Parabolele lui Iisus
 

Deschid acest topic cu intenţia de a discuta/ a primi explicaţii despre diverse parabole din Noul Testament, mai puţin clare/ evidente.

Ideea mi-a venit în urma cărţii lui Andrei Pleşu "Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste", care cuprinde o multitudine de explicaţii pentru mai multe pericope evanghelice, studiate şi structurate de autor cât se poate de serios.

Totuşi, o prietenă mi-a pus următoarea întrebare:

Parabola copiilor din pieţe
 

Cine sunt copiii din această parabolă, de ce sunt împărţiţi în două tabere, strigând unii către alţii?

Matei 11, 16-19:
16. Dar cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care şed în pieţe şi strigă către alţii,
17. Zicând: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit.
18. Căci a venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi spun: Are demon.
19. A venit Fiul Omului, mâncând şi bând şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Dar înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei.

Luca 7, 31-35:
31. Cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam? Şi cu cine sunt ei asemenea?
32. Sunt asemenea copiilor care şed în piaţă şi strigă unii către alţii, zicând: V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi n-aţi plâns.
33. Căci a venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine şi negustând vin, şi ziceţi: Are demon!
34. A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!
35. Dar Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei.

Unul din comentariile lui Andrei Pleşu ref la această parabolă este acela că spiritul critic, exagerat, nu este folositor, căci ne poate duce la a rata mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie şi cunoaştere...

Rămâne însă întrebarea prietenei mele...
Să fie oare cele două "tabere" cea a copiilor veseli, care cântă şi joacă, şi cea a copiilor trişti? Fiecare propune celorlalţi un scenariu care nu este însă acceptat, aşa că în final nimeni nu mai are chef de joacă?
Prin analogie, adulţii nu îl plac nici pe Ioan Botezătorul, nici pe Iisus, astfel încât ei încremenesc, după cum afirmă autorul, dezamăgiţi şi nelucrător, în propria lor exigenţă...

Nu m-am întrebat niciodată cine sunt acei copii şi nu cunosc vreo tâlcuire cu privire la parabola asta. Dar pare a fi un fel de a le reproşa iudeilor faptul că stăteau pe margine cârtind la tot ce li se oferea. Adecvat ar fi fost să se pocăiască la îndemnurile lui Ioan şi să se bucure la vestea cea bună a lui Hristos.

Subiectul pe care l-ai deschis îmi pare deosebit de interesant. Din păcate, însă, n-am cartea, aşa că sper că ne vei împărtăşi mai mult din ce ai citit sau reflectat în legătură cu aceasta.

De ce le vorbeşti în parabole?
 

Marcu 4, 10-12:
10. Iar când a fost singur, cei ce erau lângă El, împreună cu cei doisprezece, Îl întrebau despre pilde.
11. Şi le-a răspuns: Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde,
12. Ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi.

Luca 8, 9-10:
9. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?
10. El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.

Matei 13, 10-17:
10. Şi ucenicii, apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în pilde?
11. Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat.
12. Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua.
13. De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg.
14. Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: "Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea".
15. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei.
16. Dar fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud.
17. Căci adevărat grăiesc vouă că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit.

Răspunsul lui Iisus la întrebarea ucenicilor privind vorbirea în parabole este surprinzător pentru că este discriminatoriu, ceea ce contrazice stilului hristic în genere.

În carte sunt oferite mai multe explicaţii. Mă voi opri asupra celei care mi-a plăcut mie:
"Iisus afirmă, deci, că vorbeşte în parabole, mai ales celor care nu fac parte din familia lui spirituală, pentru a amenda, de la bun început, orice tentativă de comprehensiune facilă, orice împietrire cognitivă, orice rezistenţă inerţială a minţii şi a sensibilităţii. El nu oferă, acolo unde ceea ce oferă nu e primit sau măcar aşteptat. Nu dă, fără o garanţie de receptivitate.... pentru că ştie că ceea ce are de oferit nu are nici o valoare dacă nu răspunde unor nevoi şi întrebări vii."

Talcuirile Sfintelor Evanghelii le putem gasi in mai multe variante, si pe net. Va pun la dispozitie una dintre variante. Despre talcuirea Evangheliei lui Matei, Cap. 11 puteti afla aici, iar despre vresetele 16-19, aflati dupa minutul 10.
Pentru cap. 13 dupa Matei, gasiti aici, iar pentru 10-17, incepand de la minutul 7. Dar va asigur ca daca subiectul va intereseaza cu adevarat, va desprindeti cu greu din ascultare. Recomand inregistrare pe memory-stik, pentru a asculta in orice ocazie (autobuz, metrou, tren, tramvai, masina, parc, etc).
Doamne-ajuta!

Vă mulţumesc pentru link-uri. Sunt într-adevăr foarte interesante şi la subiect :-)

Pe langa carte, Andrei Plesu dezbate problematica parabolelor Mantuitorului si in cadrul unor conferinte. Una dintre acestea am intalnit-o chiar pe acest site:

De ce le vorbesti lor in parabole?

Domnul nostru (cred eu) le reprosa iudeilor ca erau plini de prejudecati si ca au inima inghetata; pentru iudei, trimisii lui Dumnezeu trebuiau sa fie dupa cum isi doreau ei. Din acest motiv nu aveau puterea sa-i recunoasca pe trimisii Domnului, pentru ca ei cautau ceea ce doreau ei sa gaseasca, nu ceea ce dorea Domnul sa le transmita. A venit Ioan, trimisul Domnului, om care postea, traia in desert, manca doar miere si lacuste si nu l-au ascultat. A venit Fiul Domnului si i-au reprsosat ca mananca cu vamesii si pacatosii. Ei practic nu doreau sa primeasca voia Domnului. Iar motivul, ni-l spune apostolul Ioan, este ca iubeau prea mult lumea.

Lucru acesta s-a intamplat si cu ucenicii Domnului care nu L-au recunoscut pe drumul spre Emaus. Domnul era langa ei, dar ei nu L-au recunoscut, pentru ca aveau propria imagine despre ce trebuia sa faca Mantuitorului Lui Israel;cu alte cuvinte, aveau propria prejudecata despre cum trebuie sa fie Mantuitorul.

Raspunsul nu e deloc discriminatoriu, iar citatul din carte este, dupa parerea mea, pur intelectual.

Domnul nostru a vorbit in pilde dintr-un motiv evident: pentru a intelege pildele este nevoie sa lasam deoparte mandria noastra personala si sa ne lasam ghidati de Domnul nostru. Cand vom face asta DOmnul nostru ne va deschide mintea, inima, ochii. DIn momentul in care Adam si Eva au gustat din fructul oprit ei si toti urmasii lor au fost inselati de diavol ca ar fi capabili sa inteleaga diferenta dintre bine si rau. In realitate nu suntem capabili. Prin gestul de a-L ruga pe Domnul nostru sa ne conduca, El ne va invata tot ceea ce avem nevoie pentru mantuire, inclusiv sa intelegem parabolele. Din acest motiv nu intelegeau iudeii parabolele: ideea lor despre Mantuitor era deja formata si nu doreau sa accepte vointa Domnului; nefiind cu totul si cu totul deschisi la vointa Domnului, nu aveau nici cum sa inteleaga parabolele.


P.S. Nu am inteles niciodata goana oamenilor de a-i asculta conferintele lui Plesu. Mie mi se par lipsite de valoare duhovniceasca (l-am auzit la TV, nu am fost la conferintele lui).

Mă bucur că s-a reactivat topicul :-) Eu nu m-am priceput să îl întreţin, îmi propusesem să recitesc şi cartea şi nu am avut timp (sau dispoziţie)...

Mai aveam o întrebare, ref la parabola iconomului nedrept. S-a mai discutat despre ea pe forum:

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...iconom+nedrept

Luca, Capitolul 16
1. Şi zicea şi către ucenicii Săi: Era un om bogat care avea un iconom şi acesta a fost pârât lui că-i risipeşte avuţiile.
2. Şi chemându-l, i-a zis: Ce este aceasta ce aud despre tine? Dă-mi socoteala de iconomia ta, căci nu mai poţi să fii iconom.
3. Iar iconomul a zis în sine: Ce voi face că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine.
4. Ştiu ce voi face, ca să mă primească în casele lor, când voi fi scos din iconomie.
5. Şi chemând la sine, unul câte unul, pe datornicii stăpânului său, a zis celui dintâi: Cât eşti dator stăpânului meu?
6. Iar el a zis: O sută de măsuri de untdelemn. Iconomul i-a zis: Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci.
7. După aceea a zis altuia: Dar tu, cât eşti dator? El i-a spus: O sută de măsuri de grâu. Zis-a iconomul: Ia-ţi zapisul şi scrie optzeci.
8. Şi a lăudat stăpânul pe iconomul cel nedrept, căci a lucrat înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii.
9. Şi Eu zic vouă: Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice.
10. Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept.
11. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată?
12. Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ce este al vostru?
13. Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.

Întrebarea mea este ce se va întâmpla cu iconomul: stăpânul l-a lăudat, dar îl va mai ţine în funcţie sau nu?
Cum se aplică această parabolă în viaţa noastră?

Şi eu cred că scrierile lui Andrei Pleşu, chiar în domeniul "teologic", nu au căldura scrierilor unor sfinţi părinţi, dar asta nu înseamnă că sunt lipsite de valoare, chiar şi duhovnicească. Părintele nostru ne-a recomandat să citim atât "Parabolele lui Iisus" cât şi "Despre îngeri". Evident că autorul are stilul său propriu, "mai intelectual".
Eu mă bucur la ideea că anumiţi oameni, admiratori ai scriitorului, ar putea deveni interesaţi de religie citind aceste cărţi.

In ce fel vi se par conferintele lui Plesu lipsite de "valoare duhovniceasca" ?
Si, mai general, cum ar putea avea o conferinta asemenea valoare duhovniceasca ?

Valoarea duhovniceasca (spirituala) este asemenea artei adevarate (din punctul meu de vedere): il face pe om nu numai sa simta o emotie, ci sa doreasca sa se schimbe in bine.
Poate ca dupa conferintele lui Plesu oamenii pleaca schimbati si nu stiu eu. Ar fi bine sa fie asa. Eu l-am vazut la TV intr-un dialog cu Liiceanu, era in preajma unei sarbatori si vorbeau despre rugaciunea Tatal nostru, iar ceea ce mi-au transmis mie era "ce minunati suntem noi". Poate ma insel, ca ochiul rau toate le vede rele.

Cu alte cuvinte, ii lasa pe prosti in treaba lor. Chiar era un proverb "nu te pune cu prostu".

Si mai spune ceva Dl Plesu, ca Iisus cu ajutorul parabolei face ca textul sa fie de o dezideologizare totala afirmatie suparatoare mai ales pentru cei care vor sa Il micsoreze pe Dumnezeu la un ansamblu de idei si doctrine.

Cu siguranță Pleșu este capabil să producă emoții, și încă unele profunde, mi se pare mie. Deși nu consider că ăsta trebuie să fie criteriul de apreciere al duhovniciei unui om sau a unei opere. Duhul lucrează profund în sufletul omului, iar emoțiile sunt uneori superficiale. Cuvintele unor oameni înduhovniciți aduc roadele Duhului Sfânt în sufletele celorlalți: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândețea, înfrânarea, curăția (Galateni 5, 22-23).

Schimbarea pe care o provoacă în sufletele unora ultimele cărți ale lui Andrei Pleșu este de adâncime. N-am citit „Parabolele lui Iisus”, însă „Despre Îngeri” mi s-a părut o carte deosebit de profundă, și, în nepriceperea mea poate, o consider de mare valoare teologică.
Un laic, umblând prin toate culturile, vorbește atât de bine, de avizat despre îngeri și despre realitatea nevăzută, privind cu ochi critic, de cercetător, însă luminat, totodată, de o credință pe care n-o afișează ostentativ, însă o trăiește foarte firesc, încât mă cucerește, îmi întărește credința, mă minunează. Cartea lui e o poartă deschisă către o lume uimitoare, ne arată ce a văzut cu ochii lui - nu doar ai minții (intelectuali), ci și ai credinței.
Iar cu privire la Parabolele lui Iisus, din conferința pe care am urmărit-o pe net, am văzut că abordează îneosebi modul paradoxal în care se adresează Domnul, contrariind de multe ori ascultătorii, nelăsându-și învățătura cuprinsă de vreun sistem sau ideologie, lăsând întotdeauna un semn de întrebare, obligând oamenii să gândească, să-și pună întrebări, să înțeleagă dumnezeiește, cu alte cuvinte să se pocăiască, întrucât metanoia asta înseamnă în primul rând: schimbarea gândirii.
Din analiza parabolelor lui Iisus făcută de Pleșu reiese, în cele din urmă, că ele sunt cu adevărat dumnezeiești, că Domnul n-a vorbit omenește, deși s-a folosit de cuvinte și moduri de exprimare omenești.

Am vazut la TV, in urma cu 2-3 luni, un dialog intre domnii Plesu si Liiceanu pe tema credintei.
Pe masura ce se derula dialogul am constientizat (in felul meu pacatos, desigur) cel putin doua lucruri:
a) doi domni vorbeau despre credinta, dupa cina;
b) cuvantul Dumnezeu suna in gura unora ca o injuratura scrisnita printre dinti. Sau ca o vorba pe care o rostesti mereu repezit, pentru a trece la lucruri mereu mai importante, de fapt (despre care cunosti, cu adevarat, o filosofie intreaga si chiar mai mult de-atat)...

Înseamnă că nu-s singurul!

Eu n-am citit cartea, dar am fost la lansarea ei. Au fost cateva sute, daca nu chiar vreo mie, nu aveau unde sa mai intre, multi stateau afara, in ger, majoritatea studenti, oameni din segmentul de varsta 20-30 de ani. Eu m-am bucurat. Cartea se vinde foarte bine. Acum nu stiu ce schimbare majora va aduce in viata lor, dar daca va pune o piatra, cat de mica, acar la formarea culturii duhovnicesti a unora, daca va face un singur om sa ia in mana Biblia sa o citeasca sau sa cerceteze ce a spus cutare sfant parinte fata de ce spune autorul, cred ca mare rasplata va avea. Nici mie nu mi-e prea simpatic Plesu, dar ma bcuur cand vad ca isi lucreaza talantul si asa. Sau cum lucreaza Dumnezeu si prin el. Nu doar calugarii si teologii sunt chemati sa faca misiune, pot contribui, in felul lor, cu pregatirea si cu postura lor, pe care le-a dat-o Domnul. Si intelectualilor care au fost crescuti in materialismul stiintific trebuie sa le vorbesti despre credinta. E o deschidere buna, cred eu, e netezirea unei cai spre ceva mai inalt, asa, imperfecta si intelectualizata cum e ea. Sa nu cartim, poate ca Dumnezeu vrea sa lucreze si prin Plesu si are un plan cu el si cu toti cititorii lui...

Aceasta este, fara suparare, partea in care va dau dreptate. Imi place sa cred ca dv constientizati ca nu ati adus nicio observatie cat de cat consistenta in contra prestatiei celor doi. "Argumente" de tip "senzatia pe care mi-o trezeste cutarica" nu ar trebui sa faca parte din recuzita unui catolic. Avem, totusi, o mie de ani de scolastica si de dezbateri riguroase in spate. Daca doriti sa continuam discutia pe aceasta tema, cu toata inima va insotesc. Dar, veniti cu ceva care sa nu sune a "de gustibus et coloribus". Daca nu doriti sa continuam discutia, atunci e bine sa nu mai acuzati oameni fara, de fapt, sa nu oferiti nici macar un exemplu.

Este, dealtfel, interesant ca intotdeauna oameni de exceptie au trezit nu numai simpatii, dar si antipatiile cele mai viscerale cu putinta.

Va dau dreptate, dar numai pe jumatate. Argumentul de tipul " senzatia pe care mi-o trezeste o carte, o conferinta, un film, un om..." pentru mine este destul de bun, pentru ca asa analizez eu lucrurile, prin ceea ce simt. Dupa un sir de intalniri cu Andrei Plesu prin cartile, conferintele, aparitiile lui TV, eu asta am simtit: ca analizeaza lucrurile (mai ales cele spirituale) ca un critic literar si nu ca un crestin traitor. Insa, foarte adevarat este ca am gresit generalizand si punandu-i o eticheta dupa simpla mea perceptie. Cred ca eu nu am instruirea si deschiderea sa-l inteleg, dovada ca exista useri care au spus ca scrierile/conferintele lui Andrei Plesu au avut un impact semnificativ in viata lor.


Imi cer scuze ca prin interventia mea am mutat centrul de interes al acestui topic, pe de alta parte ma bucur ca s-a intamplat asa pentru ca inca o data mi se confirma lucrul greu de pus in practica dar atat de stiut de oricine, ca e gresit sa judeci pe cineva.

Din contra, nu-i lasa, le da permanent exercitii de gandire, de aceea vorbeste in parabole, ca omul sa judece si sa constientizeze singur, sa extraga morala, caci doar asa iti insusesti un adevar, nu prin aderarea necritica la convingerile cuiva.

Ii lasa, dar ei persevereaza. Prostul se simte genial cand vorbeste, nu cand asculta.

Iar cand vine vorba de religie, prostul si din groapa te priveste de sus.

Din conferința lui Andrei Pleșu cu privire la Parabolele lui Iisus mi-a revenit ieri în minte expresia „întunericul cel mai din afară”, unde „va fi plângerea și scrâșnirea dinților”. Acesta este modul în care Domnul vorbește despre iad. Deci a fi „afară” e a fi departe de Dumnezeu, iar a fi „înăuntru” e a fi cu El, în împărăția Lui, cu alte cuvinte, în har.
Formalismul nu este altceva decât a te crede înăuntru, comportându-te ca atare, dar fiind cu inima în afară.
La fel se întâmplă și în relațiile dintre soți, de pildă, căsniciile ratate fiind nu neapărat cele care se termină cu un divorț, ci cele în care cei doi nu rămân „înăuntru”, păstrând aparențele, însă fiecare din cei doi trăind într-un „afară” al lui.
Dar ca să rămâi înăuntru, atât cu Dumnezeu, cât și în căsnicie, trebuie să faci o jertfă perpetuă, să te smerești, să te nevoiești, să te lepezi mereu de tine. Să te lupți, uneori, până la sânge.
Aici observ o mare asemănare între căsnicie și monahism: sunt două forme binecuvântate de a rămâne înăuntru, cu Hristos, în Împărăția Lui.

Cum ar fi discipolul Plesu daca ar trai efectiv conditia maestrului Noica?
Puscaria comunista.
Si feciorul monah...

In rest, de acord cu binevoitoarea si optimista pozitie exprimata de Glykys.

Asa silabisesc si eu (cu ajutorul surorii crestine), fara rezultat deocamdata (intrucat sunt impietrit in mandrie si suficienta de sine), modul de a se exprima al unui crestin.

Ideea e ca fiecare autor are un anumit target al lui, se adreseaza unui anumit cerc de cititori. In toate domeniile sunt unii care scriu lucruri de popularizare, deci adresandu-se maselor, si altii care scriu articole stiintifice, care sunt utile numai catorva specialisti. Lucurile nu sunt intersanjabile. Este nevoie si de unii si de altii. In domeniul spiritualitatii, unii invata ceva de la par. Cleopa, altii de la par. Paraian, altii de la par. Galeriu, altii de la Plesu. In domeniul teologic, unii au intrumentarul necesarul pentru a citi din PSB si traducerile de la Deisis, altii raman la carticelele de popularizare... e loc sub soare pentru toti si oferte din cele mai variate. Fiecare isi aduce contributia in functie de talantul incredintat, de bunavointa sa si din postura duhovniceasca, intelectuala si socio-profesionala din care se afla. La fel, cititorii primesc si inteleg scrierile in functie de interesul pe care il au, de bunavointa, de afinitatile si din postura duhovniceasca, intelectuala si socio-profesionala in care se afla fiecare. De la unii se cere mai mult, de la altii mai putin.

Acest inlauntru, ni s-a spus mereu, este simplu: faca-se Voia Ta! (Nu a mea...)

Ceea ce noua ne e, se pare, atat de greu, in amestecarea gandurilor noastre.
In orice caz, mie imi e greu. De fapt, de-a dreptul imposibil.

Pe fiecare treapta a vredniciei/ nevredniciei noastre, a fiecaruia, oare nu a randuit Domnul omul potrivit?
Cand privim "promotia" duhovnicilor fiecarei epoci, imi pare ca intrezarim evantaiul varstelor noastre duhovnicesti.

Conform spuselor dvs. va situati in afara. Va doresc o scrasnire a dintilor placuta.

Mulți ne situăm în afară, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama. Important este să ne venim în fire, să ne întoarcem acasă, să regăsim acel înlăuntru și să rămânem în el. În alte cuvinte, asta este pocăința.

Va multumesc!

Ma scuzati, nu ma intereseaza religia! (Ca prost, marturisesc,
si ca groapa.)

Personal, nu gasesc intamplatoare aplecarea spre teme ale teologiei crestine pe care a aratat-o domnul Andrei Plesu in lucrari precum "Despre ingeri" si "Parabolele lui Iisus". Inclin sa cred ca este rodul unei "cautari" si al unei "regasiri". Literatul, omul de cultura, se regaseste in teologia crestina, nu doar in planul ideilor, ci si sub un aspect mai intim al vietii launtrice.

Nutucutu,

Ati spus un lucru foarte frumos. Ca trairea duhovniceasca nu produce doar emotii, ci si il face pe om sa vrea sa se schimbe in bine. Si ati facut o comparatie cu arta adevarata.
Absolut superb ce ati spus, din punctul meu de vedere.
Acum, ca sa revin la Plesu, am rasfoit cartea asta si pot spune ca exista in ea cateva pasaje cel putin dubioase din punctul meu de vedere. Domnul Plesu pare ca nu s-a putut dezbara nici pana astazi de experientele dumisale cu miscarea transcendentala din care a facut parte, astfel ca persista in continuare la dansul unele expresii clar panteiste.
De exemplu, undeva in carte, nu mai tin minte pagina exact, dar parca pe la 230 cu aproximatie, spune ca toate religiile marturisesc acelasi adevar, ca partea noastra cea mai profunda e de natura divina si se identifica cu atotcuprinzatorul sine divin si nu mai stiu ce.
Aceasta afirmatie a lui Plesu aduce mai mult a hinduism decat a crestinism.
Si mai exista si alte pasaje asemanatoare, cel putin dubioase, in carte.
Si ca sa revin la ce spunea doamna Nutucutu, nici eu nu il prea agreez pe domnul Plesu si nu ma dau in vant dupa ce scrie domnia sa.
Mi se pare ca parintele Staniloae nu a gresit cand a spus odata despre Liiceanu si Plesu ca sunt tare straini de credinta.
Acum incearca ei sa asorteze crestinismul cu un soi de ecumenism ciudat care include si religiile pagane orientale si alte "minunatii" ca sa iasa o salata sau mai bine zis o varza din care nimeni nu prea mai pricepe nimic.

Ca sa vezi!....
De unde rezulta ca ori am mancat caltabosi in post, atata vreme, de unul singur, facindu-ma piezis cu fanii domniei sale Plesu (om de cultura pe care dealtfel il admir fara retinere),
ori am mancat caltabosi cu cine nu credeam (dar asta ar insemna ca si Cuviosul e caltabosar cu mine, ceea ce nu prea cred, in ruptul capului)
ori, pur si simplu, un cuvios (parintele) dar si un terchea-berchea (precum sunt), au parte fiecare in felul sau de Mare Mila Domnului. (Asta da, cred!)

Oare nu iubeste Domnul si pe cei ca Parintele Staniloae si pe cei ca domnul Plesu si, oricat ar parea de neverosimil, chiar si pe cei ca mine?
Sigur ca da. Domnul ne iubeste pe toti!
(De-am starui si noi, macar o farimita, in a-L iubi pe El!...
Macar o scanteie, acolo, cat o lacrima mica ori un suspin re-innoit, pentru inceput...)

Asta n-o fi placa ecumenista?

Ba da. Numai ca pe placa ecumenista mai scrie ca si noi il iubim pe El... Zgarietura care face ca, din cand in cand, sa sara acul discului stricat...:)

Pai Dumnezeu percepe ecumenismul dupa cum voi il enuntati. Daca nu ma insel cred ca va si intreaba , mai tata cum fac aici, ca sa nu fie ecumenism?