sfantul Iosif cel Nou de la Partos. Fost mitropolit al Timisoarei si a toata Tara Banatului, ierarhul Iosif cel Nou a stralucit cu aureola sfinteniei inca de cand era in viata, fiind „podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbavirea credinciosilor, lauda prea frumoasa a Timisoarei si cinstea Partosului”, asa dupa cum il numeste Acatistul inchinat lui.

Sfantul Ierarh Iosif cel Nou, Mitropolitul Timisoarei, s-a nascut pe la 1568 in orasul Raguza din Dalmatia, pe malul Marii Adriatice. Multe nu stim despre cei dintai ani ai vietii sale. Se pare ca tatal sau era stapanul unei corabii si transporta marfuri pe Adriatica, Mediterana, Marea Neagra si Dunare. Murind el devreme, tanarul Iacob – cum se numea din botez viitorul ierarh – a fost crescut de mama sa in buna cinstire de Dumnezeu.

Nemaiavand neamuri in Raguza, aceasta s-a mutat la un frate al ei care era negustor in orasul Ohrida. Aici Iacob urma invatatura cartii pana la varsta de 15 ani cand, aprins de dragostea lui Dumnezeu, isi inchina viata Mantuitorului Hrisos, intrand in manastirea Maicii Domnului din acel oras, unde continua cu invatatura si citirea cartilor sfinte. Dupa cinci ani de nevointe duhovnicesti, dornic de o viata mai retrasa, paraseste Ohrida si apuca drumul Sfantului Munte Athos. Acolo intra in manastirea Pantocrator unde, dupa o viata aspra si cu multe osteneli, in post si rugaciuni toata noaptea, incepe sa urce cu multa sarguinta treptele desavarsirii. Cu nespusa bucurile si puternic miscat de dumnezeiasca chemare, primeste tunderea in monahism, sub numele de Iosif, imbracand schima marelui si ingerescului chip.

Era in primavera vietii, cand atingea abia 21 de ani ai trairii sale. De acum, sufletul tanarului schimonah Iosif, intr-aripat cu dumnezeiescul dor, uimeste pe toti sihastrii Sfantului Munte cu desavarsita lepadare de sine, cu smerita cugetare, cu totala neagoniseala cea de buna voie si cu intreaga intelepciune. Cine poate socoti noianul nevointelor lui celor de multe feluri, asprele postiri prin care isi strunea trupul si isi intarea sufletul, lacrimile ce-i curgeau fara incetare in timpul privegherilor de toata noaptea, suspinele cele dintru adanc ale inimii, culcarile pe jos si tainica rugaciune care il rapea la cer si il unea cu Dumnezeu prin Duhul cel Preasfant, cea intru totul daruire de sine pentru dragostea de Dumnezeu si de aproapele? Intr-acest chip desavarsindu-se pe sine, noul monah a devenit cu totul strain de orice patima. Dumnezeu i-a deschis mintea intru patrunderea sfintelor Scripturi, incat ii covarsea pe toti cu intelepciunea.
http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...Nou-2011-2.jpg
Fiind smerit cu mintea si bland cu inima, Dumnezeu i-a daruit putere a cuvantului prin care misca inimile tuturor, induiosandu-le pana la lacrimi si intr-aripandu-le cu dorul cel dumnezeiesc. Pentru curatenia lui sufleteasca in inalta sfintenie la care a ajuns, Dumnezeu l-a imbracat, printre alte daruri, si cu acela al facerii de minuni. Parintii din Sfantul Munte, care sufereau de diferite boli ale firii, veneau la parintele Iosif si, prin rugaciunile lui, se tamaduiau de toata neputinta.

Ca o comoara nepretuita este purtat pe rand in manastirile Hilandar, Xiropotam, Vatoped si in alte manastiri, schituri si chili ale Sfantului Munte. Peste tot, marele duhovnic si de minuni factor, parintele Iosif este imbratisat cu caldura iar invataturile lui, pline de puterea Duhului Sfant, sunt puse la inima si pastrate cu mare scumpatate.

Fiind nevoie de un indrumator iscusit in cele duhovnicesti, dar in acelasi timp si de un bun organizator al vietii monahicesti dupa randuielile marelui Vasile, la cererea patriarhului Constantinopolului este trimis egumen pentru marea lavra a Sfantului Stefan din Adrianopol. Acolo ramane 6 ani, muncind fara preget la reorganizarea si punerea in randuiala a pravilelor duhovnicesti si regulilor vietii celei de obste.

Dupa alta bucata de vreme este pus egumen in marea lavra romaneasca Cutlumus, veche ctitorie voievodala a domnitorilor romani, incepand cu Vlaicu Voda, iar in acea vreme puternic sustinuta si inzestrata cu toate cele de trebuinta de domnitorii Matei Basarab si Vasile Lupu. Obstea monahala a manastirii Cutlumus era formata din romani nord-dunareni, moldovlahi, transilvaneni si banateni.

Si fiind incarcat de ani indelungati, cam optzeci la numar, egumenul Iosif se retrage in linistea unei chili a manastirii Vatoped, dar nu se bucura mult de aceasta liniste. Scaunul mitropolitan al Timisoarei devine vacant. Romanii banateni doresc ca mitropolit al lor pe fostul egumen al lavrei romanesti din Muntele Athos, pe Iosif, care dobandise deja faima de sfant.
http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...os-Icoane1.jpg
Asa se face ca parintele Iosif, fara voia lui, este hirotonit arhiereu si ridicat la rangul de mitropolit al romanilor din Tara Banatului, pentru care primeste cuvenitele intariri in anul de la nasterea Domnului nostrum Iisus Hristos 1650.

In drum spre scaunul mitropolitan al Banatului, Sfantul Iosif, impreuna cu cei care il insoteau, trec Dunarea pe la Palanca. La trecerea Dunarii se zice ca s-au speriat caii de la trasura in care se afla mitropolitul si nu voiau cu nici un chip sa urce pe podul umblator. Atunci s-a coborat Sfantul Iosif din trasura si luand caii de haturi, ei indata s-au linistit si urcandu-se cu trasura pe pod, au trecut Dunarea.

Pe cand mergea Sfantul Iosif spre cetatea Timisoarei si se apropia de satul Sama (Jamul Mare), iata ca in fata lui apare o ceata de calareti turci, care au intrebat: “Cine este marele preot ghiaur care merge la Timisoara?”. La aceasta intrebare, de care s-au speriat toti insotitorii, Mitropolitul Iosif a raspuns ca el este cel cautat. Atunci mai marele cetei de calareti, aga Ismail, s-a coborat de pe cal si cu multa smerenie l-a rugat pe Mitropolit ca “in numele lui Alah si al lui Iisus” sa se intoarca la Varset, fiindca a lui cadana este de trei zile in chinurile nasterii. Si i s-a aratat in vis ingerul ei crestin si i-a spus ca pana nu va trece prin fata casei trasura preotului cel mare, care merge la Timisoara, nu-i va da Alah usurare. Si tot ingerul a spus ca sa mearga sotul ei, aga Ismail, sa-l intampine pe marele preot ghiaur in satul Sama si sa-l roage sa se intoarca la Varset. Si l-a rugat aga Ismail pe Sfantul Iosif cu multa smerenie sa se intoarca la Varset, ca ii va da orice ii va cere. Sfantul raspunse ca e gata sa-i implineasca dorirea, nu insa pentru bunuri lumesti, ci pentru a implini voia Domnului din ceruri. Intrebat daca e bine oare sa asculte de rugamintea unui pagan si sa faca voia lui, Sfantul a raspuns:

“Dumnezeu Unul este in Sfanta Treime peste toti si nimeni a cunoaste caile Lui nu s-a invrednicit, si ascultare a-I da dator este fiecare om prin gura caruia ar vorbi Domnul”.

In timp ce Mitropolitul Iosif, cufundat in rugaciune, trecea prin fata casei lui aga Ismail, sotia lui s-a usurat pe loc si a nascut un baiat, iar aga Ismail a cazut in genunchi in fata Sfantului si i-a sarutat dreapta cu lacrimi de recunostinta. Unii cred ca acest copil, facandu-se crestin si apoi calugar, a ajuns dupa aceea episcop la Caransebes, daruindu-se cu totul slujirii lui Dumnezeu.

Apropiindu-se Sfantul Iosif de cetatea Timisoarei, a fost intampinat cu mare alai. Si pe cand in dangatul clopotelor se indrepta spre biserica, iata ca a fost scos inaintea mitropolitului un olog de 20 de ani in suferinta, peste care punandu-si el mainile si cu multa umilinta rugandu-se Stapanului Hristos, indata se facu sanatos. Multimea, vazand minunea, s-a spaimantat si ingenunchind in fata lui cu lacrimi ii saruta vesmintele si marea pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta, savarsita prin alesul Sau.

Asezarea in scaun a Sfantului Iosif ca mitropolit al Banatului s-a intamplat in ziua de Sfantul Ilie a anului 1650. Si a pastorit el Biserica lui Dumnezeu din aceste tinuturi romanesti vreme de trei ani.

In acest timp a organizat Biserica, a intemeiat scoli pentru pregatirea preotilor, a inaltat sfinte altare, a cercetat manastirile si parohiile banatene, ducand mangaiere si lumina pastoritilor sai.

Pasa Fasli il iubea pe Sfantul Iosif si il respecta. Multi turci, lepadandu-se de legea lor, au primit botezul si aceasta pentru ca Sfantul Iosif ii iubea pe toti deopotriva, iar usa lui era deschisa tuturor. Blandetea, milosteniile si invataturile lui pline de foc dumnezeiesc, intr-adevar cucereau pe oricine. Deci, atat crestinii cat si musulmanii, il aveau intru mare evlavie pentru sfintenia vietii lui si pentru darul facerii de minuni cu care Dumnezeu il inzestrase.

continuare
 

http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...9/image046.jpg
Odata, pe cand savarsea sfanta Liturghie in ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timisoara,in ziua Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, a izbucnit un mare foc in partea de apus a Timisoarei. Un vant puternic intindea parjolul cu repeziciune asupra intregului oras. Multi au pierit atunci in flacari, iar groaza ii cuprinsese pe toti. Sfantul Iosif, vazand prapadul, a iesit in fata bisericii luand cu sine Sfintele Taine si cazand cu fata la pamant si cu toata puterea sufletului sau cerand indurare lui Dumnezeu sa scape cetatea de prapad, deodata nori negri s-au ridicat dinspre miazazi intunecand tot cerul si o ploaie torentiala s-a varsat timp de mai multe ore, fara incetare, pana a stins cu totul focul nimicitor. Si Sfantul Iosif, ridicandu-si fruntea de la pamant, multumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru mila ce a facut-o izbavind de moartea cea napraznica a prapadului. Apoi, mergand acasa, s-a inchis in chilia sa si timp de trei zile n-a mai iesit. Cand s-a aratat din nou in lume, pe dosul palmei lui de la mana stanga ii aparuse semnul sfintei cruci, ca si cand ar fi fost ars cu fierul inrosit. Semnul acesta a ramas pe mana Sfantului pana la sfarsitul vietii lui, semn care i-a fost dat de Dumnezeu pentru aducerea aminte a marii Lui milostiviri.

In ziua Sfintilor Arhangheli, 8 noiembrie, mergand Mitropolitul la Partos, pentru hramul manastirii de acolo, l-au intampinat o multime de credinciosi. Dand sa intre in biserica pentru a savarsi dumnezeiasca slujba, a fost oprit de unsprezece ologi si suferinzi care ii cereau indurare.

“Nu-mi cereti mie tamaduire”, le spunea Sfantul, “ci cereti tamaduitorului de oameni, Domnului nostru Iisus Hristos, rugati-va Lui si va veti vindeca”.

Apoi, oprindu-se in mijlocul lor si punand mainile peste ei, s-a rugat si in aceeasi clipa un fior a strabatut trupurile lor istovite de suferinta si, revenindu-le puterea, s-au ridicat cu totul sanatosi. Atunci, plini de recunostinta, multumeau din suflet lui Dumnezeu si Sfantului pentru o indurare ca aceasta asupra lor.

Simtindu-se ingreunat de povara anilor si dorind a petrece viata ce-i mai ramasese in liniste, Sfantul Iosif s-a retras din scaunul mitropolitan al Timisoarei, inchinoviindu-se la manastirea Partos. Trei au mai fost anii pe care i-a petrecut aici (1653-1656) intru rugaciune si faceri de bine, pana a trecut la cele vesnice.

Despre aceasta glasuieste o insemnare cu mana facuta in 1655 pe un Minei slavon din 1529 care a apartinut manastirii Sangeorz: “Aceasta carte este a domnului Mitropolit Iosif al Timisoarei la anul 1655… care de bunavoie a parasit eparhia, retragandu-se in manastirea Partos, unde a trait cativa ani si apoi s-a mutat la viata vesnica unde sfintii se odihnesc.”

Traditiile spun ca in momentul adormirii sale, clopotele manastirii au inceput sa bata singure, fara sa le traga cineva, ducand in departari trista veste. Apoi trupul neinsufletit al marelui mitropolit a fost asezat intr-un mormant zidit in naosul bisericii manastiresti, in dreptul usii de intrare care e spre miazazi. Pe lespedea ce s-a asezat deasupra, maini pioase au sapat o inscriptie care inainte cu aproape un veac se citea cu usurinta: “Sviatitel Iosifa novii bivsii Mitropolita Temisvarskii” – “Preasfintitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timisoarei”.
http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...os-icoane0.jpg
Era sfarsitul verii lui 1656 cand a trecut la cele vesnice la 85 de ani parintele duhovnicesc al ortodocsilor din partile Banatului. Sfantul Iosif numit de acum “cel Nou” – spre a-l deosebi de alti sfinti mai vechi cu acelasi nume – nu a incetat nici dupa moarte sa vina intr-ajutor credinciosilor, pe multi din cei care se apropiau cu rugaciuni de mormantul sau usurandu-i de necazurile si suferintele lor. Astfel, in constiinta tuturor s-a intarit din ce in ce mai mult convingerea ca a fost sfant cu adevarat.

Despre cinstirea de sfant care i s-a dat din vechime, marturiseste printre altele icoana pictata la 1782 de preotul Stefan Bogoslovici la cererea protopopului Jebelului, Ioan Suboni, si asezata pe peretele bisericii manastiresti din Partos, deasupra locului unde a fost ingropat. Pe aceasta icoana gasim scris un text slavon continand troparul inchinat Sfantului, care in romaneste se traduce precum urmeaza:

“Din tinerete te-ai supus cu totul Domnului, in rugaciuni si nevointe si in posturi, chipul bunatatii fiind. Pentru aceasta, Dumnezeu vazand osardia ta cea buna, arhiereu si pastor Bisericii Sale te-a pus. Drept aceea si dupa moarte cinstit trupul tau intreg si nestricat s-a pastrat. Sfinte Iosife, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa daruiasca iertare celor ce cu credinta si cu dragoste savarsesc sfanta pomenirea ta”.

Cu adevarat multe minuni s-au savarsit la mormantul Sfantului. Se stie ca fostul jude al Timisoarei, Marcu Mutiu, s-a tamaduit de boala venind sa se roage aici. Drept multumire pentru aceasta, el a zidit, in anul 1750, alaturi de vechea biserica manastireasca, o alta, noua, mai mare si mai trainica.

Mai mult decat atat insa, fostul mitropolit al Timisoarei intra statornic in constiinta credinciosilor banateni, el fiind invocat in orice imprejurare deosebita a vietii lor. Cand, bunaoara, un anume Peici intreprinde in anul 1749 o calatorie la Ierusalim, el se aseaza sub protectia Sfantului si daruieste manastirii Partos o Evanghelie pe care la 30 mai 1749 noteaza: “Aceasta sfanta carte trebuincioasa pentru suflet, asa numita Evanghelie, o depun azi eu pacatosul robul lui Dumnezeu, numit Hagi Peici, la manastirea Partos unde este asezat trupul Sfantului vladica Iosif, cu hramul Sfantului Arhanghel Mihail, pentru binele nostru, pentru calatoria fericita spre mare acetate Ierusalim. O daruiesc manastirii sus-amintite pentru sufletul raposatilor Nedelcu, Maria, Matei, Maria, Gligorie, Ioachim, Marta, pentru amintire vesnica”. Evanghelia, provenind de la biserica din Giera, se afla acum la biblioteca Episcopiei ortodoxe sarbe dinTimisoara.
http://www.razbointrucuvant.ro/wp-co...9/partos02.jpg
Sirul credinciosilor din departari, veniti in pelerinaj la praznicul hramului, nu s-a intrerupt niciodata; ei vin, fara incetare, ca sa-si gaseasca linistea izvorata din credinta in puterea binefacatoare a rugaciunii. Din daniile lor, la Partos, s-au pastrat icoanele data de Traila Lupu in 1827, de Miuta si Erdelean si Penticostarul daruit de Iacobici: “Acest Penticostar l-a cumparat Dimitrie Iacobici din Ciacova fiind intr-o mare nevoie. Atunci si-au pus toata nadejdea in Dumnezeu, in Mantuitorul Iisus Hristos si in Sfantul Iosif si facandu-se rugaciuni, s-a mantuit cel mai de sus. 19 mai 1870.”

Tinand seama de viata si petrecerea cuviosului Mitropolit Iosif si stabilindu-se fara putinta de tagada ca el a stralucit ca un adevarat vas ales al Domnului prin credinta curata si ca a lasat in urma lui mireasma sfinteniei, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat la 28 februarie 1950 sa-l aseze in ceata sfintilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecarui an pentru cinstirea lui cu toata cuviinta. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Iosif cel Nou de la Partos s-a facut duminica, 7 octombrie 1956, dupa ce, din vreme, moastele sale au fost aduse de la manastirea Partos si asezate in catedrala mitropolitana din Timisoara.

La 20 iunie 1992 Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a decis generalizarea cultului Sfantului Iosif cel Nou in tot cuprinsul Patriarhiei Romane.

In anul 1997 Sfantul Sinod l-a desemnat pe Sfantul Iosif cel Nou de la Partos ca ocrotitor al pompierilor militari din tara noastra, avand in vedere minunea salvarii Timisoarei de la un cumplit incendiu. Astfel, el este sarbatorit in fiecare an de catre formatiile de pompieri odata cu Ziua pompierilor militari – 13 septembrie.

eu am simtit din plin ajutorul Sfantului,sfatuiesc pe oricine are ocazia sa se inchine moastelor sale sa nu o piarda,va simti mult ajutorul sau,dar si cei care nu reusesc sa ajunga pana la racla sa ii pot cere ajutorul ca Sfantul stie credinta fiecaruia si ne asteapta cu drag,un simplu gand inaltat catre acest sfant ne aduce pace si liniste.


Acatistul Sfantului Iosif cel Nou de la Partos http://www.crestinortodox.ro/acatist...tos-67110.html

last edit:sursa articolului e http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...ropar-stihiri/

Astazi, 26 decembrie, l-am sarbatorit si pe Sfantul Nicodim de la Tismana -

[SIZE=2]În secolul al XIV-lea a apărut în Biserica Ortodoxă – îndeosebi la Muntele Athos, în Grecia de astăzi – o mişcare de renaştere teologică-spirituală numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia-linişte), care cerea retragerea totală a călugărului de lume, meditaţie în tăcere şi rostirea neîncetată a “rugăciunii lui Iisus” sau “a inimii”: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. De la Muntele Athos spiritualitatea isihastă s-a răspândit şi în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi ţările româneşti. Unul din reprezentanţii de frunte ai isihasmului pe pământul românesc a fost Sfântul Nicodim de la Tismana.[/SIZE] [SIZE=2] Se cunosc foarte puţine date în legătură cu originea, copilăria, tinereţea şi întreaga viaţă a lui Nicodim până la venirea în Ţara Românească. Istoricii l-au socotit grec de origine sau grec după tată şi sârb după mamă, chiar înrudit cu familia cneazului Lazăr al Serbiei şi a domnului Ţării Româneşti Nicolae Alexandru Basarab. Unii, între care şi marele cărturar Nicolae Iorga, susţin că s-a născut în anul 1320 într-o familie de binecredincioşi macedo-români, la Prilep, în sudul Serbiei. Aşa se explică de ce a venit în părţile noastre şi a fost atât de mult legat sufleteşte de poporul român. Cunoscând câţiva călugări de la Muntele Athos, a plecat cu ei în ascuns şi a fost primit ca “frate” la Mănăstirea Hilandar. Noul ucenic al Athosului învaţă aici temeinic limbile greacă şi slavonă, dar culege şi multe învăţături din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti. Credinţa, dragostea faţă de semeni, râvna spre cele bune şi folositoare, smerenia, posturile şi rugăciunea neîncetată, l-au făcut cunoscut tuturor, astfel încât după trei ani de ucenicie a primit îngerescul chip al călugăriei şi numele Nicodim. A fost hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp preot ieromonah. După trecerea la cele veşnice a egumenului, soborul mănăstirii l-a ales în fruntea obştii de la Hilandar. S-a dovedit şi în această slujire un neîntrecut gospodar şi bun îndrumător al călugărilor, ostenind zi şi noapte alături de ei, în posturi şi rugăciuni, în copierea de manuscrise şi alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc. Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi cu frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Era un dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc. De aceea, mulţi sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos.[/SIZE]
[SIZE=2] În urma unei descoperiri dumnezeieşti, cuviosul Nicodim a plecat de la Muntele Athos şi a venit în sudul Dunării, aproape de Vidin. Împreună cu ucenicii care s-au strâns în jurul lui, a ridicat o bisericuţă cu hramul Sfânta Treime. Tradiţia populară sârbească îi atribuie şi întemeierea mănăstirilor Vratna şi Mânăstăriţa, în regiunea Craina. La scurt timp această regiune a fost ocupată, pentru câţiva ani, de regele Ungariei Ludovic cel Mare, începându-se de îndată şi o puternică lucrare de răspândire a catolicismului. În aceste împrejurări, în anul 1364 cuviosul Nicodim a trecut în nordul Dunării, pe pământ românesc. Se statorniceşte pe valea râului Vodiţa unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări valahi. Cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi al sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii şi o biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa devine un centru de apărare ortodoxă la frontiera cu statul maghiar catolic. Cea mai veche menţiune despre prezenţa lui Nicodim în Ţara Românească se face într-un hrisov al domnitorului Vladislav (Vlaicu) Vodă din anul 1372 prin care oferea o seamă de danii Mănăstirii Vodiţa, zidită şi zugrăvită din îndemnul lui Nicodim, “cu munca sa şi a fraţilor” şi cu cheltuiala domnitorului. Prin acest hrisov mănăstirea era înzestrată cu mai multe sate, veşminte, vase liturgice şi scutită de anumite dări către domnie. Se rânduia apoi ca mănăstirea să devină o “samovlastie”, adică o ctitorie de sine stătătoare, scoasă de sub orice putere din afară, fiind condusă numai de propriul ei sobor, rânduială adusă de cuviosul Nicodim de la Athos: "după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ". [/SIZE]
[SIZE=2] În timpul şederii la Vodiţa, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, au ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Patriarhul Filotei a acordat atunci cuviosului Nicodim rangul de arhimandrit cu dreptul de a sfinţi biserici, precum şi părticele din moaştele Sfinţilor Ignatie Teoforul, Ioan Gură de Aur şi ale mucenicului Teofil, care se păstrează şi azi ca odoare de mare preţ la Mănăstirea Tismana.[/SIZE]
[SIZE=2] Cuviosul Nicodim nu a rămas mult timp în liniştea Mănăstirii Vodiţa. Încă înainte de anul 1376 ţinutul Severinului în care era situată mănăstirea, a fost ocupat de regatul maghiar. În aceste împrejurări, a pornit în căutarea unui loc mai potrivit pentru a ridica un nou aşezământ de viaţă călugărească. Acest loc a fost găsit în părtile de nord ale Olteniei, pe valea pârâului Tismana, la poalele munţilor, unde se nevoiau încă de la începutul secolului al XIV-lea mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Pe locul numit "Cascade", Cuviosul Nicodim ridică Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram. Datorită felului în care şi-a îndeplinit misiunea încredinţată la Constantinopol, s-a bucurat acum şi de ajutoare materiale din partea cneazului Lazăr al Serbiei. Lucrările de zidire ale Mănăstirii Tismana au durat mai mulţi ani sub domnitorii Radu I (1377-1383) şi Dan I (1383-1386) care au şi oferit danii. În anii 1383-1384 Severinul a reintrat în stăpânirea Ţării Româneşti, cuviosul Nicodim putând astfel să preia şi conducerea Mănăstirii Vodiţa, cârmuindu-le cu vrednicie până la moarte. Domnitorul Ţării Româneşti Mircea cel Mare (1386-1418) a făcut mai multe danii în bani şi moşii mănăstirilor Vodiţa şi Tismana. Cuviosul Nicodim “sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeieşti” a fost cel care l-a sfătuit să ridice Mănăstirea Cozia. Se ştie din izvoare certe că “Nicodim sfinţitul” a fost duhovnicul lui Mircea încă din tinereţe şi că mai târziu, când Mircea a ajuns domn, “îl lua adesea pe Nicodim cu dânsul”. Mănăstirea Cozia a fost târnosită de însuşi Nicodim al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului. Ca mănăstire, Cozia s-a organizat sub directa supraveghere a lui Nicodim de la Tismana. El numeşte cel dintâi stareţ cunoscut din documente, Ieromonahul Chir Gavriil, fără îndoială un ucenic al său. [/SIZE]
[SIZE=2] La sfârşitul secolului al XIV-lea, împreună cu câţiva ucenici, Cuviosul Nicodim întemeiază pe Valea Jiului Mănăstirea Vişina cu hramul Sfânta Treime. Ajutat de Mircea Cel Mare, în anul 1400 întemeiază în ţinutul Hunedoarei Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, cu acelaşi hram.[/SIZE]
[SIZE=2] Există şi date privitoare la activitatea cultural-teologică a lui Nicodim. Este vorba de o corespondenţă pe care a purtat-o cu patriarhul Eftimie de la Târnovo - Bulgaria, pe care unii istorici îl socotesc vlah sud-dunărean. Era un teolog cunoscut şi foarte apreciat în ţările ortodoxe, mulţi ierarhi şi teologi cerându-i lămuriri în probleme dogmatice şi morale. S-au păstrat două scrisori ale acestui patriarh către Nicodim de la Tismana: în prima îi răspundea la şase întrebări adresate în legătură cu îngerii, iar în a doua îi dădea lămuriri cu privire la curăţia morală a celor ce doreau să primească Taina Preoţiei. Din cercetarea întrebărilor puse de cuviosul Nicodim reiese ca el n-a fost numai un bun organizator al vieţii călugăreşti, ci şi un temeinic cunoscător al Sfintei Scripturi, un călugăr dornic să cunoască şi să adâncească problemele teologice. În anii 1404-1405 cuviosul Nicodim a caligrafiat pe pergament un frumos Tetraevanghel în limba slavă bisericească, fiind primul manuscris cu dată sigură scris pe teritoriul ţării noastre. Este un manuscris de o mare frumuseţe artistică, cu multe podoabe (frontispicii, iniţiale, titluri cu litere aurite), cu o ferecatură în argint pe care sunt redate Răstignirea şi Învierea Domnului. Se crede că acest frumos manuscris a fost copiat la Mănăstirea Prislop, din părtile Haţegului, unde se retrăsese în dorinţa de a trăi în şi mai mare singurătate.[/SIZE]

continuare
 

Încă din timpul vieţii cuviosul Nicodim a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. Se ştie de trecerea lui şi a ierodiaconului său, îmbrăcaţi în odăjdii, prin foc, fără ca acesta să se atingă de ei; de vindecarea unei tinere, rudă cu regele Sigismund al Ungariei, stăpânită de un duh necurat şi de alte fapte minunate. Pentru toate acestea dreptcredincioşii creştini l-au socotit sfânt încă din timpul vieţii. În tradiţia mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau de îndată ce ajungeau la Tismana, alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvîntarea Cuviosului sau numai cât se atingeau de rasa lui. [/SIZE]
[SIZE=2] La bătrâneţe, Sfântul Nicodim încredinţează grija mănăstirilor Vodiţa şi Tismana ucenicului său ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoinţă în peştera de deasupra mănăstirii care se păstrează şi astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune. Numai Duminica şi la praznice cobora din peşteră în mănăstire şi săvârşea Sfânta Liturghie, apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mângâia pe toţi cu cuvinte de folos şi se urca din nou la peşteră.
Pentru ultima oară este pomenit în viaţă la 23 noiembrie 1406 la Tismana, când Mircea Voda cel Mare a dat un nou hrisov mănăstirii şi “părintelui şi rugătorului domniei mele, popii Nicodim”. Peste o lună, la 26 decembrie 1406, cuviosul Nicodim a fost chemat de Domnul la Sine. A fost îngropat în mormântul dinainte pregătit în apropierea bisericii Mănăstirii Tismana. Îndată după moarte la mormântul său s-au petrecut fapte minunate, mai ales vindecări de boli, semn că Dumnezeu îl învrednicise cu cununile sfinţeniei. Cuvioşii călugări din obştea Tismanei au scos moaştele şi le-au pus într-o raclă care a fost aşezată cu cinste în biserica mănăstirii. Tradiţia spune că, după mai mulţi ani, fiind în primejdie de a fi luate şi mutate la Bucureşti, Sfântul Nicodim s-a arătat în vis unui călugăr, apoi egumenului, poruncindu-le să-i ascundă moaştele, lăsând numai un deget de la mână pentru mângâierea credincioşilor. Ele au fost ascunse în locuri tainice, dar cu timpul li s-a pierdut urma, astfel încât astăzi nu se ştie unde sunt. La Mănăstirea Tismana se mai păstrează doar degetul şi o cruce de plumb, un epitrahil şi o bederniţă care i-au aparţinut.[/SIZE]
[SIZE=2] [/SIZE]
[SIZE=2] Sfântul Nicodim rămâne, îndeosebi pentru noi, credincioşii români, o adevarată pildă de trăire duhovnicească, un mare apărător al credinţei ortodoxe, un înnoitor al vieţii călugăreşti pe pământul românesc. Pentru toate acestea se cuvine să-l cinstim şi să vizităm mănăstirile ctitorite de el la Vodiţa şi mai ales la Tismana şi să-l rugăm: “Sfinte prea cuvioase părinte Nicodime, primind a noastră umilă rugăciune, mijloceşte nouă mila Celui prea înalt. Izbăveşte-ne cu folosinţa ta, prea fericite, de relele ce vin asupra noastră, ca neîncetat să te slăvim. Roagă-te Stăpânului pentru noi nevrednicii, să ierte greşalele noastre şi să ne dea dragoste curată şi putere a face tot binele spre slava prea Sfântului Său nume”. (Din rugăciunea de la Acatistul Sfântului Nicodim).[/SIZE]




[SIZE=2][SIZE=2]http://www.manastirea-tismana.go.ro/sfNicodim-viata.htm[/SIZE][/SIZE]


http://www.manastirea-tismana.go.ro/...SMANA/sfn1.jpg

Sfantul Ioanichie Schimonahul de la Valea Chiliilor
 

Sfantul Cuvios Ioanichie Schimonahul este unul din cei mai renumiti sihastri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor in primele decenii ale secolului al XVII-lea. Se crede ca acesta era cu metania din Manastirea Cetatuia Negru Voda de alaturi, unde s-a nevoit la sfarsitul secolului al XVI-lea.

Ravnind fericitei vieti pustnicesti si arzand pentru dragostea lui Hristos, Sfantul Ioanichie a trait in pestera sa mai bine de 30 de ani, vreme in care acesta nu a vazut chip de om, numai ucenicul sau aducandu-i paine si apa, o data pe saptamana.

Din pricina inaccesibilitatii locului, ucenicul ii dadea hrana coborand-o, pana la gura pesterii, intr-un cos legat cu sfoara. Tot prin ucenicul sau credincios, egumenul de la Manastirea Negru Voda din Campulung ii trimitea, din cand in cand, Sfinte Taine spre Impartasire.

Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, cate ispite a rabdat si la ce masura duhovniceasca a ajuns, singur Dumnezeu stie. Sfantul Ioanichie, in urma marilor sale nevointe pentru Hristos, si-a cunoscut din-nainte sfarsitul sau, astfel incat, si-a sapat singur mormantul in pestera in care a vietuit. Apoi, culcandu-se in mormant, si-a dat sufletul in mainile Domnului.. iar pestera a ramas parasita vreme prea indelungata.

Cu trecerea anilor, numele Sfantului Cuvios Ioanichie s-a uitat, iar pestera lui s-a parasit din cauza muntelui abrupt. In primele decenii ale secolului al XX-lea, coborandu-se egumenul schitului cu o franghie in pestera, a descoperit osemintele intregi ale acestui mare sihastru, asezate cu bunacuviinta in fundul pesterii. Erau galbene, binemirositoare si acoperite cu o panza de paianjen. Deasupra mormantului erau sapate in piatra aceste cuvinte: "Ioanichie Schimonah, 1638".

http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...uia-73086.html

http://elenushu.files.wordpress.com/...-la-muscel.jpg

Sfantul Irodion de la Lainici

http://www.manastirealainici.ro/sfantul-irodion/

Ieri, 3 mai, l-am sarbatorit pe Sf. Irodion de la Lainici.
Descoperirea sfintelor sale moaşte
O altă minune este ultima aflare a sfintelor sale moaşte. După ce în 2009 au fost săpate mai multe morminte acolo unde se ştia că este depus în aşteptarea învierii Sfântul Irodion, nu a fost descoperit nimic. Monahi vrednici din perioada trecută l-au dezgropat pe sfânt şi l-au aşezat într-o groapă şi mai adâncă, peste care au aşezat trupul unui alt monah, astfel încât cinstitele sale moaşte să nu mai fie furate.
Ajunşi în pragul deznădejdii, Mitropolitul Olteniei, Înalt Preasfinţitul Irineu, actualul stareţ al mănăstirii, arhim. Ioachim Pârvulescu, dar şi alţi monahi s-au rugat fierbinte la duhovnicul şi apoi ucenicul sfântului, adică la Sfântul Calinic de la Cernica.
Astfel se face că cei ce săpau şi-au dat seama că pe fundul uneia dintre gropi se vedea că pământul este mai afânat. Când au început să sape aici au descoperit conturul unui mormânt mai mic şi urmele sicriului în care a fost depus, ca o comoară tăinuită în adâncurile pământului. Apoi au fost găsite şi cinstitele sale moaşte şi cărămida cu numele său ce o avea sub cap.
Când au fost scoase afară, povesteşte arhim. Ioachim Pârvulescu, stareţul Lainiciului, oasele Sfântului Irodion erau maronii, nu albe cum sunt în mod normal oasele, şi uşoare ca hârtia, deşi au stat în mocirlă aproape un secol.
Apoi, cei din fundul gropii, care le scoteau, au început să strige "Părinte! Încep să miroasă!", iar mireasma plăcută a început să învăluie locul.
Minune după dezgroparea moaştelor
Imediat după aflarea cinstitelor moaşte, în prima duminică, stareţul Ioachim Pârvulescu a vorbit la predică despre Sfântul Irodion, în biserică fiind şi două maici de la Polovraci.
Una dintre ele, maica Marina, venea foarte des la Mănăstirea Lainici, pentru că avea evlavie deosebită la Sfântul Irodion.
După slujbă aceasta a venit la stareţ şi i-a povestit un vis pe care l-a avut în urmă cu un an.
Se făcea că este la Mănăstirea Lainici. Şi era în faţa mormântului Cuviosului Irodion, iar curtea era plină de lume. Şi la un moment dat vede că se desface mormântul Cuviosului Irodion şi parcă ar fi dispărut toată lumea, şi Cuviosul era deasupra mormântului. Şi maica a rămas uimită de acest lucru. Mai întâi, dorea din tot sufletul să se apropie de Cuviosul Irodion, voia să-i sărute picioarele, simţea o bucurie extraordinară. El a ieşit din mormântul care s-a deschis şi parcă se îndrepta spre lume. Era frumos la chip, cu barbă lungă şi neagră, însă sărăcăcios îmbrăcat. Şi atunci când Sfântul a vrut să se întoarcă-n pământ, maica a prins curaj şi l-a rugat să stea afară, că doar era viu! Abia atunci a vorbit Cuviosul Irodion şi i-a spus că "n-a venit încă vremea!". Maica, văzându-l atât de sărăcăcios îmbrăcat, l-a întrebat dacă poate să-i aducă îmbrăcăminte şi pantofi noi, în anul care vine, când se va întoarce pe la mormânt. Şi Sfântul i-a răspuns profetic: "N-am nevoie de nimic. Anul viitor, părintele stareţ îmi va face haine noi!". Şi peste un an, cinstitele sale moaşte aveau să fie descoperite şi aşezate într-un veşmânt nou. Minunile sunt cu siguranţă mult mai multe, oamenii locului păstrând prin viu grai faptele săvârşite de sfânt în timpul vieţii sale pământeşti sau, apoi, la mormântul său.
De aceea credincioşi din numeroase zone au mers necontenit la crucea de la locul unde îşi dormea somnul de veci fostul stareţ şi se rugau ori de câte ori aveau necazuri.
Au existat şi consemnări ale faptelor minunate săvârşite în lavra de la Lainici, însă în timpul Primului Război Mondial a fost distrus totul la sfânta mănăstire, iar arhiva a fost arsă.
http://ziarullumina.ro/sites/default...ile0055207.jpg
Mai multe aici, http://www.ziarullumina.ro/vietile-s...-de-la-lainici

Sf antul Mucenic Ioan Valahul - 12 mai
 

I se mai spune si Sfantul Nou Mucenic Ioan Valahul deoarece a patimit dupa 1453, cand Constantinopolul a cazut sub turci. Numele de Valahul vine de la originea sa, fiind de neam din Valahia (Tara Romaneasca).

La varsta de cincisprezece ani a fost luat rob de catre turci. Despre Ioan se spune ca era frumos la chip, luminos in privire si bine legat in trup. Tocmirea lui era plina de sanatate, tinereasca vlaga zburda in toata fiinta lui. Si macar ca grumazul ii era incovoiat de robie, ochii ii straluceau de puterea credintei si de nadejdea mantuirii.

Ioan a fost cumparat ca rob de un pagan cu gand urat. Ca n-a avut putere sa inteleaga frumusetea lui launtrica, ci s-a oprit cu nelegiuita cautatura spre mandretea cea din afara. Si a inceput a-l sili sa-si intineze trupul cu pacatul izvodit candva in blestemata cetate a Sodomei, cea arsa de Dumnezeu cu foc si pucioasa pentru nelegiuirea ei. Ioan s-a impotrivit pacatului si s-a intarit cu rugaciunea si cu semnul crucii impotriva celui ce voia sa-l intineze. Vrand sa il sileasca spre savarsirea pacatului, intr-un moment de neatentie al stapanului, Ioan a prins curaj si l-a ucis.


Ioan i-a raspuns: Curatia sufletului mi-o voi pastra si la legea ta nu voi trece; neintinarea trupului o voi pazi si nu ma voi insoti cu tine !

Timp de doi ani si jumatate femeia a incercat prin diferite mijloace sa-l determine pe Ioan sa-i devina sot si sa se lepede de credinta, insa fara rezultat. Vazand ca nu il indupleca l-a predat mai-marelui cetatii care l-a inchis supunandu-l la multe si nespuse chinuri.

In ziua de 12 mai 1662 au hotarat sa-l ucida prin spanzuratoare, primind astfel cununa biruintei.

Cu ale sale sfinte rugaciuni, Dumnezeu sa ne invredniceasca si pe noi de bunatatile cele fara inselare fara de sfarsit. Amin

Sfantul Mucenic Ioan Valahul - 12 mai
 

I se mai spune si Sfantul Nou Mucenic Ioan Valahul deoarece a patimit dupa 1453, cand Constantinopolul a cazut sub turci. Numele de Valahul vine de la originea sa, fiind de neam din Valahia (Tara Romaneasca).

La varsta de cincisprezece ani a fost luat rob de catre turci. Despre Ioan se spune ca era frumos la chip, luminos in privire si bine legat in trup. Tocmirea lui era plina de sanatate, tinereasca vlaga zburda in toata fiinta lui. Si macar ca grumazul ii era incovoiat de robie, ochii ii straluceau de puterea credintei si de nadejdea mantuirii.

Ioan a fost cumparat ca rob de un pagan cu gand urat. Ca n-a avut putere sa inteleaga frumusetea lui launtrica, ci s-a oprit cu nelegiuita cautatura spre mandretea cea din afara. Si a inceput a-l sili sa-si intineze trupul cu pacatul izvodit candva in blestemata cetate a Sodomei, cea arsa de Dumnezeu cu foc si pucioasa pentru nelegiuirea ei. Ioan s-a impotrivit pacatului si s-a intarit cu rugaciunea si cu semnul crucii impotriva celui ce voia sa-l intineze. Vrand sa il sileasca spre savarsirea pacatului, intr-un moment de neatentie al stapanului, Ioan a prins curaj si l-a ucis.


Ioan i-a raspuns: Curatia sufletului mi-o voi pastra si la legea ta nu voi trece; neintinarea trupului o voi pazi si nu ma voi insoti cu tine !

Timp de doi ani si jumatate femeia a incercat prin diferite mijloace sa-l determine pe Ioan sa-i devina sot si sa se lepede de credinta, insa fara rezultat. Vazand ca nu il indupleca l-a predat mai-marelui cetatii care l-a inchis supunandu-l la multe si nespuse chinuri.

In ziua de 12 mai 1662 au hotarat sa-l ucida prin spanzuratoare, primind astfel cununa biruintei.

Cu ale sale sfinte rugaciuni, Dumnezeu sa ne invredniceasca si pe noi de bunatatile cele fara inselare fara de sfarsit. Amin

troparul Sfintilor Romani

http://www.youtube.com/watch?v=mlh7VMViDOo

Astazi, 2 iunie, l-http://sfantulioancelnou.ro/viata/Sf.Ioan_003.jpgam sarbatorit pe Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava.
Aceasta icoana este printre primele de care imi aduc aminte, in scoala primara o aveam pe perete.
Aici este un site cu multe informatii despre sfant roman - http://sfantulioancelnou.ro/

Poate cineva care este din Suceava sau care a calatorit acolo scrie pe acest topic niste impresii personale.

Vestea minunilor ce se savarseau prin moastele Sfantului Mucenic Ioan cel Nou se raspandise in toata Tara Moldovei al carei ocrotitor a fost socotit de atunci. Evlaviosul Domn Alexandru cel Bun (1400 - 1432), care cu intelepciune reusise sa obtina din partea Patriarhiei Ecumenice recunoasterea canonica a mitropolitului Moldovei, Iosif Musat, dorea ca aceasta implinire istorica si de mare importanta bisericeasca s-o pecetluiasca cu stramutarea sfintelor moaste ale Mucenicului Ioan cel Nou de la Cetatea Alba la Suceava, unde isi fixase resedinta si noul ierarh.

Astfel, in 1402 (dupa alti istorici in 1415), la numai doi ani de la urcarea sa in scaunul de domnie, voievodul moldovean a „adus si moastele Sfantului Mare Mucenic Ioan cel Nou” la Suceava, bineinteles, la staruinta mitropolitului Iosif. O procesiune, avand in frunte pe Grigorie Tamblac, a insotit nepretuitul odor si a fost intampinata, dupa marturia cronicarilor, la „Poiana Vladicai”, langa Iasi, de alaiul domnesc al lui Alexandru cel Bun. Aceste slavite moaste au fost asezate apoi in catedrala mitropolitana din cetatea de scaun a Sucevei, azi, biserica Mirautilor. Aici ele au stat pana in timpul domnitorului Petru Schiopul, cand au fost mutate (24 iunie 1589) in noua catedrala mitropolitana din Suceava - cu hramul Sfantului Gheorghe - ctitorita intre anii 1514 - 1522, de domnitorii Bogdan III si fiul sau Stefanita.

Minunea salvarii Sucevei

Multe minuni s-au revarsat pana astazi asupra celor care cu credinta au venit sa se inchine Sfantului Ioan cel Nou, minuni amintite partial si de mitropolitul Kievului, Sfantul Petru Movila. Dintre ele remarcam pe aceea de la 2 iunie 1622, cand cetatea a fost aparata de parjolitoarea navalire a cazacilor zaporojeni. Iata ce scrie acest sfant ierarh:

"In anul 1629 luna august 3 zile, venind in manastirea Pecersca Varlaam ieromonachul, din pamantul Moldovei, si fiind trimis la mine ca sa ma vada de catra Miron Barnovschi Voievodul, mi-a spus, ca in anul 1622 cand necuratul imparat al agarenilor, Sultanul Osman, a venit sub Hotin, ca sa se bata cu regatul Poloniei...

Cazacii zaporojeni, care mergeau in contra necuratilor, nu s-au dus numai la Hotin, unde era si oastea poloneza, ci s-au indreptat spre orasul Suceava, ca sa-l prade pe el... In timp ce navalitorii se indreptau spre oras, localnicii Sucevei se retrageau cum se obisnuia in cetate.

Fiind atunci mitropolit Anastasie Crimca cu preotii au voit, dupa obiceiu, sa duca din mitropolie in cetatea de sus si moastele Sfantului Ioan cel Nou, si cand au venit, ca sa le ia, n-au putut sa le ridice de la locul lor (caci acestea totdeauna cu darul lui Dumnezeu, cand la nevoie orasul trebuia sa fie mantuit de inamicii, ce cadeau asupra lui). Cu aceasta au facut cunoscut mantuirea lui (orasului), ca nu va fi nici cu armele, nici cu lupta, dar la rugaciune si ajunare au alergat toata multimea, ce fugise in cetate, rugand pe Dumnezeu si pe Sfantul Ioan, placutul lui, pentru mantuire.

Iar cand au venit cazacii la rau si cum voiaua intra si in oras, o minune! raul, pre care oamenii il treceau in sus si in jos, deodata asa s-a umplut cu apa, ca nici odata mai nainte n-a fost asa de inundat. Iar ei vazand aceasta s-au spaimantat si au inceput a se retrage; si asa orasul s-a mantuit cu rugacinile Sfantului Ioan martiriul cel Nou.

Si de la acel timp mitopolitul cu tot clerul si cu episcopii au stabilit, ca acea zi sa se serbeze... fac in mitropolie in acea zi litie, inconjurand biserica cu moastele Sfantului Ioan, si multumind lui Dumnezeu, cel ce cu cinste i-a mantuit pe dansii de asa nenorocire cu rugaciunile Sfantului marelui martir Ioan cel Nou."

Hramul de la Suceava in prezent

In practica insa, in fiecare an, "hramul mare" al bisericii este tot 24 iunie, ziua Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul (Sanzienele), zi in care se praznuieste si aducerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou. In aceasta zi vin mii de credinciosi din toata tara si se inchina cu evlavie la moastele Sfantului.

Racla cu sfintele moaste este scoasa din biserica in dimineata ajunului hramului, adica pe 23 iunie, la orele sase, si asezata intr-un baldachin special din lemn din curtea manastirii, unde va sta timp de doua zile.

Seara, pe la orele 18, se savarseste slujba privegherii pe o scena montata cu cateva zile inainte. In afara de ierarhul locului, mai slujesc si ierarhi invitati din alte eparhii, preoti si diaconi.

Multi dintre cei care vin la Suceava de Sanziene asteptă cu dor si emotie duhovniceasca sa ajunga a petrece o noapte intreaga langa moastele marelui martir. E unica bucuria lor; daca le vorbeşti sunt cei mai fericiti oameni si-ti raspund incantati ca de mici fusesera adusi de parintii lor la ziua Sfântului Ioan. Multumirea si impacarea sufleteasca pe care o au in această zi, randuiala ce se asterne in casele si familiile lor, sporul si dinamismul ce-l dobandesc lucrarile lor dupa un hram petrecut la Suceava ii leagă cu mii de fire nevazute de sfantul din cetatea lui Stefan cel Mare si Sfânt, si-i face ca de fiecare data in preajma Sanzienelor sa-si randuiasca toate pentru a lua parte la bucuria hramului Cetatii Sucevei.

A doua zi, dupa slujbele (sfantul maslu, sfintirea apei, acatistul sfantului) ce culmineaza cu sfanta liturghie (ce se savarseste tot afara, pe scena), se porneste in procesiune cu sfintele moaste prin oras. Racla este purtata pe umeri (pe o nasalie speciala) de clerici si credinciosi, care fac scurte popasuri la bisericile principale din oras.

Readuse in curtea manastirii sfintele moaste sunt asezate din nou, in acelasi loc, spre inchinare. Spre seara, dupa ce s-au inchinat toti credinciosii, se face acatistul sfantului dupa care racla este dusa in biserica, la locul ei.

Sfintii Martirii Brancoveni-
 

Dintre sfintii romani, cei mai dragi imi sunt Brancovenii. Jertfa sfantului Domn Voda Brancoveanu ma emotioneaza de fiecare data pana la lacrimi. Dragostea lui fata de Hristos Domnul si fata de tara ma copleseste.
El, un domn cu adevarat vrednic, care isi crescuse toti copii in dragsote si frica de Dumnezeu, aduce cel mai covarsitor dar pe care il poate darui un muritor Domnului: viata sa muceniceasca, la care se adauga ca niste margaritare de mult pret vietile fiilor sai iubiti, bucuria ochiilor sai. Toti feciorii sai, barbati frumosi, curati, cultivati aleg sa isi jerfeasca cu dragoste viata pentru a ramane statornicii dragostei fata de Domnul lor, cel care le-a dat-o. Ale Tale, dintru ale tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate.
Chiar si copilasul Matei, isi incheie zilele pe acest pamant cu maretele cuvonte:"Loveste.Si eu sunt crestin!

Cutremurator!

In ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai cand domnitorul implinea 60 de ani, au fost dusi cu totii spre locul de osanda. Fostul sau secretar pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenta, relateaza ca, inainte de a fi ucisi, domnitorul a dat fiilor sai acest ultim indemn: "Copiii mei, fiti cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; sa ne mantuim cel putin sufletul, spalandu-ne pacatele in sangele nostru!". Atunci in prezenta sultanului, a trimisilor unor tari straine, a sotiei, fiicelor si ginerilor lui Brancoveanu, adusi la acest fioros spectacol, a urmat decapitarea domnului si a celor patru fii. Mai intai i s-a taiat capul lui Ianache Vacarescu, cel mai de seama sfetnic al domnitorului, dupa care au fost retezate capetele celor patru fii ai sai: Constantin, Stefan, Radu si Matei. Dupa ce a asistat la toata tragedia fiilor sai, a fost taiat si capul domnitorului martir. Capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, in varful sulitelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi in Vosfor. Niste pescari crestini le-au gasit pe mare si le-au ingropat in manastirea greceasca din insula Halki.
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...che-73087.html

Mosul Gheorghe Lazar este cinstit ca sfant in Athos. E spre folosul nostru sa avem evlaavie la el.

Mosul Gheorghe Lazar

Sfântul Ioan cel Nou, sărbătorit la Suceava
 

Asteptam sa ne bucuram de o relatare personala, insa pana atunci redau un articol din Ziarul Lumina, despre cum a fost sarbatorit Sfantul Ioan cel Nou la Suceava si o parte din predica P.S. Pimen.

"Înalt Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit ieri Sfânta Liturghie la Catedrala arhiepiscopală din Suceava. Slujba a fost oficiată cu prilejul sărbătoririi Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pomenit de Biserica noastră în fiecare an pe 2 iunie. Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor a adresat un cuvânt de învăţătură sutelor de credincioşi prezenţi în catedrală.

Pornind de la Evanghelia din Duminica a V-a după Paşti, IPS Pimen a remarcat că oamenii trebuie să se roage în duh şi în adevăr, lepădând grija lumească. „Atunci când ne rugăm, trebuie să avem conştiinţa că trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt. În acelaşi timp, trebuie să avem conştiinţa că noi suntem chipuri ale lui Dumnezeu.

Trebuie să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu prin viaţa de sfinţenie, în duh şi în adevăr“, a spus IPS Pimen, care a făcut referire la cinstirea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. „Credincioşii vin să-l cinstească pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava pe 24 iunie, de Sânziene, când pomenim aducerea sfintelor sale moaşte.

Noi îl cinstim pe Sfântul Ioan, cel care a păstrat credinţa în duh şi în adevăr, atât pe 2 iunie, cât şi pe 24 iunie. Sfântul Ioan cel Nou a fost un om milostiv şi nu a fost robit de banul pe care îl muncea“, a mai adăugat Arhipăstorul Eparhiei Sucevei şi Rădăuţilor.

Sărbătoarea hramului Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava are loc, prin tradiţie, la 24 iunie, ziua în care moaştele Sfântului au fost aduse la Suceava. Miile de credincioşi, în frumosul port naţional, aduc spice de grâu, flori de câmp, crengi de tei şi de brad. Pelerinajul începe în dimineaţa zilei de 23 iunie, când sfintele moaşte sunt scoase din biserică şi depuse pe un baldachin în curtea mănăstirii. Credincioşii se închină cu evlavie, iar seara are loc slujba Privegherii. Pe 24 iunie are loc slujba Aghezmei mici, apoi se oficiază Sfânta Liturghie."

Sfinţii Mucenici: Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/7...lr17ma994a.jpg

Biserica Ortodoxă cinstește la 4 iunie pe sfinții mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculițel. În cele ce urmează vă prezentăm câteva informații despre acești sfinți extrase din volumul pr. Mircea Păcurariu intitulat Sfinți daco-romani și români: ”În septembrie 1971 s-a făcut o descoperire de mare însemnătate, care pune şi mai mult în lumină vechimea şi vigoarea creştinismului daco-roman. Este vorba de o bazilică paleocreştină, având trei nave şi o absidă semicirculară (altar), descoperită în comuna Niculiţel din judeţul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romană Noviodunum. Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaşte de martiri (martirion), - de formă pătrată (3,70x3,40), construită din cărămidă cu mortar - aşezată sub altar, în interiorul criptei s-a aflat o raclă din lemn, aşezată pe pavimentul de piatră, în care erau moaştele a patru martiri, în interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud o inscripţie în greceşte: „Martirii lui Hristos”; iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvântul „martiri”, precum şi numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos.

În anii următori, continuându-se cercetările arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale căror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se află o inscripţie, cu următorul cuprins: „Aici şi acolo (se află) sângele martirilor”. Arheologii şi teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculiţel n-au putut stabili data şi timpul pătimirii acestor şase martiri. Cei mai mulţi socotesc că au fost martirizaţi în localitatea învecinată Noviodunum (azi oraşul Isaccea), fie în cursul persecuţiei lui Diocleţian, prin anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, care a luat mai multe măsuri împotriva creştinilor, prin anii 319-324. Poate cei doi, necunoscuţi, să fi pătimit şi mai devreme. Martirologiul „siriac” pomeneşte pe mucenicul Filippos în ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit „ieronimian” îi menţionează pe toţi, la aceeaşi dată, adăugând şi alte nume: Quirinus, lulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio şi alţi 25, ale căror nume sunt notate. S-ar putea ca între ei să fi fost şi cei doi martiri necunoscuţi descoperiţi la Niculiţel. Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi nişte localnici daco-romani.

În a doua jumătaie a secolului al IV-lea, pe locul în care au fost îngropaţi, s-a ridicat o bazilică, în scopul cinstirii lor în fiecare an. Probabil acest lăcaş de închinare paleocreştin - sau vreo mănăstire care se va fi ridicat mai târziu - a dat satului numele de Mănăstirişte, care este întâlnit în câteva izvoare medievale. Bazilica de la Niculiţel prezintă o mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre, pentru că aici s-au păstrat singurele moaşte de martiri din perioada paleocreştină descoperite pe teritoriul României. Astăzi, moaştele lor sunt aşezate, spre cinstire, în biserica mănăstirii Cocoş, situată în apropiere”.

Conform Pr. Ioanichie Bălan ("Vetre de sihăstrie românească", Bucureşti, 1982, pag. 221), pe locul unde se va întemeia Mănăstirea Cocoş, a existat pe la anul 1679 un schit de sihaştri.

Mănăstirea a fost întemeiată în anul 1833 de trei călugări români de la Mănăstirea Neamţ, Visarion, Gherontie şi Isaia, întorşi de la Sf. Munte Athos cu o corabie pe Dunare, la Isaccea. Ieromonahul Visarion, primul stareţ al mănăstirii, ridicat la rangul de arhimandrit de ierarhul grec Panaret, Arhiepiscopul Tulcei, era tipograf şi a contribuit la tiparirea primei traduceri în limba română a "Descrierii Moldovei".

Pe monumentul din curtea mănăstirii sta scris: "Mărturie a prezenţei poporului român în această strabună Dobroge şi în continuarea spiritualităţii sale creştine Arhimandrit Visarion ridică altar de slujire pe acest loc în anul 1833. S-a ridicat monumentul de către stareţul protosinghelul Gherasim 1979".
Mănăstirea este atestată documentar în 1841, până atunci funcţionând prin încuviinţarea organelor locale musulmane.

Primul lăcaş de la Cocoş, potrivit episcopiatulcii.ro, ridicat din nuiele şi lipit cu pământ, avea hramul "Intrarea în biserică" şi a fost reparat în 1846 prin încuviinţarea sultanului Abdul Medgid (1839 - 1861) conform firmanului existent în original în arhiva mănăstirii. Biserica a rezistat până în anul 1910, când a fost dărâmată, la troiţa înălţată pe locul altarului menţionându-se: "Aici a fost Sfânta Masă a vechii biserici zidită în 1833, odată cu înfiinţarea acestei mănăstiri". În anul 1850, în mănăstire vieţuiau 30 de călugări.

În anul 1853 se construieşte o nouă biserică din caramidă şi piatră cu hramul "Sfintei Treimi" ridicată prin osârdia mocanului ardelean Nicolae Hagi Ghiţă Poenaru care, imediat ce se călugăreşte la Mănăstirea Cocoş, donează mănăstirii 15.000 de galbeni, 500 oi şi 15 cai.

Stareţul Visarion a trecut la cele vesnice în 1862. Între anii 1862 - 1864 mănăstirea a fost păstorită de stareţul Daniil, călugăr ardelean, prin grija căruia se clădesc clopotniţă înaltă de 30 metri şi chiliile în stil oriental cu pridvor şi cerdac, cu acoperişul învelit cu olane, declarate monument istoric în 1959.

Pe biserica înalţată la 1853 se construiesc 3 turle. Între anii 1905 - 1910 se înalţă corpul de clădiri dinspre răsărit, având ca destinaţie bucătăria, chelăria, trapeza şi Paraclisul, lucrările fiind terminate în timpul stareţului Roman Sorescu.

Sfinţii Mucenici: Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel ( continuare )
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/7...lr17ma994a.jpg

In 23 aprilie 1910 episcopul Nifon Niculescu pune temelia celor 24 de chilii noi legate de clopotniţă, după planul întocmit de arhitectul bucureştean Toma Dobrescu. Din pisania Paraclisului reţinem: "Acest sfânt paraclis cu hramul Sf. Erarh Nicolae e făcut cu binecuvântarea P.S. Episcop Nifon, fiind stareţ arhim. Roman Sorescu. Paraclisul, după cum se vede, e din trapeza zidită sub păstoria P.S. Pimen şi sub domnia regelui Carol I al României. Sfinţită astăzi 30 mai 1911 de către P.S.S.D.D. Nifon, episcopul Dunării de Jos, fiind aci d-l C.C. Arion, ministru cultelor". Catapeteasma Paraclisului provine de la biserica ridicată în 1833. În anul 1910, cele două biserici şi o parte din chiliile construite în timpul stăreţilor Visarion şi Daniil sunt demolate, iar la 1 septembrie 1911 se pune temelia noii biserici proiectată de arhitectul Toma Dobrescu şi lucrată cu pietrari italieni. Biserica este terminată în anul 1913. Pictura în stil neobizantin este executată în anii 1914 - 1916 de pictorul italian Francisco de Biasse. La începutul anului 1914 în mănăstire trăiau 86 de călugări, de mănăstire depinzând şi cei 18 călugări de la schitul Saon. În perioada 1926 - 1929, în vremea episcopului Cosma Petrovici, se construieşte din cărămidă şi piatră corpul de clădiri din dreapta clopotniţei după dărâmarea clădirii din locul respectiv, în noul imobil funcţionând ulterior birourile mănăstirii.

Clădirea are etaj şi pridvor înspre curtea mănăstirii şi spre exterior. Tot aici va funcţiona temporar şcoala de cântăreţi bisericeşti şi casa de odihnă a Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos.

După cutremurul din 10 noiembrie 1940 (biserica şi stăreţia au fost avariate) şi incendiul din 27 iulie 1946 (clopotniţa a ars şi s-au topit clopotele) se execută lucrări de restaurare în anii 1954 - 1956 pe baza planurilor arhitectului bucureştean Eugen Cheffneaux. Este restaurată pictura bisericii, iar în anii 1957 - 1960 se renovează chiliile din vest, monument istoric. Prin grija IPS Antim Nica s-a introdus lumina electrică în mănăstire. La 17 ianuarie 1973 au fost aşezate în biserică moaştele sfinţilor martiri Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, descoperite în 1971 pe teritoriul comunei Niculiţel (vezi Bazilica paleocreştină).

În anul 1985, în fosta clădire a stăreţiei se deschide expoziţia de icoane vechi şi obiecte de artă religioasă provenite din parohiile judeţului Tulcea, muzeul cuprinzând şi o colecţie de carte veche religioasă.

Trapeza mănăstirii reparată în mai multe rânduri, în anii 1940, 1954-1955, a fost pictată în frescă, în anul 1990, de pictorii bisericeşti Moldoveanu Ioan şi Daniela din Bucureşti.

În cimitirul mănăstirii Cocoş odihnesc ctitorul mănăstirii, arhimandritul Visarion, foştii stareţi ai mănăstirii Roman Sorescu, Nifon Plopeanu, protosinghel Damaschin, protosinghel Nicanor, Gherontie Ştefan, arhim. Pahonie Gorea, eclesiarh al Catedralei arhiepiscopale din Galaţi, arhim. Ironim Motoc.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primii ani ai secolului XX, în sfânta Mănăstire Cocoş a funcţionat una din primele tipografii româneşti din Dobrogea, materialul tipografic fiind primit la început de la Mănăstirea Neamţ. Se mai păstrează şi astăzi o placă pentru executarea xilogravurilor şi vechile litere: "Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, vistierul bunătăţilor, dăruieşte-ne pocăinţa neştirbită şi inima îndurerată ca să pornim cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine ne vom înstrăina de tot binele. Dă-ne aşadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în noi închipuirea icoanei Tale”.

Povestea întemeierii Mânăstirii Cocoş are în ea un sâmbure de miracol. În anul 1833, trei călugări moldoveni care se întorceau de la Muntele Athos, îndreptându-se spre Mănastirea Neamţ, au făcut un popas în Dobrogea. Noaptea, toţi trei au avut acelaşi vis: un cocoş le-a poruncit să ridice o mănăstire pe locul unde dormeau.

Considerând că este o vestire Dumnezeiască (cocoşul i s-a arătat şi Apostolului Petru în vis), au renunţat să se întoarcă acasă, pornind degrabă la înălţarea Casei lui Dumnezeu.

Prima biserică, construită chiar în anul acela, a fost din nuiele şi din chirpici şi ploile şi vânturile Dobrogei au spălat-o repede de pe lume. Pe temelia ei s-a ridicat o a doua biserică (la 1853), construită integral din pământ. Pe vatra ei s-a ridicat cea de-a treia construcţie, care durează până astăzi şi care la terminare a fost pictată de un artist celebru la vremea aceea - Francisco de Biasse.

Povestea spune că mănăstirea Cocoş, împreună cu cripta de la Niculiţel, aflată doar la 4 kilometri distanţă, cu Mănăstirea Saon şi Mănăstirea Celic Dere formează o cruce perfectă, orientată la fel ca şi crucea de la răspântia de drumuri, unde s-a descoperit mormântul celor patru martiri creştini: Zotic, Attal, Kamasie şi Filip, ucişi la anul 303, şi ale căror moaşte au fost transferate la Mănăstirea Cocoş.

O mie şapte sute de ani de credinţă creştină pe pământurile Dobrogei nu e puţin. Sunt şaptesprezece secole, în care rugăciunea nu s-a oprit niciodată. Se spune că în nopţile curate de vară, dacă stai cu gândul şi inima îndreptate spre Dumnezeu, în pacea şi liniştea mănăstirii, auzi primele cântece creştine ale românilor.

Eu am fost in Suceava luna trecuta si m-am inchinat la Sfintele Moaste ale Sf. Ioan cel Nou de la Suceava si a fost frumos in manastire, un sentiment de bucurie si de pace.

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ
 

http://www.basilica.ro/_upload/img/8...7a8b6auqva.jpg

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ a trăit în secolul al XIV-lea, neexistând informaţii sigure cu privire la anul naşterii sau al trecerii la cele veşnice al Sfântului. În cele ce urmează vă prezentăm viața sfântului așa cum este menționată în Sinaxarul din Minei:

Întru această lună, în ziua a 30-a, pomenirea Sfinţitului Părintelui nostru Arhiepiscop Ghelasie de la Râmeţ. Pe la mijlocul veacului al XIV-lea, Mănăstirea Râmeţ din munţii Apuseni era cârmuită de râvnitorul spre cele sfinte stareţul Ghelasie, care mai apoi a fost ales Arhiepiscop al Transilvaniei, fapt cunoscut dintr-o inscripţie ce se găseşte pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii, în care se poate citi: "Scris-am eu mult greşitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic".

Din tradiţie se cunoaşte că această mănăstire a fost prădată şi părăsită în mai multe rânduri, fapt care explică şi pierderea oricărui fel de act din care s-ar fi putut afla ştiri despre trecutul ei. Localnicii din Râmeţ au păstrat totuşi prin viu grai ştirea potrivit căreia Sfântul Ghelasie a fost stareţ aici, iar spre sfârşitul vieţii a ajuns vlădică al românilor ardeleni.

Fiind Sfântul foarte smerit şi ducând o viaţă aspră, s-au adunat în jurul lui mulţi ucenici, care râvneau la viaţa lui îmbunătăţită, având pe Sfântul pildă de urmat în viaţa călugărească. Mănăstirea avea pentru vieţuitorii ei pământ, fâneţe, unele la distanţe mari, cum era şi cel de la Hopagi, situat între comuna Râmeţ şi Ponor, cam la 20 km departe de mănăstire. Aici îşi făceau ascultarea ucenicii Sfântului Ghelasie îndeletnicindu-se îndeosebi cu cositul fânului. Era un loc lipsit de apă, neaflându-se izvoare prin împrejurimi pentru potolirea setei ucenicilor săi, care găseau prilej de murmur şi nemulţumire.

Odată ducându-se Sfântul Ghelasie la Hopagi să-i vadă pe ucenici ostenind, în arşiţa zilei, l-au întâmpinat toţi cu plângere, arătându-şi pe feţe tristeţea că n-au apă de băut. Atunci Sfântul Ghelasie, rugându-se lui Dumnezeu fierbinte a atins pământul de sub o stâncă şi îndată a izvorât apă curată, toţi călugării stâmpărându-şi setea. La vederea acestei minuni ucenicii, nu numai că s-au spăimântat, dar s-au şi rugat de iertare pentru neliniştea avută şi necredinţa arătată. De atunci şi până astăzi, izvorul este cunoscut sub numele de Fântâna Vlădicii şi credincioşii din satele străjuite de munţii Apuseni şi îndeosebi locuitorii de la Râmeţ au în mare evlavie acest izvor de apă. 

După ce Sfanţul Ghelasie a săvârşit minunea, în drum spre mănăstire şi-a dat obştescul sfârşit, în clipa aceea însă au sunat clopotele singure la şapte biserici din împrejurimi. Când asinul cobora cu Sfanţul de la Brădeşti spre mănăstire, în apropiere de Valea Uzii, urmele copitei au rămas săpate în piatră, putând fi văzute şi azi. Când asinul a ajuns la mănăstire cu sfantul, din nou a rămas copita asinului imprimată pe lespedea de piatră din faţa Bisericii vechi. După privegherea îndătinată, trupul Sfântului a fost îngropat lângă Biserica veche cu cântări de înmormântare fiind petrecut cu multă jale la locul de veşnică odihnă. A rămas în tradiţie amintirea lui sfântă şi mormântul presărat cu lumânări la fiecare dumnezeiască Liturghie de ucenicii săi care îi urmau pilda vieţii şi trăirii lui. Anii au trecut şi secole de-a rândul vremea şi-a lăsat urmele pe această biserică veche, iar locul mormântului cu trupul nu s-a mai ştiut.

În anul 1925, Mănăstirea a fost cuprinsă de furia pârâului Geoagiu, iar biserica veche după retragerea apei a rămas îngropată de aluviuni aproape doi metri. Dumnezeu a descoperit în chip minunat moaştele acestui nou odrăslit din neamul nostru. În timpul când biserica era împresurată de ape a ieşit la suprafaţă un cap de om care nu se depărta de altar ci plutind pe apă a ocolit biserica de trei ori şi s-a aşezat singur pe fereastra de la altar. Capul avea culoarea galbenă şi răspândea o mireasmă bine plăcută. Tot în acea zi apele au mai scos la suprafaţă încă două capete. Preotul Barbu din Geoagiu de Sus, slujitor în acea vreme la mănăstire, a îngropat cu evlavia cuvenită cele trei cranii în partea dreaptă a bisericii vechi, păstrându-se în aceeaşi cinste tradiţia Sfanţului Ghelasie.

În anul 1940 a venit la mănăstire un părinte călugăr de la Sfântul Munte Athos, de origine român ardelean din părţile locului şi a redeschis mănăstirea. Văzând biserica îngropată, a înlăturat pietrişul şi pământul aduse de ape, ridicând un zid de sprijin de piatră în jur. Călugării au observat că iarna în partea dreaptă a bisericii vechi, deşi era zăpadă peste tot, într-un loc anumit, zăpada se topea, iar vara dispărea roua. Călugării dându-şi seama că acesta este un semn, au săpat şi au găsit cele trei cranii, pe care le-au spălat şi le-au aşezat în biserică după rânduiala mănăstirească.

În curând avea să se descopere în chip minunat capul Sfântului Ghelasie. O femeie cu numele Maria din Negreşti-Oaş s-a îmbolnăvit de epilepsie şi era atât de chinuită încât îi speria pe toţi. Mergând pe la mănăstiri în ţară şi rugându-se i s-a arătat Sfântul Ghelasie poruncindu-i să meargă la mănăstirea Râmeţ şi acolo se va tămădui. Femeia nu ştia unde este această mănăstire, dar călătorind şi tot întrebând a aflat drumul spre Râmeţ. Când a ajuns în apropiere de mănăstire, femeia a strigat cu glas mare: "Sfinte Ghelasie ajută-mă şi mă scapă din necaz". Călugării auzind şi socotind aceste cuvinte un semn, s-au adunat în biserică şi au înălţat rugăciuni, săvârşind Taina Sfântului Maslu. Cuviosul părinte stareţ cu bogată trăire în viaţa călugărească a atins pe rând cele trei capete de femeia bolnavă. Când a atins de femeie capul Sfântului Ghelasie, aceasta îndată s-a tămăduit şi au lăudat toţi pe Dumnezeu Care s-a "făcut minunat întru sfinţii săi. Femeia a mărturisit călugărilor cum i s-a arătat Sfanţul Ghelasie şi i-a zis: "Eu sunt Ghelasie ocrotitorul Mănăstirii Râmeţ". Aşa a apărut evlavia pentru Sfântul Ghelasie, maicile mai bătrâne din mănăstire dând mărturie că au cunoscut pe această femeie Maria, care se vindecase în chip minunat de către ocrotitorul obştii călugăreşti.
O altă femeie din satul Albina, judeţul Timiş venea des la Mănăstire pentru sfintele slujbe. Părintele stareţ obişnuia ca la sfârşitul slujbei să ţină capul Sfanţului pe o tavă pentru a primi închinarea credincioşilor. Acestei femei venindu-i un gând urât în minte se întreba: "Oare nu va mirosi urât capul Sfantului?" Şi în clipa aceea i s-a umplut mâna dreaptă de un miros greu şi nu-şi mai putea face Sfânta Cruce. Dându-şi seama de îndată că a greşit faţă de Sfanţul, şi-a mărturisit păcatul faţă de toţi credincioşii din biserică şi se ruga plângând la Sfanţul s-o ierte de ceea ce a gândit. După mai multe rugăciuni femeia s-a făcut sănătoasă şi n-a încetat să se roage Sfântului Ghelasie.

O altă minune s-a săvârşit cu un locuitor eretic din Cacova Aiudului, în părţile Albei, care era bolnav, suferind de paralizie. Auzind că se fac vindecări la Râmeţ prin Sfântul Ghelasie şi prin izvorul de sub Sfântul Altar, bolnavul a cerut să fie dus la mănăstire, făgăduind că se va lăsa de credinţa greşită şi va reveni la ortodoxie, dacă se va face sănătos. Familia aducând pe cel paralizat la mănăstire, preoţii i-au făcut Taina Sfanţului Maslu, l-au atins de capul Sfanţului, i-au dat apă din izvor să bea şi îndată s-a făcut sănătos. A plecat acasă pe picioarele lui, şi-a lăsat cârjele la biserica mănăstirii, el trecând cu toată familia la credinţa ortodoxă. Multe cârji erau lăsate de cei ce se vindecau şi au fost păstrate până la o vreme în podul bisericii ca o dovadă a puterii tămăduitoare cu care Dumnezeu împodobise capul Sfântului Ghelasie.

Din capul Sfântului se răspândea în toată mănăstirea o mireasmă plăcută pe care o simţeau şi maicile şi credincioşii, care veneau la mănăstire mai ales în timpul nopţii, la utrenie. Mireasma apărea des dar pentru scurtă durată. Vestea despre minunile săvârşite de Sfântul Ghelasie a ajuns în multe părţi ale tării. De aceea şi în zilele noastre, vin la mănăstire credincioşi să audă cuvânt de învăţătură şi mai ales să primească vindecări de boale şi neputinţe prin mijlocirea Sfântului Ghelasie şi prin izvorul de apă tămăduitoare care curge de sub piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar.

Pentru rugăciunile Sfanţului Ierarh Ghelasie şi ale tuturor sfinţilor Tăi, Hristoase Dumnezeul nostru mântuieşte-ne pe noi toţi. Amin.

Sfantul Voievod Stefan cel Mare
 

Sfantul Voievod Stefan cel Mare este cinstit de Biserica Ortodoxa Romana pe 2 iulie. Mentionam ca pe 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane l-a trecut pe Voievodul Stefan cel Mare in randul sfintilor. Pentru ca multi contemporani resping sfintenia lui Stefan cel Mare, am ales sa redam articolul "Dreptcredinciosul domnitor Stefan cel Mare si Sfant sau despre criteriile sfinteniei" al Parintelui profesor Constantin Coman, publicat in volumul "Prin fereastra bisericii sau o lectura teologica a realitatii", la Editura Bizantina.
dreptcredinciosul domnitor
Stefan cel Mare si Sfant
sau
despre criteriile sfinteniei
Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti si nici cei intelepti, ci cei pacatosi si cei simpli se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primeau si-si ofereau sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau, mai curand cei care se considerau drepti, se inchideau asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il respingeau pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.
Cu putin timp in urma un post de televiziune a finalizat un sondaj privind desemnarea celui mai mare dintre romanii din toate timpurile. Rezultatul final a indicat pe Binecredinciosul Domnitor Stefan cel Mare si Sfant ca ocupand aceasta pozitie in constiinta romanilor. Nu sunt in masura sa ma pronunt in privinta justetei metodelor de sondare a opiniei care au stat la baza acestui demers. Nu am urmarit procesul care a condus la acest verdict - aud foarte elaborat dar si foarte contestat * de aceea nu despre aceasta vreau sa scriu. As dori sa fac cateva considerente cu privire la unele reactii care au urmat acestui verdict. O anumita parte a intelectualitatii noastre - mereu aceeasi - face alergie la auzul numelui Domnitorului Stefan cel Mare, mai ales cand acestuia ii este asociata sfintenia, recunoscuta de Biserica Ortodoxa Romana cu cativa ani in urma prin hotararea Sfantului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios roman a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumita presa care revendica pentru sine rigoarea, obiectivitatea si corectitudinea a atacat verdictul popular prin consideratii care trimit mai curand la suficienta de sine, trufie si dispret, vorbind despre "calitatile" de bataus si varsator de sange ale domnitorului si de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia.

De unde aceasta discrepanta intre verdictul inteligentiei oneste romanesti de astazi si verdictul popular. Am sa incerc sa caut cateva explicatii. Intai de toate este o chestiune de cultura. Paradoxal, reprezentantii de frunte ai intelectualitatii noastre, care sunt fara indoiala toba de carte, fac dovada unei lipse de cultura elementara atunci cand vine vorba de credinta crestina, mai ales in varianta ei ortodoxa. Nici poporul nu este detinatorul unei culturii ortodoxe formale prea temeinice, dar acesta are alte repere, mai putin cele ale stiintei.

Am sa fiu foarte concret. Atunci cand pun in discutie problema sfinteniei lui Stefan cel Mare, intelectualii in discutie fac dovada unei incorecte cunoasteri a conceptului de sfintenie asa cum este el perceput in Biserica Ortodoxa. Mentalitatea ai carei exponenti sunt cei in cauza opereaza cu o acceptie putin deformata a sfinteniei, socotind ca aceasta tine de performantele mai ales morale ale unui om. Este o acceptie inexacta sau cel putin incompleta. Aceasta ar fi ceea ce noi numim indeobste curatenia sau puritatea, care este o premisa, dar nici suficienta si nici absolut necesara sfinteniei. Acceptiunea consacrata a sfinteniei in Rasaritul ortodox este data in mod necesar de raportarea la Dumnezeu. Aceasta este confirmata si de sensul dat in limbajul comun familiei de cuvinte: sfintenie, sfant, sfintire.

Este sfant cineva sau ceva care a fost sfintit, care a primit ceva de la Dumnezeu, care a primit intr*un anume fel pecetea dumnezeirii. Sfintenia se dobandeste prin impartasirea de ceea ce este dumnezeiesc, de Dumnezeu Insusi. Numai Dumnezeu este sfant prin Sine si singurul izvor al sfinteniei. Omul devine sfant prin impartasirea de sfintenia lui Dumnezeu. Vocabularul limbii romane a atribuit acest inteles cuvantului. Folosim atributul de sfant nu numai pentru oameni, ci si pentru lucruri sau stari. Spunem despre un loc ca este sfant, despre o carte sau despre un obiect. Mai toate obiectele care alcatuiesc instrumentarul liturgic sunt considerate si numite sfinte: Sfintele vesminte, Sfantul Altar, Sfanta Masa, Sfantul Disc etc. Aici este clar ca nu poate fi vorba despre vreo calitate intrinseca a anumitor lucruri de a fi sfinte, ci despre o calitate dobandita in urma unei lucrari anumite de sfintire. Se sfinteste locul pentru biserica sau pentru casa, se sfintesc obiectele folosite in slujbele bisericesti, se sfinteste casa de locuit etc. Actul de sfintire este foarte clar identificat cu invocarea din partea credinciosilor prin preot a harului dumnezeiesc si prin pogorarea acestuia peste locul sau lucrul adus spre sfintire. Iata o formula frecvent uzitata care face evidenta intelegerea: "Se sfinteste icoana aceasta cu harul Prea Sfantului Tau Duh prin stropirea cu aceasta apa sfintita, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin"!

La fel se intampla si cu omul, el se sfinteste prin lucrarea sfintitoare a Bisericii, impartasindu*se de harul sfintitor pe care Biserica il ofera prin Sfintele sale Taine si prin orice lucrare sfintitoare a ei. A se avea in vedere preponderenta lucrarii sfintitoare a Bisericii, mai ales in traditia rasariteana. Se intelege ca lucrarea aceasta sfintitoare nu este eficienta in mod automat si de la sine, starea omului primitor fiind foarte importanta. Hotaratoare ramane dorinta de impartasire de Dumnezeu, ca izvor, ca suport si ca finalitate a existentei. De aceea, simtamantul suficientei de sine - pe care-l cultiva inclusiv constiinta cuminteniei morale si indreptatirea de sine intemeiata pe stiinta - este cea mai mare piedica in calea omului spre Dumnezeu si, prin urmare, in calea omului spre sfintenie, si nu pacatele lui. Mantuitorul Hristos limpezeste odata pentru totdeauna aceste lucruri, deschizand usa Imparatiei cerurilor vamesilor, talharilor, desfranatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arata foarte clar ca nu cei drepti, ci cei pacatosi se apropiau de Hristos si tot acestia sunt cei care-L primesc si-si ofera sansa impartasirii de puterea Sa dumnezeiasca. Cei drepti, sau mai curand cei care se considerau drepti se inchid asfixiant in limitele proprii si in propria logica si Il resping pe Hristos cam cu aceleasi argumente cu care resping contemporanii nostri sfintenia lui Stefan cel Mare.

Cine judeca in felul acesta sfintenia lui Stefan cel Mare va fi nevoit, pentru a fi consecvent cu sine - sa rastoarne complet criteriile Mantuitorului Hristos si ale Sfintelor Evanghelii si pe cele cu care Biserica a operat de-a lungul veacurilor, umpland calendarul sau cu pacatosi si nu cu drepti. De altfel, o evidenta usor de constatat pana astazi este faptul ca bisericile noastre nu sunt pline nici de carturari, nici de cei puternici, nici de cei drepti, ci de cei pacatosi, simpli, care nu se gasesc suficienti lorusi si cauta implinire in afara lor.

Un al doilea aspect pe care doresc sa-l pun in discutie este discrepanta dintre verdictul popular si cel al intelectualitatii. Cele doua nu numai ca se diferentiaza, ci sunt evident contrare. Ceea ce poporul - simplu si necultivat, sa zicem, si nu ma rusinez sa spun aceasta, vorba Sfantului Ioan Gura de Aur - considera drept sfant este contestat vehement de patura culta a poporului.

Este vorba despre tensiunea dintre intelepciunea omeneasca sau lumeasca pe care o reprezinta oamenii culti in special si intelepciunea dumnezeiasca reflectata deseori sau mai ales in oamenii simpli, pur si simplu pentru ca acestia o primesc. A se vedea discursul Sfantului Apostol Pavel pe aceasta tema, in primele capitole din Epistola I Corinteni si comentariile Sfantului Ioan Gura de Aur la aceste capitole. Adevarata intelepciune sau intelegere este data de Duhul lui Dumnezeu.
http://www.crestinortodox.ro/sarbato...re-125332.html