Despre libertate
 

Putine cuvinte au devenit nu numai concepte, ci au ajuns obiecte ale emotiei, precum cuvantul "libertate". Auzim acest cuvant in fiecare zi. Dar, ce inseamna el, de fapt ? Sa fie el un lucru bun sau un lucru rau ? Termenul acesta de "libertate" are doua intelesuri, care nu sunt deloc unul si acelasi lucru.

Mai intai, libertatea poate fi inteleasa ca "a fi liber de". A fi slobod fata de o anumita constrangere. Casa mea, nefiind ipotecata, pot spune ca este "libera de sarcini". Inainte de a ma casatori, pot spune ca eram un barbat liber. Adica, puteam fie sa ma casatoresc, fie sa nu ma casatoresc. Cu cat cineva sau ceva are mai mult spatiu de miscare in potentialitatea lui, cu atat acela va fi mai liber.

Dar, libertatea mai poate fi inteleasa si ca "a fi liber sa". Aici este cauza pentru care liberalismul, invatatura care ajunge la adoratia libertatii, o da in bara. Fara sa bage de seama ca a trecut de la un sens al cuvantului la celalalt, orice liberalism, desi se pretinde neutru religios, sfarseste prin a-L dusmani pe Dumnezeu. Si ajunge aici fiindca pune libertatea omului de a alege fata in fata cu libertatea lui Dumnezeu de a porunci. Aceasta este cauza pentru care liberalismul si conservatorismul sunt invataturi ireductibile: fiindca una pune accentul pe libertatea omului de a alege, cealalta pe libertatea lui Dumnezeu de a porunci.

Am un cutit. Daca am un cutit, sunt mai liber decat cineva neinarmat, fiindca eu pot sa fac tot ce face acela si inca anumite lucruri pe care acela nu le poate face. Daca eu am sa folosesc cutitul spre a taia cu mai mult spor mancarea decat as putea-o face cu o sarma bunaoara, atunci libertatea de a avea un cutit este un lucru bun. Daca eu, insa, am sa folosesc cutitul spre a taia beregata vecinului care imi baga manele de vineri seara pana luni dimineata, atunci libertatea de a avea un cutit este un lucru foarte rau. Prin urmare, libertatea nu este intrinsec buna sau rea, ci eu, prin alegerile mele, dau un sens bun ori un sens rau libertatii.

Dar poate fi omul pe deplin liber ? Nu, nu poate, chiar si ateii vor sesiza imediat ca nu poate, referindu-se insa numai la constrangerile naturale ale omului. Adica, la acelea care tin de marginirea lui biologica, psihologica ori sociala. De exemplu, deindata ce s-a dat o lege de reglementare a traversarilor, eu trebuie sa stau la rosu si pot traversa numai la verde: ceva din libertatea mea s-a dus.

In plus, crestinii stiu si ca omul nu poate fi pe deplin liber (in sens liberal), fiindca el este prins la mijloc intre puteri mult mai mari decat el: o clipa numai daca inceteaza omul de a fi servul lui Dumnezeu, ca si devine servul Adversarului lui Dumnezeu. Marea deosebire este ca Dumnezeu imi este nu doar creator, ci si cu adevarat prieten, dorind din toata inima Lui sa imi dea "libertatea de" timp de o eternitate intreaga. In schimbul acestui lucru cerandu-mi doar sa respect libertatea Lui de a porunci, ca sa-mi fie mie bine, asadar limitandu-mi "libertatea sa" timp de cateva decenii. Dimpotriva, Adversarul procedeaza invers: el ma incurajeaza spre "libertatea sa" timp de cateva decenii, pentru ca sa ma tina o eternitate complet legat in "libertatea de". Acum intelegem de ce nu exista adevarata libertate decat in Domnul: El este singura existenta pe deplin si absolut libera, pe cand omul este relativ liber. Spunem ca omul este "relativ liber" fiindca toata libertatea lui este, de fapt, liber arbitrul, care e una dintre cele patru insusiri ce il deosebesc de animale si care i-au fost daruite de Cel Liber. Iar liber arbitrul asta inseamna: ca omul poate fie sa aleaga sa fie liber, legandu-se de Cel Liber, fie sa aleaga sa fie rob, legandu-se de maimuta lui Dumnezeu.

Asta este unul dintre paradoxurile mirobolante ale crestinismului: a fi liber inseamna a fi servul lui Dumnezeu. Abia cand nu mai esti servul lui Dumnezeu ti-ai pierdut libertatea pentru veci de veci, ajungand rob Adversarului, trufiei lui, intregii lucrari a lui. Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

Invata, omule, sa deosebesti adevarata libertate de iluzia ei, ca sa iti fie bine in viata aceasta si in viata de veci!

Într-adevăr, mai presus de „libertatea de” și de „libertatea să” este această libertate în Domnul, Singurul care este liber cu adevărat de orice determinare. Noi, creați fiind, suntem cu totul ne-liberi prin noi înșine, căci despărțiți de Dumnezeu ne aneantizăm în scurt timp. De altfel, atâta vreme cât suntem în viața asta, chiar dacă noi Îl refuzăm, continuăm să existăm nu prin noi înșine, ci tot prin voia Sa.

Iar singura posibilitate de a deveni liberi este de a primi darul Său, al împărtășirii din Viața Sa, a accepta să trăim în casa Sa, pe care ne-o oferă cu toată iubirea. Și este paradoxal, într-adevăr, căci pentru a intra pe ușa ei trebuie să acceptăm niște limitări ale unei libertăți, a aceleia care ne duce spre moarte.
De fapt, tocmai pentru că ne-a dăruit dintru început libertatea suntem în această situație, de a alege ce să facem cu ea. Să o folosim spre moarte, în despărțire de El, sau să I-o oferim, ca s-o primim din nou, înmulțită, infinită.

Foarte interesant si profund subiect.
Problema libertatii este una dintre cele mai adanci si merita discutata.
Pentru mine, libertatea, ca notiune filozofica, este un concept de neinteles.
Fiindca daca incercam sa o patrundem cu mintea ne lovim de contradictii si paradoxuri de nedepasit.
Si cu toate astea, libertatea ramane o realitate pe care o simtim, o traim, fara a o putea explica. Libertatea, ca toate realitatile fundamentale, e o taina.
Si eu cred ca ea este un dar al lui Dumnezeu. Spunea parintele Galeriu : Dumnezeu da girul libertatii fiindca El e liber. Iar Petre Tutea : A fi liber inseamna a te misca in voia lui Dumnezeu.

Prietenii dumitale, franțujii, ce părere au despre libertate?

Nu condamna liberalismul. Acesta presupune libertatea de a face ce vrei atât timp cât nu aduci atingere în mod negativ proprietății aproapelui (inclusiv resursele corporale). Liberalismul este perfect compatibil cu doctrina creștin ortodoxă. De fapt, creștinismul ar evolua cel mai bine într-o societate cu adevărat liberală (țin să subliniez că ceea ce avem acum în țară și în Europa nu este un regim liberal, ci mai degrabă unul socialist).

Vlad, asta era si parerea lui Petre Tutea.
Personal sunt de acord cu ea.

Adica ma refer la faptul ca si Tutea credea ca cea mai compatibila cu crestinismul ar fi o societate cu adevarat liberala.

Numai naşterea din nou, de sus, din Dumnezeu legitimează purtarea numelui de creştin. Numai credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu poate legitima purtarea numelui de creştin. În afara acestor premise purtarea numelui de creştin este ilegitimă.

Este vorba deci despre credinţa adevărată, iar aceasta nu doar în conţinutul ei doctrinar ci mult mai mult în conţinutul ei de experienţă şi de raportare prin ea a omului la Dumnezeu şi la Hristos. Credinţa de fast-food nu mântuieşte. Sfinţii Părinţi şi teologii autentici ai Bisericii întotdeaua au vorbit despre credinţă referindu-se la fenomenul autentic al credinţei. Şi numai printr-o credinţă autentică, serioasă şi tratată cu toată seriozitatea putem vorbi despre mântuire şi mai ales despre naşterea din Dumnezeu. La Sfântul Chiril lucrul acesta se vede şi în citatele acestea şi în toată opera lui, şi este în mod evident că aceasta era învăţătura lui, că naşterea din Dumnezeu nu are loc fără credinţă, fără credinţa adevărată şi autentică în Dumnezeu, în Hristos, etc, şi nu are loc fără credinţa personală, adică a fiecăruia dintre noi, spre deosebire de ceea ce cred unii sau alţii aşa zişi ortodocşi cum că naşterea din Dumnezeu ar avea loc printr-o mărturisire formală şi formalistă, şi mai mult făcută de alţii, în numele celui botezat când nici nu ştie pe ce lume trăieşte.

Adevărata viaţă în Hristos, nu una trucată, trebuie să treacă deci printr-o adevărată naştere din Dumnezeu. Însă lucrurile nu se opresc la credinţă. Pentru ca Hristos să ia cu adevărat chip într-un om şi ca astfel acel om să poată fi cu adevărat numit un creştin, nu doar un simplu botezat oarecând, pentru ca să devină cu adevărat o persoană creştină, iar nu un individ "creştin" al societăţii fast-food, procesul de naştere, de înrădăcinare autentică în Hristos şi în Duhul Sfânt trebuie să meargă dincolo de credinţă, dincolo de harul premergător şi chiar dincolo de harul Botezului: trebuie să se treacă prin calea poruncilor lui Hristos, trebuie să se treacă prin calea răstignirii, a morţii şi a învierii în asemănarea mistică cu calea pe care Hristos Însuşi a parcurs-o. După cum foarte clar spune Hristos în Evanghelia după Ioan rămânerea în cuvântul lui Hristos ne garantează cunoaşterea adevărului şi primirea libertăţii, şi numai în astfel de context putem discuta despre o viaţă cu adevărat liberată spre Dumnezeu şi în Dumnezeu, în adevăr. De aceea şi spuneam că pentru o autentică naştere din Dumnezeu rămânerea în cuvântul lui Hristos este obligatorie, altfel este o naştere de faţadă, una exterioară, una care nu atinge fibrele cele mai profunde ale spiritului. Rămân şi răstignirea, moartea şi învierea mistică cu Hristos.

Cam aşa au fost şi sunt tratate lucrurile prin prisma Sfintei Tradiţii a Bisericii lui Hristos. Şi cum Hristos vorbea despre două căi, una strâmtă pe care merg puţini la viaţă şi una largă, şi aici se poate vorbi despre două căi care ni se deschid înainte: calea regală a Sfintei Tradiţii a Bisericii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte calea tradiţiilor strămoşeşti şi a creştinismului fie de fast-food, fie de peticeală. Toată problema este ca aceia care au ales calea mai largă, tradiţiile strămoşeşti şi creştinismul de peticeală să nu pretindă că ei sunt calea regală a Tradiţei Sfinte, să se ţină băieţaşii în limitele lor, acolo cuminţi în banca lor, în spoiala lor de creştinism.

"Prin acest fapt (al împroprierii firii umane, individuale şi generale, de către Domnul) fiecare dintre noi avem putinţa de a ajunge <<personalităţi>> creştine, în măsura în care acceptăm ca unic subiect al firii noastre pe însuşi Logosul dumnezeiesc, şi în care <<persoana>> noastră este chiar aceea a Lui - în care <<nu mai sunt eu cel care trăieşte, ci Hristos trăieşte în mine!>> Din punct de vedere religios, cel care nu acceptă această înlocuire a propriului <<eu>>, cu acela al lui Iisus Hristos, nu a murit, ca să vieze în El - acel în Hristos al Sfântului Apostol Pavel -, şi nu a primit o reală personalitate creştină şi o adevărată viaţă, nu poate forma un <<alter Christus>>, cu propria fire omenească" (Nicolae Chiţescu, teolog dogmatist ortodox)

„Oricine este născut din Dumnezeu nu comite păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate să păcătuiască pentru că este născut din Dumnezeu. În aceasta se recunosc fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului: oricine nu săvârşeşte dreptatea şi nu-l iubeşte pe fratele său nu este din Dumnezeu.” (1 Ioan 3, 9-10)

Sfântul Chiril al Alexandriei

voia Tatălui este ca omul să se facă părtaş al Sfântului Duh, născându-se din nou la o viaţă neobişnuită şi nouă şi să fie încă de pe pământ cetăţean al cerului.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit naştere de sus naşterea din nou din Duhul, înfăţişând pe Duhul ca fiind fiinţa cea mai presus de toate şi prin El făcându-ne părtaşi de firea dumnezeiască, făcând să rodească în noi pe Cel ce provine fiinţial din ea şi, prin El şi în El, reîntipărind în noi chipul frumuseţii arhetipice şi refăcându-ne spre înfierea dumnezeiască. Astfel, am fost născuţi din nou spre înnoirea vieţii şi recreaţi spre înfierea dumnezeiască.

Căci deoarece omul e compus, fiind combinat din două componente, adică din trupul sensibil şi din sufletul înţelegător, are nevoie pentru naşterea din nou de o tămăduire îndoită, după componentele arătate. Prin Duhul se sfinţeşte duhul omului, iar prin apă, sfinţită şi ea, trupul.

Dar e de ştiut că ceea ce se naşte din Duh numim duhul omului, nu pentru că se naşte din Duh după fire (aceasta e cu neputinţă), ci în înţelesul prim şi cel mai vechi, pentru că prin El a fost chemat la existenţă ceea ce nu era, iar în înţelesul al doilea şi în mod iconomic, pentru că prin El ne refacem după chipul lui Dumnezeu, întipărindu-ne trăsăturile Sale şi dând înţelegerii noastre, ca să zic aşa, calitatea Lui.

Cei ce prin credinţă au fost chemaţi la starea de fii ai lui Dumnezeu în Hristos sau dezbrăcat de umilinţa propriei lor firi şi, fiind împodobiţi ca într-un veşmânt strălucitor de harul Celui ce-i cinsteşte, urcă la demnitatea mai presus de fire. Căci nu mai sunt fii ai trupului, ci mai degrabă, născuţi ai lui Dumnezeu prin har.

Dar cei ce au urcat prin credinţa în Hristos la adopţiunea filială de către Dumnezeu nu se botează în ceva din cele create, ci în însăşi Sfânta Treime, prin mijlocirea Cuvântului, Care a unit Sieşi cele omeneşti prin trupul asumat, fiind El însuşi unit prin fire cu Cel ce L-a născut, întrucât prin fire e Dumnezeu. Aşa se înalţă robul la starea de fiu, prin participare la Fiul adevărat, fiind chemat şi înălţat la demnitatea proprie Aceluia prin fire. Pentru aceea ni se spune şi suntem născuţi ai lui Dumnezeu, noi, cei ce am primit prin Duhul naşterea din nou prin credinţă.

Şi aşa ni se spune că ne-am născut din Dumnezeu şi suntem pentru aceasta dumnezei, fiind înălţaţi nu numai prin har la slava cea mai presus de noi, ci şi ca cei ce avem pe Dumnezeu locuind şi lucrând în noi, după spusa: „Voi locui şi voi umbla în ei” (Lev. 26, 12).

Dumitru Stăniloae

Duhul, venind în om, îl renaşte în primul rând pentru că îl pune în legătură cu un Dumnezeu mai presus de legile repetate şi închise ale lumii. Însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt îl ridică pe om din monotonia vieţii în lume.

A fi părtaş de firea dumnezeiască nu înseamnă a avea firea dumnezeiască. Căci a avea firea dumnezeiască înseamnă a o avea prin sine, prin naştere sau purcedere din Tatăl. A se împărtăşi de ea înseamnă a avea numai puteri din ea. În acest sens „rodeşte” în Duhul, adică înseamnă că Duhul produce roadele Lui în om, sau puterile Duhului, unindu-se cu puterile omului, le fac pe acestea să rodească nu roade pur create, ci roade care au în ele şi calităţi dumnezeieşti. Prin aceasta omul se aseamănă în mod real cu Dumnezeu, aşa cum a fost la început, arătând frumuseţea dumnezeiască în sine, sau calitatea de fiu prin har al lui Dumnezeu. El a fost făcut astfel într-o asemănare cu Fiul lui Dumnezeu, printr-o unire cu El. Această calitate i-a readus-o Fiul, întrupându-Se, prin aceea că a întipărit în primul rând în Sine ca om calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, ca s-o transmită şi celor ce se unesc prin credinţă cu El.

Sfântul Duh produce înălţarea omului, refăcând în el chipul tot mai deplin al lui Hristos. Părinţii deduc din hristologie înduhovnicirea omului. Nu ne naştem din Duhul Sfânt, în sensul că ne-am însuşi fiinţa Lui dumnezeiască, cum Se naşte Fiul din Tatăl, ci în înţelesul că, după ce-am fost creaţi prin El, cu Duhul Fiului, după întruparea Fiului primim din nou Duhul Acestuia, ceea ce ne întipăreşte iarăşi chipul Acestuia de fii ai Tatălui prin har. Câştigăm prin aceasta calitatea de fii iubitori ai Tatălui, simţind totodată cu bucurie iubirea Tatălui, şi iubirea lui Hristos de Frate al nostru, şi voinţa de a trăi o viaţă dedicată Lor, o viaţă curăţită de egoism, de porniri inferioare, de tot ce e lipsit de delicateţe, asemenea lui Hristos.

Dar prin credinţă se nasc din Dumnezeu, dar nu din fiinţa Lui, ca Fiul Cel Unul-Născut, ci din harul Lui. Căci harul îi ridică la o stare unită cu a Fiului născut din fiinţa Tatălui, bucurându-se de bunătăţile Lui.

Nu direct din Tatăl vine naşterea din Dumnezeu a oamenilor, ci prin Fiul, prin iubirea fierbinte a lor faţă de El, deci prin alipirea la El. Se accentuează rolul mijlocitor al Fiului în această naştere a oamenilor din Dumnezeu, ca să se arate că ei nu sunt în aceeaşi treaptă cu El, deşi se nasc din Tatăl. Numai pentru că se alipesc de Fiul, sunt puşi şi ei în relaţia de fii ai Tatălui, împărtăşindu-se de ceea ce are din Tatăl Fiul Unul-Născut, în această calitate.

Dar numai după ce El a luat firea omenească şi i-a transmis şi acesteia calitatea filială prin Duhul de Fiu ce Se odihnea în El ca Dumnezeu, a putut da o naştere nouă, de fii ai Tatălui, şi celor ce s-au unit cu El prin credinţă. Nu poate deveni cineva fiu al cuiva fără să se nască din el. Cei ce s-au unit cu Hristos prin credinţă se nasc şi ei din nou ca fii ai Tatălui, asemenea Fiului, dar nu venind din nou la existenţă, ci modificând-o pe cea pe care o au, şi deci nu născându-se din fiinţa Tatălui, ci primind pe Duhul Lui, Care le înnoieşte firea, le-o umple de puterile firii dumnezeieşti, prin participare.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 168 – 169

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 169 – 170

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 170 – 171

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, 2000, pag. 171 – 172

Nu întâmplător am ales să reiau anumite postări vechi, nu de alta dar unii nu învaţă decât prin a li se repeta mereu anumnite lucruri. Însă ceea ce prezintă Mihnea Dragomir nu reprezintă o poziţie a Sfintei Tradiţii a Bisericii, ci una care falsiifcă, poate fără să îşi dea seama, Sfânta Tradiţie. Libertatea creştină este o libertate care vine prin harul lui Dumnezeu, este o libertate şi o eliberare în Hristos, adică prin har. Iar după mărturia Sfintei Tradiţii este vorba despre o lucrare conştientă, adică la nivel conştient, de eliberare pe care Hristos o operează asupra celui pe care îl alege sau îl cheamă în împărăţia Duhului sau a libertăţii. Şi bineînţeles este vorba despre o lucrare care are loc în Biserică, nu în afara ei. În condiţii normale, sper să fac efortul să aduc mai multe mărturii ale Tradiţiei care să arate în modul cel mai evident că poziţia lui Mihnea Dragomir este pe lângă Sfânta Tradiţie a Bisericii, şi că în esenţă este o formă de erezie (chiar şi numai practică dacă ar fi) de tip neo-iudaizant, în care problema harului şi a libertăţii este rezolvată greşit, ducând prin urmare la prescripţiile unor tratamente greşite şi în esenţă la falsificarea Tradiţiei Creştine, chiar fără voie şi fără conştiinţă. Încrâncenarea cu care unii pun accentul pe Legea lui Dumnezeu, în special în anumite condiţii ale unor realităţi şi a unui anumit tip de discurs, este în fapt exact o mărturie, pe care ei o fac fără voia lor, a propriei lor lipse de eliberare şi de libertate autentică în Hristos, asemănându-se cu ereticii iudaizanţi despre care ne vorbesc Epistola către Galateni şi Faptele Apostolilor în încrâncenarea pentru Lege şi eroarea în tratarea problemei harului, libertăţii şi mântuirii. Sub masca bunelor intenţii a obedienţei şi robirii faţă de Legea lui Dumnezeu se ascunde eroarea sau erezia de tip neo-iudaizant, fiind puşi în faţa unui iudaism de facto care vrea să îşi ia chipul de creştinism şi să ne înşele cu scopul cu adevărat ne a duce într-o reală robie faţă de Lege şi falsificare a adevăratei lucrări a Harului lui Dumnezeu. Mai mult poziţia, lui Mihnea Dragomir este pe lângă, este deraiată atât faţă de teologia apuseană cât şi faţă de teologia răsăriteană cu privire la problema libertăţii, a Legii şi a Harului. Nu întâmplător nu există nici o referinţă la Sfintele Scripturi şi nici o referinţă la Sfinţii Părinţi, adică în esenţă sunt nişte specualţii personale fără baze în Sfânta Tradiţie a Bisericii şi trebuie luate ca atare, chiar dacă domnul Mihnea are şi anumite intenţii bune; doar că intenţiile bune nu sunt în mod necesar un garant al adevărului, după cum se şi vede de altfel şi după cum se şi ştie.

Libertatea
 

Problema ca la noi dupa 1990, libertatea a fost inteleasa intr-un mod gresit- nu trebuie confundata libertatea cu libertinajul!

Aici este vorba despre o discuţie teoretică teologică, nu de una practică, a modului în care interpretează unii sau alţii libertatea după evenimentele din '89. De aceea zic că este bine să nu încercăm să deturnăm discuţia spre alte teme, ci să rămânem în cadrul rezonabil.

Şi, după acest criteriu, dumneata crezi că porţi în mod legitim numele de creştin ? Dacă da, când şi cum te-ai născut din nou, de sus ? Dacă nu, şi deci eşti un creştin ilegitim, ce-ţi conferă autoritate să dai lecţii altora despre creştinism ?

Ce frumos ai spus și ai argumentat!

Totuși eu eram de părere că numele de creștin ”se scrie”(se obține) cu sânge și astfel se înscrie în versetele apostolului Ioan postate de tine, la care eu adaug:
29. Caci de dragul lui Hristos vi s'a dat voua nu numai sa credeti in El, dar si sa patimiti pentru El,(Fil1,29)

Dacă mă feresc de botezul cu sânge(să pătimesc pentru El conf Fil1,29) înseamnă că ”mă laud” cu numele de creștin; până atunci nu-s cucernic, ci părelnic.
12. Prigoniti vor fi si toti cei ce voiesc sa traiasca cucernic in Hristos Iisus. (2Tim3,12)

Ca să vedem mai mult care este poziţia Tradiţiei Sfinte a Bisericii lui Hristos în problema libertăţii, spre deosebire de poziţia celor lipsiţi de libertate creştină şi închişi în tot felul de iudaisme care pretind că ar fi creştinism, fac apel din nou la Chiril al Alexandriei, mai precis la anumite comentarii ale sale la Ioan 8, 30-36, şi la notele lui Dumitru Stăniloae pe marginea textului sfântului părinte. Libertatea mai poate fi identificată şi prin înfierea „dumnezeiască”, prin naşterea din Dumnezeu la o nouă viaţă în Hristos, ca fii ai lui Dumnezeu, dar şi prin îndreptarea prin credinţă (prin credinţa în Iisus Hristos şi în opera Sa mântuitoare) despre care ne vorbeşte atât de insistent apostolul Pavel. Nu există libertate autentică decât prin relaţia în Duhul cu Iisus Hristos, Acesta fiind Cel Care are puterea să dea eliberarea şi Care eliberează şi înfiază la propriu prin Duhul Său cel Sfânt. Prin urmare, pentru a ajunge la eliberare şi la libertate, care sunt produse ale harului lui Dumnezeu, ceea ce trebuie cultivată este relaţia de credinţă cu Iisus Hristos, Mântuitorul, relaţia conştientă ca urmare a chemării harului lui Dumnezeu. Libertatea este starea în care Hristos prin harul Duhului ne pune, şi este vorba despre libertatea faţă de păcat, însă din punctul meu de vedere nu este doar o libertate faţă de păcat, ci şi faţă de lumesc, faţă de orice este în cele din urmă neduhovnicesc, pentru că trupul luptă împotriva Duhului, chiar dacă nu orice este lumesc poate fi catalogat în mod necesar ca fiind ceva păcătos. Dar Hristos a venit să rupă lanţurile robiei, şi „în Hristos” este libertatea creştină, în relaţia autentică de credinţă, iubire şi ascultare faţă de Hristos în Biserica Sa, relaţie în care creştinul primeşte îndreptarea iniţială dar şi puterea unei tot mai profunde îndreptări ontologice, primind puterea de la Hristos prin Duhul de a rezista păcatului, de a nu mai păcătui treptat, treptat. Libertatea de rău şi libertatea spre dreptate, adevăr şi iubire, aceasta este libertatea pe care Hristos o dă creştinilor în Biserică.

Este de observat din nou accentul pe care Chiril al Alexandriei îl pune pe îndreptare prin credinţă, iar nu pe vreo „iniţiere mistică” a bebeluşilor sau chiar a altora care nu au prea multe în capul lor mai mult decât nişte bebeluşi, atunci când vine vorba despre viaţa spirituală. Şi acest accent este pus şi de Stăniloae, care aduce nişte nuanţări, nişte aspecte noi, specifice teologiei sale, în notele sale comentariu.

De aceea calea spre libertatea este în Harul lui Dumnezeu, în Sfintele Taine, în credinţa în Hristos, în relaţia duhovnicească directă cu Iisus Hristos, relaţie în care sufletul capătă efectiv la modul conştient Viaţa cea nouă, care eliberează de moartea păcatului şi a ignoranţei. De aici trebuie pornit, cu harul lui Dumnezeu, de la cultivarea relaţiei vii, autentice cu Hristos Iisus Mântuitorul, iar nu de la o obedienţă oarbă, sclavagistă faţă de nişte porunci ale unei Legi a lui Dumnezeu nedefinite. Cum spune apostolul Pavel, noi, creştinii (în măsura în care chiar suntem creştini, iar nu „de paie”) suntem sub Har, nu sub Lege, şi prin urmare orice întoarcere de la Har la Lege este o cădere din Har şi o întoarcere la o stare de robie şi de robi. Dar Hristos a spus clar: „de azi nu mai sunteţi robi, ci Îmi sunteţi prieteni”. Iar prietenii, fiii au moştenire veşnică în Casa lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă vreo sfidare a Legii, sau a poruncilor dumnezeieşti, ci dimpotrivă, Harul nu doar că nu sfidează legea, ci o întăreşte, pentru că numai prin Harul eliberator, transformator al lui Hristos căpătăm puterea de a înfăptui faptele Legii, de a nu păcătui, de a ne construi cumva chiar prin noi înşine, sub inspiraţia Duhului, propria noastră libertate în conştiinţa adevărului.

Viziunea iudaizantă propusă mai sus este una în fapt eretică şi de inspiraţie eretică. Este aplicarea în practică a unei forme de erezie iudaizantă, în care libertatea este primită printr-un botez care nu presupune nici un angajament al credinciosului, după care acestuia i se cere în mod imperativ să împlinească nişte porunci fără a parcurge calea normală a credinţei, a trăirii conştiente a harului şi iubirii Domnului Iisus Hristos, a unei căi de răstingire faţă de lume; pentru că libertatea nu poate fi obţinută în afara Crucii lui Hristos, dar nici în afara crucii personale, pentru că foarte clar a spus Hristos că dacă cineva vrea să Îl urmeze, atunci să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să Îl urmeze pe Hristos. Calea este deci prin urmarea sau imitarea lui Hristos, pentru că „cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El” (I Ioan 2, 6). Calea crucii, calea „răstignirii” faţă de păcat, calea răstignirii faţă de lumesc, faţă de mundan, faţă de derizoriu, faţă de lipsa de seriozitate, aceasta este calea spre libertate, iar nu o obedienţă oarbă, de tip sclavagist faţă de un Dumnezeu care în realitate se simte că nu este Dumnezeul-Cel-Viu al Scripturii, al Tradiţiei, al Bisericii, după o eliberare, mai mult sau mai puţin, însă eliberare care nu este simţită ci doar trebuie acceptată pentru că alţii, „binevoitori”, vor să convingă că lanţurile şi chingile lipsei lor de libertate este de fapt adevărata libertate, iar nu alta.

„Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.” (Galateni 2, 19-21)

„Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire.” (Galateni 5, 6)

„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.” (Galateni 6, 14-15)

LIBERTATE

In crestinism, miezul profund al acestei valori este exprimat prin "saracia duhului".

Duhul care nu este incarcat de obstructii in natura conceptiilor si perceptiilor este LIBER (USOR IN DUH).

Cel plin de Duhul nu-l vede decat pe Dumnezeu in Toate, si ca sursa a Toate.

Este LIBER de orice constrangere care vine prin "contact", "constientizare", "simtire - negativa/neutra/pozitiva", "reactivitate"--- in interactiune cu orice aspect al realitatii.

Este ca un abis, ca un cer fara nori, clar si limpede, ca o intindere nesfarsita fara margini si fara timp.

Nicio manifestare a realitatii nu obstructioneaza "duhul usor".

Pe toate le patrunde, ca si cand nu ar exista defel / ca si cand ar fi miezul oricarui fenomen.

Duhul este nascut "din nou" in Vesnicie, fara sa simta exercitarea asupra lui a niciunui fel de restrictie - spre deosebire de duhul impatimit.

Duhul LIBER nu experimenteaza "Contactul" sub nicio forma, senzoriala/emotionala sau mentala.

De aceea se spune ca este "pur" /"curat"/"virgin".

Nu este 'atins' de nimic.

Se misca/este pretutindeni desi se odihneste intr-o pace adanca, covarsitoare.

Câteodată aşa mă apucă o durere că nu avem o Sfântă Inchiziţie să ne mai scutească de Păgânii ăştia care se bagă în seamă fără nici o chemare. Aş ruga administratorul acestui forum, şi chiar şi pe alţi forumişti ortodocşi, să se facă ceva împotriva valului de Păgânism promovat de tot felul de nechemaţi.

Pur si simplu ignora aceste mesaje,
Daca te vatama.

Pentru tot felul de rele pe care le auzi
Daca invoci Inchizitia sau Mania Lui Dumnezeu
Vei ramane in cele din urma singur.

Fii rabdator cu cei rataciti,
Roaga-te si pentru mine.

Ca să vedem mai mult care este poziţia Tradiţiei Sfinte a Bisericii lui Hristos în problema libertăţii, spre deosebire de poziţia celor lipsiţi de libertate creştină şi închişi în tot felul de iudaisme care pretind că ar fi creştinism, fac apel din nou la Chiril al Alexandriei, mai precis la anumite comentarii ale sale la Ioan 8, 30-36, şi la notele lui Dumitru Stăniloae pe marginea textului sfântului părinte. Libertatea mai poate fi identificată şi prin înfierea „dumnezeiască”, prin naşterea din Dumnezeu la o nouă viaţă în Hristos, ca fii ai lui Dumnezeu, dar şi prin îndreptarea prin credinţă (prin credinţa în Iisus Hristos şi în opera Sa mântuitoare) despre care ne vorbeşte atât de insistent apostolul Pavel. Nu există libertate autentică decât prin relaţia în Duhul cu Iisus Hristos, Acesta fiind Cel Care are puterea să dea eliberarea şi Care eliberează şi înfiază la propriu prin Duhul Său cel Sfânt. Prin urmare, pentru a ajunge la eliberare şi la libertate, care sunt produse ale harului lui Dumnezeu, ceea ce trebuie cultivată este relaţia de credinţă cu Iisus Hristos, Mântuitorul, relaţia conştientă ca urmare a chemării harului lui Dumnezeu. Libertatea este starea în care Hristos prin harul Duhului ne pune, şi este vorba despre libertatea faţă de păcat, însă din punctul meu de vedere nu este doar o libertate faţă de păcat, ci şi faţă de lumesc, faţă de orice este în cele din urmă neduhovnicesc, pentru că trupul luptă împotriva Duhului, chiar dacă nu orice este lumesc poate fi catalogat în mod necesar ca fiind ceva păcătos. Dar Hristos a venit să rupă lanţurile robiei, şi „în Hristos” este libertatea creştină, în relaţia autentică de credinţă, iubire şi ascultare faţă de Hristos în Biserica Sa, relaţie în care creştinul primeşte îndreptarea iniţială dar şi puterea unei tot mai profunde îndreptări ontologice, primind puterea de la Hristos prin Duhul de a rezista păcatului, de a nu mai păcătui treptat, treptat. Libertatea de rău şi libertatea spre dreptate, adevăr şi iubire, aceasta este libertatea pe care Hristos o dă creştinilor în Biserică.

Este de observat din nou accentul pe care Chiril al Alexandriei îl pune pe îndreptare prin credinţă, iar nu pe vreo „iniţiere mistică” a bebeluşilor sau chiar a altora care nu au prea multe în capul lor mai mult decât nişte bebeluşi, atunci când vine vorba despre viaţa spirituală. Şi acest accent este pus şi de Stăniloae, care aduce nişte nuanţări, nişte aspecte noi, specifice teologiei sale, în notele sale comentariu.

De aceea calea spre libertatea este în Harul lui Dumnezeu, în Sfintele Taine, în credinţa în Hristos, în relaţia duhovnicească directă cu Iisus Hristos, relaţie în care sufletul capătă efectiv la modul conştient Viaţa cea nouă, care eliberează de moartea păcatului şi a ignoranţei. De aici trebuie pornit, cu harul lui Dumnezeu, de la cultivarea relaţiei vii, autentice cu Hristos Iisus Mântuitorul, iar nu de la o obedienţă oarbă, sclavagistă faţă de nişte porunci ale unei Legi a lui Dumnezeu nedefinite. Cum spune apostolul Pavel, noi, creştinii (în măsura în care chiar suntem creştini, iar nu „de paie”) suntem sub Har, nu sub Lege, şi prin urmare orice întoarcere de la Har la Lege este o cădere din Har şi o întoarcere la o stare de robie şi de robi. Dar Hristos a spus clar: „de azi nu mai sunteţi robi, ci Îmi sunteţi prieteni”. Iar prietenii, fiii au moştenire veşnică în Casa lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă vreo sfidare a Legii, sau a poruncilor dumnezeieşti, ci dimpotrivă, Harul nu doar că nu sfidează legea, ci o întăreşte, pentru că numai prin Harul eliberator, transformator al lui Hristos căpătăm puterea de a înfăptui faptele Legii, de a nu păcătui, de a ne construi cumva chiar prin noi înşine, sub inspiraţia Duhului, propria noastră libertate în conştiinţa adevărului.

Viziunea iudaizantă propusă mai sus este una în fapt eretică şi de inspiraţie eretică. Este aplicarea în practică a unei forme de erezie iudaizantă, în care libertatea este primită printr-un botez care nu presupune nici un angajament al credinciosului, după care acestuia i se cere în mod imperativ să împlinească nişte porunci fără a parcurge calea normală a credinţei, a trăirii conştiente a harului şi iubirii Domnului Iisus Hristos, a unei căi de răstingire faţă de lume; pentru că libertatea nu poate fi obţinută în afara Crucii lui Hristos, dar nici în afara crucii personale, pentru că foarte clar a spus Hristos că dacă cineva vrea să Îl urmeze, atunci să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să Îl urmeze pe Hristos. Calea este deci prin urmarea sau imitarea lui Hristos, pentru că „cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El” (I Ioan 2, 6). Calea crucii, calea „răstignirii” faţă de păcat, calea răstignirii faţă de lumesc, faţă de mundan, faţă de derizoriu, faţă de lipsa de seriozitate, aceasta este calea spre libertate, iar nu o obedienţă oarbă, de tip sclavagist faţă de un Dumnezeu care în realitate se simte că nu este Dumnezeul-Cel-Viu al Scripturii, al Tradiţiei, al Bisericii, după o eliberare, mai mult sau mai puţin, însă eliberare care nu este simţită ci doar trebuie acceptată pentru că alţii, „binevoitori”, vor să convingă că lanţurile şi chingile lipsei lor de libertate este de fapt adevărata libertate, iar nu alta.

„Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.” (Galateni 2, 19-21)

„Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire.” (Galateni 5, 6)

„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.” (Galateni 6, 14-15)

ce ne-am face?
 

ce ne-am face fara drac? adica fara cei care ne ispitesc,nu ca ei ar fi draci dar primesc indrumarea lor?Asa zicea parintele Arsenie Papacioc ,Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii,sa luam aminte la aceste ispite venite de la sectanti(in cazul nostru).Eu zic ca mai bine sa nu le raspundeti pentru ca nu suntem noi in stare sa le deschidem mintea.Lasati in seama Lui Dumnezeu.Doamne ajuta!

Inteligent raspunsul tau! Mi-a placut!

Atitudinea lui Decebal este justificata.
Il inteleg, si intr-un fel sunt de partea lui, impotriva mea.

In unele cazuri, exceptionale (pentru ca trebuie sa fie inspirate de Har, nu de instinctele noastre reactive), putem apela la forme violente pentru a apara ceea ce este valoros, delicat, sfant.

Rapunsul meu poate sa fie inselator. Depinde din ce unghi este privit.

Insa, in general, Dumnezeu trebuie aparat cu blandete, toleranta si rugaciune pentru aproapele.

Nu de sabie, nu de manie, nici de foc in priviri si in vorbe.

Aceasta insa este dificil atunci cand intelesurile delicate ale inimii noastre par sa fie rasucite, terfelite, masluite, falsificate.

Alte "cuvinte"/"intelesuri" sunt percepute de minte ca inamici invizibili, perfizi.

Insa, cel ce are cunostinta Duhului nu se aprinde de manie, pentru ca vede ca toate sunt fum, fara nicio putere asupra sufletului.

Aceasta realitate este in natura ei mincinoasa, pentru ca se infatiseaza ochilor ca fiind fara de Dumnezeu.

Aceasta nu inseamna ca trebuie anihilata prin forte inchizitorii si anatemizare.

Nu exista niciun om care sa nu fie ipocrit/viclean/'ratacit' (pentru ca nu suntem pe deplin stapani pe mintea noastra - prin Duhul).

Numai Dumnezeu este integru.

Lucrurile nu stau aşa, şi am mai spus Tradiţia învaţă că omul a fost creat spre libertate, dar nu avea libertatea încă dintru început, ci doar liberul arbitru. Am văzut că mai sunt şi alţii care fac această confuzie, care este greşită din punct de vedere dogmatic, sau al Tradiţiei, anume între liber arbitru şi libertate. Cel care a accentuat această problemă a fost Augustin, dar nu singurul evident, pe urma apostolului Pavel şi a celorlalţi apostoli. A avea liber arbitru nu înseamnă în mod necesar şi a fi liber, după cum bine se cunoaşte dealtfel. Liberul arbitru ca să zic aşa este doar premisa şi unealta libertăţii, dar nu este însăşi libertatea. Sunt mulţi care au liber arbitru dar nu sunt cu adevărat liberi. Chiar şi Adam şi Eva aveau liber arbitru dar uşor le-a fost să îşi piardă posibilitatea libertăţii autentice, şi asta tocmai pentru că nu erau liberi cu adevărat, tocmai pentru că erau departe foarte de statura bărbatului desăvârşit care nu se mai lasă clătinat într-o parte sau alta de ispitele falsei libertăţi sau ale libertinajului. Libertatea deplină nu se capătă în fapt decât prin zdrobirea morţii şi prin învierea în Hristos şi în Duhul Sfânt, dar şi până atunci pentru un creştin poate exista eliberare şi libertate autentică.

După cum spune Pavel, Legea a fost o călăuză spre Hristos, dar legea nu avea putere să dea libertatea, nu avea puterea să distrugă trupul de moarte care ne apasă; numai în Hristos şi în Duhul Sfânt, numai prin Hristos, prin Jertfa Lui şi prin Înviere ne este cu adevărat deschisă poarta libertăţii în speranţa căreia am fost făcuţi, dar pe care nu o aveam; în sfârşit, nu mă apuc să repet tot ce am scris mai sus. Creştinul nu denigrează şi nu anulează legea, chiar dacă este sub har iar nu sub lege, ci doar o pune la locul care i se cuvine, pentru că legea nu are aceeaşi importanţă în religie pentru un talmudist ori pentru un creştin.

Harul poate să inspire violenţă?
şi cum îţi dai seama că este inspiraţie divină?

Cred că aici are dreptate florin oltean. E vorba de ceea ce numim „sfânta mânie”, pe care am cunoscut-o și la blândul Iisus, care este însăși sursa harului.
Îmi mai vine în minte și moartea năprasnică a lui Anania și a Safirei, care mințiseră Duhului Sfânt. Sau alte pedepse categorice ale păcatului, din Sfânta Scriptură sau din viețile sfinților.

Însă pentru a face diferența în noi înșine între o mânie sfântă și una împătimită cred că ar trebui întâi să ne despătimim. Sau cel care dă curs acestei mânii să fie în har măcar atunci. Cred că un criteriu pentru a face diferența este că ea e nedespărțită de dragostea și de mila față de cel vinovat, lovindu-l nu spre vătămare, ci spre îndreptare.

Omul este liber: în ce sens?
 

Predania învaţă, după cunoştinţele mele limitate, că omul creştin este liber, liber să aleagă, în virtutea liberului arbitru cu care este înzestrat de Dumnezeu,
cărui stăpân slujeşte: lui Dumnezeu sau lui Mamona.
Acesta este miezul alegerilor omeneşti, dincolo de diverse văluri ale aparenţelor formale
şi, pe temeiul acestei alegeri, ale cărei sensuri şi implicaţii au fost nuanţate de Hristos prin toată Lucrarea Lui pe pământ,
proces care se continuă permanent în Biserică de la începuturi până azi,
se petrece şi Judecata.
"Facă-se voia ta" este, pe scurt, răspunsul Domnului la Judecată. Care voie? Aceea, pe care ai ales-o şi ai cultivat-o în decursul întregii tale vieţi, la răscrucea faptelor văzute şi nevăzute - Dumnezeu sau Mamona, asta-i tot, iar Biserica este mediul în care învăţăm şi reuşim să alegem bineplăcut Domnului, spre mântuirea noastră.

Aşa înţeleg şi cred că stau lucrurile.

Nu reuşesc să înţeleg cum vine asta... Îmi pare contradictoriu, ultima propoziţie neagă pe precedenta...
Sau poate vezi o diferenţă între "libertatea deplină" şi "libertatea autentică"...?
Apoi cum vine zdrobirea morţii ŞI învierea în Hristos şi în Duhul? Sunt lucruri diferite, cu puteri şi mijloace diferite?

Poţi să reformulezi spre mai bună înţelegere, te rog? Ceva mai simplu, ca pentru omul din popor (cazul meu), dacă se poate...

Dumnezeu trebuie apărat?
În ce sens putem spune aşa?

Cred că problema apare de la felul în care e scrisă fraza, dar zic că am citit şi interpretat corect, şi anume că faptul că omul are liber arbitru ca să aleagă nu înseamnă în mod necesar şi că are libertate (adică e liber), sau libertate autentică. Libertatea autentică înseamnă acea libertate care alege numai binele, care nu mai alege răul, fiind deci asemenea cu libertatea desăvârşită a lui Dumnezeu, care este Iubire, Lumină şi întru care nu este întuneric şi nici posibilitatea întunericului şi a răului.