Atitudine crestina fata de ceilalti
 

Cum dovedim ca suntem crestini in viata de zi cu zi?
Ma refer in situatii concrete :familie,prieteni,servicu ,poate chiar forumu asta.
Prin ce se diferentiaza un om care are credinta ? Cu ce anume ne ajuta credinta in relatiile cu ceilalti?
Daca aveti astfel de exemple concrete ar fi de apreciat,dar si consideratii generale ar fi interesante. Astept cu drag raspunsurile voastre

Eu m-am folosit de un cuvant al Parintelui Serafi Rose. Pentru ca se potriveste topicului deschis de tine il redau mai jos.

"Lumea care nu il are pe Hristos este neincrezatoare si rece, dar crestinii, din contra, trebuie sa fie iubitori si deschisi, altfel vom pierde sarea lui Hristos din noi si vom deveni asemeni lumii, buni doar pentru a fi aruncati in strada si calcati in picioare.

Putina smerenie ne-ar ajuta sa fim mai generosi si mai iertatori. Ne place sa judecam pe altii pentru ciudateniile comportamentului lor; le spunem lunatici sau pocaiti. Este drept ca trebuie sa fim atenti la oamenii cu adevarat deplasati care pot face mult rau Bisericii. Dar ce crestin ortodox serios nu este in zilele noastre putin nebun. Nu ne potrivim in ordinea lumii de azi; daca o facem in lumea de azi, nu suntem crestini seriosi. Adevaratul crestin de azi nu se poate simti si nu poate fi perceput de altii decat ca un “nebun”.

In cele din urma, atitudinea noastra crestina trebuie sa fie, in lipsa unui cuvant mai bun, inocenta. In ziua de azi lumea pune mare valoare pe sofisticare, pe intelepciunea lumeasca, pe “profesionalism”. Ortodoxia nu pune valoare pe aceste calitati; acestea ucid sufletul crestin. Si totusi, aceste tendinte se strecoara consecvent in Biserica si in vietile noastre".

Sa nu avem duhul trandaviei, grija de multe, iubire de stapanire, graire in desert
Sa avem duhul curatiei, gandul smerit, rabdare si dragoste, vederea gresalelor noastre si sa nu osandim pe fratele nostru.
Asa cum cerem in rugaciunea Sf. Efrem Sirul

Pai... crestinul se recunoaste dupa fapte.
De pilda, astazi mi-a scos Dumnezeu in cale mai multi crestini, pe care i-am recunoscut ca fiind crestini dupa fapte: Cineva mi-a pus la dispozitie masina sa pentru a ma duce intr-un anumit loc. Cineva mi-a vorbit despre cum a lucrat Sf. Grigorie Decapolitul in viata ei. Altcineva (chiar de pe forum) caruia ii cerusem o simpla informatie despre un obiect pe care imi doream sa il achizitionez, m-a sunat si nu doar ca mi-a dat informatiile solicitate, dar la sfarsit s-a si oferit sa imi daruiasca obiectul de care aveam nevoie. Dentistul la care merg si care face apostolat, tratand pe gratis dintii batranilor din bloc. Intr-un magazin, cineva care l-a ajutat pe un batran, care se plangea de preturi si care nu avea suficienti bani, sa achite nota de plata. Un crestin cerandu-si iertare altuia. Si au mai fost, dar de acestia imj amintesc acum.
Ieri am vazut in autobuz o bunica sprijinindu-si cu multa grija nepotul retardat, foarte agitat si care isi apara pozitia cum ca sunt lasati de la Dumnezeu copiii si nu trebuie avortati, chiar daca sunt retarzi. Daca ni i-a dat Dumnezeu, ii tinem si noi, marturisea ea, in timp ce se lupta cu copilul sa nu isi faca rau. Interlocutorul, un barbat trecut de prima tinerete, care spunea el ca atunci intelesese de ce nu i-a dat Domnul copii...
Sunt multi crestini pe langa noi care dau roade, dar sunt discreti... Crestinul e omul discret care face.

:)) Pai daca tie astea ti se intampla intr-o zii ...inseamna ca nu traiesti degeaba.Dumnezeu chiar iti scoate in drum oameni minunati.
Si imi intaresti si mie convingerea ca exista astfel de oameni. Asta ne da putere de a merge mai departe . Caci intradevar ajung si astfel e gesturi mici,observate prin autobuz.
Dar ca sa revenim din sfera cunostintelor intamplatoare ,la oamenii cu care intram intens in contact. Acolo ce exemple ai putea sa imi dai ?

Ei, azi a fost o zi mai speciala. De obicei, din pacate, sunt destul de repezita si grabita, incat nu apuc sa observ anumite lucruri minunate. Crestinii se gasesc in cele mai banale locuri, in autobuz, la magazin, la dentist, nu stau numai in biserica.
Cel putin unii au ceva in privire care ii diferentiaza de ceilalti. Ma rog, sunt destul de multi oameni, dupa parerea mea, care se straduiesc spre bine. :36: Acum, mai conteaza si felul in care vrei sa vezi omul. Ca daca te straduiesti sa vezi omul ca e bun, il vezi bun, daca il socotesti din start rau, o sa te convingi din ce in ce mai mult ca e rau.

Pe de alta parte, nu prea conteaza cat de buni crestini sunt cei din jurul tau, ci cum esti tu fata de ei. Desi este tare imbucurator si incurajator sa vezi crestini in actiune.

In principiu, multe din persoanele cu care intru des in contact le socotesc ca daruri de la Dumnezeu. Din fericire pentru mine si pentru dintii mei, si dentistul e o persoana cu care intru in contact relativ des :35:.
Familia e, fara indoiala, unul dintre ele si cred ca toti ar trebui sa gandeasca asa, indiferent daca se incadreaza sau nu in niste standarde. In familie ai prilejul sa iti exersezi (sau nu) virtutile crestinesti.
Prietenia mi se pare o forma minunata de cultivare a crestinismului. Prietenii se aleg unul pe celalalt, "cresc" unul cu celalalt. De cand am mai renuntat la autocentrism si la lumi paralele, am capatat si eu asa ceva...

Ma bucura fraza care ai zis-o: "Ca conteaza cum esti tu cu ei "
Noi nu putem doar sa observam lumea ci suntem participanti activi.
De aceea nu putem doar sa observam frumusetea celorlalti ,caci nu suntem impliniti,ci trebuie sa punem si noi un dram din frumusetea crestina,prin actiunile noastre
Oamenii in general sunt frumosi . Altii nu prea :(
Dar crestinismul ne aduce si fapte frumoase si armonie cu noi insine. Se echilibreaza si exteriorul si interiorul nostru
Totusi ,ce trebuie sa facem concret in viata de zi cu zi? Cum trebuie sa ne comportam cu ceilalti?

Aceste intrebari ma framinta. Ce sa facem ca sa avem un suflet deschis ,ceea ce ne va duce si la armonia cu ceilalti?

Iata un topic deosebit. Si totusi ciudat in mare masura, daca vorbim de... atitudine. Pai sa ne gandim: mergem pe strada si ne intalnim cu o persoana pe care o simpatizam fara nici un motiv, fiindca "simtim" ca avem aceleasi trairi si acelasi Dumnezeu deasupra. Deasemenea la dentist, in autobuz, in magazin si chiar la biserica. Vedem acele persoane, poate stim, poate nici macar nu stim cum se numesc, dar ne sunt dragi pur si simplu, si multumim lui Dumnezeu pentru ca ni se pare ca prin ei, El chiar lucreaza in fiinta noastra. Apoi ajungem multumiti acasa, si intram pe forum pentru a mai schimba o idee sau a vedea ce mai e nou. Si totusi, cineva ne agaseaza prin mesajele sale, sau devine prea sincer si-si marturiseste pacatele, iar noi, crestinii prin care noi insine recunoastem ca lucreaza Dumnezeu, devenim dezgustati dintr-o data, gata de atac, ne descoperim mult deasupra acelor persoane pe care acum le privim cu suspiciune si cu o superioritate nedisimulata, ba uneori cu o rautate fatisa. Dar nici nu ne dam seama ca de fapt suntem tot noi. Noi cei de pe strada, anonimii oarecare, prin care Dumnezeu pune un gest, o privire, o lacrima.
La prea multi dintre noi, exista o fatarnicie atat de profunda incat nici chiar Dumnezeu nu o poate scoate, fiindca se loveste de indaradnicia noastra. Fratilor, nu mi-o luati in nume de rau, dar multora dintre noi ne lipseste dragostea si mai ales iertarea neconditionata. A judeca pe cineva, implica acea calitate de a fi "uns" judecator. Culmea, tocmai cei "unsi", privesc pacatosul cu o asa blandete, incat nu se poate ca dragostea lui sa nu-l schimbe pe acel om dintr-un pacatos, intr-un slujitor al lui Dumnezeu. Astazi, in urma unui link dat de fratele Cezar, am vazut un film: "Procesul lui Dumnezeu" (God on Trial). Il recomand cu toata caldura, desi aparent se adreseaza doar evreilor. Finalul filmului este magistral, dar si "procesul" in sine, este o tema cu totul inedita care ar trebui sa ne trezeasca pe toti din egoismul nostru, cum ca am fi "mai indreptatiti" in fata lui Dumnezeu si ca meritam mai mult. OMULE, iubeste si fa ce vrei. Nu de acea iubire perversa si egoista e vorba, ci de bunul simt al omului simplu si umil, dar demn, si care sa nu schimbe aceasta interpretare a dragostei lui Dumnezeu dupa cum ii cade lui bine!

Asta e o definiție foarte bună a creștinului adevărat. Bravo! :53:

Si uita. Ca sa poata spera ca va face din nou.
Si multumeste lui Dumnezeu ca l-a ingaduit tocmai pe el sa faca un bine, cat de mic, in lumea asta mare si mereu schimbatoare.

parerea mea nr.2
 

De ce simti nevoia sa dovedesti ca esti crestin? De ce simti nevoia unor exemple, altor exemple decat a lui Hristos ? sau a Sfintilor lui Hristos ?....

Si sectantii sunt zambitori si ei ne sar in ajutor fix cand avem nevoie, chiar inaintea ortodocsilor, si doctorii sectari si MAI ALES EI dau consultatii si tratamente gratuite, si sectanti, MAI ALES EI, sunt impotriva avorturilor si au grija de bietii, nefericitii, nostri handicapati…Si sectantii isi spun crestini, si ei au o credinta

Uite ce spunea cineva :
Iubeste pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ,si pe aproapele tau ca pe tine insuti.
Daca urmati aceste porunci,cele mai mari ,le veti urma de la sine si pe celelalte.
Si eu am cautat reguli si indreptare de viata .Si am realizat ca singura indatorire care o aveam,era sa iubesc si sa ma bucur de viata ca de un dar ,si de maretia lui Dumnezeu. Daca inima nu va e patrunsa de iubire ,orice alte infranari si reguli nu au scopul decat tocmai de a va duce in acest punct,sa invatati sa iubiti .
Asa ca de ce sa nu urmati de la inceput calea regala,a iubirii :) ?

Am şi eu un exemplu, al unei prietene, fostă colegă de serviciu:

am remarcat că ea avea doar vorbe bune despre ceilalţi oameni, scotea în evidenţă aspectele lor bune şi nu bârfea; ne contracara şi pe noi, ceilalţi, care mai criticam persoanele absente;

nu cârcotea la adresa sarcinilor de serviciu sau al programului prelungit (pe cât posibil) - nu avea pretenţii exagerate la salariu şi nici atitudine de genul "cât de bună sunt eu, profesional"... În final a ales un echilibru între muncă şi viaţă de familie, luând ca prioritate copiii/ familia şi nu cariera.

Am fost colege în perioada 1997-2000, şi pe atunci a fost primul om care m-a făcut atentă şi interesată la ce înseamnă a fi credincios.

Din păcate, mama ne-a învăţat mai mult că Dumnezeu este cel care ne ajută să rezolvăm anumite probleme sau să ne meargă bine în viaţă, nu şi cum ar trebui să fim noi bine plăcuţi lui Dumnezeu.

Observ in postarea dv acelasi cresendo care il remarcam : de la observarea cu bucurie a ceorlalti pe strada si a gesturilor lor ,la observarea cu tristete a nevredniciei sufletului nostru,si tu dai ca exemplu chiar forumul,dar bineinteles ca ne mai aratam aceasta fatarnizcie si in multe alte imprejurari.
Iar in final gasesti solutia in blandetea cu care ii privim pe ceilalti. Deci pina la urma, tot atitudinea noastra e cea care ne influenteaza si sufletul(care inainte era bantuit de ganduri rele) , dar ne si face sa fim partasi frumusetii care o observam contemplativ la ceilalti.

Foarte folositoare pt mine postarea dv,really.
Adica atitudinea fata de ceilalti ,trebuie sa plece din iubire,caci acesta e punctul convergent unde se intalnesc cautarile personale ale mintii, cu aspiratiile sufletului ,cu stiinta de a ne comporta cu ceilalti,cu binele celorlalti,si cu Dumnezeu.
Credinta si regula se inatalnesc ambele in iubire.
Probabil ca alti frati de pe forum ,ar zice ca iubirea nu e ceva la care se ajunge asa usor,bineinteles calauziti de lectura patristica.
Totusi ,trebuie sa urmam intreaga lupta a despatimirii indicata de calea parintilor?
Sau putem incepe sa iubim chiar de maine ? Ma refer la iubirea asta partiala si mica (caci nu suntem desavarsiti si suntem f departe de ce ar trebui sa facem ) , dar reala, care ne sta in putinta ,si cu gandul in permanenta la Hristos.

Sau iarasi vreau prea mult ? Oare nu putem vorbi de iubire pina nu primim harul ,ca sa incepem lupta cu noi?
Oare nu putem ,in paralel sa inaintam pe acest drum al credintei,cu iubirea asta mai mica care o avem ( sa facem bine,sa ajutam pe ceilalti , sa nu facem observatii rautacioase etc) ,pina sa ajungem la iubirea cea adevarata calauziti de calea Bisericii ?
Pentru ca pentru unii,drumul catre Biserica e f simplu si il fac cu rapidictate,pentru altii insa e f lung . Oare in acest timp nu trebuie sa iubim ,bineinteles in numele Domnului, nu cu dragostea aceea care tine de fire?


P>S> Va rog sa nu intrati in disputa cu bietele mele intrebari si cautari. Nu ma declar detinatorul adevarului si oricand sund gata sa imi reconsider punctele de vedere,eu vreau sa ma gasesc , sa aud opinia altora ,sa o inteleg, nu sa arat altora ce destept sunt .

Asa e,adevaratii credinciosi stralucesc in lume prin atitudinea lor , si sunt o bucurie pt ceilalti.
Ei nu sunt credinciosi pt ei insisi,ci pentru Dumnezeu si pentru ceilalti

:) Fii linistit. Nu vreau sa intru in disputa cu nimeni. Nu am nici timp, nici pregatire teologica si nici traire duhovniceasca veritabila :(

Pe masura ce trece timpul, constat cat de multi mi-o iau inainte in toate. Am curajul sa observ asta, fara falsa modestie. Exista multi oameni deosebiti in jurul nostru. Exista chiar sfinti mari pe care, din ignoranta, i-am trecut cu vederea fara sa stiu cat de mult m-ar fi putut ajuta, daca i-as fi rugat.

Fiecare om este unic, iar imprejurarile si lectiile pe care le primim pentru mantuirea noastra sunt si ele ... mai diferentiate decat in cel mai importaant manual de pedagogie!

O batrana modesta care vinde flori si se roaga tot timpul prin rugaciuni simple are mereu fata luminata, vocea blanda si sare in ajutor sa-ti spuna ce leacuri naturiste a mai aflat, in speranta ca-i vor folosi cuiva.

Neincercand sa luam locul lui Dumnezeu. E de ajuns sa ma gandesc la incercarea unora de a-i desparti pe cei rai de cei buni, cand acest lucru ii revine doar lui Dumnezeu. Mi-a placut ce a spus un parinte: "In clipa in care cineva vrea sa smulga neghina in locul lui Dumnezeu, atunci ii ia acelei persoane sansa de a deveni grau, ii ia sansa de a se transforma din lup in oaie, iar cine pretinde sa faca separarea sau judecata de pe acum, acela se substituie lui Dumnezeu si se opune rabdarii Lui". Sunt si alte motive prin care putem dovedi ca suntem crestini.

Rabdare, smerenie, iubire, practicate. Sa nu barfesti, sa nu judeci, sa nu tii minte raul care ti s-a facut. Sa ajuti pe oricine prin toate mijloacele pe care ti le-a dat Dumnezeu. Atat in ceea ce priveste familia, cat si oamenii cu care intri in contact zilnic. Sa nu-ti fie rusine sa-l marturisesti pe Dumnezeu. Sa-ti fie gandul doar la El. Sa fii un bun exemplu pentru copiii si nepotii tai.

Foarte frumos spus. Si inainte de a incerca sa smulgem neghina sa ne gandim ca de fapt neghina putem fi noi insine.

Eu observ cum si necredinciosi mi-o iau inainte in ceea ce priveste comportamentul,ca sa nu mai vorbesc de cei care cred. Oamenii sunt minunati,si e f greu sa apreciem daca frumusetea lor vine din credinta sau e naturala. Caci poate noi judecam stramb ,ne luam doar dupa vorbe sau critterii rigide,dar nu stim ce e in adancul acelui om.
Cine vedea pe vames si pe fariseu,s-ar fi grabit sa spuna :iata un credincios si un necredincios. Dar de fapt era exact invers,si doar Dumnezeu stie adancul fiecaruia

Deci ar trebui sa fim mai toleranti cu cei care ni se par ca gresesc,sau ca sunt rataciti? Sau cu cei care nu ii suferim ? De ce a-ti ales tocmai aceasta calitate dintre toate cele care ar trebui sa le exprimam in viata noastra? oare pentru ca e asa greu sa luptam cu tendinta noastra de a judeca pe ceilalti,si e asa mare bucurie cand scapam de aceasta grea patima.?
Si ca intradevar putem sa facem aceasta zi de zi,in sinea noastra,alungandu-ne toate gandurile de superioritate fata de ceilalti

Multumes ca imi intariti convingerea ca valorile sunt aceleasi cunoscute,numai ca trebuiesc aplicate concret zi de zi,si nu de unul singur,ci cerind ajutorul lui Dumnezeu.Doamne ajuta !

Si uita si raul pe care (crede ca) i l-au pricinuit altii. Ca sa poata spera ca va indepini poruncile Domnului :).

Ma bucur ca ai revenit!

Noi nu trebuie doar sa iertam, ci sa si uitam. Nu ierta doar din ascultare fata de Dumnezeu, ci din placere pentru ceilalti. (…) Dar, acela care se împaca cu ceilalti spre a fi laudat, acela îsi face rau singur.
Când nu-l ierti pe altul, tu nu-l amarasti atâta pe el, pe cât te jignesti pe tine însuti. (Sfântul Ioan Gura de Aur)

Da Iustin, exact la asta ma refeream, aplicate concret zi de zi, ca la teorie suntem multi buni, mai greu e cu practica. Dar tocmai asta il face pe crestin sa fie demn de acest nume, sa aplice ceea ce altii doar teoretizeaza. Sa fie exemplu pentru ceilalti. In rabdare, smerenie si iubire. Aceste trei cuvinte s-au repetat de atatea ori pe acest forum, incat pot cadea in desuet. Dar nu, nu trebuie sa cada, trebuie sa le simtim, sa suferim cand nu le practicam ca sa ne intoarcem iarasi catre ele. Catre oameni, catre Dumnezeu.
Cerand ajutorul lui Dumnezeu? Pai cum altfel?! Noi nu suntem nimic fara El. Oricat ne-am considera noi fiinte superioare si evoluate. Evoluate in ce? In pacate, poate.
Cuvintele Fericitului Augustin: "Iubeste si fa ce vrei" puse in practica de un crestin, sunt insasi chintesenta crestinismului.

Intrutotul de acord cu tine Cristi, iertarea fara uitare este nula din punct de vedere crestinesc. Este greu (o spun din proprie experienta) si de aceea ma rog la Dumnezeu sa-mi dea ani sa pot uita. Sta in firea omului (cazut) sa nu uite, de aceea trebuie sa cerem intotdeauna ajutorul Domnului ca sa putem uita. Singuri noi, nu reusim.
Dar cum ne dam seama ca am uitat?

Atunci cand persoana care ne-a gresit ne apare in fata si noi suntem capabili sa-i admiram calitatile, iar prezenta ei nu ne mai streseaza, da, eu cred ca atunci am uitat ce a facut rau. Adica atunci iertarea si uitarea si-au dat mana.

Despre iertare, eu ma confrunt cu un fenomen destul de ciudat. Mi s-au intamplat de multe ori lucruri rele. Uneori cunosteam persoana, alteori nu (in cazul furturilor de orice fel). In mod paradoxal, aceste fapte ma lasa rece. Am observat la altii cum injura, blastama, cartesc la Dumnezeu ca nu e drept. Dupa ce am citit "Pelerinul rus", am inteles ca orice-ar fi, nu e bine sa ne atasam de nimic lumesc. De-atunci am cautat sa las totul in voia lui Dumnezeu, si sa nu urasc, sa nu dusmanesc, sa nu blestem si mai ales sa iert. Totusi, exista uneori (ce-i drept, extrem de rar) persoane pentru care simt (sau mai bine-zis, simteam) o stranie repulsie. Una dintre acele persoane este un individ fara nici un Dumnezeu. A avut candva o functie importanta, iar acum s-a retras si si-a facut propria afacere. In mod normal, nu pot sa spun ca e ceva anume, dar de cate ori ne-am intalnit in diferite imprejurari, rautatea, aroganta, sictirul fata de ceilalti, dar mai ales respingerea totala a lui Dumnezeu din sufletul lui, mi-a dat o stare de inconfort vizibil. Ei, pe acel om, am evitat voit sa-l intalnesc in cararile mele, dar se facea ca pe unde mergeam, toti prietenii mei se plangeau de caracterul lui. Am realizat atunci ca, cel putin fata de el, eu nu sunt intr-o stare de pace launtrica si de multe ori imi puneam problema daca nu cumva sunt chiar eu in conflict cu Dumnezeu. Asta pana intr-o zi cand am primit un telefon si ne-a invitat sa-i vedem crescatoria de ciuperci. Am ramas placut impresionat cu cata migala isi pusese totul la punct in cele mai mici detalii, si se oferea pur si simplu sa ne ajute cu toata documentatia sau experienta lui, in cazul in care dorim si noi sa facem ceva asemanator, macar pentru familie, daca nu mai mult. De-atunci parca nu mai am acel sentiment de respingere. Evident, nu vorbim niciodata pe teme religioase, iar daca asa intelege el sa vada viata, eu oricum nu pot sa schimb nimic decat eventual prin puterea exemplului, nicidecum sa incerc sa-l convertesc... Voi nu aveti astfel de antipatii pentru persoane care practic nu v-au facut nimic, dar dintr-un anumit punct de vedere nu-i prea puteti ierta?

Oh, daca este asa, inseamna ca am ajuns sa uit.

Exista totusi ceva ce ma nelinisteste, cand se ating anumite subiecte delicate (care pe mine m-au marcat) simt o anumita vibratie neplacuta in mine. De cele mai multe ori evit sa continui discutia. Imi spun ca am iertat si am uitat. Dar cred ca n-am uitat, in ciuda faptului ca ii admir calitatile, ca prezenta ei nu ma mai streseaza, ca avem o relatie bazata pe incredere si ajutor reciproc. Aici un psihoterapeut mi-ar spune ca sunt probleme din trecut nerezolvate. Si as fi nevoita sa-i dau dreptate. Este adevarat, in timp si-au mai pierdut din intensitate, de aceea spuneam ca ma rog la Domnul sa-mi dea ani sa pot uita.

Pe de alta parte, dincolo de toate aceste sentimente, fiind persoana care mi-a pus cel mai mult la incercare rabdarea, cred ca si datorita ei m-am apropiat mai mult de Dumnezeu. As fi putut sa o scot din viata mea, dar n-am facut-o. Imi spuneam ca trebuie sa am rabdare, sa fiu eu insami indiferent de comportamentul ei, sa-mi pastrez verticalitatea. Simteam ca Dumnezeu ma incearca prin aceasta persoana. Daca am trecut testul, nu pot sa spun, numai Dumnezeu stie. Cert e ca in ultimul timp si-a schimbat mult atitudinea, ba mai mult, tine sa scoata in evidenta cat de mult ma apreciaza. De fiecare data ii spun ca exagereaza, de fapt asta si simt.

Nu e vorba de sotul meu, daca la asta va ganditi. Dar e o persoana suficient de apropiata mie si cu care interactionez destul de mult.

Grea treaba asta cu iertarea si uitarea. Dar nu imposibil.

Eu, una, nu am astfel de antipatii. Cel mai mult ma marcheaza oamenii cu care intru in contact. Familie, neam, prieteni apropiati, chiar serviciu.

Incerc sa fiu corecta, blanda, toleranta dar nu intotdeauna imi reuseste. Si ma trezesc in opozitie cu mine insami. Dar ma iert. De ce nu i-as ierta si pe cei care imi gresesc? Cu ce sunt eu mai buna ca ei? Cine sunt eu sa-i judec? Cel mult dezaprob comportamentul si anumite actiuni, dar niciodata nu ma lansez in judecati de valoare. Nu stiu eu ce-a fost in sufletul omului in momentul acela. Da, m-a ranit, poate nici nu si-a dat seama. Sau poate ca a facut-o intentionat, dar poate ca am meritat-o, poate ca si eu i-am gresit candva fara sa vreau si acum isi plateste polita. Este un lant de greseli si polite de platit care poate duce la nesfarsit. Unul din cei doi trebuie sa-l rupa. Eu am ales sa fiu eu. Nu-mi place sa platesc polite.

Eu cred ca noi nu putem ierta si nu putem cere iertare din mandrie. Vad asta atat la mine, cat si la cei din jurul meu. Si bineinteles ca o vad mai mult la ei decat la mine! Dar asta e o alta poveste. Un alt pacat, iar noi vorbim aici despre atitudini crestine. Dar zic, daca n-am fii atat de mandri, n-am face multe alte pacate.

Haideti sa va povestesc o intamplare, legat de topic si de ceea ce spuneam mai inainte.

Acum cateva zile am fost acuzata public (in fata a vreo 5-6 colegi) de o colega de serviciu ca i-am furat iaurtul din frigider. Am fost cu atat mai surprinsa cu cat ma intalnisem cu ea mai devreme in bucatarie, doar noi doua, si nu spusese nimic. Se pare ca a ales "sa ma faca de ras" de fata cu colegii mei. Reactia mea a fost una fireasca, am crezut ca nu am auzit bine si am rugat-o sa repete. "De ce mi-ai furat iaurtul din frigider?" Intradevar, cu o zi in urma luasem un iaurt din frigider, insa luasem iaurtul meu. I-am spus si ei acest lucru, insa bineinteles ca nu am convins-o. Si mi-am dat seama ca orice as spune nu o voi convinge. Atunci am ales sa-i spun ca-mi pare rau de situatia creata si ca ar trebui sa mai cerceteze cum s-au petrecut lucrurile. Nu stiu daca a mai cercetat, era foarte convinsa de adevarul ei. A plecat cu promisiunea de a nu mai pune vreodata ceva in frigider "ca sa nu mi le iei tu".

Acum stau si ma intreb daca am actionat bine. Eu cred in continuare ca da, desi colegii mei m-au "acuzat" ca am fost prea in defensiva, ca ar fi trebuit sa iau atitudine. Ca a atentat la onoarea mea. "Cum ai putut sa primesti acuze nefondate?". In final mi-a fost mila de ea. Si nici macar nu-i port pica. Dar ea poate intr-o zi va vrea sa-si plateasca polita, fiind convinsa ca a suferit o nedreptate din partea mea si ca merit "pedeapsa" ei. Sper sa nu se intample, iar daca se va intampla, sper sa am destul discernamant sa trec repede peste situatie.

Este cu adevarat foarte neplacut sa fii acuzat pe nedrept si sa nu ai cum sa-ti dovedesti nevinovatia... Si acesta e un caz usor, Doamne fereste de altele grave!
Vezi, daca tineai post ai fi putut sa dovedesti ca nu tu ai mancat iaurtul... (am glumit, nu te supara) ... dar n-ar fi rau sa incepi postesti si sa te rogi la Sf Mare Mucenic Mina sa se afle adevarul si colega ta sa nu te mai banuiasca
Doamne ajuta!

Asa este, toate se leaga intre ele. Un pacat aduce alt pacat sau alte pacate.

Eu cred ca va referiti mai degraba la disconfortul creat de astfel de persoane ,nu antipatie
Daca avem antipatie ar trebui sa mai lucram cu noi insine.
Mai ales in post e posibil ca diavolul sa ne bage si astfel de idei in cap
Mi se intampla sa gresesc cateodata in evaluarea cuiva ,evident sa gandesc ceva negativ si cand intalnesc acea persoana sa ma rusinez.

Mi se spune uneori că sunt prea retrasă, tăcută, poate chiar încruntată. Azi de exemplu nu am fost prea comunicativă cu colegii şi am preferat să merg singură la masă. Sunt cam îngândurată şi aş vrea să îmi pun ordine în gânduri.
Pot fi acuzată de impoliteţe sau de o atitudine ne-creştină faţă de ceilalţi? Sper că nu...