Gandurile trudei si nadejdii
 

Deoarece în ultimul an m-am bucurat de postarea pe forum a unor fragmente din cărţile atribuite Sfântului Teofan Zăvorâtul (culegere de scrisori prin care sfântul se adresa credincioşilor), mă alătur lui Cristiboss şi lui Cătălin2 în culegerea de fragmente din opera acestui sfânt. Le consider cuvinte de mare folos pentru omul care se aventurează pe marea lucrării interioare. Voi transcrie cu bucurie, prin Mila Domnului, câteva rânduri zilnic. (Sper că mi se vor alătura şi alţi forumişti.) Domnul să ni le facă folositoare tuturor!


1. Când cel ce s-a întors pe calea pocăinţei începe să lucreze asupra sa,
atunci, vazînd cum totul parcă îi scapă din mâini din pricina
gravei slăbiri a puterilor
şi a împotrivirii vechilor năravuri,
acesta va rosti, fără voie:
"Doamne, Atotţiitorule, mântuieşte-mă!"

2. Există un gând al stăpânirii întregii lumi. Uitînd de sine,
sufletul începe să reconstruiască şi să schimbe (cu mintea) totul în lume,
după bunul său plac - lucruri, oameni, întâmplări.
Vrajmaşul îl aşază într-un fotoliu
şi face din el o maimuţă a cârmuirii mondiale.
Poate fi ceva mai caraghios decât această pocitanie?

3. Domnul este pe Cruce. Treci, cu mintea, alături de El
şi gândeşte-te cu ce fel de ochi te-ar privi El de pe Cruce.
Rămâi mai mult în această cugetare
şi conştiinţa îţi va lămuri totul.


Exemple de notare a gândurilor bune, fragment din lucrarea "Viaţa lăuntrică", autor Sfantul Teofan Zavorâtul.

4. ... de obicei, Duhul Sfânt nu-Şi arată prea repede lăstarii harului Său,
din grija ca nu cumva omul să nu mănânce din ochi această roadă.


5. Un om care activează în sfera sufletului
- un om de ştiinţă, practicant într-o disciplină oarecare, sau un pictor -
aduce tot ce este dumnezeiesc în jertfa activităţii sale,
amînînd mereu tocmai rugăciunea, cugetarea la Dumnezeu, faptele de evlavie
şi astfel îşi reazămă nădejdea pe faptele şi pe puterile sale.

Ma alatur cu invataturi pe aceeasi tema din Isaac Sirul, a carui invatatura s-a lipit de sufletul meu, cel mai mult.

Cuvânt al 22-lea
Pentru chipurile nădejdii celii spre Dumnezeu si cui i să cuvine a nădăjdui spre Dumnezeu şi cine iaste cela ce cu nebunie şi cu nepriceapere are nădeajdea.

I parte
Să face nădejdea spre Dumnezeu prin credinţa inimii, carea iaste bună şi cu socoteală şi cu cunoştinţă iaste.
Şi să face alta, schimbată, şi din fărădeleage fiind, carea iaste mincinoasă.
Omul carele nu face nicidecum purtare de grijă de lucrurile ceale stricăcioase, ci pre sineşi cu totul s-au afierosit Domnului noaptea şi ziua, de nimic lumesc grijindu-să pentru multă sărguinţa lui cea spre faptele bune şi toată îndeletnicirea lui întru ceale Dumnezeeşti avându-o şi pentru aceasta nu poartă grijă de a-şi găti luişi hrane şi îmbrăcăminte şi gătire de loc a sălăşluirii trupului şi toate cealelate, acesta bine şi cu cunoştinţă nădăjduiaşte spre Domnul. [...] Căci, când aşa ne aşezăm, lumea ca o roabă toate ni le va găti noao şi ca unor stăpâni să va supune [...] şi voii noastre nu să va împotrivi.
...

II parte
Iară omul cel ce cu totul îşi are inima îngropată întru ceale pământeşti şi de-a pururea împreună cu şarpele mănâncă pământ şi nicidecum nu să grijeaşte de ceale ce sunt bineplăcute lui Dumnezeu, ci întru toate ceale trupeşti chinuit iaste şi slăbănogit şi deşărt de toată fapta bună, [...] unul ca acesta, cu adevărat, pentru o trândăvie şi deşărtăciune ca aceasta căzut iaste din bunătate. Si uneori, când ar fi strâmtorat despre oarecarea lipsire sau moarte, sau necăjit ar fi despre rodirea neleagiuirilor lui şi va zice cumva aşa: "Că voiu nădăjdui spre Dumnezeu şi fără de grijă mă va face pre mine şi răsuflare îmi va da mie". Nebune! Până în ceasul de acum nu ţe-ai adus aminte de Dumnezeu, ci îl ocăriai pre El cu fărădeleagea faptelor tale şi numele Lui, pentru tine, să huliia precum este scris (Rom. 2:24), iar acum cutezi a zice prin toată gura: "spre dânsul voiu nădăjdui şi el îmi va ajuta mie şi purtare de grijă pentru mine va face"? Bine au zis Dumnezeu prin proorocul ... <<În fieştecarea zi Mă caută pre Mine şi voesc a afla căile Meale, ca unii ce fac dreptate>>

p.s. Diferenţa dintre mine şi c. Isaac Sirul este că eu mă socotesc potrivit pentru prima categorie, iar el se socotea pe sine în cea de-a doua.

Daca bunul nostru prieten si frate Leonte, a amintit de acest Sfant , trebuie aratat ca pentru Sfantul Isaac Sirul, omul este chipul vazut al lui Dumnezeu: "Tu esti cu adevarat dupa chipul si dupa asemanarea Lui", prin harul Tainelor si efortul ascetic "naste tainic in suflet un chip dumnezeiesc potrivit cu lumina veacului viitor". La asemanarea cu Dumnezeu omul ajunge prin implinirea si lucrarea virtutilor: "Urmareste milostenia, care atunci cand se va afla inlauntrul tau, ia in tine chipul acelei sfinte Frumuseti cu care te-ai facut asemenea".
Smerenia este "haina lui Dumnezeu", "caci Cuvantul intrupandu-Se, pe aceasta a imbracat-o si ne-a vorbit noua prin ea in trupul nostru. Si tot cel ce a imbracat-o pe ea, s-a facut cu adevarat asemenea Celui ce s-a pogorat de la inaltimea Lui si a ascuns puterea maririi Lui in smerita cugetare".
Prin contemplatia lui Dumnezeu in lumina, "sufletul se face asemenea dumnezeirii prin unire neinteleasa si se lumineaza de raza luminii celei inalte". Cel plin de iubire si smerenie "cand se ridica la rugaciune vede in sufletul lui lumina Sfantului Duh si salta de fulgerarile luminii si se bucura de vederea slavei ei si de schimbarea sufletului dupa asemanarea acelei lumini". Omul poate ajunge astfel sa fie inca de pe pamant "oglinda cereasca", asemenea ingerilor, in care se reflecta si transpare lumina divina necreata.
In antropologia Sfantului Isaac Sirul, omul trup si suflet, are un rol si un loc central in creatie si istorie. In om se uneste si "se impaca cerul si pamantul" pe altarul inimii. "Suntem biserica a lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16), zice Sfantul Isaac, sa curatim deci biserica Lui precum curat este si El, ca sa doreasca sa se salasluiasca in ea. Sa o sfintim, precum si El este sfant si sa o impodobim cu toate faptele bune si cinstite. Sa o tamaiem cu tamaia odihnirii voii lui prin rugaciune curata si din inima... si asa va umbri in suflet norul slavei Lui si va straluci lumina maririi Lui inlauntrul inimii".

Truda in rugaciune , dupa mine cea mai frumoasa truda !
 

Pentru Sfantul Isaac lacrimile sunt rodul si expresia rugaciunii, inceputul renasterii duhovnicesti si semnul cercetarii harului Duhului Sfant: "Cand incepe harul sa-ti deschida ochii pentru a simti cu adevarat vederea lucrurilor, indata incep ochii tai sa verse siroaie de lacrimi incat de multe ori iti spala si obrajii tai cu multimea lor". Exista un har sau un dar al lacrimilor, legat de fericirea a doua (Matei 5, 4) o faptuire sau lucrare ascunsa a monahului: "toti sfintii au plecat plangand din viata aceasta. Si daca sfintii plangeau si ochii lor erau plini pururea de lacrimi, pana ce plecau din viata aceasta, cine nu va plange? Mangaierea calugarului se naste din plans". Lacrimile scot inima din impietrire si patimi, deschizand-o harului milei lui Dumnezeu. Lacrimile sunt sudorile mintii si inimii sufletului-mireasa, in cautarea indurerata si chiar insangerata a Mirelui-Hristos. Sunt lacrimi de durere, care usuca trapul si ard, si lacrimi de bucurie si iubire, care infrumuseteaza fata trupului si curg nesilit de la sine, pana cand "Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii rugatorilor" (cf. Apoc. 21, 4). Scopul rugaciunii obisnuite, de cerere, multumire si lauda, este "rugaciunea curata" neincetata, ca stare sau atitudine rugatoare in care are loc contemplarea sau vederea, numindu-se rugaciune duhovniceasca, cand sufletul este coplesit de lucrarea Sfantului Duh. Dar "numai unul din zeci de mii de oameni se invredniceste de ea, caci este o taina a starii vietii viitoare", cand cuvintele si gandurile tac si mintea contempla in tacere; e ceasul vesnic al inchinarii in duh si adevar (Ioan 4, 23-24), care incepe fara sa se mai sfarseasca.
Legat de rugaciune, Sfantul Isaac ne prezinta tacerea si linistea ca sinonime, componente si nuante ale acesteia. Vietuirea in liniste si tacere pregateste si desavarseste rugaciunea. Sfantul Isaac exemplifica prin Ava Arsenie, a carui tacere a ajuns pilduitoare. "Linistea este o fapta ingereasca", e inceputul curatirii sufletului (dupa Sfantul Vasile cel Mare, citat de Sfantul Isaac), este potolirea furtunilor si valurilor potrivnice de pe Tiberiada sufletului, iar tacerea ce urmeaza rugaciunii "este taina veacului viitor", deoarece cuvintele si vorbirea apartin lumii acesteia, ca mijloace de comunicare. Tacerea celor curati e rugaciune. Ei tac prin cuvinte si vorbesc prin ganduri luminoase care sunt "miscari dumnezeiesti" in minte. Sfantul Isaac spune ca "miscarile inimii si cugetarii curate, sunt glasuri blande in care ea canta in chip ascuns Celui ascuns".

Cate ceva despre virtuti , tot Sfantul Isaac !
 

"Frica de Dumnezeu este inceputul virtutii", spune Sfantul Isaac la inceputul Cuvintelor sale. Virtutea este "sanatatea sufletului", iar implinirea virtutilor prin nevointa este "maica sfinteniei". Virtutile se nasc unele din altele formand trepte spirituale. Sfantul Isaac imparte virtutea in trei: virtutea trupeasca sau asceza, curateste trupul de patimi, virtutea mintii curateste sufletul de ganduri si porniri rele, iar virtutea duhovniceasca este contemplatia sau vederea. Citand pe Sfantul Marcu Ascetul: "Toata virtutea ce se savarseste se numeste cruce, cand implineste porunca Duhului".
Sfantul Isaac intemeiaza virtutea crestina pe jertfa si crucea Domnului, socotind insasi lucrarea virtutilor ca o jertfa, care este de fapt crucea crestinului. Virtutile sunt felurite. Prin rabdarea incercarilor si ispitelor crucificatoare, omul "isi pune in acea clipa o cununa de spini pe capul sau, dar e fericit ca la o vreme pe care nu o stie se va incununa cu nestricaciunea". Dreapta socoteala, sau discernamantul, este socotita "mai mare decat toata virtutea", milostenia il face pe om asemenea lui Dumnezeu Tatal, iar credinta este "usa tainelor" cu ai carei ochi intelegatori privim slava lui Dumnezeu "ascunsa in lucruri", iar cei imbunatatiti vad "slava firii Lui celei sfinte".
Pentru Sfantul Isaac, virtutea totala, care le inmanuncheaza pe toate este dragostea si smerenia, fata de Dumnezeu si fata de semeni. "Dumnezeu este izvorul iubirii", va spune Sfantul Isaac, care ni se impartaseste prin rugaciune ("dragostea e din rugaciune"), caci "dragostea de Dumnzeu vine din convorbirea cu El". Dragostea sfinteste si transfigureaza viata dandu-i un sens si o plinatate niciodata deplina, pentru ca e nesfarsita, "e mai dulce ca viata", fiind adevarata viata, "mai dulce ca mierea si ca fagurul". Dragostea este originea si scopul vietii. Dumnezeu ne-a creat din dragoste si in dragoste si tot din iubire ne cheama si ne asteapta sa ne intoarcem la El din ratacirea noastra. "Pocainta este corabia, Mea (de Dumnezeu) este carmaciul ei, iar dragostea este limanul dumnezeiesc, si cand am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Si calea noastra s-a savarsit si am trecut la ostrovul ce se afla dincolo de lume, unde e Tatal si Fiul si Sfantul Duh".
Viata obisnuita, cotidiana, se hraneste cu "painea sudorii", dar cand vom afla dragostea, spune Sfantul Isaac, ne vom hrani cu "painea cereasca" sau "painea ingerilor", care este Hristos cel ce a dat lumii viata. Crestinul care a aflat dragostea Lui, se cumineca cu Hristos neincetat si prin aceasta se face nemuritor. Iubirea crestina elibereaza sufletul din conditia sufocanta a patimilor, dandu-i posibilitatea inca din aceasta lume sa respire "aerul invierii". Dragostea sau iubirea de Dumnezeu este insusi raiul, imparatia lui Dumnezeu sau "patria celor duhovnicesti", este atmosfera creatiei innoite in al carui vazduh se vor desfata dreptii dupa invierea de apoi. "Prin iubire omul iese din sfera antropocentrismului mortal si intra in sfera Treimii divine".

Frumos început de topic! Peste aşteptările mele iniţiale. Că mă simţeam, pesemne iluzoriu, de unul singur...:)
Domnul fie cu noi pe mai departe, spre plinire întru Slava Lui! AMIN+

P.S. Un coleg forumist şi-a exprimat o binevenită rezervă şi sugestie totodată: topicele cu citate din sfinţi ar trebui să fie şi comentate, de noi, învăţăceii, ca să nu rămână spoială lustruită peste sufletul nostru... În ce mă priveşte sunt de acord cu asta, numai să avem grijă cum ne îngăduim unii pe alţii între comentarii...:)

Depinde ce urmarim prin astfel de comentarii. De aici pornesc toate cele mai bune, cat si cele mai putin bune. Daca urmarim sa dominam, sa punem la punct, sa dam peste nas, sa ne impunem viziunea si interpretarea, socotindu-ne indreptatiti sa o facem, cred ca experientele trecute ne lamuresc in ce directie vor merge lucrurile.
Daca insa cautam lamurire, povatuire, dispusi fiind sa acceptam ideea ca macar un strop din viziunea noastra ar putea fi grestita si supusa indreptarii, atunci o idee potrivnica si bine argumentata nu va mai starni tulburare ci bucurie.

Dar mai mult decat o lamurire rationala a unui text, socotesc ca ar fi mai de folos sa urmarim a sorbi din Harul ce sta ascuns in scrierea unui sfant parinte. Adica nu atat logica textului, ci duhul in care a fost scris textul il face mai bogat.

contemplatia este substantiv de la contemplatie
contemplarea este verb.

In felul in care ai scris tu, se intelege asa: Contempland cele pe care le contempleaza Dumnezeu in lumina, sufletul se face ...

utilizarea verbului in locul substantivului duce la urmatoarea intelegere : Contemplandu-L pe Dumnezeu intru Lumina sa, sufletul se face...

Deci, cum e corect?

Contemplându-L pe Dumnezeu. . . . ., este mult mai corect astfel. Mulţumesc pentru observaţia ta pertinentă ! O zi liniştită !
:6:

Din pacate nu cred ca am dat citate din Sfantul Teofan Zavoratul, o sa incerc de acum incolo sa caut.

Să-ţi procuri cartea "Ştiinţa rugăciunii", merită şi nici nu costă mult , 10 lei ! O poţi comanda la Librăria Sophia . Doamne ajută !

Apropo de Libraria Sophia. Urmariti, va rog (daca se poate integral) aceste Cuvinte de invatatura, obtinute in incinta acestei librarii. Va asigur ca mult aveti de castigat. Toate sfaturile si invataturile noastre palesc, in fata acestor vorbe de duh!
1 - http://www.youtube.com/watch?v=q_LawodI-0Y
2 - http://www.youtube.com/watch?feature...ubeafWLVE&NR=1

3. Domnul este pe Cruce. Treci, cu mintea, alături de El
şi gândeşte-te cu ce fel de ochi te-ar privi El de pe Cruce.
Rămâi mai mult în această cugetare
şi conştiinţa îţi va lămuri totul.


6. Liniştea trupului distruge tot binele câştigat prin trudă.
Ea se aseamănă cu situaţia când un stăpân ar frânge cu mâinile sale un pom frumos,
pe care l-a crescut cu multă trudă.


7. Inima este o groapă cu şerpi. Şerpii sunt patimile.
Cuibul lor este îndulcirea cu:
- mâncare, băutură, dormit după placul inimii;
- pierderea vremii, trândăvire;
- dragostea de avuţie, dragostea de agoniseală, zgârcenie, iubire de arginţi, nădejdea pusă în avere;
- mândrie, orgoliu, slavă deşartă, dorinţa de a plăcea oamenilor, îngâmfare;
- mânie, ură, invidie, bucuria de necazul altuia;
- multele griji, risipirea gândurilor şi altele, şi altele...

Ce-i de făcut?

De se arată oricare din şerpi, dă-i la cap!
Ciocanul (cu care loveşti) este: necruţarea de sine.

Nu vreau să stric mersul acestui topic, dar ce se înţelege prin "dormit după placul inimii"?

Eu mă trezesc de obicei dimineaţa, în fiecare zi din săptămână (în jur de 6.30-7.15) dar, când pot, mă şi culc devreme, astfel că pot dormi şi 9 ore pe noapte. Ca să nu mai spun că în weekend mai dorm şi în timpul zilei. Am nevoie însă de somn, pentru odihna creierului şi nu numai... cred că somnul e benefic pentru sănătatea psihică.

Cum vedeţi acest aspect?

Eu cred ca una este sa ai insomnii si sa nu poti dormi si alta este sa ai niste preocupari care sa iti aduca liniste si bucurie sufleteasca. Cred ca am ani multi de cand ma culc tot la ore mici, (01.00 - 02.00 sau chiar mai tarziu), iar dimineata, la primul zgomot din casa, deja degeaba mai raman in pat. "Eu ziua nu dorm!!"... Duminicile, insa, cand nu trebuie sa merg in vreo vizita, dupa ce ne intoarcem de la biserica, servim masa, pregatesc o cafea cu frisca si lenevesc in fata televizorului vreo zece minute cel mult, pana cand ma ia somnul instantaneu, pentru vreo ora...
Pe mine m-au fascinat intotdeauna povestile cu sfintii parinti care... nu prea ii vedea nimeni dormind, sau dormeau extrem de putin. Sf Antonie Marturisitorul, fiind in inchisoare si supravegheat sa NU doarma, ajunsese sa doarma mergand prin celula... Oare ce fel de somn poate fi numit acela? Si-apoi, dincolo de orice trimiteri la sfinti parinti, sa ne oprim doar la sfintele noastre manastiri, unde in fiecare noapte se fac rugaciuni, dupa ce abia inainte cu doua ore s-a sfarsit vecernia, iar dimineata trebuie sa se adune la utrenie. E adevarat ca fac prin rotatie, si ca nu intotdeauna ii vedem pe aceiasi, dar in general sunt si dintr-acei care "tin aproape" in toate randuielile. Adunate la un loc, oare cate ore dorm acesti oameni? Dar asta nu inseamna ca atata somn cat au, nu le-ar fi de ajuns pentru o viata sanatoasa. Mai degraba sunt incredintat sa cred ca noi, gasim o interpretare gresita a modului de a ne petrece timpul de veghe. Pentru ca nu-i totuna sa-ti pierzi noptile fara folos, sau pentru folosul nostru si a celor din jur!

Pe ce te bazezi cand spui ca somnul este benefic pentru sanatatea psihica? Ce este somnul? O stare de inconstienta. Somnul este o deprindere atat de veche, incat organismul incepe sa reactioneze atunci cand este lipsit de "tainul" zilnic.

Am avut o perioadă de muncă multă şi stres, când nici nu puteam dormi suficient, eram tensionată şi chiar dacă mă băgam în pat nu adormeam sau nu dormeam bine. Cred că astfel de perioade, prelungite, nu fac bine creierului/ psihicului.

Despre trândăvie şi somn sau priveghere - din Filocalii
 

ˇ Când ti se îngreuiaza ochii, apuca-te de lucrul mâinilor, dar daca nu-ti vine somnul, nu parasi rugaciunea caci nu poti sa slujesti în acelasi timp si lui Dumnezeu si lucrului de mâna.

ˇ Somnul este din fire, din pricina mâncarii sau poate dintr-o postire exagerata din care trupul slabind, cauta sa se întareasca prin somn. Precum multa bautura vine din obisnuinta, asa si somnul mult, de aceea sa luptam împotriva lui mai ales la începutul lepadarii, caci cu anevoie se tamaduieste o obisnuinta.

ˇ Ochiul veghetor curata mintea, iar somnul mult împietreste sufletul. Monahul care privegheaza este dusmanul curviei, iar somnorosul sotul acesteia. (Ni s-a poruncit sa priveghem în rugaciuni si citit caci monahul care privegheaza îsi subtiaza întelegerea spre contemplarea celor înalte, însa somnul întuneca mintea si o face greoaie. Dar ia seama sa nu te predai în timpul privegherilor vorbei desarte sau gândurilor murdare, caci mai bine îti este sa dormi decât sa priveghezi ocupându-te cu lucruri desarte.)

ˇ Privegherea este potolirea aprinderii trupesti, izbavire de visuri întinate, ochi umezit, inima înmuiata, straja în fata gândurilor rele, cuptor de mistuire a mâncarilor, îmblânzirea patimilor, pedepsirea limbii, alungarea nalucirilor.

ˇ Prin priveghere se slabesc pornirile poftelor pricinuite de surplusul de vigoare a trupului si de neatentia mintii. Mintea câstiga timp mai mult pentru cercetarea de sine, pentru adâncirea în întelesurile existentei care apar în timpul privegherii neîmpiedicate de cele de afara. Aceasta ajuta la alegerea faptei bune în clipele urmatoare. Privegherea adânceste nu numai semnificatiile gândurilor prezente, ci si a faptelor trecute si vede prezentul în lumina întregului trecut si a viitorului.

ˇ Monahul priveghetor este un pescar al gândurilor care în linistea noptii poate sa le observe cu usurinta si sa le stapâneasca.

ˇ Somnul mult este pricinuitorul uitarii, iar privegherea curateste mintea. Somnul mult este pentru cel lenes un tovaras viclean caci îi rapeste jumatate din viata, daca nu si mai mult.

ˇ Calugarul nepriceput privegheaza în convorbiri, dar când se pune la rugaciune i se împaienjenesc ochii. Calugarul lenes e destoinic în vorbarie dar voind sa se apuce de citit nu mai poate vedea de somn.

ˇ Este cu neputinta sa se cugete în somn în continuare cuvintele psalmilor, dar se întâmpla des sa ni le puna pe acestea în minte dracii ca sa ne înalte spre mândrie.

ˇ Este greu sa ne scuturam de somnul amiezii mai ales în ceasurile de vara; poate atunci si numai atunci nu e de lepadat lucrul mâinilor.

Sfântul Varsanufie cere ca omul să nu se robească unei legi pe care să şi-o dea odată pentru totdeauna, ci să lucreze de fiecare dată aşa cum împrejurarea îi spune că este de folos. Libertatea în bine, aceasta e recomandarea. Să nu se îngrădească omul printr-o lege a repetiţiei formale.

Ni se cere să facem ceea ce stă în puterea noastră şi nimic mai mult căci acoperământul şi mila lui Dumnezeu va întări neputinţa noastră.

Lipsa somnului este o nevointa, asa cum este de exemplu si putina mancare. Omul face aceste fapte in dorinta de a supune trupul sufletului. Ca in orice nevointa, este nevoie de dreapta socoteala, caci una este sa folosesti somnul ca refacere dupa o perioada solicitanta si alta este sa dormi pe saturate si tot sa mai lenevesti in pat pana la amiaza. Cred ca mult mai bine este ca cineva sa foloseasca timpul pentru odihna, atunci cand are mare nevoie de aceasta, decat sa il piarda in fata televizorului. In exemplul pe care ni l-ai dat, nu cred ca gresesti daca te odihnesti pentru a te reface, fiecare om are limitele lui.

Ca sa nu stricam acest folositor topic, voi reveni la Sfantul Teofan Zavoratul. Iata un cuvant de mare profunzime: "Domnul este pe Cruce. Treci, cu mintea, alaturi de El si gandeste-te cu ce ochi te-ar privi El de pe Cruce. Ramai mai mult in aceasta cugetare si constiinta iti va lamuri clar totul."

3. Domnul este pe Cruce. Treci, cu mintea, alături de El
şi gândeşte-te cu ce fel de ochi te-ar privi El de pe Cruce.
Rămâi mai mult în această cugetare
şi conştiinţa îţi va lămuri totul.


8. Să îmbinăm în sufletul nostru sentimentele celui muribund
cu ale celui mântuit.
Ambele sunt adevărate.

Abia acum am văzut ultima ta postare, Ekaterina...:)

Problema era stresul.
Stim cu totii ca exista somn adanc, din care te trezesti cu o durere de cap, si exista somn lin, odihnitor, din care te trezesti plin de viata. Aceasta vlaga redobandita consta in calitatea odihnei, iar odihna psihica poate fi dobandita si altfel decat prin somn. Somnul nu este un blestem ci o deprindere din pruncie. Copilul trebuie sa manace si sa doarma ca sa se faca mare.

Nici nu am zis că ar fi blestem, ci că este binefăcător. Trebuie doar să ne adaptăm condiţiilor specifice activităţii fiecăruia şi să nu cădem în huzur.

9. Dumnezeu rânduieşte întâlnirile dintre oameni
pentru ca să ne transmitem unul altuia ceea ce este bun în noi de la Dumnezeu
şi astfel să ne îmbogăţim reciproc.
În schimb, vrăjmaşul se îngrijeşte în fel şi chip ca să facă aceste întâlniri nu doar nefolositoare, ci chiar păgubitoare.


10. Vrăjmaşul, ispitindu-ne, se potriveşte după caracterul oamenilor:
într-un fel se poartă cu oamenii cerebrali,
într-un fel cu cei de acţiune,
într-altul cu cei de inimă.
Şi nu întotdeauna reuşeşte să ne convingă la rău, dar se bucură chiar dacă reuşeşte să ne ocupe atenţia
cu fleacuri.
Îi este de ajuns să ne îndepărteze de la lucrul cel mai de preţ, singurul de trebuinţă
şi astfel să ne omoare timpul.

Nevoia de somn este o iluzie, o obisnuinta a organismului. Nevoia de odihna a psihicului este o realitate, dar aceasta poate fi atinsa si fara somn. Uite un exemplu concret. Daca la ora ta obisnuita de culcare iti ia foc casa, ce crezi ca vei face?... Vei actiona asa..., dormind in picioare? Eu cred ca iti sare somnul instantaneu. Este vorba despre prezenta adrenalinei in sinstem care iti alunga somnul.

Din două, una: ori e iluzie, ori e obişnuinţă a organismului. Că dacă e obişnuinţă a organismului, cum e iluzie?

Nevoia de somn face parte din întregul programului de viaţă al unui om. Privarea îndelungată, repetată, de somn este deja arhicunoscută ca sursă de îmbolnăvire psihică şi biologică. Uneori foarte gravă, cu urmări ireversibile (prin modificări bio-chimice). Şi, apropos de iluzii (şi chiar halucinaţii), sunt o mulţime de studii care arată că hipo-somnia duce la perturbarea vieţii psihice inclusiv a celei senzoriale. E oarecum jenant că nu deţinem informaţii minimal-corecte despre somn, întrucât la noi în ţară, la Târgu-Mureş, a activat zeci de ani Institutul Somnului, cea mai prodigioasă instituţie din lume în acea vreme (anii 70-80 au fost cu descoperiri de vârf), condusă de Prof. dr. Liviu Popoviciu. În bibliotecile de medicină pot fi găsite o mulţime de publicaţii cu rezultate ale cercetărilor din acei ani, coroborate cu cercetările din institutele similare ale întregii lumi.

Somnul, aşa cum arată studiile din ultimii ani, este activitatea de bază a fătului. Uneori însă el se trezeşte, mai face puţină "gimnastică" lovind mai drăgălaş sau mai violent pântecele mamei (mămicile cunosc bine această bucurie), de asemenea ascultă sunetele care vin din lumea misterioasă pe care încă nu o cunoaşte... Uneori, copiii care participă la slujbe în Biserică tresaltă si izbesc viguros cu picioruşele în pântecele mamei. E binecunoscut acest aspect, la noi în familie Tudor a fost foarte activ, spre deosebire de Măria...
Apoi, după naştere, copiii au un program de somn aproape continuu, în primele luni, aproximativ 18 ore pe zi, cu variaţii individuale în jurul acestei porţii.
Spre sfârşitul primului an de viaţă durata somnului se stabilizează în jurul a 12 ore, la copilul sănătos.
Deja, după 3 ani, copiii dorm aproape ca adulţii, în medie 10 ore iar după 6-7 ani se pot mulţumi cu 7-8 ore de somn zilnic.
Ce arată aceasta evoluţie a duratei somnului, aceeaşi la toţi copiii? Că orice copil, din orice parte a lumii, are un program genetic pentru somn. Nu e obişnuinţă, nici iluzie, ci legea Domnului în corpul omului.
În privinţa adulţilor, aici apar mari variaţii. E prea complex ca să tragem o concluzie şi să recomandăm limite. Totuşi, medicii recomandă o medie de 6-7 ore de somn zilnic, pentru păstrarea sănătăţii şi a vigorii.
Bătrânii, tot prin programul genetic, au o durată a somnului mai redusă, însă au o aplecare oarecum ciudată pentru somnul pe timpul zilei.
Rugătorii pe timp de noapte au dat numeroase mărturii că, prin mijlocirea rugăciunii, au ajuns să doarmă mai puţin decât înainte de practicarea rugăciunii, uneori limitîndu-se la 3-4 ore de somn, fără deteriorări semnificative ale activităţii şi fără impresia supărătoare de oboseală sau somnolenţă.

Cât priveşte somnul călugărilor, chiar dacă suntem pe post de gură-cască faţă de aceştia, să amintim că în ultimele cărţi despre obştea lui Gheron Iosif sau Paisie Aghioritul sunt arătate inclusiv obişnuinţele şi nevoinţele privind somnul. Acolo scrie negru pe alb (din păcate nu am cărţile la mine ca să dau citatul exact) că rânduiala prevede buna-măsură în toate şi că programul mediu de somn al obştii era de aproximativ 6-7 ore zilnic. Cu porţii de somn între orele 20-23, de exemplu, ca pregătire pentru veghea de noapte. Însă tot acolo sunt pomenite şi unele variaţii, inclusiv ale unor nevoitori care dormeau mult mai puţin.

Atât psihologia, cât şi medicina, precum şi cărţile monahiceşti arată limpede: nu ne facem noi de cap cu somnul şi cu nimic din fiinţă, de voim să fim sănătoşi şi lucrători ai Voii lui Dumnezeu. Iar fără sănătate.... cine vrea să trăiască şi să sporească?

În practica psi, în special în consultul psihiatric la anamneză, printre primele investigaţii pe care le facem când avem un nou-venit, se numără şi întebările privind "funcţionarea instinctelor": hrană (poftă de mâncare, excese), sete, sex, somn.
Invariabil, oamenii care acuză o problemă sau alta, prezintă şi tulburări ale somnului. În depresie, de pilda, unii sunt hiper-somniaci, alţii dimpotrivă. Am cunoscut un pacient care nu dormise 8 zile, timp în care a primit înştiinţarea că este un ales al Domnului.... Înţelegeţi cum devine problema?....

Orice abatere semnificativă şi statornică (zile şi săptămâni) de la durata medie a somnului, dacă a survenit de la sine (fără un program special, cum ar fi cel al rugătorilor aflaţi sub ascultare de duhovnic) indică o afecţiune psihică, uneori şi organică (de pildă în tulburările glandei tiroide).
Ar fi multe de spus... E un domeniu uriaş...

Dar dacă somnul e iluzie, ce să mai vorbim despre el... Mai bine ascultăm noi poveşti, că tot avem vreme de pierdut. Dacă nu dormim? (e ora 2 noaptea la mine acum...)

Aha! Deci asa stau lucrurile! Inseamna ca pustinicii care dorm maxim 4 ore din 24 dupa un timp lung ajung nebuni de-a dreptul.

Ideea ca somnul este obligatoriu pentru sanatate, reprezinta iluzia, iar faptul ca organismul elibereaza in mod consecvent acel hormon care induce starea de inconstienta numita somn, aceasta este deprinderea organismului. Motivul pentru care cognitivul se hraneste cu ideea nevoii de somn, este pentru ca nu a cunoscut si alta forma de odihna psihica.

Da-mi voie sa iti povestesc ceva din proprie experienta, cu riscul de a ma lauda ca un ... laudaros. Cu 10 ani in urma, mi-am pus intrebarea ce este somnul si nevoia de somn. Spre norocul meu, am avut inspiratia de a nu da fuga la biblioteca, ci m-am pus sa imi observ reactiile organismului la diverse imprejurari. Am constatat ca in unele nopti aveam insomnii, in timp ce in alte zile, dupa un somn zdravan, totusi ma trezeam somnoros si cu o totala lipsa de vlaga. Aceste fenomene se intamplau in ciuda faptului ca imi pastrasem atat programul de somn cat si programul alimentar.
In consecinta am gasit doar doua explicatii posibile, ori este vorba despre alte fenomene externe care influenteaza somnul, ori este vorba despre niste fapte pe care le-am facut sau nu. Prima explicatie a fost starea vremii, fenomenele meteo. Dar am constatat ca in zile cu fenomene meteo similare experimentam predispozitii diferite. La fel si cu fenomenul cosmic de luna plina. Existenta unor predispozitii diferite, in ciuda coerentei climatice, cosmice si biologice, m-a facut sa caut raspunsul in alta parte. In felul acesta am facut legatura intre activitatile mentale si nevoia de odihna.
Continuand cautarea explicatiei, am ajuns sa constat urmatoarele aspecte. In zilele in care aveam o puternica solicitare psihica, adica ori citeam mai mult decat de obicei, ori ma impotriveam unui eveniment, ori aveam o cearta aprinsa cu cineva, ori stiam de dimineata ca urma sa ma intalnesc cu o persoana sau cu o activitate care nu-mi facea placere, in astfel de zile predispozitia pentru somn si lipsa de vlaga, adica lipsa de entuziasm, erau foarte intense.
In schimb, in zilele in care aveam un comportament pozitiv, cu mai multa ingaduinta fata de aproapele, fara de galceava si fara de impotrivire pentru o vreo activitate, in acele zile nu doar ca eram plin de vlaga, dar nici dupa lasarea serii nu simteam nevoia de ma tranti in pat, desi fizic puteam sa fi fost extenuat. Concluzia a fost ca somnolenta tradeaza oboseala psihica, iar fenomenul are legatura cu declansarea unor hormoni sau cu inhibarea altora; precum adrenalina.

Si acum iata si partea fascinanta. De cand am descoperit meditatia practicata de asceti, sau rugaciunea contemplativa, am constatat o depasire a limitelor pe care le consideram firesti in urma cu 10 ani. Nu este vorba despre nici o magie pe care o face Dumnezeu sau altcineva, ci pur si simplu este vorba despre transformarea energiei negative in energie pozitiva. Daca mi-ar fi povestit altcineva, as fi crezut ca face reclama unui mod de viata. Dar pentru ca le-am experimentat pe propria piele, sunt incredintat ca multe dintre limitele pe care noi astazi le numim firesti, chiar stiinta le va lua in ras peste cateva secole. "Cat de inapoiati erau oamenii acum 500 de ani cand stateau inconstienti in pat, vreme de 8 ore pe zi. Va dati seama ce risipa de timp? 1/3 din viata lor, o dormeau."

p.s. Pacientii vostrii cu tulburari de somn, pur si simplu se privau de somn, fara sa fi inlocuit somnul cu altceva mai bun.

Frate Leonte, n-ai luat în calcul și harul, prin care neputințele firii sunt biruite?
Atâta vreme, însă, cât trăim firesc, avem limitele firii, iar o sforțare în a le depăși este dăunătoare. Cred că asta spunea Cezar.

Rugăciunea, după cum aflăm de la cei ce o practică, dă putere și tinde să ceară ea singură post și nedormire, împuținare trupească. Mereu este important să nu uităm că ea trebuie să premeargă oricărei nevoințe.

Rugăciunea, frate, oare e Dumnezeu?

Ştim amândoi, ca oameni care am primit, fiecare după măsura lui, darul rugăciunii
că
asemenea oricărei Taine
rugăciunea nu e Limanul
ci invitaţie dureroasă
către călătoria soră cu viaţa şi cu moartea...

Cristian,
poate că nu e ispită mai mare sub soare ca sfânta rugăciune...

Aminteşte-ţi de Sfântul Siluan!...
De Pelerinul rus...
De Sofronie...
De Rafail Noica...
De David, aminteşte-ţi încă...

Oare din rugăciune şi-au făcut SFÂRŞIT DE DRUM?
Sau, poate, bun început...

Frate,
rugăciunea, fie ea şi din inima toată
e lucru curat drăcesc, uneori.

Unde nu e ascultare umilită de un om care pute în carne şi oase,
nimic nu este. AMIN!+

P.S. Prin "ascultare umilită" înţeleg: deschisă, inima toată.

11. În lăcaşul dinlăuntru, de după perdea
nu intră nimeni cu fapta, decât numai Mântuitorul Hristos.
Totuşi creştinii intră - cei care intră - cu gândul, cu simţirea ori prin contemplaţie.
Este o stare, iar nu o mişcare.


12. Cineva a spus: cred că la marile sărbători - de Sfântă Învierea Domnului, de Crăciun, de Pogorârea Sfântului Duh şi de altele, asemenea şi în zilele de duminică şi în cele de pomenire -
repausaţilor care încă nu s-au curăţit li se dă voie să treacă pe la locurile unde au petrecut în timpul vieţii,
mai ales pe la cei care se roagă pentru ei,
şi să le arate în vis starea în care se află, pentru înteţirea rugăciunilor acelora
sau pentru mângâierea lor.


13. Nesupunîndu-ne cu inima împăcată
faţă de ceea ce a hotărât Dumnezeu pentru noi,
conjuncturile în care ne aflăm îşi pot pierde puterea lor mântuitoare
şi astfel ne păgubim pentru totdeauna.

Mare dreptate ai cand spui ca rugaciunea nu este liman ci bun inceput.
Cat despre transarea facuta de tine nu sunt de acord. Si asta e bine, caci se pot lamuri neintelegeri.

Exista ideea de rugaciune, precum acelora care socotesc ca si-au platit datoria fata de Dumnezeu. Aceasta este amagirea celor mai multi dintre ortodocsi (caci restul nu sunt din turma noastra, nici pe raspunderea noastra).

Exista rugaciunea omului profund in gandire, care este o rugaciune rationala, aducatoare de har pentru minte, ascutirea mintii.
Exista rugaciunea inimii fierbinti, sau a celei pline de durere. "Puterea Duhului Sfant poate sa o cunoasca cele ce isi plange pacatele, sau cel ce traieste napastuit si nu se tulbura."(p. Proclu) Este drept, ca masurile harice pentru rugaciunea din inima fierbinte, sunt atat de mari, incat omul cade coplesit de uimire si nu-si poate imagina ca exista ceva mai presus de aceasta.

Exista o descriere a treptelor rugaciunii facuta de arhim. Cleopa, iar inregistrarea se gaseste pe YouTube. Dar eu am gasit la sf. Isaac Sirul, ceva si mai adanc, o mergere mai departe in apropierea de Dumnezeu. Concluzia celor citite de mine este aceasta. Apropierea de Dumnezeu este drumul catre perfectiune, iar Cel ce are masura perfectiunii, nu doar ca nu va gresi intr-o zi lumina, nu doar ca nu va cadea in ispita nici 1 data in luna, nu doar intr-un an... Unul ca Acela nu va gresi in vecii vecilor, adica la infinit. Oare intelegem noi grozavia vesniciei? Cate suferinte si cate bucurii sunt intr-un ceas? Dar intr-un an? Dar intr-un veac? Dar intr-o era, putem macar sa ne imaginam cate luminite se aprind si se sting intr-o era? Dar vesnicia...? Asadar, a cauta pe Dumnezeu insemna a te slefui vesnic, fara oprire.

Iar daca Dumnezeu, pentru mila Sa isi intinde mana catre noi, si ne trage la El, oare pentru dreptatea mea este aceasta? Oare pentru ca sunt curat? Oare pentru datina pe care o pastrez sau pentru celelalte porunci? Daca socotesc una ca aceasta, ca pentru un merit al meu ma trage Dumnezeu "in sus", ma amagesc precum saducheii si de sfarsitul lor voi avea parte; si eu si cei ce-mi urmeaza mie.

Buna observatie! Este drept ca eu nu m-am referit la sfortare ci la inlocuirea unui vechi obicei trupesc cu unul care nu este stricator de trup, ci mai mult decat odihna trupului, aduce si zidire sufleteasca.

Amandoi stim ca Dumnezeu, Facatorul veacurilor, nu este un nebun cu toane, nici influientabil de vorbe dulci sau de cantari ce manipuleaza mintile muritorilor. Ci toate le-a asezat cu buna randuiala, prin puterea Cuvantului pe care L-a iubit mai inainte de a fi lumea. Iar cand lumea se va sfarsi, iubirea Lui Dumnezeu pentru buna randuiala, pentru Cuvantul Sau si pentru tot ce-i sfant, acea iubire inca nu se va sfarsi.

Din aceasta taina, putem intelege ca si puterea de a dobandi treapta suprafirescului, are o randuiala, o asezare coerenta, dar care noua inca ne ramane straina, necunoscuta. Dar pentru ca o traim, sau ii vedem pe altii traind in chip suprafiresc, o credem fara sa avem stinta despre cum functioneaza, ci o pastram ca pe o taina sfanta si inteleapta.

Aş vrea să revin un pic la acest pasaj.
În primul rând pentru că Leonte şi-a exprimat deja dezacordul (şi asta m-a stimulat să cuget încă o dată la afirmaţia scrisă, spre a cerceta temeiurile cuvântului meu care nu s-a vrut doar o vorbă brutală),
în al doilea rând pentru că N.Priceputu... tace. Şi îmi spune gândul că ar vrea să vorbesc eu, în schimb...:)


Putreziciune e omul.
Doar viermii, poate, că mai îndrăgesc sub soare, descompunerea trupului omenesc. Şi poate corbii negri şi hienele...
Viermii însă, aceşti catalizatori şi delicaţi meşteşugari ai descompunerii trupeşti, aceşti înălbitori naturali care subliniază fără tăgadă vremelnicia şi perisabilitatea noastră de călători prin timp, viermii sunt cei mai siguri martori ai putreziciunii omului.
Uneori mă minunez cât de smeriţi sunt viermii... După ce îşi săvârşesc minuţios treaba, cu micile lor aparate hiperanalitice, ei merg mai departe şi poartă în măruntaiele lor tot ceea ce nu ne mai foloseşte la nimic şi care nouă, celor însetaţi după viaţa veşnică, ne repugnă: materia neînsufleţită. Dovada a ce mai rămâne din frumosul om când moartea pune în aplicare despărţirea sufletului de trup. Şi încă, mai uimitor, din respingătorul nostru rest, mort de-a binelea, ei fac prin legile viului puse de Dumnezeu pe pământ, ei fac putere nouă de viaţă...

Când un om, oricine ar fi, acceptă să îşi deschidă inima şi chiar să dea uneori ascultare (depăşindu-şi astfel neîncrederea, temerile, angoasele cele mai profunde privitoare la omenesc şi sfinţirea omenescului) unei alte persoane, aşadar unui om muritor, cred că săvârşeşte următorul lucru:
- mai întâi realizează un pas mare către umilinţă, către acceptarea cuminte a Voii Domnului, făcînd o lucrare aproape la fel de uimitoare ca a viermuşilor: omul acesta se contopeşte, mai mult chiar decât o fac inelaţii la nivelul cărnii, cu sufletul unui semen supus la rândul său, în condiţia corpului omenesc, putreziciunii;
- a te dezvălui unui om care este ca şi tine supus deşertăciunii, este desigur o nebunie deplină. Nu are nici pic de inteligenţă, nici pic de simţ al prevederii. Dar, dintr-odată, crezînd că acest om căruia îi dezvăluieşti cămările sufletului tău este OMUL LUI DUMNEZEU ŞI PUS SĂ SLUJEASCĂ TAINIC ÎNTRU MÂNTUIREA SUFLETELOR, nebunia ta a devenit depăşirea condiţiei vremelnice, deşarte. Te-ai înălţat de la masa viermilor, cu duhul, la Masa Împăratului. Cu trupul în mormânt, cu sufletul în Ceruri...
- trebuie văzut în preot mai întâi un om care pute, întrucât, aşa cum însuşi preotul o spune pe timpul sfintelor slujbe şi mai apăsat la Sfânta Liturghie şi la Sfânta Spovedanie, omul acesta aparte este înainte de toate păcătos. Şi nu face altceva decât să slujească, rob al Domnului. El este aşadar muritor, hrană pentru viermi ca şi tine, frate de aceeaşi condiţie pieritoare ŞI TOTODATĂ TE CHEAMĂ ÎN FRĂŢIE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU. Dar tu nu accepţi, nu te spovedeşti la el, ţinîndu-te cu gândul mai mult la asemănarea voastră, de fiinţe pornite pe drumul descompunerii, decât la temporara deosebire prin care unul e duhovnicul iar celălalt e fiul. Şi iată cum dintr-odată se cască aşa o prăpastie nesfârşită pe care duhovnicul te roagă să o treci, iar tu refuzi.
- nimic din ce conţine inima unui om nu ar trebui ascuns de semenul om; dar întrucât noi ne-am deprins cu toate cele ale răutăţii şi trăim vârtos boala vicleşugului de a ne ascunde de semeni SPRE ÎNTREGIREA NEÎNCETATĂ A MARELUI IMPERIU AL FRICII CĂ NI S-AR ZĂDĂRNICI NĂZUINŢELE PERSONALE, pentru această limită copleşitoare a noastră Biserica a rânduit să existe totuşi o excepţie: duhovnicul. Măcar acestuia să ne deschidem inima toată, dacă semenilor ne este frică să o facem, din mii şi mii de înţelepte raţiuni care ţin de buna cunoaştere, vai, a junglei sociale. Hrănim astfel, singuri cu mâna noastră (voluntară), pe lângă duhul putreziciunii pe care îl urâm ŞI PE DUHUL DEZBINĂRII pe care, dealtfel, noi credem că îl urâm încă şi mai mult.
- şi-n ciuda acestor fapte vrednice de milă, cu toate acestea, iată, noi ne numim creştini... Argumentăm şi justificăm la nesfârşit, în modurile cele mai savante (pe măsura puterii minţii fiecăruia) hotărârea noastră de a întări zidurile fricii şi ale dispreţului, ale neîncrederii şi ale tuturor găselniţelor minţii omeneşti, cufundînd astfel, poate fără voia noastră, minunea Tainei Spovedaniei în latrina întunericului socotelilor omeneşti. În paralel, desigur, noi râvnim Lumina...
- mai poate fi, astfel, ceva? Rupînd CERCUL SFINTELOR TAINE prin neîncrederea noastră în faptul că omul care pute în carne şi oase, pornit fiind deja către putreziciune la masa viermilor, este totodată şi sufletul sfinţit care la rândul său ne sfinţeşte prin Spovedanie, rupem astfel şi zapisul credinţei noastre în Hristos, rupem făgăduinţele toate şi astfel dovedim, fără tăgadă, că am jurat doar cu buzele. Şi ne mirăm că prin această gaură din inelul care ne-ar lega altminteri de Hristos, ne mirăm aşadar că se scurge tot grâul nevoinţelor noastre, toată pârga credinţei, toată nădejdea noastră. Şi că nu mai rămâne nimic.

Ca urmare, sunt încredinţat deplin că, într-adevăr nimic nu este dacă nu deschidem inima toată la Spovedanie, înaintea celui ce este un om care pute în carne şi oase ca şi noi, vremelnicii, şi totodată un suflet de om sfinţit şi sfinţitor, împreună cu care ne legăm pentru totdeauna în zborul sufletelor noastre către Împărăţia lui Dumnezeu. Neputincioşi, vremelnic şi totodată sub Puterea Învierii lui Hristos.

Pare interesant. Cine anume "cineva" a spus asta ?

13. Nesupunîndu-ne cu inima împăcată
faţă de ceea ce a hotărât Dumnezeu pentru noi,
conjuncturile în care ne aflăm îşi pot pierde puterea lor mântuitoare
şi astfel ne păgubim pentru totdeauna.

Am dat aici pe topic mai multe citate din cartea "Viaţa lăuntrică" de Sfântul Teofan Zăvorâtul.
În capitolul respectiv, sfântul nu precizează ce om a spus aceste cuvinte. Le recomandă însă, ca exemplu de gânduri care pot veni la rugăciune şi nu numai, propunînd să le notăm, atunci când ele ne apar în minte.
Sunt aşadar extrase dintr-un jurnal personal.
Nu e exclus să fie chiar jurnalul sfântului.

Cine însă a spus acele cuvinte, nu ne spune...