Tradatorii lui Hristos - cei care-si abandoneaza copiii sau parintii!
 

"Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei preamici, Mie Mi-aţi făcut" - ne va spune Hristos la Judecata Sa cea dumnezeiască. Atunci, noi, uimiţi, nedumeriţi, dezamăgiţi de noi înşine, vom răspunde: "drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu"!
Dintre toate păcatele noastre ("nu este drept nici unul, nici măcar unul nu este", spunea Psalmistul), cea mai josnică, cea mai necreştinească, cea mai înfricoşătoare faptă îmi pare abandonarea propriilor copii sau părinţi aflaţi în suferinţă. Cei care-şi abandonează copiii în orfelinate, cei care-şi părăsesc părinţii bătrâni în azile sau prin sanatorii comit un act de trădare a membrilor propriei familii. Despre această faptă josnică Sf. Apostol Pavel scrie: "Cine, însă, nu are grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios". Nu spune că "e ca şi cum s-ar fi lepădat de credinţă", ci chiar că "s-a lepădat de credinţă".
Aşadar, potrivit Sfintei Scripturi, abandonarea, sub orice pretext, a unei persoane bolnave din familia noastră, constituie un act de apostazie.
Domnul nostru să ne păzească de o astfel de crimă, iar pe cei care au săvârşit-o să-i ajute să se-ntoarcă prin pocăinţă şi să-i reintegreze în familiile lor pe cei abandonaţi, dacă aceştia mai sunt în viaţă!
Doamne Iisuse, Nădejdea noastră, nu ne lăsa să ne lepădăm de Tine într-un mod atât de laş, iar celor care au făcut-o dăruieşte-le iertare şi pocăinţă autentică!

Am înfiinţat acest topic pentru că, în ultima vreme, aud de tot mai multe astfel de cazuri... şi mă înfricoşez... la propriu... Îmi este greu să mai am încredere în semenii mei şi-n mine însămi, când aud că oameni ca şi mine, botezaţi în Numele Sfintei Treimi, persoane serioase şi care-ţi inspiră respect sunt capabile să provoace astfel de tragedii celor din familia lor.
Dumnezeu să ne ţină pe toţi de urechi, că altfel Îl vindem ca Iuda!

Lepadarea de copii si de fratii aflati in grea suferinta (sau in lipsuri majore) cred ca incalca in primul rand legea firii. Josnicia nu e fireasca, ci e abatere de la firesc. "Eroare in program".

Care lege a firii tot de Domnul e pusa, din capul locului, in fapturi simtitoare.
Nu avem nevoie de predici pentru a nu face aceasta. E suficient bunul simt. Dar cum acesta e rar si perisabil, iata si eterna nevoie de aducere aminte, de predica insufletitoare.
Duhul Sfant e pentru mine in primul rand un "recuperator". El ne aduce aminte de toate...
Ca nu au fost asa de la bun inceput...

Ce e mai grav, sa abandonezi un copil sau sa-l avortezi????

Copilul obandonat mai are o sansa sa fie infiat si sunt multe cazuri dar cel avortat??? saracul. Eu cred ca e mai mare pacatul sa avortezi decat sa abandonezi.

Ambele sunt pacate foarte mari.Cazurile de infiere le depasesc pe cele de abandonare?? Nu chiar...
Cunosc destule cazuri de familii care nu au putut sa aibe un copil al lor dar nici nu ar accepta sa infieze vreun suflet.

Si copiii abandonati greu isi fac drum prin viata luptandu-se cu depresii,sentimente de inferioritate,autodistrugere.Unii sunt departe de normalitate.
Nu pot intelege si accepta situatia lor decat la maturitate si atunci,in unele cazuri, este destul de tarziu. Este greu sa traiesti ani de zile cu sentimentul ca ai fost parasit.
Desigur nu este tarziu pt vindecare,ci este tarziu pt copilaria si adolescenta lor pe care au trait-o in framantari si in intrebari fara raspuns.

Da, asa este , am vrut sa spun ca un copil abandonat tot mai are o sansa (sa fie infiat) eu am infiat 2 copilasai, prietena mea 2 frati, si multe alte exemple, nu spun ca nu e pacat, desigur nu este normal sa-ti abandonezi copilasii dar totusi avortul e grav pt ca ucide si sufletul si trupul, pt ca acei copilasi nu au avut posibilitatea sa fie botezati si crezi ca copii avortati nu sufera??? ba sufera ..si ei sunt lipsiti de dragostea materna.

Doamne, de ce folositi mereu asa termeni oribili? De ce judecati oamenii in halul asta?

Nu sunt de acord cu avortul, sau abandonul de copii sau parinti. Totusi mi se pare exagerat ce se scrie aici in ultima vreme.

S-a militat impotriva avortului. Fara solutii. Acum o solutie ar fi sa fie nascuti copiii si dati la orfelinat. Nu e bine nici asa.
Adoptia se face tot mai grea. Mai nou aproape ca nu mai poti adopta deloc, pentru ca trebuie sa se caute ani de zile toate rudele copilului si lasati parintii naturali sa se razgandeasca de multe ori.

Viata este tot mai grea. Dumnezeu nu ne da pe tava casa, bani, alimente, haine, etc. Trebuie sa muncim pentru ele. Trebuie sa avem o profesie. Sa facem o scoala.

Numai cine nu stie ce inseamna viata acum, sa ingrijesti copii, sau parinti bolnavi luni si ani de zile poate sa scrie astfel de lucruri pe un forum crestin.

Sa ai serviciu, poate si alte obligatii, singur, sau cu familie in spate, sa nu ai bani, sa te ocupi zi si noapte de un bolnav.

Si la serviciu nu te ajuta si nu te iarta. Trebuie sa fii acolo pe baricade.
Multa lume aici spune sa se faca o gramada de copii si inca de foarte timpuriu. Ce scoala, ce casa, ce profesie! Pai si cu ce ii crestem?
Cine ne da asa pe tava de toate? Doar daca stam sa cersim.
Sunt unii care asa fac si nu au cu ce sa-i creasca, nu sunt in stare sa faca ceva cu ei si atunci ii dau la orfelinat.
Si putini sunt dati apoi in adoptie.

Oameni buni parca stati undeva sus si priviti lumea din afara ei, fara sa stiti cum este.

E asa usor de judecat si aruncat cu vorbele!
Sa speli si sa hranesti un batran bolnav, care nu se poate misca, sau e dement, 24 ore din 24 si sa te duci fresh la serviciu. Ia incercati!

In Romania nu exista ingrijitori la domiciliu, nu exista azile. De bani nu mai vorbim.

Da, sunt întru totul de acord cu opinia dvs.
Domnul să ne miluiască pe toţi!

Doamne ajută!
Cred că are prea puţină importanţă care dintre aceste două crime - avortul şi abandonarea propriilor copii - este mai gravă. Ambele sunt păcate strigătoare la cer...
Vă apreciez din tot sufletul pentru că, aşa cum aţi scris într-un alt mesaj, aţi înfiat 2 copilaşi orfani. Cred că Dumnezeu, pentru această faptă, vă va bucura o eternitate în Împărăţia iubirii Sale!

Doamne ajută!
Sophia, cred că, în acest caz, ne-am putea gândi şi din perspectiva... celor abandonaţi. Cred că ar fi bine să empatizăm cu ei, măcar pentru o clipă. Oare dacă noi (Doamne fereşte!!!) am fi, cândva, abandonate de către fiinţele cele mai dragi, de către cei cărora le-am acordat cea mai mare încredere, ce am simţi? De exemplu, dacă am avea copii, i-am creşte cu toată dragostea şi dăruirea de care am fi capabile, iar ei ne-ar interna într-un azil şi ne-ar lăsa acolo împotriva voinţei noastre, ce am gândi?... I-am înţelege, sau am trăi tot restul vieţii noastre pământeşti cea mai cumplită deznădejde şi dezamăgire?
Da, împrejurările sunt grele, dar, vorba părintelui Steinhardt de la Rohia, nu-i vom putea spune lui Hristos "împrejurările ne-au silit".
Dacă o persoană moare de foame, are dreptul să comită crime şi jafuri pentru a obţine hrana cea atât de necesară? Cu siguranţă că nu. Ar avea, cel mult, circumstanţe atenuante în justiţie.
Dacă un creştin, în primele veacuri, ar fi fost ameninţat şi persecutat, ar fi avut cumva îngăduinţa morală de a-L renega pe Hristos? Desigur, răspunsul este negativ.
Dacă împrejurările sunt atât de dificile, are vreun CREŞTIN dreptul de a săvârşi crima părăsirii propriilor copii şi/sau părinţi, aruncându-i în această lume crudă şi indiferentă? Desigur, nu şi iar nu!!!
Da, este bine să fim îngăduitori faţă de păcătoşi, noi înşine greşind atât de frecvent iubirii lui Hristos. Totuşi, când este vorba de crime, de păcate grave, de fapte josnice care provoacă suferinţă şi deznădejde unor oameni nevinovaţi, atunci, lăsând diplomaţia şi toleranţa, avem datoria de a reacţiona împotriva nedreptăţii!
În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur, analizând distincţia dintre obrăznicie şi curajul opiniei, spunea că, atunci când noi înşine suntem prigoniţi, avem sfânta datorie creştinească de a ierta, dar în cazul în care semenii noştri sunt nedreptăţiţi, noi suntem datori să-i apărăm, să-i ajutăm, chiar cu fermitate.
Hristos nu ne-a spus să-i iubim pe duşmanii altora, ci pe vrăjmaşii noştri.
Nu judec persoana păcătosului (că doar nu mi-a dat Hristos un astfel de mandat), dar mărturisesc, în calitate de creştină, că există păcate grave, cumplite, împotriva cărora simt că am datoria de a lua atitudine, mai ales atunci când ele se petrec în jurul meu, în ţara şi-n oraşul în care trăiesc! Există, în România, 67000 de copii abandonaţi. De ce? Pentru că serviciul părinţilor a fost nu ştiu cum, pentru că împrejurările, politica, USL-ul, PDL-ul, seceta, criza economică... dar ce vină au acei copii pentru toate acestea? De ce trebuie ca ei să sufere atât de groaznic întreaga lor copilărie, adolescenţă şi tinereţe? De ce? Cum ne mai rabdă Dumnezeu?
Din ce motiv, după ce un domn pe care l-am cunoscut personal şi-a crescut cei 3 băieţi în credinţa creştină, a fost internat contra voinţei lui într-un azil? Cu ce drept i-au făcut asta proprii copii, care se pretindeau nici mai mult nici mai puţin decât "creştini"?
Şi cine este dur, intolerant, crud? Cei care comit crime, sau cei care reacţionează împotriva lor?... Cei care mă cunosc, fie şi doar în mod virtual, ştiu că sunt o persoană tolerantă (slavă lui Dumnezeu). Totuşi, când mă gândesc la copilaşii care vor petrece aceste sărbători printre străini, întrebându-se de ce ei n-au o căsuţă şi o familie a lor, nu-mi mai pot controla atitudinea... şi nici nu încerc, fiindcă ştiu că revolta din sufletul meu împotriva nedreptăţii este legitimă. Dumnezeu mi-a dăruit o familie minunată şi tocmai de aceea am datoria de a încerca întreaga mea viaţă să-i apăr, atât cât îmi va sta în putinţă, pe cei condamnaţi fără motiv la suferinţă şi singurătate.
Dvs spuneţi că este foarte dificil să-ngrijeşti o persoană vârstnică şi bolnavă. Da, sunt de acord şi-i apreciez, îi respect din toată fiinţa mea pe creştinii care se dedică lui Dumnezeu şi semenilor prin astfel de fapte. Cred că ei sunt adevăraţi mărturisitori smeriţi ai lui Hristos.
Acum v-aş propune să medităm împreună la o altă întrebare: oare cei care-şi abandonează copilaşii sau părinţii bătrâni... cum pot dormi noaptea? Oare cum pot adresa un cuvânt de rugăciune către Tatăl Cel din ceruri, cât timp îi ştiu pe cei dragi ai lor singuri, exilaţi de acasă, fără nicio apărare, printre străini, suferind de dorul întoarcerii, de revolta neputinţei şi de cumplita dezamăgire provocată de cei care i-au părăsit?...

Sophia, Domnul să ne păzească pe toţi de astfel de păcate, iar celor care au păcătuit deja, celor care i-au trădat şi părăsit pe cei dragi să le dea Dumnezeu gând de pocăinţă autentică şi reconvertire la credinţă, căci la El, aşa cum bine ştim, nimic nu este cu neputinţă!

Laura nu te supara, dar nu sunt de acord cu tine.
Nu stiu, la capitolul copii nu ma pot pronunta. Normal nu este sa abandonezi.
Dar sunt tineri care au nevoie de ajutor, de indrumare, care nu stiu pe ce cale sa apuce.
Nu poti sa condamni numai pe unii. Mai trebuie sa privim si in jur. Ce fac altii care sa ajute sa nu existe astfel de situatii? Parinti/bunici, alte rude? Colegi, angajatori? Ii intereseaza? Fac ceva?

Uite ia de ex. cazul de la Umanitare cu acel cuplu de tineri care nici n-au unde locui. Au ajuns in strada. Si fata este insarcinata. Ce fac ei cu pruncul?
Cine ii ajuta? Serviciu nu au nici unul din ei, casa nu, familie nu, rude nu.
Ce facem cu asemenea oameni?
Daca ei decid sa dea copilul la orfelinat neavand alta solutie tu ii condamni pe ei? Pentru ce? Ce sa faca, sa stea pe strada cu el?
Incearca sa te ocupi sa-i ajuti pe ei!

Laura, sunt situatii in care nu ai alta solutie si nu este vina ta, daca nimeni nu te ajuta.

La fel sunt situatii cu parintii. Ce vrei sa faca oamenii? Ar trebui sa reununte la serviciu si sa stea acasa, sa ingrijeasca parintii sau bunicii batrani si bolnavi. Si cu ce bani?

Nu, nu stii cum este sa ingrijesti un om bolnav fie trupeste, fie cu dementa.

De ce nu vii cu solutii concrete pentru oamenii astia?
E usor sa vorbesti si sa-i judeci.

Sa se faca azile in care sa fie oamenii bine ingrijiti si copiii/rudele, sa se duca dupa serviciu si in week-end sa stea cu ei. Asta ar fi singura solutie.

Sunt oameni care au si copii si mai trebuie sa ingrijeasca si de parinti bolnavi si sa lucreze. Ce trebuie sa faca acestia? Se omoara pe ei insisi.

Trebuie gasite solutii si nu numai aratat cu degetul si judecat si lovit.

Sigur ca nu e normal sa fie nimeni abandonat. Dar orice ai spune, asa este situatia acum.
Si trebuie ajutati omenii, de cei din jur, in astfel de situatii. Familie, prieteni, colegi, stat, politica. Toti trebuie sa puna mana.

Uite de ex. in alte tari s-au scos legi care permit unei persoane sa-si ia concediu de luni de zile, platit, ca sa aibe grija de un membru al familiei (apropiat). Exista ajutoare la domiciliu. Exista centre unde poti sa-i duci peste zi.
Altfel nu se poate. Ce faci cu omul cand tu esti la serviciu pana seara? Iar noaptea ai nevoie sa dormi si tu?

Of Laura, chiar nu stii prin ce chinuri trec unii, in tara!
Trebuie gasite solutii. Oamenii nu au vina, in cea mai mare parte. Nu zic ca nu sunt si exceptii (oameni rai).

Sophia,eu sunt de acord cu ideea ca tot omul are si o datorie in viata asta, de a munci si asi procura cele necesare.
Numai ca ce se intampla acum in lume,este strigator la cer.Programul este infernal,te vor la serviciu zi si noapte,nu ai voie sa ai o viata personala.Sambete lucrate,duminici,sarbatori legale...
Asta nu este normal,si ar trebui ca toti oamenii sa protesteze iar nu sa lase ca aceste lucruri sa se impamanteneasca.
Faptul ca nu putem avea grija de copii sau de rudele noastre bolnave,nu este scuzabil prin lucru/job.
Iar uitam de existenta Lui Dumnezeu si speranta ca El ne va ajuta sa iesim la liman din orice imprejurare si ne va purta greutatile.
Nu am auzit nici de nici un caz ca cineva sa fie dismis de la serviciu pt ca si-ar fi facut datoria fata de familie.Si daca s-ar intampla,nu ar lasa Dumnezeu aceasta nedreptate sa troneze la nesfarsit,I-ar trimite celui pagubit un alt job mai bun,ca rasplata pt credinta si bunatatea lui.
Domnul te ajuta si te intareste cand ai intentii bune vizavi de altii in nevoie.

Nu mai fiti asa fricosi de ceea ce va pot face niste simpli oameni,la serviciu.
Este lipsit de inima sa-ti lasi familia de izbeliste.Servicii se mai gasesc,de bine de rau,dar daca parintii mor nu te mai intalnesti cu ei,in viata asta.

Si voiam sa te intreb personal,Sophia :tu de unde stii ca este atat de greu?ai fost pusa in situatia sa ingrijesti un om bolnav?Eu banuiesc ca nu,dar iti pare imposibil din start :)

Se poate sa ai grija de parintii tai care sunt batrani sau bolnavi si sa ai si viata. Nu este usor, dar nu este imposibil daca doresti sa faci asta si ii pui pe ceilalti deasupra egoismului tau. Am aceste exemple in familie si sunt sigura ca mai sunt multe alte familii care au procedat asemanator, daca nu si mai bine.

Am sa zic pe scurt doua exemple.
Bunicul meu Gheorghe, Dumnezeu sa il ierte, nu a fost cel mai minunat sot din lume, desi era un om bun si sufletist, avea pb. cu fumatul si femeile. Bunica mea in ciuda acestor treburi a stat cu el, desi de cateva ori a vrut sa plece, dar s-a dus dupa ea si s-a intors. Dupa un timp, bunicul a facut cancer la plamani. Bunica putea f.bine sa il lase singur, sa isi vada de viata sau sa gaseasca o cale sa il abandoneze pe undeva. Ea a ales sa il ingrijeasca, sa ii facea injectiile, sa alerga pe la medici si sa ii fie alaturi pana in ultimul ceas, desi bunicu a gresit fata de ea. A pus sanatatea lui mai presus de problemele din trecut sau/si cele financiare.

Aceaiasi bunica, cativa ani mai tariu, prin 2008-2009 a facut dementa. Asa au zis doctorii. Evident boala a progresat in timp, nu a aparut brusc. Cand inca eram in Romania, unchiul meu venise si el acasa si logic ca a dus-o la medici, apoi a avut grija de ea. A si angajat pe cineva sa stea si sa aiba grija de ea cand el sau tata nu erau acolo.(deci se poate gasi si in Romania ajutor la domiciliu daca vrei). Apoi noi am plecat, unchiul meu nu a dorit sa ramana singur in Ro si a plecat si el in Texas,SUA(avea deja casa acolo) si a luat-o si pe buni cu el, desi putea sa o dea la un azil in Ro si sa se spele pe maini de griji. Si in Texas exista azile de batrani si azile ptr. oameni cu pb., dar nu a dus-o acolo, are gija de ea acasa. A spus ca e mama, ce sa faca cu ea? cum sa o lase singura si intr-o lume straina? Nu le e usor, e dificil, dar au grija de ea.

Deci este posibil. Daca esti egoist si te gandesti numai la starea ta, la fericirea ta materiala, atunci o sa fie greu si nu o sa accepti. Pana la urma, invatatura ortodoxa ne spune sa iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine, chiar mai mult decat ne iubim pe noi, si mai ales cand vine vb. de parinti,de copii. Atunci cand vei reusi sa ii vezi pe cei de langa tine ca o familie extinsa, nu o sa mai fie asa greu sa ajuti.

Treburile astea ca imi pierd serviciul, ca nu am bani sunt scuze din punctul meu de vedere. Scuze pentru a nu te sacrifica pe tine ptr. binele altora. Se poate sa faci orice, daca vrei si ai credinta. Dar noi nu mai credem in puterea credintei. Nu este posibil sa nu te ajute Domnul cu bani ptr. mancare, cu serviciu si tot ce iti trebuie. Imposibil. Noi trebuie sa avem incredere mai mult in Dumnezeu, decat in oameni si in fortele proprii. Banii vin si plec. Serviciul azi il ai, maine nu. Fara Dumnezeu nu se poate sa faci nimic. Foarte putini isi pun increderea in Domnul si alearga la El, la Maica Domnului si la Sfintii Lui cu incredere si credinta ca ii vor ajuta si ca ce e mai bine pentru ei(nu ce vor) li se va da. Fuga si ocolirea problemelor, nu este o solutie. Rabdarea este. Sa facem ascultare si sa rabdam si cu siguranta se va milui Domnul de noi. Daca Domnul a randuit sa te mantuiesti prin faptul ca ai grija de mama ta batrana si bolnava? Ce faci? Iti arunci Crucea ptr. ca e prea grea si pierzi Cerul? Nu! Rabzi si dai Slava Lui Dumnezeu ca putea fi mai rau!

O doamna, de la pro-vita, a spus ca stie o fata care a ramas insarcinata si a ales sa tina copilul, in ciuda faptului ca nu avea bani. A stat intr-o camera timp de 3 luni si abia avea cu ce sa manance si sa isi ingrijeasca pruncul. Si, pentru ca a rabdat si nu a fugit de responsabilitati, acum este casatorita cu un barbat minunat si locuieste intr-o vila pe langa Bucuresti. Sunt sigura ca si acei tineri casatoriti care asteapta un copilas, vor primi ajutorul de la Dumnezeu si nu o vor trai toata viata asa. Daca oamenii sunt indiferenti si egoisti, nu inseamna ca Dumnezeu este la fel. Tocmai de aceea ne scoate Domnul in cale astfel de oameni ptr. a iesi din egoismul nostru si a ajuta si pe altul.

Dumnezeu nu abandoneaza pe nimeni, chiar daca noua ne este greu sa vedem asta. Poate noi din afara spunem ca acea persoana sufera, dar nu stim ce simte si ce gandeste. Doar ptr. ca un copil de ex. nu are 1000 de jucarii si cele mai frumoase haine, nu inseamna ca este nefericit. Sau un tanar cu sindromul down care din afara poate parea nefericit ca nu este "normal", cand defapt el este. Cei cu sindromul down, mai ales daca nu este asa grav, pot duce o viata aproape normala. Problema nu este la oamenii necajiti,bolnavi si saraci. Problema este la noi, caci suntem prinsi in sablonul pe care ni l-am creeat despre fericire si ce inseamna ea. Noi suntem de vina ca nu putem sa intelegem pe cei de langa noi care sunt diferiti.

Saracia si boala nu sunt neapart ceva rau. Mai degraba este un fel de a iti testa credinta,rabdarea si dragostea. Pana la urma, scopul notru pe acest pamant nu este sa ne imbogatim si sa fim sanatosi tun, ci sa ne mantuim. Printr-o boala te poti spala de patimi si de pacate asa cum , sanatos fiind, nu vei putea, desi duci o viata cat de cat ortodoxa. Nu sunt de acord cu sloganul asta:"sanatatea inainte de toate". E gresit. Sanatatea fizica este importanta, dar nu mai importanta decat cea sufleteasca. Degeaba esti sanatos si nu ai necazuri, dar esti plin de pacate si necredincios. Daca nu ai necazuri si probleme, inseamna ca ceva este in neregula. Limbajul primelor veacuri "vai frate te-a invrednici Dumnezeu de boala","vai frate te-a invrednicit Dumnezeu de nacazuri", "te-a invrednicit Dumnezeu de.."; "de ce plangi frate?-pentru ca inca mai dorm!"; "dar tu de ce planga avva? pentru ca inca mai mananc!", "dar tu de ce plangi frate? ptr. ca m-a lipsit Dumnezeu de necazuri!". Iata unde este nemultumirea noastra: nevrednicia.

O mama care vede ca copilul ei este bolnav grav face tot posibilul sa ii fie alaturi si sa gaseasca un remediu. Uita de bani, de haine, de concedii. Un sot/sotie care isi iubeste partenera de viata si afla ca repectiva/ul este bolnav umbla pe la medici, il/o ingrijeste, face tot ce se poate, uita de bani, de lucruri frumoase etc. De ce sa nu fie la fel si in cazul parintilor care ne-au iubit, ne-au crescut asa cum au putut si stiut ei, s-au sacrificat ptr. noi? Poate au gresit sau nu au fost perfecti, caci sunt oameni si ei, dar asta nu inseamna ca nu mai sunt parintii nostrii.

Si in Romania sunt azile, centre de ajutor, persoane credincioase care intind o mana(pro-vita ptr. ce e?) trebuie numai sa cauti si sa te implici. Este imposibil sa nu fi cautat si sa fi cerut ajutor si sa nu fi primit -dar sa cauti unde trebuie. Dar daca suntem mandri si nu vrem sa fim ajutati si sa consideram o rusine cand cuiva ii este mila de noi...normal ca nu iese nimic bun.

Lipsa de sacrificiu, lipsa de dragoste, lipsa de credinta adevarata in Dumnezeu sunt problemele, nu saracia si boala. Oricum, in Romania nu saracia este marea problema, ci pornografia, de acolo se trag multe probleme+alta pacate grave care vor afecta si afecteaza tot neamul nu doar pe cei direct implicati,dar asta e alta problema ptr. alt topic.

Laura19,sunt in asentimentul tau.

cand ratiunea biruieste dragostea, atunci apar probleme de genul asta.
Nu se poate sa iti pui nadejdea in Dumnezeu si sa ramai de izbeliste.Asacum spuneam si pe alte topicuri, soacra mea a fost un model ptr mine. Ramasa vaduva la 43 de ani, cu 9 copii, din care ultimii de 3 si 4 ani.La un an ii arde si micuta casa in care locuia.Si a ales: Va merge mai departe cu cei 9 copii, asa cum o va ajuta Dumnezeu. A venit un frate de-al ei, fara copii zicand sa ii dea lui unul in grija. Dar nu a vrut. A zis ca aia nu e closca care nu e in stare sa aiba grija de toti puii ei. Au crescut in saracie.S-au ridicat treptat, cand copiii au crescut si au plecat la munca. Acum toti copiii au crescut, sunt fiecare la casa lor si isi cresc si ei copiii.
Sotul meu a fost copilul pe care unchiul voia sa-l infieze. Mi-a zis:" nici in ruptul capului nu voiam sa plec de langa mama. Eram saraci, dar fericiti ca o aveam pe mama langa noi.Chiar daca nu aveam nici pe departe cate au copiii nostri, am crescut fericiti ca eram cu totii impreuna.Asta e mare lucru."
Dar viata a luat o intorsura neasteptata. Mama a facut o comotie cerebrala, in timp ce era in aeroport,mergand spre fata din Spania. A paralizat. 70% din creier devenise nefunctional. Mama nu mai manca, nu mai putea respira singura. A fost nevoie sa i se introduca o traheostoma si o gastrostoma(un fel de aparate care se introduc unul in trahee, iar altul in stomac- bolnavul se hraneste doar prin mancare perfuzabila). Asa a mai trait 1 ani si opt luni, perioada in care copiii roiau in jurul ei. Au pus mana de la mana si au ingrijit-o. Au platit femeie care sa o supravegheze 24/24, acolo in casa ei, pe timpul verii, iar iarna acasa la un fiu.

Citisem zilele astea,in epistola catre Timotei cum sf Ap pavel ii spunea ca neglijarea copiilor, parintilor este echivalenta cu o lepadare de Hristos .
Greu cuvant!

Da,exact asa cum este si titlul topicului.

Dar fratii sotului si sotul tau aveau serviciu,obligatii,familie?

intrebarea e pusa gresit.
Un crestin nu trebuie sa-si puna intrebarea pe care rau sa-l aleaga, ci pe care bine sa-l savarseasca.

Ati venit aici cu exemple de la altii. E usor sa vorbesti din afara si sa spui vorbe mari. Si mai ales in familii cu multi frati si surori si alti membri.
Eu astept sa-mi povestiti pe aceeasi tema dupa ce veti fi trecut voi insiva, direct si personal prin asta.
Sa va ingrijiti parintele sau copilul bolnav si sa renuntati la serviciu, sa nu aveti din ce trai.

Eu vorbesc in urma experientei personale. Am ingrijit singura pe mama mea, acasa si numai eu stiu prin ce am trecut.
Si nu, nu existau ingrijitori sa vina acasa sa stea cu omul bolnav.
Mama era la pat si eu lasam usa deschisa ca sa poata s-o auda vreun vecin daca striga, sau sa poata intra asistenta care ii facea injectii.
Si ingrijit in spital si de toate. Abia la sfarsit am chemat o ruda sa ma ajute, pentru ca nu mai puteam s-o las singura, era prea rau. Iar eu eram in prag sa ma prabusesc eu. Nu mai aveam putere...
Si aveam multa munca la serviciu si a trebuit sa renunt la unele lucruri si am avut discutii.
Si am mai cunoscut oameni in asa situatii. Au reusit pana la urma, dar cu ce pret si cu ce traume pe viata.

Si n-as dori ca altii sa aibe asa experienta, ci sa aibe ajutor. Sa nu se chinuiasca nici unii si nici altii. Nici bolnavii si nici cei care ingrijesc.

Mai multe nu mai spun. Cine nu a trecut personal printr-o situatie nu stie...
Si nu doresc nimanui nici sa cunoasca ce inseamna somajul si umilinta ca sa gasesti un loc de munca sa ai din ce trai.

Mai degraba luptati si gasiti solutii. Viata este tot mai grea...
Da, Dumnezeu ne ajuta, dar noi trebuie sa ne zbatem.

Laura19 - nu exista in Romania azile si nici alte ajutoare. Nu mai vorbi asa. Or fi 1-2 unde trebuie sa dai bani grei.
Toti se duc sa ingrijeasca in strainatate.
Este mare nevoie de ajutor in multe privinte.

Si oamenii care nu pot avea copii sau care le mor, pe ei cine ii ingrijeste si unde? Sa moara singuri acasa, nestiuti de nimeni?


Si nu consider rau ca cei care au multi copii sa dea din ei altora care au conditii sa-i creasca. Inainte vreme chiar se facea asa. Nu insemna abandon. Copilul avea doua familii. Am cunoscut si astfel de cazuri. Si era mai bine decat sa sfarseasca in saracie sau cine stie cum. Si nici cei fara copii n-ar sfarsi singuri si abandonati.
Cati n-ar vrea sa preia un copil sa-l creasca si sa-i asigure o viata buna! Dar azi nu mai stim ce piedici sa mai punem si cum sa ne mai insiguram si izolam.
Trebuie sa stim totusi sa delimitam si aceasta jertfire.

Am cunoscut cu ani in urma o femeie batrana si bolnava. Nu va spun in ce conditii traia. Nu vreau sa spun aici ce am facut eu pentru ea, ci altceva. Mi-a povestit ca ea s-a jertift pentru parintii ei. Nu s-a maritat, a lucrat undeva modest. A stat acasa cu parintii ei ca sa-i ingrijeasca pana la moarte. Si mi-a spus cu lacrimi in ochi sa nu faca nimeni ce a facut ea si in ce conditii mizere ajunsese.

Ehei, voi sunteti tinere...


Articolul de azi de pe prima pagina a site-ului este foarte graitor in acest sens.
Va rog sa-l cititi. Acolo scrie un preot sa nu ne apucam sa judecam si sa lovim unde nu stim. Citit-l neaparat. Este superb.

http://www.crestinortodox.ro/editori...os-138458.html

da, aveau si serviciu, si obligatii si copii.
Imi amintesc ca ziua eram la scoala(eram la scoala pe vremea aceea), apoi mergeam la spital sa o ingrijim si chiar dormeam noaptea alaturi de ea.Uneori in patul vecin,daca era liber, alteori chiar pe scaun.apoi, dimineata, plecam iar la scoala.
Traiam amnadoi dintr-un singur salar(iar salariul de preot debutant este mic), traiam in chirie, si totusi dadeam si o anumita suma ptr mama-soacra sa i se poata lua pampersuri, mancare perfuzabila. Datorii? Din belsug (dar nu puteam renunta sa o ajutam, in definitiv ea mi l-a daruit pe cel pe care il am alaturi).
Ceilalti aveau si ei probelmele lor(ei aveau si copii- eu pe vremea aceea eram insarcinata cu primul)

Nu zice nimeni ca e usor, dar totusi avem o datorie fata de ei.
Ma gandesc cat de greu mi-ar fi mie, dupa o viata de jertfa, griji, nopti nedormite, munca pana la epuizare, ca sa le fie bine, sa aiba ce manca, cu ce se imbraca,sa aiba acces las coli de calitate iar la batranete cand neputinta trupului isi va spune cuvantul, probabil cand ma va incerca cine stie ce boala , sa fiu lasata singura, eventual dusa la vre-un azil cu mosorogi ca mine, ptr ca copiii mei sa isi poata trai linistiti viata.M-ar durea cumplit o astfel de atitudine, de aceea incerc sa imi fac datoria atat fata de copii cat si fata de parinti.

Si chiar daca nu as primi nici o plata vreodata as face-o ptr ca sunt datoare sa o fac.
Asa s-au jertfit bunicii nostrii, asa s-au jertfit si parintii nostri, asa trebuie sa ne jertfim si noi, asa se vor jertfi si copiii nostrii...

Draga Laura,
Ai vorbit (scris) minunat. Ca un om batran, cu experienta personala. Nu ai gresit nici macar un cuvintel. Dar draga mea, nu ai vorbit din experienta ta ci din a altora.
Ai uitat sa specifici ca tu ai o viata buna si ca nu cunosti saracia, munca extenuanta, disperarea, neputinta de a-ti ajuta copilul sau mama sau fratele. Tu sti doar teoria. Si sa dea Dumnezeu sa nu afli niciodata, din practica personala, ce inseamna astea.
Nici eu nu stiu. Nu am trecut inca prin astfel de situatii disperate. Doar Dumnezeu stie de ce... pt ca nu mi-am meritat viata buna pe care o am. Domnul sa se indure de mine!
Dar Sofia stie. Si stie si ea ca doar la Dumnezeu este nadejdea. Are dreptate ca viata este pentru unii cumplit de grea si pare frustrant de nedreapta. Ea are o fire mai deosebita, si pare roasa de suferinte prin care, iata, a trecut si daca inca activeaza printre crestini inseamna ca nu s-a ratacit.
Sa-i lasam sa vorbeasca pe cei care au trecut prin valea plangerii inotand. Noi, ceilalti, din iahturi sa ascultam.
Sofiei si tuturor celor aflati in suparare, in necaz si nevoi, sa le purtam daca nu poverile, macar rugaciunile catre Domnul.
Nu te supara ca am comentat, nu am vrut sa fiu contra ta. Si este bine ca vezi lucrurile bune din jurul tau. E bine ca observi sacrificiul si rabdarea celor din jur. Astfel vei sti cum sa procedezi cand va fi cazul. Dar sa nu fie!

Umilinta nu este rea, te smereste. Somajul este neplacut, dar se opate trece peste. Poti face orice cu credinta in Dumnezeu, ce este asa greu de crezut? Sunt oameni care au izbutit sa infrunte toate necazurile cu ajutorul Domnului, nu puteti sa spuneti ca sunt raritati sau povesti.
Nu prea suna a oameni cu credinta exemplele date de tine. Jertfa, milostenia se face din iubire si nu simte regrete. Cand faci de nevoie, ca o obligatie, atunci nu mai este milostenie adevarata.

Si nu vorbesc din buzunar, vorbesc din ce stiu. Exista in Romania azile, comunitati si centre ptr. batrani, oameni bolnavi etc. construite de ortodocsi. Nu le vei gasi pe prima pagina din ziar sau in cele mai mari orase. Deobicei sunt in orasele mici sau pe la sate, pe langa manastiri,monahi,preoti. Mai ales la batranete sau in cazul bolnavilor consider ca ar fi mai benefic sa stea undeva la tara, decat inchis intr-un spital de cartier intre 4 pereti.

Apoi, Romania este plina de manastiri. La batranete, daca sunt singuri, de ce nu se duc la manastire sa isi traiasca ultimii ani acolo? Nu e mai bine la manastire decat singur cuc intr-un azil sau intr-o casa veche? Nici o manastire nu cred ca va alunga un batranel sau o batranica venita sa isi traiasca batranetile. Asa faceau inaitne oamenii! La batranete, cand le crestea copii se duceau la manastire! Unii erau cu copii, dar nu era strigator la cer sau sfarsitul lumii sa se duca la manastire! Care e problema cu manastirea?

Nu s-au dat exemple numai traite de altii, ci si personale din propriile familii. Apoi, nu se stie cine ce face de pe acest forum. Iar cei care trambiteaza si arata cu degetul la ceilalti sa faca ce trebuie, ei ce fac? Fac si ei ceva, sau asteapta numai de la altii? Sunt multi si in Romania care fac tot ce pot, avand in vedere ca multi nu se implica, chiar si oameni din Biserica. Nu se implica. Si singur, nu poti face f.multe, ci cat poti cu 2 maini, 2 picioare si un cap.

Sa nu mai dramatizam si sa ne plangem de mila. Orice necaz, orice boala se petrece asupra noastra are un scop si se poate izbuti. Totul este sa ai credinta, dar credinta sincera si completa. Iar cand ai credinta sincera nu mai stai sa descpici firul in patru si sa cauti nod in papura la fiecare citat din Biblie si vorba mai dura a unui Sfant!

Si da, am dat din experianta parintilor mei, a unchiului meu si a bunicii mele, nu din viata mea personala, desi avand in vedere ca sunt familia mea, m-a implicat si pe mine treaba mai mult sau mai putin. Apoi, nu am precizat deloc prin ce am trecut eu si situatia mea din prezent ptr. a trage concluzii ca nu stiu ce e saracia,suferinta si disperarea. Poate indirect am vorbit din experienta, dar am omis sa dau exemplu concret despre viata mea si nici n-am sa o fac pe acest forum. (mi-am invatat lectia) Sunt situatii si situatii, probleme si probleme, chiar daca nu este vb. strict despre a avea grija de mama ta bolnava, sunt si altele care pot implica saracia,suferinta si disperarea. Si chiar daca as fi trait in puf toata viata mea, un lucru sigur ramane valabil: la Dumnezeu totul este posibil, totul este sa ai credinta(credinta cea dreapta, spre ca se intelege). Nu m-a suparat, n-am de ce, doar ca am observat de multe ori ca se trag concluzii pripite despre unii useri cand spun ceva corect, mai ales din punct de vedere ortodox. Stiu useri care asa cum zic, asa si fac, dar au primit etichete de teoretician de f.multe ori ptr. ca nu si-au expus viata pe topice. Sau useri considerati copii, cand defapt ei sunt oameni in toata firea.

Esti sigura ca e posibil sa te retragi la manastire la anii batranetii? Eu nu sunt asa sigura, ca te primesc asa netam-nesam.

Cu mine vorbesti? ... Se pare ca da, desi pari a fi tare suparata. Ce-am zis Doamne?
Oricum, Laura, iarta-ma... Tu sti mai bine.
Pace si bucurie de la Domnul, noua tuturor.

Cine spune ca viata este nedrepta de fapt spune ca Dumnezeu este nedrept.
El ne da sa ducem cat putem.
Sfintii parinti contemporani spun ca acum ,din cauza vietii pe care o ducem greu ne mai vindecam de mandrie.
Si ca sa ne mantuim Dumnezeu ne trimite incercari ,ispite.
Dumnezeu sa ne intareasca in incercari si sa ne mantuim

Laura este o fata inimoasa si foarte tanara. Este de admirat pentru pasiunea ei pentru credinta ortodoxa, citeste si stie foarte multe lucruri, in timp ce alti tineri populeaza cluburile de noapte. Isi iubeste tara si de aceea o vede ca pe un taram de vis.
Manastirile nu sunt azile de batrani. Calugarii nu au pregatire medicala si chiar pentru ei este o problema batranetea si boala. Apoi, ar fi necinstit din partea noastra sa traim o viata in lume, si la batranete, hop si noi la manastire ca e gratis si are cine sa ne poarte de grija. Nu, nu, asa ceva nu se face...

Am spus: viata este pentru unii cumplit de grea si PARE frustrant de nedreapta.
PARE, adica DOAR PARE... ni se pare noua, celor care vedem pe unii fericiti pe altii nefericiti...
Nici nu ma gandeam sa afirm ca Dumnezeu este nedrept, Doamne fereste! Daca asa se intelege, imi retrag cuvintele.
In rest tot ce ati scris este adevarat!

Depinde de manastire, depinde de adevaratele motive pentru care vrei sa intri in manastire si daca esti capabil sa te adaptezi vietii de manastire.

Sigur, la 65 ani, un orasean mai greu sa dea cu sapa de dimineata pana seara, dar ceva treaba tot poate face.
Plus, de obicei are o pensie, chiar si una mai mica si tot acopera intretinerea personala (daca n-ar fi venit la manastire nu se intretinea din ea?).

Laura, a fi botezat nu inseamna a fi credincios.

Cei care fac astfel de lucruri nu sunt credinciosi, asadar nu pot trada ceva ce nu au.

Titlul topicului e contradictoriu si patimas si intr-adevar arata frica, una nesanatoasa.

Copiii abandonati de parinti intr-adevar sunt de plans, ca nu au nici o vina, pe cand parintii abandonati de copiii, nu poti sa nu te intrebi daca ei sunt crestini si si-au crescut copiii ca niste crestini..

Ai dreptate, Alin, dar in discutie erau batranii bolnavi care nu se puteau descurca singuri.
Si chiar in putere daca as fi, nu mi se pare corect din partea mea ca o viata intrega sa mi-o petrec de voie, in lume, si cand nu mai pot, cand mi se apropie neputintele sa ma retrag strategic la o manastire. Pot eu fi eu inca buna de munca, dar cat? Hai sa fim seriosi...

Prietena mea cea mai buna are mama paralizata de fff multi ani, ea s-a jertfit f mult pt ca a renuntat la ea.. la visele ei (facultate, casatorie, copii, etc),acum are 40 si ceva de ani si are in continuare grija de mama ei primeste niste bani pt asta ca insotitor, toata lumea, vecinii, rudele au batut-o la cap sa-si lase mama ori la un spital ori sa angajeze o femeie sa aibe grija de mama ei, dar ea a refuzat. Este fff greu, prietena mea este fff slaba si abia o misca de colo-colo pe mama ei, eu o admir mult, eu daca eram in locul ei nu stiu daca faceam asta.

Pai la manastire nu ajungi cand te duc acolo altii pe brate, de fapt cei care ajung altfel, putin probabil ca isi doresc de fapt sa fie acolo.

Pentru asta sunt azile (eventual intretinute de calugari/calugarite) sa zicem, daca vrei un mediu mai duhovnicesc si ti-ai dorit asta toata viata dar din motive obiective nu ai reusit sa ajungi pe picioarele tale intr-o manastire.

Tu o cunosti mai bine, stii motivele pentru care face asta, altfel se poate interpreta in multe feluri.
Nu cred ca daca si-ar fi dorit cu adevarat o viata a ei nu putea sa nu faca si una si alta.
S-a rugat sa poata si si?

Ma tem ca in mine doreste lumea aici sa loveasca. M-au durut anumite mesaje de aici.

Si in postarea initiala nu era vorba de unde sa se duca oamenii la batranete, ci de ingrijirea oamenilor bolnavi, neputinciosi, sau de copii.

Erau judecati cu asprime oamenii care nu-si ingrijesc rudele bolnave acasa.

Era, daca am inteles eu bine, o invinovatire a acelora care duc batranii la azil.

Nici eu nu mi-am spus viata aici pe forum, poate doar franturi mici.
Tocmai pentru asta militez intotdeauna: sa nu judecam si sa batjocorim oamenii fara a cunoaste situatia din spatele lor.

Am dat un link la articolul de azi de pe site. Nu pare sa-l fi citit nimeni.

Unele persoane de pe acest forum, mai ales cele tinere, au tendinta sa vina aici cu lozinci si sa loveasca puternic, etichetand pe toti la fel: ala care face nu stiu ce nu este crestin.
Dar de unde stiu acestia ce face si ce nu face un om, de unde stiu ce probleme au unii si altii si ce situatii?

Asta ma deranjeaza cumplit. La fiecare pas, gata ala nu e crestin! Da cine are dreptul sa judece asa ceva?

Si nimeni nu vine cu solutii, nimeni nu respecta niste lucruri.

Am mai spus. In general nu sunt de acord nici eu cu abandonul, eu sunt pentru a gasi solutii potrivite cazului.

Am povestit numai o frantura din ceea ce am suferit eu ingrijind mama. La vremea aceea am ales acel drum. Asa era in tara. Nici nu existau alte posibiltati.
Cunosc multa lume care la fel a procedat.
Chiar nu cunosc persoane din cele mentionate si atacate in prima postare.
Pentru ca nici nu stiu unde ar fi putut fi abandonati acei parinti, sau acele rude.

Repet: nu exista azile in tara. Eu stiu oameni care au cautat ajutor: fie azil, fie pe cineva sa vina acasa sa ajute. Nu au gasit.
Poate ca acum in ultimii ani. Si ce folos daca aceste ajutoare sunt undeva la tara sau in orasele mici? Ceilalti ce sa faca?

Repet: cauta lumea in disperare locuri in spitale si institutii pentru oameni cu dementa si alte boli grele. Nu ai unde.

La manastiri nu exista posibilitati. Poate ca om in putere sau sanatos te poti retrage la o anumita varsta. Dar am vazut doua bolnite. Cumplit. Sigur ca maicile se sacrifica si ingrijesc, dar conditiile sunt triste si locurile sunt putine.

Sunt oameni care prefera sa renunte la viata lor ca in exemplul dat de mine sau de Simply me. Ma rog, treaba lor, alegerea lor. La momentul respectiv nu te gandesti la nimic, nici macar la Dumnezeu. Te gandesti doar ca sunt parintii tai si la noi in tara asa e obiceiul si nu ai alta posbilitate.

Mai tarziu...mai apar si alte ganduri.
Nu stiu de ce de ex. batranica pe care am mentionat-o eu este catalogata care fiind ne-crestina. Din nou aceeasi eticheta, pentru ca in suferinta ei, la 90 ani a regretat o decizie.

In momentul cand esti obligat sa iei om decizie o iei daca nu ai alte posibilitati.
Nu-ti mai pasa de altceva.
Dar mai tarziu, cand tu ajungi intr-o situatie cumplita si iti dai seama cu ce te-ai ales, nu este usor
Traume raman pentru toata viata.

Eu militez pentru solutii care sa usureze efortul oamenilor.
In fond asta este important si nu sa atacam si sa catalogam.

E vorba sa gasim solutii.
Sa poata oamenii sa capete ingrijire fara ca altii sa se sacrifice si sa ajunga la randul lor in situatii dificile.

Deci concret: un om bolnav de anumite diagnostice grele are nevoie de urmatoarele:

1. Ajutor permanent la : hranit, spalat, intors (pentru evitat escare), plimbat, deplasat.
2. Tratament medical
3. Terapie peste zi: fizica, psihica, mentala (pentru cei cu dementa)
4. Bani, medicamente, articole de igiena, aparate speciale

Iar oamenii care ii ingrijesc trebuie sa:
Mearga la serviciu, sau scoala/facultate.
Mai au poate copii mici in ingrijire.
Au ei insisi boli, sau handicapuri.

Sunt unele lucruri care nici nu le poate face un laic:ingrijire medicala, ridicat, transportat.

In toate tarile civilizate se face ceva, se asigura anumite ajutoare.

Chiar zilele astea se discuta mereu aceeasi tema: ce facem cu rudele bolnave.
Sigur ca toti am vrea sa-i ingrijim acasa. Dar cum? In ce conditii? Cu ce bani si cu ce putere.

Astea sunt intrebarile.
Care angajator, in ziua de azi, te tine doar ca sa stai acasa sa-ti ingrijesti bolnavii.

In unele tari se dau cateva luni de concediu platit pentru asta. Si restul...nu se mai stie. Ori renunti la serviciu si la tine, ori duci omul la un azil.

Si nu e vorba de abandon - nu. Te poti duce oricand sa stai cu el, dupa serviciu si sa-l ingrijesti.

In toate trebuie masura, tot timpul se spune asta: si parinti si in scripturi si monahii si toata lumea spune asa.

Zilele trecute am vazut un reportaj la televizor. O femeie mai in varsta care isi ingrijea acasa sotul cu dementa care avansa mereu.
A renuntat la serviciu. Rezultatul: datorii, casa amanetata. Amenintata sa ajunga in strada si cu executare silita.
Pentru bolnav a trebuit sa-si procure o instalatie cu care sa-l ridice din pat si sa-l transporte.
Si ea nu mai avea putere nici fizica si nici sufleteasca.

In azile nu este bine. Ingrijitori acasa - mai bine, dar si acolo sunt probleme.
Sa poti lasa omul cu cineva cat esti la munca.

Si nu, de mii de ori nu. Nimeni nu poate sa-mi spuna ca poti sa le cuprinzi pe toate si singur. Eu stiu prin ce am trecut eu.
Ah da, cu x frati surori si alte rude. Da, e altceva. Cine ii are foarte bine.

Daca toti ne-am organiza si am ajuta, in loc sa catalogam aici pe forum, ar fi mai bine.

In tara nu ai cu cine te ajuta. Multi se duc sa ingrijeasca oameni in strainatate. La noi forma aceea nu exista inca. De ce?

Si m-a mai suprins o atitudine aici: eu am crescut copii, sunt obligati si ei sa ma ingrijeasca la boala si batranete. Deci de aia facem copiii?

Multi parinti, poate majoritatea nu-si doresc sa le fie povara copiilor.
O vreme gandeam si eu asa. Si lumea m-a pus la punct. Cum imi permit sa ma gandesc la a-mi exploata copiii!? Nu pentru asta sunt facuti.

Tot timpul se spune: copiii nu sunt ai tai. Ti-i da Dumnezeu provizoriu. Ei sunt ai lor, cu viata lor.
Iar cei carora nu le da copii? Cine ii ingrijeste?
M-a durut, dar am spus: O.K. daca asa o fi atunci ii inteleg pe cei care isi duc parintii la azil si isi vad de viata lor. Macar de o parte din ea.

Inca o data. Sa nu ne punem noi in locul lui Dumnezeu si sa judecam pe altii.
Nu stim noi ce duce fiecare in spate.

Oamenii din jur au si ei o datorie: colegi, angajatori, rude, prieteni, preoti. Toti trebuie sa contribuie. Ce e aia sa condamnam numai pe unii?

Nu stiu ce poti sa mai interpretezi, stiu e greu aproape nimeni nu se mai jertfeste pt altu. Ea a cunoscut mai multi baieti si cand a vazut-o pe mama eu au renuntat la idee (la casatorie), unii au zis te casatoresti cu mine dar o lasi pe mama ta, ea nu a a lasat-o pe mama ei, are totusi un handicat destul de greu, nu mananca singura, intr-un cuvant nu se descurca.

E o persoana credincioasa?
S-a rugat si singurul raspuns care l-a primit a fost: renunta la viata ta, ingrijeste-ti mama pana la batranete?

Sophia, nu e asa usor de definit abandonul.
Sa duci la un azil unde sunt conditii decente un parinte care nu-l poti ingriji singur sau cu eforturi supraomenesti, nu cred ca e abandon.

Aici sunt multe variabile care nu le cunoastem.
De ex.: vorbesti cu un batran dintr-un azil, care e pe picioarele lui (chiar daca se misca mai greu) si care spune ca fiica i-a luat apartamentul si pensia l-a dus la azi. Condamni copilul, nu?
Dar daca afli mai tarziu ca respectivul e un betiv si dormea mai mult prin santuri din cauza asta, la azil in schimb nefiind lasat cu bautura are conditii decente de trai, iar din pensie ii plateste azilul si cele necesare(in loc sa o cheltuie pe bautura), trecand saptamanal pe acolo pentru a-i aduce ce are nevoie?
Se schimba parca ceva, nu?

Exista si doua perspective aici, cea lumeasca, in care ai f. putine alegeri si chiar si asa, sunt de laudat cei care raman oameni, si cea crestina - in care, nadajduiesc sa cred, prin rugaciune, sfera alegerilor este mult mai larga.

Pai avand in vedere ca Dumnezeu vorbeste prin duhovnic, DA. Face ascultare de duhovnic.

N-a indraznit niciodata sa gandeasca ca Dumnezeu i-ar putea da un sot intelegator si ar putea avea si o familie si grija de mama ei, cumva?

Adica, duhovnicul i-a zis: "sa nu indraznesti sa mai speri la o viata a ta, soarta ta este sa-ti ingrijesti mama si pe urma sa ramai singura pana la adanci batranete"?

Este preferabil sa folositi in loc de "azil", cuvant cu conotatie negativa, "camin de batrani", care corespunde mai degraba realitatii.

Au aparut si in Romania camine de batrani; am prieteni, care si-au instalat mama sau tatal la asemenea camine. Conditiile sunt asemanatoare cu cele din caminele de batrani din strainatate. Diferenta este in marimea spatiului personal de care dispune o persoana. In vreme ce in Tarile Nordice, de ex., fiecare persoana sau cuplu are camera separata, in Romania intr-o camera sunt mai multe paturi. Dar din cate am vazut in fotografii, spatiile comune sunt bune; si ingrijirea excelenta.

Bineinteles ca se poate opta si pentru ingrijire la domiciliu, ca oameni, care au nevoie de un salariu sunt destui.
Cei, care cred altfel, ar trebui sa mai vina in tara si sa se informeze, caci s-au facut pasi importanti in acest sens. Dar costa!
Mai este, insa, loc de mai bine.

Cat a fost mai tinerica a primit propuneri dar nimeni nu a acceptat-o pe mama ei. E f greu, nu e asa usor cum pare, acum ceva timp a cunoscut un baiat discutii multe.. pana la urma baiatul si-a vandut apartamentu ca sa se mute la ea dar exact atunci ea a fost spovedit si pr nu i-a dat binecuvantarea sa se casatoreasca si a facut ascultare, baiatul acela a ajuns calugar la 1-2 ani de la aceasta intamplare. Duhovnicul i-a spus sa ramana asa si sa nu se gandeasca la casatorie, poate ca dupa ce va muri mama ei se va calugari.