Deosebirile fundamentale intre Ortodoxie si Papism de Mitropolitul Ieroteos Vlahos
 

"Mulţi creştini ortodocşi evlavioşi, mai ales dintre tineri, cer să fie informaţi despre diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Papism. Urmăresc cu mult interes ştirile, aprecierile, analizele şi, în general, articolele din „Orthódoxos Týpos” care se referă la desconsiderarea Sfintelor Canoane de către arhiereii şi teologii ortodocşi, dar şi de către însăşi Patriarhia Ecumenică, aceştia urmărind ca astfel să faciliteze demersul pseudo-unirii ortodocşilor cu papistaşii. Poporul ortodox urmăreşte însă cu nedumerire şi nepăsarea clerului şi a multora dintre mitropoliţi faţă de aceste chestiuni. „Orthódoxos Týpos”, răspunzând cererii creştinilor ortodocşi evlavioşi înfăţişează diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi, aşa cum sunt acestea consemnate în cartea „Vechea şi Noua Romă – Tradiţie ortodoxă şi apuseană” a Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, kir Ierótheos.

Iată ce scrie Înaltpreasfinţitul Mitropolit despre aceste lucruri:

În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din Trupul Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri."

"1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque

La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe."

"Marea deosebire

Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc."

Toate deosebirile

Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

– Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

– folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

– sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luaşi mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

– concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea Învierea,

– concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

– separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

– învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

– inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

– neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

– primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

– inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

– infailibilatea Papei,

– dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

– teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

– învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

– învăţătura despre vocaţia absolută,

– concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință."

" În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire."

"Abatere de la ecleziologia ortodoxă

Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice.

Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”.

"De asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” .

Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice."

"Vaticanul este stat

Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul."

"Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”.

Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului."

"Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri."

Orthódoxos Týpos, 9 noiembrie 2012, nr. 1949, pp. 1, 6.

Multumim! Sunt binevenite aceste clarificari. Apreciez si faptul ca le-ati postat "pe bucati ", sunt mai usor de citit! Dumnezeu sa va aiba in paza.

Sa luam aminte fratilor.

Sfantul Siluan Atonitul:
Unui pustnic care i-a spus odată: ,,Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul veşnic“, Siluan i-a replicat: ,,bine dar spune-mi dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” - “Ce să-i faci? E păcatul lor“, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: “Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii“.

Doamne ajuta.

Iarta-ma, dar nu cred ca era vorba despre pedepse si focul iadului aici.

“Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discuţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.

Mulţi au studiat toate credinţele [religiile], dar adevărata credinţă nu au cunoscut-o astfel, aşa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-l lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubeşte El pe om." (Sfantul Siluan Atonitul)

Doamne ajuta.

Nu prea imi place stilul acesta, de a veni cu citate, scoase dintr-un context, pentru ca ma fac sa cred ca orice as raspunde, imi vei spune ca am indraznit sa contrazic un sfant. As putea sa interpretez citatul tau astfel: nu mai am nevoie de apartenenta la nici o biserica, este suficient sa ma rog si atat. Iti place?

Si tu Brutus? Si tu umblii cu idei "moderniste"?

In "ortodoxia clasica" noi ne vom mantui in ciuda celorlalti care sunt niste rai. Viziunea pe care cauti tu sa o exprimi prin citatul din sf. Siluan Atonitul este o viziune moderna, cu influiente ecumeniste care se trag din protestanti, adica sunt si mai rai decat catolicii. Daca in Iad, catolicii care au refuzat ortodoxia, vor sta in smoala pana la brau, atunci protestantii vor sta in cazan pana la gat, iar daca mai au si pacate, se vor ineca cu totul. Despre asiatici nici nu mai vorbim. Nu degeaba au ei mari zacamintele de zmoala. Cand se vor varsa cele 7 cupe ale maniei, zacamintele de zmoala vor lua foc si toti budistii si yoghinii si musulmanii vor fi aruncati de vii acolo. Asa le trebuie daca slujesc diavolului!

Numai Sfantul Sinod poate sa decida daca se va renunta la "ortodoxia clasica" pentru viziunea asta modernista. Iar ceea ce Sfantul Sinod dezleaga pe pamant, va fi dezlegat si in ceruri. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este obligat sa se conformeze, iar noi va trebui sa facem ascultare de biserica, cu orice pret. Dar pana cand Sfantul Sinod nu va da dezlegare la mila si la iubire pentru cei ce nu s-au nascut ortodocsi, toti vor merge in IAD. Numai noi ne vom mantui, daca ne spovedim si primim dezlegarea de pacate.

p.s. "Nu sunt asa pacatosii, nu sunt asa. Ci ca praful ce-l spulbera vantul de pe fata pamantului."

Nu inteleg de ce interpretati voi cunoasterea diferentelor dogmelor, ca pe un fel de judecare- acuzare, osandire a celorlalti. Adica eu n-am voie sa stiu care sunt diferentele de dogme, ca cineva se va supara? Asadar sa-mi fie indiferent in care biserica merg, toate sunt la fel? Atunci azi merg intr-una , maine in alta si tot asa, indiferent de confesiune.
V-as mai intreba ceva domnule Leonte. Cine ma catehizeaza, sau iau de la fiecare cum ma taie capul?

In ce priveste judecarea celorlalti asta e treaba Lui Hristos Pantocrator.

Sfantul Sinod poate lega si dezlega pacatele cu de la Hristos putere.

Înţelegeţi vă rog, aşa cum am tot repetat pe forum, că dogma nu este un înveliş verbal sau semantic, nu este o formulă legalistă căreia noi ne conformăm, nu este o cămaşă de forţă în care este prins creştinul (sau, poate, un alt credincios).
Dogma nu e teorie, decât în forma ei cea mai trivială, căzută, deja moartă.
Înţelegeţi că dogma este vieţuire în Duhul, este act al Revelaţiei, este zvâcnet de viaţă şi Viaţă, este descoperire de nespus în cuvinte, pe care sufletul trăitorului creştin o experiază cuminte, cel mai adesea la rugăciune. În tot cazul, cu fiecare faptă bineplăcută Domnului. DOGMA, POFTIŢI, ESTE PRACTICA ASCETICĂ A SFINŢILOR, ESTE SÂNGELE MUCENICESC (care se scurge subţire, abia ghicit, în fiecare dintre noi, prin Botez...).

Până când nu părăsim acest mod de înţelegere MENTALISTĂ a dogmei ca înveliş lingvistic şi semantic mort, ca formulă, nu putem înainta nici un milimetru pe Cale, oricât ne canonim. Să ne rugăm aşadar pentru zămislirea, înmugurirea şi rodirea întregii dogmatici în noi înşine. Să fim împodobiţi, astfel, ca sfinţii noştri care străluceau de dogme (adică de Harul Duhului Sfânt şi de roadele Lui în ei). Acum, când sper că înţelegeţi că ei nu străluceau de formule verbale, ci de roade ale Duhului în ogorul sufletelor lor, acum poate întrezăriţi ce este de fapt dogma: zvâcul viu al Vieţii în viaţa noastră, plinirea Lui în noi.

Restul e carton şi tablărie de vorbe.

E decisiv să ne smulgem din plumbul cuvintelor, spre Cuvânt!

Dogmele sunt hotararile luate, la inceput, de soborul apostolilor (FA 16;4) "Si cand treceau ei prin cetati, le invatau sa pazeasca hotararile randuite de apostolii si preotii din Ierusalim" iar in continuare de sinoadele Bisericii , hotarari in ceea ce priveste invatatura Evangheliei.
Asadar dogmele sunt adevarurile revelate de Dumnezeu si lamurite de apostoli si urmasii lor in Sinoadele Ecumenice. Dogmele sunt crezul Bisericii.
Sfintii Parintii :Ioan Hrisostom, Vasile ce Mare, Ioan Damaschin, Maxim Marturisitorul si ceilalti nu au inventat ei dogme ci le-au lamurit pe cele primite de la Hristos, neschimbandu-le sau inlocuindu-le.
Dogmele sunt de la Insusi Cuvantul.

Era normal sa dati corect sursa citarii pe fiecare pagina in parte.

Acest subiect este tratat si in scrierile Sfintilor Parinti din Romania (Parintele Dumitru Staniloae, Parintele Ilie Cleopa, Parintele Arsenie Papacioc).

Stiti ca mai exista cel putin un topic care dezbate aceeasi tema? E de folos sa comentam acelasi subiect (chiar daca denumirea este diferita) in acelasi timp pe mai multe topicuri?

Numele Sfantului Siluan Athonitul nu este de ajuns?

Poate era bine sa rasfoiti putin cartile Sf. Siluan si cu siguranta, macar unele dintre vorbele Sfantului v-ar fi impresionat si nu le-ati fi uitat.

<<Imi amintesc de o conversatie avuta cu un pustnic. Acesta din urma i-a spus cu un aer de vadita satisfactie: - Dumnezeu ii va pedepsi pe toti ateii, care vor arde in focul cel vesnic. Vizibil chinuit, staretul Siluan i-a raspuns: - Ei bine! Spune-mi, rogu-te, daca ajungi in rai si de acolo poti vedea cum arde cineva in focul iadului, vei putea fi in pace? - Ce sa fac? E vina lor, a spus celalalt. Atunci cu fata indurerata staretul a raspuns: - Iubirea nu poate indura acest lucru.... Trebuie sa ne rugam pentru toti oamenii.>> (Viata si invataturile staretului Siluan Athonitul scrise de ucenicul sau, arhimandritul Sofronie, Editia a II-a, Traducerea de pr.prof.dr.Ioan Ica, Editura DEISIS, Sibiu, pag.49-50)

<<Staretul era mereu bland, ingaduitor si bun, dar in realitate nu s-a indepartat niciodata de ceea ce-l invatase Dumnezeu. Atitudinea sa era simpla si clara: „Domnul are mila de toti... Atat a iubit pe oameni incat a luat asupra Lui povara lumii intregi... Iar de la noi asteapta sa-i iubim pe fratii nostri.>> (Viata si invataturile staretului Siluan Athonitul scrise de ucenicul sau, arhimandritul Sofronie, Editia a II-a, Traducerea de pr.prof.dr.Ioan Ica, Editura DEISIS, Sibiu, pag.213).

<<In numele lui Hristos Care S-a predat mortii pentru vrajmasii Sai, oamenii sunt deseori gata sa verse sange, nu insa propriul lor sange, ci pe al „fratilor” lor „vrajmasi”. Asa a fost de cand lumea, dar viata staretului a coincis cu o perioada de istorie, in care aceasta deformare a sensului Evangheliei a atins o aploare exceptionala. „Oare aceasta e calea lui Hristos?”, spunea el cu tristete.>>(Viata si invataturile staretului Siluan Athonitul scrise de ucenicul sau, arhimandritul Sofronie, Editia a II-a, Traducerea de pr.prof.dr.Ioan Ica, Editura DEISIS, Sibiu, pag.214).

SF. Siluan Athonitul este numit deja Sfant Universal.
E posibil sa fiti deranjat si de un Sfant? Mai ales un om obisnuit, ca staretul Siluan, care a trait foarte aproape de timpul nostru, care a inteles sufletul omului si nevointele omului poate mai bine decat altii, care, fara studii teologice, doar prin lumina Duhului Sfant e pilda pentru cei mai destoinci teologi si care, prin binecuvantarea lui Dumnezeu este in Imparatia cerurilor. Si multi dintre noi se inchina Sfantului Siluan. Si Sfantul ii asculta.

Sa ne ajute Dumnezeu sa nu ne mai indoim macar de sfinti.

<<Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.

Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”
Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are grija de toţi.

Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dumnezeu. >>
(Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei, Editura DEISIS, Sibiu, Editia a IV-a revizuita, Studiu introductiv si traducere diac. Ioan I. Ica jr., pag. 59)

este aceeasi sursa, de fapt este textul mai lung postat de mine asa in mai multe postari doar ca sa fie mai usor de citit. Iar la ultima postare am pus sursa.

trebuia , daca erati manata de gandurile cele bune, ca asa ne invata Sfintii Parinti sa punem gandul bun inaintea celui rau, sa spuneti simplu : s-a mai discutat despre acest lucru si la acest link. Probabil ca multa lume ca si mine de altfel nu a vazut topicul la care faceti referire.

Dar ca sa nu va supar, ca vad ca deja v-am suparat cu acest thread, am sa primesc cearta si am sa va rog frumos sa postati aici si trimiterea la linkul amintit de dvs spre multumirea tuturor.

Eu zic sa nu va mai certati cu alti oameni pe forum, apeland culmea exact la iubirea de semeni pentru ca si cel care spune ca numai in ortodoxie exista mantuire au dreptate inclusiv sfintii si parintii nostrii indrumatori si si cei care spun ca nu stim noi cum e cu mantuirea au dreptate inclusiv sfintii si parintii indrumatori. Deci degeaba va contraziceti ca asa si o tabara si alta poate veni cu citate din sfinti sa isi sustina parerea si certurile nu se mai opresc niciodata.

cititi aici, am incercat o explicatie : http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=341

Aşa cum puneţi accentul, eu cred că vă îndreptaţi spre o viziune dogmatistă asupra dogmelor. Şi confundaţi dogma, pe alocuri, cu anumite măsuri şi îndreptări lumeşti, cu chestiuni care ţin mai degrabă de păzirea dogmei în viaţa creştinului, decât de dogma însăşi.
Nu mi se pare că afirmaţi vreun neadevăr, cel puţin nu în literă. Cu toate acestea, eu cred că vă opriţi la jumătatea drumului, mă iertaţi de opinie.
Ezit în a-mi lua libertatea de a vă da un îndemn, totuşi o fac în virtutea unei convingeri personale clare şi statornice: lucraţi mai mult pe drumul minţii către inimă şi, cu cât avansaţi în lucrare veţi sesiza cum apare un nou înţeles asupra dogmei. Mintea care se apropie de inimă, pe măsură ce şi inima se curăţeşte, începe să priceapă altfel lucrurile.
Vă rog să mă iertaţi că vă spun: văzînd dogmele doar în mod mentalist, dogmatist, legalist vă aflaţi în situaţia celui care moare de sete pe marginea fântânii.... Iar asta nu e deloc treabă cuminte, ortodoxă.
Pe de altă parte: chiar aţi citit tot ce am scris eu mai înainte? Sau mi-aţi răspuns aşa, aruncînd un ochi pe deasupra, la plesneală? Întrucât din ce aţi scris reiese că vorbim oarecum ca surzii... Făcusem apel la Tradiţia Bisericii, acolo. La experierea Duhului Sfânt în Biserică, de către credincioşi, martiri, mucenici, cuvioşi etc.
Îmi scrieţi ca şi când aş fi vorbit despre visul de fată mare al coanei Lenuţica într-una din piesele lui Caragiale. Şi îmi daţi exemple pe care eu însumi le sugerasem de fapt în text, însă exemplificaţi cu aerul că ma contraziceţi. Ca şi cum aş fi spus opusul sau cu totul altceva. Deci ne contrazicem de dragul contrazicerii, care va să zică.
Dacă nu voiţi să discutăm serios subiectul, vă rog să nu îmi mai scrieţi. Ne putem opri aici, fără vreo problemă. Iertaţi-mă!

Discutiile despre dogma INTOTDEAUNA au dus aici: la certuri si dezbinari. Toate au inceput ca simple opinii, apoi simple contraziceri, apoi simple dezbateri in contradicotriu pe un ton mai ridicat. S-a trecut apoi la niste stari conflictuale "nevinovate" si totul s-a incheiat cu blesteme si anateme.

ioan cezar am inteles ca este psiholog deci va putea confirma sau infirma ceea ce urmeaza sa spun.

Deprinderea omului depinde de tipul de activitate pe care o savarseste zilnic. Din asta se nasc proastele obiceiuri. Pe acest mecanism se bazeaza invatatura "cu cel ales ales vei fi,... iar langa cel indaratnic te vei indaratnici". Discutiile in contradictoriu pornite de la intentia de a demonstra ca ai dreptate, predispune subconstientul la asa-numitul duh de impotrivire. Odata ce s-a deprins aceasta atitudine, omul ajunge sa caute nod in papura si sa vada tragedii chiar si acolo unde nu e cazul.

Din astfel de practici se nasc habotnicia si indaratnicia, doua mari pacate nascute din mandrie, conform sfintilor parinti. Habotnicia este cel mai intens criticata de sfintii pustnici, atunci cand fac trimitere la asezarea cu dreapta socoteala. O mare tragedie in acest sens, s-a petrecut in jurul anului 1000 cand s-a pustiit Sinaiul si multi s-au refugiat in Athos. Odata ajunsi acolo, au cautat sa-si pastreze randuiala Sinaita, dar in prima iarna au murit mai mult de jumatate dintre acestia.

Din acest motiv, trebuiesc avute in vedere doi indicatori, asezamantul sfintilor parinti si duhul legii. Cand unul este schiop, tot ceea ce rezulta este sminteala si dezbinare, iar cei ce fac dezbinare nu se pot numi facatori de pace. Fericiti facatorii de pace ...!

Sfantul Grigorie Palama spunea ca mintea tarata de imaginarul sufletului si amestecata astfel cu senzatiile, naste cunoasterea confuza.
Inchipuirea duce la halucinatii, iluzii...

În concluzie?....

Ne mai rugăm frate, ne mai rugăm...

......:) Nu uita să alimentezi focul, punînd şi-un pic de post şi-o milostenie......:)

....si urmeaza "indicatoarele" ca sa nu o iei pe aratura....

altfel închipuirea duce la halucinaţii, la iluzii....
parcă aşa ne indicarăţi...

Apropos, dacă îmi permiteţi încă o precizare: când ceva nu vă merge la inimă, când pur şi simplu nu înţelegeţi ceva sau când de-a dreptul nu sunteţi de acord, mai cuminte e să întrebaţi sau să aşteptaţi până pricepeţi. Deloc cuminte e să vă etalaţi îngâmfarea ignorantă şi să luaţi peste picior pe omul care încerca să vă descrie o alternativă posibilă. Pe care, dealtfel, aţi fi putut să o descoperiţi pe cont propriu, dacă aveaţi timpul, dorinţa şi posibilitatea.
Oricum, e bine că v-aţi făcut cunoscut caracterul.

Pentru cine nu a inteles: "indicatoarele" sunt dogmele. Si ele nu sunt o alternativa. Pentru ca nu se poate cu ori dogme, ori rugaciune, ori traire. Ci si dogme si rugaciune si traire.

Se poate ca, din cauza unei neputinte omenesti, sa nu poti tine o parte din dogme. Pentru asta s-au lasat dezlegarile.
Despre dezlegare de la rugaciune si de la traire, eu inca nu am auzit. Iata inca un argument pentru care cred ca prea tinem cu dintii de dogma, pierzand trairea. Dogma o avem pururea la indemana, de indata ce nimic nu ne impiedica ne putem intoarce la ea. Dar trairea dobandita cu multa truda si lacrimi, parca e mai pretioasa. Numai omul care a dobandit-o si a pierdut-o si iar a dobandit-o... Numai un astfel de om poate spune daca este asa.
Va porpun sa intrebam un astfel de om:

http://www.youtube.com/watch?v=7AvbIjg1f-I

Inainte de a viziona ce mi-ati propus, vreau sa va spun ca eu consider ca fara Biserca, asta insemnand toate tainele si Sfanta Liturghie si duhovnic, eu nu cred ca pot reusi. Sa crezi ca poti singur, mie mi se pare mandrie. Iar daca nu accept dogmele sunt rupt de Biserica. Mie mi se pare ca dv, confundati dogmele cu canoanele.

Acum observ ca nu ai inteles exact ce sunt dogmele. Probabil te gandesti la canoane. Dogma principala este Iisus este Fiul lui Dumnezeu, sta la baza Bisericii (pe piatra aceasta a construit Iisus Biserica). Iar un scurt rezumat este Crezul, tot ortodoxul il marturiseste la Sfanta Liturghie si probabil in rugaciunea de acasa in fiecare zi. Dogma este credinta, ceea ce crezi, este revelata de Domnul, parintii spun ca dreapta credinta e conditie obligatorie penru mantuire. Trairea este contributia fiecaruia.

Domnule Ioan Cezar, se pare ca dv. nu ati inteles nefericita mea exprimare. Dragos a propus rugaciunea, dv ati completat cu milostenia si eu am completat cu "indicatoarele" care sunt dogmele si fara de care "o iei pe aratura" adica ereziile. Nu imi dau seama ce ati inteles dv. dar se pare ca mesajul meu v-a tulburat, la fel cum si pe mine al dv. Iertati-ma.

Just!
Asta încercam şi eu să sugerez. Făcînd apel la memoria Bisericii, ştiind noi că viaţa de credinţă s-a statornicit cumva, pentru posteritate, în cuvinte. Unele dintre acestea au alcătuit conştiinţa dogmatică a Bisericii.
Însă nu reducem dogma la învelişul ei (literal, intelectual, semantic, analitic, cumva filosofic), ci vedem mereu întreaga viaţă creştină "adunată" în cuvântul dogmatic, viaţă pe care au avut-o trăitorii şi pe care suntem chemaţi să o avem şi noi. Altminteri, pare o bazaconie stupidă să cântăm la vecernii cum că sfinţii "străluceau de dogme"...!
Asta încerc să spun... Poate acum ne aflăm totuşi mai aproape de un acord.

Aveţi dreptate, se pare că a fost un joc al neînţelegerilor, una din multele feste ale comunicării în scris pe internet...
Vă rog şi eu frumos să mă iertaţi.
Îmi pare foarte rău că v-am necăjit. Iertaţi-mă, vă rog. Am greşit.

:6: Ma bucur ca nu sunteti suparat. De la exprimarea mea a pornit neintelegerea.