Rugaciunea - necesitate sau dorinta?
 

La o intrebare a mea, mi s-a raspuns, de catre o prietena, legat de rugaciune...ca rugaciunea nu trebuie facuta pt ca iti impui, ci pt ca iti doresti.

Dar eu am citit niste cuvinte ale unui parinte cunoscut, nu mai stiu acum unde am citit..si anume. ca si atunci cand nu simti nevoia sa te rogi, sau te simti molesit, plin de lene sau ti-e somn sau crezi ca degeaba te rogi...atunci mai ales rugaciunea iti aduce folos.

Sau ca trebuie mai intai sa te rogi cum poti pentru a ajunge sa te rogi cum trebuie.

Alta parere legata de rugaciune este : În rugăciune ţine-te de regula următoare: "mai bine să spui cinci cuvinte din inimă decât nenumărate cu limba". Chiar dacă nu vei reuşi să citeşti toate rugăciunile, n-o sa fie nici un necaz, iar folosul din rugăciunea nepripită şi caldă va fi mult mai mare decât daca ai citi toate rugăciunile, dar în grabă, fără simţire. Se înţelege, ar fi foarte bine dacă am putea spune cu simţire la rugaciune şi zeci de mii de cuvinte.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)


Parerea mea e ca la inceputul inceputurilor si mai ales daca esti un om pacatos foarte, nu o sa poti spune nici cinci cuvinte cu inima..si atunci intentia de a-L cauta pe Dumnezeu in rugaciune este cea care conteaza. Sau de unde poti sti tu, om pacatos, ca ceea ce scoti din inima are vreun folos ca rugaciune? Cred ca ceea ce vrea sa spuna sf.Ioan de Kronstadt, gand la care am ajuns si eu..este ca mai bine te rogi cu cuvinte simple, rugaciuni cu care te identifici, pe care le simti aproape de suflet si de Dumnezeu, decat sa te pierzi in formule pretentioase.

De asemenea, cred ca cel mai bun prieten si cel mai cinstit arbitru la astfel de intrebari, este constiinta. Fiecare stie ce rugaciuni i se potrivesc, etc.

Eu cred ca rugaciunea este necesitate, nu dorinta.

Eu cred ca este si necesitate si dorinta.
Parintele Porfirie insista mult pe faptul ca daca te rogi cu impotrivire launtrica, iti face mai mult rau decat bine. Dar si el si altii spun ca „Dumnezeu daruieste rugaciunea (cea adevarata) celui care se roaga”....eu am inteles din astea ca trebuie sa lupt cu mine astfel incat sa ma rog cat mai mult, dar sa ma opresc daca simt impotrivire launtrica, adica daca nu reusesc sa simt deloc dorinta sa ma rog. Cred ca pare cam fara sens ce am zis. Ideea era ca uneori chiar daca nu ne arde de rugaciune totusi exista inlauntru o dorinta pt rugaciune - in situatiile astea cred ca poti plusa pe acea dorinta si astfel te poti ruga fara ca sa predomine impotrivirea launtrica chiar daca tu nu aveai chef. In alte situatii acel imbold interior catre rugaciune lipseste cu desavarsire si daca nu reusim sa il „reactivam” ori sa ne concetram pe el, cred ca e mai bine sa nu ne rugam. Desigur aceasta e doar intelegerea mea.
Un topic ziditor, felicitari!

Este şi necesitate şi dorinţă. Când ne dăm seama cât de bine ne face rugăciunea, nu putem să nu dorim să ne rugăm. Chiar şi aşa uneori îmi impun, când că sunt obosită şi mi-e somn, dar dacă nu-mi spun rugăciunea, parcă îmi lipseşte ceva.

Fiecare are începutul său. De multe ori este un canon primit de la duhovnic, pe care il "execuţi" ca atare. Deci eu aş spune că părintele duhovnic ştie mai bine ce rugăciuni mi se potrivesc.

Mai intai , multumesc pentru ca am aflat de parintele Porfirie, de care nu auzisem pana acum. Apoi, in ce carte vorbeste despre acea impotrivire launtrica?

Nu imi dau seama la ce se refera; oricum, trebuie tinut seama de faptul ca Dumnezeu nu poate sa vrea ca noi sa nu ne rugam, indiferent de pacate..dar exista cineva care chiar asta vrea, ca noi sa nu ne rugam, si anume vrajmasul.

Si cred ca motivul pentru care nu vrea ca noi sa ne rugam este tocmai ca prin asta ne putem apropia de Dumnezeu si ne putem face bine; este un lucru despre care n-am citit ca il poate face si raul...post poate tine, pt ca n-are nevoie de mancare, sa privegheze poate, pt ca n-are nevoie de somn...dar sa se roage, recunoscandu-L pe Dumnezeu ca bun, cerand iertare si ajutor...sigur nu poate.

Nu vreau sa trec peste cuvintele unui duhovnic iar daca dvs credeti in sfatul dansului, atunci este perfect.

Cred ca rolul unui duhovnic nu este sa simta, sa gandeasca sau sa decida in locul nostru ci sa ajute acolo unde el poate iar noi nu stim sau (inca) nu putem.Fiecare om este inzestrat cu capacitatea de a alege raul sau binele, de a hotari pentru el, astfel incat sa raspundem doar noi pt faptele noastre inaintea lui Dumnezeu.

Cand vorbeam de constiinta voiam sa zic ca daca avem in fata multe carti de rugaciuni...si nu ma refer la rugaciunile obisnuite sau date canon /sfat de preoti : psalmul 50, psalmi, canon de pocainta, acatiste sau rugaciuni inainte / dupa impartasanie..etc. Daca avem in fata diverse carti de rugaciuni..cu diversi autori..putem alege o rugaciune simpla, cu care ne identificam fata de una complicata sau lunga etc in care nu ne regasim.

 Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.(Antonie cel Mare)7
 Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului. (Antonie cel Mare)7

Desigur duhovnicul nu simte sau gândeşte în locul nostru, dar până a ajunge noi să fim raţionali în sensul descris de Sf. Antonie (de exemplu), eu una am nevoie de îndrumarea duhovnicului. Inclusiv în "alegerea rugăciunilor".
S-a mai discutat pe anumite topice că unii psalmi, de exemplu, nu se citesc de oricine (cei de blestem). Aşa că şi independenţa asta pe care ne-o dorim uneori e cu dus şi întors. Timpul şi experienţa ne învaţă multe.

Eu cred ca sunt doua delimitari clare. La inceput, e vorba de necesitate. Si multi dintre noi ramanem in acest stadiu toata viata. Mai tarziu, dupa multa osteneala, rugaciunea nu mai e necesitate, ci dorinta. Deja nu mai poti fara, si abia astepti sa ai o "fereastra", desi poate in gand te rogi oricum!...
Si-apoi depindem de imprejurari, fiindca nici o zi nu se aseamana cu cealalta. Uneori e post, iar in post in mod normal avem alte pravile. Alteori am visat ceva si poate in vis am facut ce nu se cuvenea... In acest caz se cuvine citit "Canon-ul de pocainta catre Mantuitorul Hristos" care sterge orice pacat savarsit in somn... Iar alteori, nici nu stim cum, ne pomenim brusc ca parca am cadea la rugaciune, fara un motiv anume, ci doar simtim nevoia catorva psalmi care ne sunt noua cei mai dragi... Si desi ne propunem vreo doi-trei, parca, nu ne induram sa nu-l citim si pe celalalt la fel de frumos, sau pe celalalt care aminteste de niste ganduri demult apuse... Si tot asa, si tot asa!
Intre necesitate si dorinta e diferenta mare... Ferice de calugari si pustnici, care au uitat demult ce inseamna necesitatea rugaciunii, facand totul din dragoste pentru Dumnezeu si pentru mantuirea lumii!...

tot in aia: „Ne vorbeste parintele Porfirie”

Am parcurs topicul in Z, dar imi aduc aminte de ce am citit la par. Paraian, ca intai e datoria si apoi bucuria.
Ne putem ruga si din datorie, care e altceva decat obligatie sau constrangere, si suntem datori sa ne rugam unii pentru altii si pentru dusmani. E o bucurie care vine si din implinirea poruncilor lui Dumnezeu, chiar daca nu esti o persoana prea ravnitoare.
Sa nu cadem in ispita de a nu ne ruga deloc. Sa ne straduim sa ne rugam cum putem, pentru ca sa ne ajute Dumnezeu sa ajungem sa ne rugam candva cum trebuie!

Dezvoltati putin aceasta distinctie. In ce fel socotiti ca datoria este altceva decat obligatia ?

:) Cred ca datoria e glasul constiintei unui om responsabil..obligatia e ceva ce ne constrange, care nu ne lasa optiuni.

Rugaciunea corespunde unei necesitati ontologice a persoanei, in calitate de fiinta creata chemata la indumnezeire. Ea este, mai presus de orice, adevarata vocatie a omului si totodata conditia oricarui dialog liber si constient al acestuia cu Creatorul sau.

Exista insa si o dimensiune esentiala a dorintei in rugaciune. Spre exemplu, diavolii nu doresc sa mai aduca preamarire Ziditorului a toate. Ei cred, dar nu se roaga niciodata.

Aici avem fiecare dintre noi "de lucrat". Sa ne dorim cu adevarat sa comunicam cu Dumnezeu. Daca dorim sa comunicam cu un francez, vom dori - si vom face tot posibilul - sa invatam limba franceza. Daca dorim sa comunicam cu Dumnezeu, trebuie sa invatam de la El, "limba Sa", rugaciunea.

Inteleg datoria ca tinand mai degraba de sfera libertatii si a moralitatii si neconditionata de mecanismul rasplata - pedeapsa.

Obligatia e un element din afara, te constrange, te inrobeste, iar incalcarea ei aduce pedeapsa.


De exemplu: datoria copiilor, dar nu si obligatia lor, este sa aiba grija de parintii lor. Daca un om isi abandoneaza parintii bolnavi, nu ii mai viziteaza, nu va pati nimic, nu va intra la puscarie. E alegerea lui daca sa isi indeplineasca sau nu datoria.
Programul unei instituii publice e de la 8 la 16. Cei mai multi angajati incep lucrul insa de la 9 sau de la 10, stiind ca venitul de la 8 nu constituie o obligatie si ca intarzierea nu este penalizata deloc. Omul care vine de la 8, chiar daca stie ca nu ar pati nimic daca ar veni de la 10 se cheama ca isi face datoria, ceea ce se cuvine sa faca.

Daca pleci in America, esti obligat sa ai viza si pasaport. Daca nu ai, nu poti pleca. Nu stai la discutie. Daca totusi incerci sa pleci fraudulos, poti face si puscarie.

O lunga perioada de timp am avut aceeasi intrebarea ca tine, daca trebuie sa ma rog atunci cand nu am dorinta de a face acest lucru. Dupa mintea mea, am considerat ca mai bine sa nu ma rog, decat sa fac acest lucru cu mintea imprastiata si cu dorinta de a termina mai repede rugaciunea, dar am pierdut mult mergand pe o astfel de gandire.

Parintele duhovnic a facut lumina in aceste ganduri si mi-a spus ca rugaciunea este absolut necesara chiar si atunci cand nu vrei sa te rogi, este un fel de nevointa (ceva ce nu vrei) si in felul acesta, trupul care nu vrea sa se roage se supune prin nevointa. Mi-a mai spus Parintele ca toate in aceasta viata se invata prin exercitiu, si rugaciunea poate fi considerata un exercitiu, o nevointa, dar in cazul rugaciunii nu urmarim sa invatam ceve ci sa dobandim o stare, starea de rugaciune, starea de comuniune cu Dumnezeu prin rugaciune. Dupa nevointa vine si bucuria si dorinta fierbinte de a ne ruga.

Eu am inteles ca mai intai de toate, rugaciunea este necesitate iar apoi aceasta necesitate se transforma in timp, cu nevointa si rabdare, in dorinta.

Rugaciunea, macar o data pe zi, preferabil seara, este aproape o obligatie. Asa cum politetea este o obligatie. Sa gasim mereu timp si resurse ca sa fim politicosi, argumentul "nu am chef azi sa fiu policitos" nu tine. Trebuie sa spunem vecinului nostru "Bunaziua" cand il vedem si ne vede, chiar daca nu avem dorinta de a-l saluta si, in fond, nu-i datoram nimic.

Cu atat mai mult avem aceasta obligatie in raport cu Dumnezeu, care stim ca ne vede neincetat si caruia atatea ii datoram.

Prefer termenul de "necesitate" celui de "obligaţie" şi dacă tot s-a făcut distincţia între "obligaţie" şi "datorie" prefer "datoria" "obligaţiei".

Eu nu cred ne putem ruga din obligaţie. Nu ne poate constrânge nimeni cu ceva, nici nu suntem pedepsiţi dacă nu ne rugăm. Doar ne lipsim de o stare de bine, folositoare.

Nu ştiu nici dacă putem spune că ne rugăm din datorie. Ar fi trist să fie aşa. Am fi nişte cititori ai literii, şi nu ai duhului legii.

Eu am o problemă cu oboseala. Uneori din cauza ei aleg să nici nu mai mănânc, ci să mă culc. Aşa că mi se întâmplă la mă rog mai "pe scurt". Îmi amintesc că a fost postată pe forum o povestioară cu trei copii care s-au rugat să viseze raiul: unii se rugau cu scrupulozitate, iar cel mic, mai obosit, mai pe scurt dar cu sinceritate. În istorioară, rugăciunea celui mic a fost mai bine primită.
E adevărat că eu nu mai sunt mică şi mă apasă gândul ăsta al indisciplinei în rugăciune... sper să vorbesc cât mai curând cu părintele duhovnic, să văd ce am de făcut...

Eu, unul, ma rog din obligatie. Sau din datorie, daca preferati. E adevarat, daca nu ma rog nu sunt pedepsit cu iadul, asa cum s-ar intampla daca nu as tine postul sau nu as merge Duminica la Liturghie. Totusi, daca nu m-as ruga, cred ca Dumnezeu ar fi mai putin prietenos fata de mine. Sa ai un asemenea prieten, de care sa te distantezi fiindca nu respecti obligatia de a-I spune "Bunaziua", mi se pare o mare pedeapsa.

Daca nu ne este lene si nu ne simtim obositi cind mancam eu zic sa nu fim lenesi nici la rugaciune. Eu cred ca rugaciunea este o necesitate pentru suflet asa cum si mancarea este o necesitate pt trup.

Păi da, este un fel de pedeapsă să nu comunici cu un prieten, dacă vreţi să luăm acest exemplu, sau cu Persoana iubită. De aceea avem posibilitatea să I ne adresăm prin rugăciune. Dar este o alegere liberă, nu o obligaţie.

În fine, poate folosesc termenii greşit. Să nu despicăm firul în patru. Mai bine să ne rugăm :-)

Si eu gandesc ca tine, nu ma pot ruga din obligatie, dar o simt ca pe o necesitate a sufletului.
O solutie ar fi rugaciunea cu cateva ore inainte de culcare (pe la orele 5-6-7) astfel incat timpul pe care i-L acordam lui Dumnezeu sa fie de calitate.
Dar daca ajungi tarziu acasa de la servici, e complicat totusi..

Cred ca o solutie pentru cei care nu se pot ruga seara din prea multa oboseala ar putea fi rugaciunea de dimineata.

:-) O idee foarte bună!

Intotdeauna va exista un "ceva", care sa determine macar amanarea daca nu renuntarea sau chiar aversiunea pentru ceea ce altii considera de departe o "salvare" a sufletului nostru.
Parerea mea este ca nu exista oboseala atat de mare astfel incat sa nu oferim rugaciunii macar 5 minute, pentru cazurile de oboseala mare. Ce inseamna 5 minute de fapt? Mai mult dureaza pauza publicitara, pe care o toleram cu stoicism, pentru a vedea cum se termina filmul, desi... abia mai reusim sa stam treji? "Nu pot sa ma rog!... Sunt prea obosit!! Eventual ma rog... dimineata"... "Nu pot sa ma las de fumat! Cel putin nu acum! Macar atata placere sa mai am si eu!! Dar o sa reununt de... luna viitoare!"... "Nu pot sa tin post astazi, ca n-am nimic in frigider, iar mie mi-e o foame de lup! Data viitoare ma voi ingriji de asta!..." Si tot asa, si tot asa!... De fapt nu facem decat sa ne amagim pe noi insine, fiindca Dumnezeu nu are nevoie nici de rugaciunea noastra, nici de renuntarea la fumat sau alte vicii, nici de postul nostru, ci noi. Murim sufleteste, putin cate putin, pana ne este din ce in ce mai greu sa ne mai apropiem de har. Da, teoretic, toti suntem detinatori de har, doar ca la unii, trairea are alta valoare. Daca omul ar sti ce potential are si ce pierde prin lipsa ostenelilor si "taierea voii"... cred ca ar schimba total modul de a vietui in lume. Dar nu are cum sa inteleaga. Ii mai ajunge la ureche cate un "zvon" pe care nici nu stie daca sa-l creada sau nu, dar oricum nu-l poate "reprezenta mental", fiindca nu-l poate asocia cu nimic din intreaga lui experienta de viata...
Rugaciunea este hrana curata care ne vine direct de la Dumnezeu... E combustibilul "fara poluanti", care ne da energie in tot ceea ce facem si chiar "nu ne lasa" sa nu facem NIMIC!!! Fiindca ne da si harnicie si bun-simt si bucurie de a fi de ajutor...
Toate rugaciunile sunt bune si-si au rostul lor. Totusi, pentru cea de noapte, sfintii parinti spun ca "se deschid cerurile". Oricum, cerurile se deschid si fara rugaciunile noastre, dar noi, daca nu ne ingrijim sa trimitem "bucatica" noastra de rugaciune, cand trece "mesagerul" s-o "ridice", o sa ramanem tare dezamagiti cand vom descoperi la un moment dat ca multe dintre atitudinile noastre, au fost surori cu lenea si delasarea si ca nu prea avem motive sa ne "bucuram" pentru tot ce-am acumulat in vederea vesniciei...

Şi dvs aveţi un punct de vedere de luat în seamă. Să nu ne amăgim cu amânarea. Eu mă gândeam că dacă nu am reuşit să mă rog seara, tot e bine să o fac dimineaţa. Din acest punct de vedere sfatul era bun.
5 min este intr-adevăr puţin, prea puţin pentru a intra în "starea de rugăciune", dar fac şi eu ce pot... de-asta ziceam că uneori mă rog "pe scurt", dar tot mă simt oarecum vinovată.
Mi se întâmplă să mă trezesc noaptea, fără ceas, şi să fiu capabilă să mă rog atunci. Nu am însă un program disciplinat.
Iar observaţia cu televizorul nu mi-o însuşesc :-)

Iarta-ma, te rog! Am luat mesajul ca punct de plecare, nu ca un repros la adresa autorului. Eu m-am adresat tuturor, la modul general, nu cuiva anume in particular. Cine ce face fiecare in culcusul lui, nu e treaba mea. Spuneam doar ca suntem slabi, toti cei care ne pierdem veacul pe acest forum, iar cine crede ca face exceptie, se inseala.
E adevarat ca ne mai straduim sa indreptam lucrurile... macar in viata altora, daca intr-a noastra nu suntem in stare!... Iar asta tot din sentimentul ca... "sa fim utili" celorlalti... ca sa ne invatam noi insine minte!!! Nimeni nu e total lipsit de har; unul se roaga mai mult, altul e mai milostiv, altul sta mai bine cu rabdarea, altul se osteneste pentru semenii lui mai mult decat ii cere societatea... Doar noi facem mereu clasamente, ca si cum am sti ce plan are Dumnezeu cu fiecare. Doar noi avem tendinta sa privim peste umar ca si cum am fi cu ceva mai presus... Nu suntem! Si-apoi... pana in clipa de pe urma, multe se pot schimba!!! Mila tot la Dumnezeu este, ca daca ne asteptam la mila oamenilor, destinatia finala o stim fiecare dintre noi!!!

Mosh-Neagu, nu m-am supărat, am început doar să mă "îndreptăţesc"...

Oare forumul acesta să fie chiar nociv? Nu ar merge şi aici chestia cu măsura şi discernământul? Putem totuşi să vorbim aici şi lucruri cu folos; în viaţa de zi cu zi nu întâlneşti chiar atât de multe oportunităţi şi interlocutori pentru a vorbi despre Dumnezeu, rugăciune, păcat, pocăinţă etc.

Nu trebuie sa vedem in Dumnezeu un "manager" care a trecut rugaciunea in "fisa postului" fiecaruia dintre noi. Prin urmare rugaciunea nu trebuie sa izvorasca dintr-un sentiment de obligatie, de datorie "contractual-morala".

Atunci cand rugaciunea este obligatie, inceteaza a mai fi (sau nu poate deveni) adoratie. Ceva mai mult despre necesitatea rugaciunii ni se descopera prin realitati precum "hrana", "impartasire de Viata".

,,Un pustnic numeste rugaciunea: "Plugaria sufletului". Potrivita este asemanarea aceasta, de vreme ce numai prin rugaciune indurarea lui Dumnezeu desteleneste sufletele noastre si numai printr-insa milostivirea lui cerescului Parinte roureaza uscaciunea inimilor omenesti si odrasleste, din pamantul lor, lanuri cu bune roade. Despre negraita ei putere si nespusul ei folos, un alt pustnic zice: "Precum vederea este mai mare decat toate simturile, asa si rugaciunea este mai mare decat toate faptele bune", vrand sa spuna prin aceste graiuri ca numai cel ce se roaga poate sa aiba si fapte bune.



Dar, pentru ca rugaciunea ta sa fie rug de foc, ce urca de la pamant la cer, si ca sa auda Domnul Dumnezeu glasul rugaciunii tale in zi si in noapte, la vreme de primejdie si de boala, la lucrul si la neputinta ta, precum si la orice trebuinta, se cuvine sa faci rugaciunea intru acest chip:
Cu lacrimi de pocainta si cu zdrobire de cuget, dupa cuvantul care zice: "Da-mi lacrimi sa ma pocaiesc"";



Cu duhul umilit, cu inima infranta si smerita, asa cum se ruga proorocul David, cantand: "...duhul umilit, inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi";
Cu nebiruita si neobosita nadejde, caci asa spune Mantuitorul: "Toate cate cereti, rugandu-va, sa credeti ca le-ati si primit, si le veti avea" (Mc. 11, 24);



Cu nespurcate buze, adica sa nu ceri lui Dumnezeu cele ce sunt spre raul tau si al aproapelui, fiindca atunci rugaciunea ta se preface intru pacat;
Cu neincetare, dupa porunca Mantuitorului care ne indeamna: "Neincetat va rugati".



Si astfel rugandu-va, se vor da voua toate si se vor umple inimile si casele voastre de untudelemn al bucuriei, de duhovniceasca alifie a vindecarilor, de roua mantuirii vesnice, de grau, de vin si de toate bunatatile cele de pe pamant si cele din ceruri.



Ci sa mai stii si acestea frate: Pentru marile si grelele trebuinte, mergi la biserica si la preotii ei, ca sa se roage pentru tine, caci aceia au plinirea tuturor bucuriilor.''



Sursa:

http://www.credo.ro/rugaciuni.php

Credinta se ridica ca un zid al nadejdii si dragostei,impotriva valurilor raului,cand esti in genunchi, pentru ca impreunarea mainilor in rugaciune il strapunge pe necuratul cu puterea piroanelor Mantuitorului.In tintuiesc in propria lui razvratire fara de pocainta in veci,iar urletul lui de leu turbat in fata pierzaniei fara de scapare ne reaminteste ca respiratia si tanjirea duhului nostru dupa Dumnezeu,adica rugaciunea, ne va elibera prin puterea Lui de Tata iubitor de lanturile singuratatii cu care cel intunecat incearca sa ne smulga din drumul nostru de pelerini prin lume,spre patria cereasca.Luati rugaciunea staruitoare,jertfitoare,smerita si plina de nadejde din viata unui crestin si veti vedea sange de oaie ratacita in coltii lupilor cu ranjetul instrainarii de Dumnezeu pe chip.

Am observat ca acei oamenii care au fost oameni ai rugaciunii au fost si oameni adevarati ai Scripturii pentru ca intre cel ce se roaga cu toata puterea fiintei lui,luptand in fiecare clipa pentru a mai creste in cunoasterea,intelegerea si trairea voii lui Dumnezeu si Cuvantul lui Dumnezeu este stransa legatura dintre litera neimpietrira si trairea ei in Duh.Am convingerea ca o viata de rugaciune pipernicita si care balteste-n formalism si indiferenta nu va trece vreodata nici de primu verset(si cata profunzime dumnezeiasca este-n el)cu intelegerea duhovniceasca cat timp trairea omului nu da vreun semn ca si-ar dori ca Duhul sa castige lupta cu carnea neputincioasa.O concluzie amara,cel putin pentru mine,privind in oglinda persistentei fugi de realitate.

Desi poate suna dureros in constiinta multora dintre noi,un credincios care este un om al rugaciunii este diferit fata de restul pentru ca roadele Duhului Sfant nu apar din pustiu,pamantul din care am plecat si in care ne intoarcemt trebuie udat cu lacrimile pocaintei si luptei pe genunchi pentru ca mica samanta sa rodeasca din neputrezirea lipsei de dragoste in rodirea inaltarii spre voia lui Dumnezeu.Dumnezeu sa dea tuturor copiilor Sai dorinta si putiinta ca fiecare sa strige ,,Tata!"in rugaciune la fel cum copii dvs va strang in brate cand va revad,cu bucuria si inocenta celor imbratisati de Imparatia Cerurilor.