Fapta buna de la Domnul sau de la cel rau?
 

Doamne ajuta!

Cum sa-I inchin Domnului orice fapta buna asi dori sa o fac? Pur si simplu spun: Doamne, eu asi vrea sa fac asta, fie voia Ta? De unde stiu ca gandul pentru fapta buna vine de la cel rau sau de la Dumnezeu?

Eu de exemplu daca fac un bine, il fac nu spre slava mea desarta de ex, ci incercand cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-l fac in ascuns... Dar, de foarte multe ori, fara sa vreau, ma mandresc in sinea mea pentru asta... Asta inseamna ca toate faptele mele bune au fost dirijate de cel rau?

Daca de ex vreau sa fac o fapta buna in fiecare zi, ca sa aflu mila la judecata, asta inseamna ca acest gand vine de la cel rau? Ce sa facem noi cei mandri, care inca nu am ajuns la masura smereniei, atunci cand vrem sa facem fapte bune? Nu vor fi deloc primite de Dumnezeu? Stiu ca trebuie sa spunem cu smerenie Domnului ca nu am putut sa facem mai mult, dar uneori, nu pot spune asta din toata inima...

Nu te descuraja.Continua sa faci fapte bune, iar cand iti vin gandurile sau senzatiile de mandrie roaga-te in sinea ta Domnului sa te izbaveasca de acestea.....si David facea la fel cand demonii incepeau sa ii sopteasca ca a facut vre-o isprava: Psalmul 69 : „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte. Doamne, sa-mi ajuti mie, grabeste-Te. Sa se rusineze si sa se infrunte cei ce cauta sufletul meu; sa se intoarca inapoi si sa se rusineze cei ce-mi voiesc mie rele. Intoarca-se indata rusinati cei ce imi graiesc mie:<Bine, bine!> Sa se bucure si sa se veseleasca de Tine toti cei ce Te cauta pe Tine, Dumnezeule, si sa zica pururea cei ce iubesc mintuirea Ta; <Slavit sa fie Domnul!> Iar eu sint sarac si sarman, Dumnezeule, ajuta-ma. Ajutorul meu si Izbavitorul meu”

Eu cred ca nu trebuie sa va ingrijorati prea mult. Nu avem noi darul discernamantului insa stim ca vrem sa perseveram spre bine. Si atunci, la rugaciunea de dimineata, Ii putem spune Domnului nostru ca-i oferim ziua care urmeaza; El sa ne conduca astfel incat sa facem toate lucrurile spre slava si gloria Lui. Iar seara, ii putem spune ca-i oferim toate faptele bune de peste zi, iar daca unele lucruri au fost imperfecte sa ne ajute EL sa le desavarsim. Cu timpul, perseverand, cred ca dobandim si darul discernamantului.
Nici vorba... Spunea sfantul Francisc de Sales ca mandria e ca o buruiana pe care o tot plivesti si care continua sa rasara. Da, diavolul sta la panda si ne face sa ne mandrim cu faptele noastre bune.Presupunem ca ne-a invins si ne-am mandrit. Si ce daca? Ne astepata preotul in scunul de spovada. Ii spunem si gata.Pana la spovada putem face gesturi de smerenie. Sfintii nostri ne invata ca atunci cand avem un astfel de gand sa ripostam cu un gest sau o rugaciune de smerenie. Cum ar fi "Doamne Isus Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!", rugaciune pe care o putem spune oriunde, in gand. Daca suntem singuri putem face o metanie etc.
Noi, cei mandri, trebuie sa facem un singur lucru: sa perseveram si sa nu abandonam lupta. Daca avem putere de a face fapte bune-de la Domnul o avem. Daca nu avem putere de a face fapte bune- tot de la Domnul nu avem. Uneori, poate, nu putem face mai mult decat ne-am dori tocmai pentru a constientiza ce fiinte slabe suntem, iar in felul acesta sa ne smerim. Atunci cand nu facem multe lucruri bune si suntem necajiti din acest motiv, supararea vine tot din mandria noastra care nu a fost satisfacuta. Iar noi putem trage concluzia ca nu-i nimic ca n-am mutat muntii pentru Domnul! Ne putem smeri pentru Domnul si tot e bine! Iar maine, incepem din nou. Voi cadea din nou si maine? Nu-i nimic, Domnul nostru nu-i lasa pe slujitorii sai fara ajutor: preotii din scaunele de spovada ne asteapta, iar DOmnul nostru va fi bucuros sa ne dea iertarea prin slujitorii Lui, preotii.

Multumesc mult pentru raspunsuri!

Mai am o intrebare: Cum sa interpretez asta "...cel ce nu aduna cu Mine risipeste..."? Am citit undeva ca trebuie sa facem faptele bune in Numele lui Iisus. Cum sa fac asta deci?

Doamne ajuta!

Sa faci aceste fapte cu iubire si atunci le vei face in numele Lui ...

Sunt niste intrebari f profunde care ti le pui
Acestea arata deja ca ai inteles spiritul Evangheliei , adica consideri ca o fapta aparent buna ,daca e urmata si numai de gandul repetarii sale in creier,deja a luat plata mandriei .
Cred ca sunt 2 masuri aici
Una la care ajung sfintii ,si care consta in controlul gandurilor tale,si alungarea imediata a tentatiei de a te gandi la binele facut,de a lasa ratiunea sa disece fapta ta. Asta inseamna identificarea din fasa a gandului viclean ,si alungarea sa
A doua cale ar fi gandul la celalalt,retrairea nevoii lui. Daca nevoia lui se reproduce cu acuitate in tine ,atunci vei face fapta aceea pentru EL nu pentru TINE. Vei simti mila fata de EL,intelegere si compasiune fata de EL ,nu vei face fapta din obligatie. Se va implini astfel conditia ca fapta sa vina din adancul sufletui ,si nu din calcul.

Oricum tu ai parcurs deja cel mai important pas: ai constientizat problema .
Poate va lua multi ani sa ajungi sa o si rezolvi ,dar intotdeauna te va calauzi macar sa iti stii statusul. Adica orice as face ,daca nu fac din tot sufletul,e ca si cum nu as fi facut-o pentru Dumnezeu.
Iar la intrebarea daca Dumnezeu primeste astfel de fapte ,da, le primeste imperfecte, le arde in creuzetul smereniei noastre,si faureste astfel desavarsirea in noi.

Pai adica nu e o cale de mijloc. Cine nu creste scade . La noi la firma se zice ca si daca stai pe loc,de fapt scazi. Trebuie intotdeauna sa ne dorim sa crestem.
Trebuie sa ne umplem viata de un milion de legaturi cu ceilalti si cu Dumnezeu. sa nu stam deoparte ,sa nu ne conservam. Ci sa fim mereu orientati catre ceilalti si catre Dumnezeu.
Nu numai catre ceilalti ,caci iubirea fara Dumnezeu e neputincioasa.
Ci sa facem mereu bine celorlalti ,in numele lui Hristos,gandidu ne la El,actionind conform voii sale,aducand roada invataturii Sale.
Nu de capu nostru ci doar de la Hristos
Si nu stind de o parte ,ci interactionind.
Nici aventurierul nici lenesul nu se compara cu lucratorul credincios

Doamne ajuta! Va multumesc mult pt aceste raspunsuri.. Incep sa inteleg si eu, usor-usor, aceste lucruri. Nu este usoara aceasta Cale, dar este placuta si cu ajutorul Domnului toate se pot face! Dumnezeu sa va binecuvinteze!

Ma regasesc in framantarile tale, aproape in intregime, macar uneori...:)
Un raspuns la care subscriu in totalitate a dat deja sora Nutucutu.
La care mai pot sa adaug, din ale mele (intamplari si pareri):
a) am observat ca orice alunecare sau cadere in zonele mai vechi ale patimilor mele imi sporeste mandria si imi scade umbra de discernamant, atat cat sper sa primesc in dar uneori de la Domnul;
b) invers, postirea cu gandul de la orice miscare negativa, imi insenineaza cugetul si ma face sa fiu suferind impreuna cu cel care sufera;
c) rugaciunea trage la rugaciune, fapta buna la fapta buna (si invers... pana toate se duc de-a dura...)
d) vorbirea multa si ascultarea celor zgomotosi (camaraderia cu ei) risipeste pacea mintii si intuneca firul gandurilor/faptelor bune...
e) cartile ziditoare de suflet dau ravna la ganduri si alte fapte bune (aleg sa amintesc, impreuna desigur cu Scriptura, in special cuvintele insuflate de Duhul Sfant ale crestinilor Teofan Zavoratul, Paisie Aghioritul, Rafail Noica, Teofil Paraianul).

Nu cunosc arma mai buna impotriva gandului de slava desarta si alte ingamfari, decat rugaciunea lui Iisus. Imediat as adauga orice rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. In fine, meditatia la Rugaciunea Domneasca (nu in timpul rostirii ei!) deschide calea catre contopirea cu Duhul ei... Asa imi pare ca stau lucrurile.

Cred ca nu putem si ca nici nu trebuie sa punem capat, chiar de am putea, framantarilor noastre sufletesti de acest gen. Lucrarea prefacerii noastre intru Hristos ne va insoti, cu harul lui Dumnezeu si cu staruinta noastra, toata viata. Altceva mai bun nu gasesc ca avem de facut, ca oameni crestini. Un continuu dialog cu constiinta noastra, zi de zi, iar mintea atintita la Hristos, lipita de El, orientata ca pozitie de baza a vietii, in toate imprejurarile. Poate fi altceva mai bun pentru un crestin?
Domnul sa ne ocroteasca si sa ne lumineze! AMIN+

P.S. Incep sa cred ca uneori, cand il rugam cu umilinta si cu dor pe Domnul Hristos sa ne lumineze si sa ne calauzeasca, ni se intampla cam asa: ne pomenim, precum un innotator care se invarte obosit si inca nadajduind la ajutor prin oceanul dimprejurul unei corabii, ne pomenim asadar cu o scara aruncata peste bord de o mana prietenoasa: e scara rugaciunii indragostite de dulcele Nume al Domnului!, care porneste sa zvacneasca din senin in noi, dupa multa rugaminte si invarteala prin oceanul grijilor, scarbelor, neputintelor si poticnirilor noastre de fiece zi...:)

Sa faci faptele bune din dragoste pentru Hristos si sa nu astepti rasplata omeneasca, doar cea de la Domnul.

Doamne ajuta!
 

De multe ori mi se intampla si aceasta ispita: dupa ce am dat ceva cuiva, poate si de mai multe ori, imi vine gandul parerii de rau, care ma chinuie uneori pana cand imi pare rau chiar si pentru o secunda in inima mea, pentru ce am dat, desi nu vreau.. Si-mi vin ganduri cu asalt din acestea de parere de rau. Nu de fiecare data mi se intampla. Dupa ce trece ispita si deci, deja am cazut in ea, apoi cu sufletul si inima curate iar ii spun DOmnului ca: sa fie bine primit...

De aceea de foarte multe ori nici nu mai vreau sa mai ajut pe cineva, ma scarbesc de aceste ispite si ganduri si eu consider ca mi-am si pierdut plata pentru ele...

"Iar Acela i-a raspuns:

- Tot cel ce va jertfi pentru Mine casa sau ogor, sau slava, sau tata sau mama, sau frati sau surori, sau femeie sau copii, sau orice alt bun pamantesc, insutit va primi si viata vesnica va mosteni. De aceea, niciodata sa nu-ti para rau de milostenia ta, nesocotind pe saracul caruia i-ai dat ceva! Ca nu cumva in loc de rasplata sa ai indoita osanda si paguba. Deoarece acela care face un bine si se caieste si ocaraste pe sarac, isi pierde plata si se afla vinovat in ziua judecatii. "

Parintele meu duhovnic mi-a spus ca decat sa dam 10 milioane unui sarac si sa ne para rau mai degraba sa-i dam cat de putin si cu inima buna. Acum, cum sa facem? Daca este o familie saraca si noi crestinii o putem ajuta constant si ne vine o asemenea ispita de parare de rau, cum sa facem atunci?

Să ne amintim că Hristos este în sărmanul sau necăjitul acela care suferă. Şi că acela e un prilej de a folosi bine averea, banii noştri, şi de a ne desprinde inima de ei. Pentru că dacă ne pare rău e pentru că ne-am obişnuit să ne punem nădejdea în bunurile materiale pe care le acumulăm, aşteptând din partea lor o uşurare a vieţii, în loc să ne încredinţăm lui Dumnezeu.

Dar dând, facem şi un act de dreptate, pentru că nimic din ce avem nu ne aparţine, toate sunt darurile lui Dumnezeu pentru toţi, şi cu siguranţă El îl iubeşte pe cel sărman ca şi pe mine, şi nu e drept ca acela să sufere iar eu s-o duc bine.

Şi gândind aşa ne dăm seama că niciodată n-am ajuns să-l iubim pe celălalt cum ne iubim pe noi înşine, şi constatând asta, să ne pară rău şi să ne smerim, măcar, constatând că nu suntem buni.

Sfatul duhovnicului îl găsesc bun, fără îndoială. Dă după măsura iubirii la care ai ajuns, nu mai mult, ca să nu-ţi pară rău. Pe măsură ce vei da, puţin câte puţin, vei spori.

(Problema e delicată așa că nu încerc să dau un sfat ci mai degrabă să avansez o idee de care nu sunt nici eu foarte sigur cum să o apuc)

poate că e bine să consideri așa și să le faci în continuare...poate că te ajută la a îl iubi pe Hristos total dezinteresat, neașteptând niciun fel de plată fie ea lumească sau duhovnicească...cum spune părintele Porfirie: „Să-l iubim pe Hristos numai pentru El. Niciodată pentru noi. Atunci când mă voi înfățișa la A Doua Venire și Domnul îmi va spune 'Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă ?', îmi voi pleca capul și voi zice 'Ce vrei Tu, Doamne, ce voiește iubirea Ta. Sunt vrednic de iad. Și în iad dacă mă așezi, mi-ajunge să fiu împreună cu Tine. Eu una vreau, una îmi doresc, una cer: să fiu împreună cu tine, unde și cum dorești Tu.'”

Da, cred ca asta e modul bun de a gandi... E ceea ce spuneau si Sfintii Parinti, ca ei niciodata nu au facut nimica bun......
Cine stie, poate ca aceasta ispita ne face sa nu lanzecim in parerea de sine, cum ca suntem si am facut ceva......

[quote=N.Priceputu;483435]

Dar dând, facem şi un act de dreptate, pentru că nimic din ce avem nu ne aparţine, toate sunt darurile lui Dumnezeu pentru toţi, şi cu siguranţă El îl iubeşte pe cel sărman ca şi pe mine, şi nu e drept ca acela să sufere iar eu s-o duc bine.

QUOTE]

Asa este, nimic din ce avem nu e la nostru, de multe ori uitam asta, mai ales eu... Noi suntem doar simpli administratori ai darurilor lui Dumnezeu.