Oameni care s-au sfintit in lume
 

Cu toti am auzit de Sf Nectarie, Par Arsenie Boca, Sf Serafim Rose, pentru un om care traieste in lume e cam greu sa ajunga la nivelul lor, de aceea eu cel putin as avea nevoie sa cunosc oameni care s-au sfintit in lume, care s-au luptat si au infruntat lumea, vreau exemple de sfinti si din trecutul indepartat dar mai ales contemporani cu noi. Doamne ajuta!

Ionut, imi vine acum in minte Sfantul Nicolae Planas, preot de mir. Atat de mult ii iubea pe semeni incat nu isi ingaduia sa arunce niciun pomelnic primit cu numele celor adormiti. Odata primite, acestea erau pomenite pentru tot restul vietii.

http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...iti-97683.html

Mi se pare ca amestecam putin lucrurile; una e "sfintirea in lume" si alta "sfintirea prin calugarie si monahism"... Cei doi, Sf Nectarie si Sf Serafim Rose, n-au trait in lume, ci oarecum departe de ispitele grele. Cat despre Parintele Arsenie Boca, pana la decizia Bisericii Ortodoxe, nu pot sustine ca ar fi sfant, chiar daca ii cinstesc memoria la fel ca pe a Parintelui Arsenie Papacioc, sau Ilie Cleopa. Oricum, tot in manastiri si-au dus veacul...
Despre cei care s-au sfintit in lume, avem nenumarate exemple. Trebuie doar sa le cauti. Sf. Filofteia nu si-a imaginat ca va fi sfanta, la 12 ani. Si totusi a ajuns. Sf. Anastasia, vaduva si batrana, nu si-a imaginat ca, ducand o legatura de buruiana la boii adunati la marea sarbatoare de sfintire a unui lacas bisericesc (pe atunci nu se mergea cu autocare si alte mijloace de transport, ci cu carutele cu cai si boi), numele ei va ajunge sa fie inscris de insasi puterile ceresti pe sfanta biserica, desi altcineva contribuise cu bani la ridicarea ei.
Sunt oameni oranduiti de Dumnezeu, care nici macar nu se straduiesc prea mult sa devina mucenici, dar precum talharul de pe cruce, le apare dintr-o data sansa, iar ei o iau din zbor, in timp ce altii se straduiesc din greu intreaga viata, si clacheaza in ultimul moment!...
Bine ar fi sa fim mereu pregatiti si sa ne dea Dummnezeu mintea de pe urma!

http://2.bp.blogspot.com/-2x8xhi4IrR...rghe+Lazar.jpg


cred ca sunt putini dintre cei care au citit cartile parintelui Cleopa Ilie si sa nu fi auzit si despre mosul Gheorghe Lazar.acesta nu e canonizat,insa a trait in lume,in tara noastra,ba chiar intr-o perioada apropiata zilelor noastre,drept dovada sta si poza de mai sus,care apare si in unul dintre volumele cartii Ne vorbeste Parintele Cleopa.de altfel,parintele Cleopa vorbeste foarte mult despre el in cartile sale,insa exista si o carte a Arhimandritului Ioanichie Balan intitulata Mosul Gheorghe Lazar, un sfant al zilelor noastre.osemintele sale se gasesc la manastirea Varatec.

...
un alt exemplu minunat care arata nu doar ca poti deveni sfant in lume traind,ci si ca se pot creste 13 copii.cititi tot articolul pt. ca este minunat,un adevarat izvor de intarire in credinta(mai ales pt.mame).

Sfanta Iuliana din Lazarevo, Rusia
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/ima...a-lazarevo.jpg


http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tin...evo-rusia.html


bineinteles ca exista multi,mult mai multi sfinti care au trait in lume,dar aceste 2 exemple pe mine m-au impresionat cel mai mult.

Martiri si marturisitori romani din secolul XX. Inchisorile comuniste din Romania
 

Foarte putin se indreapta gandul spre cei mai recenti martiri si marturisitori romani , draga Ionut , si insasi Biserica noastra Ortodoxa ii cam uita , voit sau nu , dar ii uita !
Iti recomand o carte scrisa de Fabian Sichie , care are cam 600 de pagini , dar merita sa o ai in casa ta , dar mai ales in casa sufletului tau .
Sa nu-i uitam oameni buni , nu merita uitarea noastra nicicand !
Cartea a aparut la Editura Agaton - 2010.
Ai mai jos cuvantul unui detinut , un cuvant in "deschidere "
http://www.librariasophia.ro/img/poz...mania-5428.jpg

“O carte care iti va rascoli sufletul. Din sirul celor enumerati in aceste pagini am cunoscut multi. Am baut impreuna din paharul amaraciunii, ne-am rugat impreuna. Am retrait momente sublime, cu toate inimaginabila suferinta prin care a trebuit sa trecem.
Omeneste gandind, cine poate sa inteleaga oceanul de ura ce a zamislit atata suferinta, atata jale, atatia morti. Cum sa pricepi spiritul de jertfa, de dragoste fata de cel de-alaturi, daca nu te-a patruns sfatul Mantuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc…”(Mt.5,44) si mai ales indemnul Apostolului Pavel: “Dragostea toate le rabda, toate le crede, toate le nadajduieste, dragostea nu cade niciodata!”. De seninatatea cu care au intampinat martirii nostri tot soiul de chinuri, nascocite de minti bolnave aflate sub porunca lui lucifer, cum sa ne mai miram?… Ei sunt temelia de granit pe care neamul nostru se va ridica.“

http://www.agaton.ro/utilizatori/upl...EA-500x500.jpg

O fetita ,careia lumea din comuna Ghebacea i-a zis ,Randunica este o fetita precoce si cu mare credinta in Dumnezeu ...Pe numele ei de botez ,Monica copila ,isi castiga de mica existenta, scriind pe cruci mortii din cimitir...si dand cate o liturghie pentru sufletul celor uitati...Cand Randunica devine orfana de ambii parinti si inima ei indurerata pare infranta, ea inca mai are puterea sa mearga la conacul boieresc sa vorbeasca cu domnul Barbuceanu si sa-i transmita un mesaj de la Maica Domnului ,a carei copila a devenit ... Mesajul era acesta : Daca vrei sa ai acoperire la Judecata ,sa acoperi Biserica Fiului Sau...
Si boierul ,zguduit in sufletul sau de aceasta copila sarmana ,construieste un acoperis nou si trainic Bisericii din Ghebacea cu hramul Sfintei Parscheva...
Si tot asa , cu glasul ei bland si cristalin Randunica convinge un barbat sa nu mai fumeze : intrucat cei care fumeaza ,nici in ziua Judecatii nu se vor invrednici sa vada frumusetea Fiului lui Dumnezeu...
Randunica avea putere de convingere atat pentru adulti cat si pentru copii...ea este protejata pe pamant de familia preotului din sat iar in cer de Maica Domnului ....care transmite urmatoarea veste poporului sau : necazuri peste necazuri vor veni peste lume,din cauza necredintei !

Iconarul fără mâini și fără picioare din Samara
 

tocmai am citit despre un pictor fara maini si picioare,un potential viitor sfant al Rusiei.se numeste Grigorii Juravlev si viata lui a fost un adevarat exemplu de jertfa pentru Hristos.
articolul este destul de lung,asa ca am sa postez doar link-ul:
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/tin...maini-picioare

Parintele Constantin Voicescu., un ,,duhovnic al cetatii" prin cuvintele sale : „Genunchiul la rugaciune si nadejdea la Dumnezeu!“

Eu stiu (iertati-mi nestiinta) ca un om poate fi sfant doar dupa moarte in conditiile in care savarseste vreo minune. Iar in zilele noastre sa fim seriosi, poate daca traiesti izolat ca si pustnic, numai in rugaciune, poti ajunge. Cred ca pacatul a ajuns sa fie un sinonim al omului. Dar daca totusi cineva este fara de pacat sa arunce cu piatra.

Cu iertare , n-ai inteles mesajul dat de initiatorul acestui thread !
Apoi , spui ca "pacatul a ajuns sa fie sinonim al omului . . . "
Cum ramane atunci cu afirmatia ta de aici :"Totusi, ceea ce ne deosebeste de animale este ratiunea. Putem disercerne si alege "

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...455#post498455

Lacrimi si Har:Parintele Constantin Sarbu


IN MEMORIAM:,,Cine mergea prin anii ’70 dinspre Podul Mihai Vodă spre Uranus ori Izvor, se rătăcea lesne în labirintul unor străzi atât de aristocrate, încât aveai impresia că nu te afli într-un oraş balcanic, ci în chiar inima unui muzeu al urbanismului celui mai rafinat, al unui Louvre ori Sans Souci risipit sub colinele dâmboviţene, o etalare de gusturi şi epoci dintre cele mai diverse şi totuşi unitare în acel „bon goût” al veacurilor noastre trecute, pline de farmec şi distincţie, de maniere elegante aduse de la Paris, Viena, Roma sau Madrid şi întrupate pentru veşnicie (aşa credeau înaintaşii noştri înţelepţi) în cele mai armonioase vile şi palate în miniatură peste care trona, de aproape patru veacuri, cea mai elegantă ctitorie voievodală din Bucureşti – Biserica Mihai Vodă.

Într-o astfel de rătăcire motivată de o nesfârșită extaziere edilitară, prin cartierul tragediei noastre capitale, astăzi scufundat în adâncurile unei megalomanii paranoice, pe la jumătatea străzii Sapienței, privirea mi-a căzut pe o casă modestă dar care avea o aură de mister ce te oprea locului nedumirit; abia după ce-ți ridicai privirea mai sus, vedeai că pe acoperişul plat străjuia o cruce şi înţelegeai că te afli în faţa unei biserici improvizate. Era singurul caz întâlnit în Bucureşti şi am intrat mai mult din curiozitate decât din pietate. Ceea ce m-a izbit din început era mulţimea incredibil de mare a închinătorilor într-o aşa minusculă încăpere şi înălţându-mă discret pe vârfuri am aproximat numărul celor prezenţi, la o oră şi într-o vreme când bisericile ţării erau aproape pustii. Tăcerea era absolută iar rânduiala era perfectă, fapt care şi explica, în parte, posibilitatea acelei masive împreună-şederi într-un spaţiu atât de smerit. Acestea însă, după cum aveam să mă luminez mai târziu, nu constituiau decât efectul adevăratei cauze şi dezlegarea a apărut sub chipul unui preot care m-a impresionat atât de puternic, încât îmi amintesc precis că, mergând acasă, am avut o noapte albă. Ca şi bisericuţa improvizată, înfăţişarea preotului era departe de a reţine prin frumuseţe, ori prin eleganţă sau prin alte daruri ale Ziditorului. Aş putea spune că, dacă aş fi rămas doar cu acea primă impresie, astăzi nu aş fi avut o amintire atât de hotărâtoare sau, mai sigur, nu aş mai fi avut deloc. Totul mă intriga la modul cel mai acut şi m-am dus în Duminica următoare dis-de-dimineaţă, dobândind un loc lângă strană şi mă aflam aproape de ceea ce se numea catapeteasmă.

Cu această primă Sfântă Liturghie, nu numai că nu s-au aşezat răscolirile mele interioare ci aş putea spune că universul religios tradiţional, cuminte, sau poate încremenit în forme automate şi prea puţin înţelese, a fost făcut praf. Deşi crescusem în biserică şi nu pierdusem nicio liturghie în viaţa mea, aici pot spune că am trăit, compact şi integral, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt, gest cu gest, secundă cu secundă, prima liturghie înţeleasă originar. Părintele nu repeta un scenariu scris acum mai bine de un mileniu şi jumătate ci zidea cu o pricepere şi inteligenţă nemaiîntâlnite, punct cu punct, splendidul edificiu liturgic oriental, de fiecare dată pentru prima oară şi numai pentru ziua prezentă, aşa cum Sfântul Trup şi Sânge se lucrează numai pentru momentul împărtăşirii.

Trecutul se topea în această clipă absolută, iar viitorul nu mai interesa pe nimeni. Ne aflam în timpul primordial şi în inima actului originar; categoriile convenţionale nu existau în acel topos liturgic, transformat în cea mai pură subiectivitate, într-o interioritate care mistuia ca un laser benefic orice durată, cantitate, masă, densitate etc. Desigur, eul meu, de o convenţionalitate tipic pietistă, nu voia să cedeze acestui „spărgător de gheaţă atomic” şi, abia după două-trei luni am reuşit să depăşesc stupefacţia în direcţia uimirii şi priceperii cu smerenie, îngenunchiat de acest geniu liturgic pe care istoria acestui neam binecredincios nu cred să-l fi repetat vreodată. Pentru mine rămâne asemenea misteriosului Melchisedec – Preotul Celui Preaînalt – căci nimic altceva nu cunosc despre Părintele Constantin Sârbu şi nu l-am văzut decât în timpul liturgic. De altfel nici nu aş dori să mai adaug ceva la această supremă şi fulgurantă imagine, fiindcă de la el am înţeles esenţa slujirii liturgice, adică totul despre Liturghie. Nimănui ca acestui uriaş liturgist nu i se potriveşte celebra frază a lui Nicolae Cabasila: „mai departe nu se poate”.

Originalitatea lui absolută, printre altele, consta în aceea că liturghia nu o săvârşea doar în Sf. Altar, ci în toată biserica, şi nu numai preotul, ci întreg poporul. În Biserica Sapienţei nu exista niciun spectator; avea darul irepetabil de a-i angaja pe toţi total şi plenar, încât nici nu-ţi dădeai seama cine a săvârşit sfânta taină. Cuvântul Liturghie nu mai era un termen preluat şi consacrat dar pe care nimeni nu-l pricepe şi mai ales nicăieri nu se realizează; în bisericuţa devenită altar în întregime şi în adunarea devenită în totalitate euharistică, idealul creştin al comuniunii visat şi invocat de Mântuitorul în rugăciunea arhierească (In. 17), era, în sfârşit, împlinit. Dorul cel mai adânc al inimii Învăţătorului şi Prietenului, exprimat prin formula forte, de sorginte ebraică şi psalmică: „cu dor am dorit să mănânc acest Paşti cu voi”, se realiza într-un sfârşit de veac şi de milenii, în cel mai modest „foişor” euharistic din oraşul cu nume mistic-luminos, sub mâna acestui geniu sacredotal, creator al supremei simfonii fiinţiale. Când am citit pe Schmemann mai târziu, în capodopera gândirii lui de liturgist – L’Eucharistie – cu fiecare pagină fremătam de o bucurie copleşitoare fiindcă ceea ce el propunea eu „văzusem cu ochii mei şi pipăisem cu mâinile mele”: cuvântul liturgic întrupat în viaţă concretă în inima Bucureştiului cel mult pătimitor. La ieşire, după ce trăiai un timp şi un spaţiu sacru, erai cu totul altul."(preluare de pe acest blogul domnului Craciun)

Cuvinte spre vesnicie: ,,Oricât de lăudate ar fi credinţa noastră, învăţătura noastră, calităţile noastre, dacă oamenii nu văd în faptele noastre, în umblarea şi trăirea noastră, miezul gustos şi mireasma plăcută a unei vieţi în Hristos, în zadar este totul! Mai bine nu ne-am făli cu nimic, nu am vorbi, nu am predica, dacă în viaţa noastră lipseşte Hristos, dacă în loc de pâine avem piatră şi în loc de peşte avem şerpi (Mat. 7, 9-10)! Ceea ce vă spun acum vouă îmi spun şi mie şi tuturor: Flămânzii s-au scârbit de vorbe! Ei vor pâine! Lumea s-a săturat de predici, ea are nevoie de Hristos! De ce nu înţelegem noi înşine ceea ce ne luptăm să-i facem pe alţii să înţeleagă? Şi ce înseamnă asta?

Inseamnă a ne umple mai întâi pe noi înşine de Hristos şi de virtuţile Lui în toată trăirea noastră cu fapta şi apoi a-i face şi pe alţii să ajungă tot aşa. Nu vorbe, ci fapte se cer! Altfel cuvintele rămân numai o firmă frumoasă, iar practic, dincolo de vorbe nu este nimic.Prin ce va cunoaşte atunci lumea că noi suntem ai lui Hristos?…” (Parintele Constantin Sarbu)

Vreau si eu!

Desi nu sunt foarte convins ca am inteles macar jumatate din ce se descrie aici, am riscat sa cer in speranta ca voi avea si eu parte de asa ceva...

Minunat citatul!

Stiu omule ca vrei,si este bine pentru ca orice oaie vrea sa fie in turma ei dar adevaratul pastor este cel care vine dupa oaia care s-a pierdut,sau care a ramas singura,sau careia i-se clatina sufletul,sau care este ranita,pentru ca pastorul adevarat isi iubeste oile si le stie dupa nume pe fiecare si cand isi duce oile acasa vede daca una este lipsa si pleaca dupa ea.Dar daca pastorul ramine acasa si asteapta ca oaia sa vina singura atunci vai de biata oaie caci doar cine nu stie cum este o oaie crede ca poate ajunge singura inapoi.Si cel care ramine acasa,privind fericit la oile ramase dar uitand de oaia pierduta cand vor veni sa le rapeasca pe celelalate se va intrista sau doar va numara cate au ramas,rasufland usurat ca inca mai are oi care sa-i justifice ratiunea de a fi?Parintele Sarbu isi cunostea oile si nu ostenea niciodata sa aiba grija de ele,de aceea si erau o comunitate de frati si surori,ca la inceput,si nu doar o adunare de straini in esenta si de credinciosi in aparenta.Pentru ca oile erau legate prin exemplul si dragostea pastorului care statea in mijlocul lor la bine si la rau si oile il urmau cand mergea in fata lor pentru ca stiau ca ultima era pentru el la fel ca prima.Si traiau impreuna si bucuria si intristarea si toti erau una si pastorul era gata sa-si dea viata pentru ele,si asa a si facut urmand exemplul Mantuitorului.O sa-ti ajute Dumnezeu,cel care vede in inima noastra ceea ce noi nu vedem, sa-ti scoata in cale pe Pastorul cel Bun si sa mergi alaturi de ai tai.