Ce inseamna zdrobirea de sine?
 

Ipoteza mea: Să fii pregătit, permanent, ca aşteptările tale să fie complet spulberate.
Şi să mulţumeşti Domnului pentru aceasta!

Iar când nu reuşeşti mulţumita, înaintea Bunului Dumnezeu, încă rămâne
să îţi deplângi
copilăreasca ataşare de perdelele
simţirilor şi gândirilor pătimaşe
dincolo de care, altminteri,
ai trăi împlinirea. AMIN+

Sa zdrobim clevetirea , pizma , falsitatea din noi , judecarea aproapelui , mandria , ura , marirea de sine , si toate patimile uracioase si spurcate : desfranarea , patima betiei , patima fumatului , si toate celelalte adiacente lor , caci ortodoxia nu-i literatura , filozofie , ci practica 100% in toate cele bune si placute lui Dumnezeu !

Sunt asteptari si "asteptari" , depinde daca asteptarile noastre coincid cu "asteptarile" LUi !
Unii , asteapta un loc de munca , un salariu mai bun , o reusita in viata , o implinire , ceva trecator , dar atat de dureros pentru noi !
Atata timp cat nu suntem capabili in a intelege ca lumea asta cu toate ale ei , trebuie lasata , indepartata de gandurile noastre , ne istovim aiurea , disperam , ne revoltam si inlacrimam fara rost . E trist , dar extrem de adevarat . . . !

Cate odata chiar ma intreb daca mai avem ce zdrobi , noi insine find zdrobiti de patimi si pacate neandreptate , in realitate , nu in teorii !:106:
Doamne ajuta !

Ce este zdrobirea sinelui?

Formal, este scoaterea lui de urechi din spatele tuturor actiunilor noastre unde sta bine tupilat - demascarea apucaturilor lui prin observatie atenta (apucare, frica irationala, invidie, pofta fara limita....).

Sinele este papusarul siret care trage sforile karmei. Trebuie scos la vedere in lumina mintii.

Fundamental. Odata demascat se poate sesiza bine ca acest 'papusar' nu are o existenta prin sine insusi. Este un fenomen compus, manifestat - dependent, ca de altfel toate celelalte fenomene, fara o esenta substantiala ultima. Apare doar prin interactiune. Este 'zdrobit' cognitiv - spulberat ca o amagire, iluzie mincinoasa - cand mintea cunoaste 'fatarnicia lui' - pretentia ca exista independent, prin propria sa natura.

Numai atunci mintea devine din nou intreaga si fara greseala, asa cum a fost mintea lui Adam inainte de cadere.

Nesupunîndu-ne cu inima împăcată
faţă de ceea ce a hotărât Dumnezeu pentru noi,
conjuncturile în care ne aflăm îşi pot pierde puterea lor mântuitoare
şi astfel ne păgubim pentru totdeauna.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul - "Viaţa lăuntrică")


"Supunerea cu inima împăcată" îmi pare o ipostază, anume una blândă, a zdrobirii de sine.
(Păpuşarul, însă, caută să recupereze terenul pierdut, cu prima ocazie.)

Ortodoxia este literatură şi filosofie! (desigur, nu-i numai atât, însă cel puţin ca reper dinamic neîncetat al activismului minţii)
Fără o literatură şi o filosofie bună, practica nu poate fi decât proastă.
"Noi muncim, noi nu gândim" nu este o declaraţie ortodoxă. Ci un strigăt din viscerele pământului...

Și totuși au fost părinți îmbunătățiți duhovnicește care nu știau prea multă carte. Pustnici care nu știau să citească...dar care îți spuneau cuvântul Domnului.

Ovidiu, părinţii aveau deja în minte, din lumea în care au trăit şi în mod special de la preoti, părţi importante din literatura şi filosofia creştină. În definitiv, Biblia este o carte: literatură şi filosofie. Mă poţi contrazice?
Apoi, problema ridicată de mine nu este "prea multă carte" (am spus asta? oare discutăm acelaşi subiect?) ci pur şi simplu de carte: literatură şi filosofie. Şi nici măcar de carte, întrucât filosofia se face şi discutînd, reflectînd...

Aş mai adăuga că nu de părinţii aceia vorbim, ci despre majoritatea lumii de azi, care e bombardată de literatură şi filosofie de orice gen numai creştină nu. Ortodoxă, cu atât mai puţin. Sugerezi oare, că avalanşa maculaturii de pe piaţa informaţională rămâne fără impact asupra oamenilor ortodocşi? Şi că nu e nevoie să avem o alternativă la aceste bombardamente permanente cu subcultură şi păgînism?......

Pustnicul este o raritate în masa credincioşilor ortodocşi. Nu condiţia lui e durerea lumii acesteia, ci condiţia celor 99% dintre oamenii creştini.
Dar dacă pentru tine e mai relevantă condiţia pustnicului şi nu îţi pasă de literatura şi filosofia celor 99% dintre semeni, deh... acum înţeleg...

Crezul ortodox este literatură. Un text constituit istoric, în Istoria Bisericii, pe care omul creştin îl citeşte, îl aude, îl memorează şi pe care şi-l face, meditînd şi practicînd credinţa, o comoară personală deschisă spre Comoara Ortodoxiei.

Tu ce înţelegi, de fapt, prin literatură? ... Dar prin filosofie?
E posibil să avem universuri semantice foarte diferite, nu fără consecinţe în planul dialogului nostru...

P.S. Ce consideri că a făcut Părintele Arsenie Boca? Nu ŞI literatură? Nu ne hrănim noi din / cu mesajele din cărţile sale? Speri că nu reduci literatura la povestirile pentru copii sau la romanele poliţiste... Cărţile duhovniceşti (de pildă cele la care se nevoieşte Părintele Rafail Noica) nu sunt un gen de literatură? Şi nu este aceasta o literatură şi o filosofie bună pentru sufletul omului creştin?
Asta spuneam, frate Ovidiu...

Ți-am adus un simplu exemplu care poate într-adevăr nu e concludent. Pot foarte bine să trăiec creștinește fără ca eu să fi citit vreo carte ortodoxă. Cum? Foarte simplu....mă nasc într-o familie ortodoxă practicantă. Adică pot munci fără să gândesc...dar să trăiesc. :1:

Nu prea este normal ca ortodoxia să o descoperi din cărți într-o țară ortodoxă. Normal ar fi să o descoperi în viața ta de zi cu zi, trăind-o, practicând-o... Bineînțeles că nu sunt împotriva studiului...eu sunt de părere că sunt destule cărți duhovnicești de cate să ne putem folosi.

Bineînțeles că ne hrănim. Cunosc tineri care s-au ”întors” în urma lecturii unei cărți de a părintelui. Aș putea spune că la fel m-am întors și eu. Părintele înainte de a te lua la mănăstire te trimitea să termini Teologia.

Sunt pentru...ți-am dat doar un exemplu. :1: Sunt sigur că știi că nu e suficient să știi, ci să trăiești. Poate aici bătea și Cristi.

Mă tem că riscăm să lunecăm într-un fals dialog...
Scrii de parcă eu aş vrea să contrazic evidenţele pe care le înşiri (şi care nu au legătură cu precizarea mea privind literatura şi filosofia creştină, ortodoxă). Nu ştiu de ce pui în conflict lucruri care sunt în organicitatea vieţii creştine, frumos şi necesar armonizate.
Să minimalizezi aspectul literar şi filosofic al Ortodoxiei înseamnă să negi realitatea Bisericii: mare parte din viaţa Bisericii este literatură, filosofie, muzică, pictură etc.

În definitiv, ce facem noi la fiecare slujbă? În ce constă viaţa liturgică? Ce sunt pentru tine stihurile şi stihirile? Nu sunt, oare, modul creştin de a ne manifesta credinţa? Nu sunt fapte de vieţuire creştină?

Şi dacă tot pomenişi pe Părinţi, dă-mi voie să îţi amintesc câţiva autori (scriitori şi poeţi):
David, Solomon, Isaia, Iezechiel, Moise,
Ioan Gură de Aur, Isaac Sirul, Efrem Sirul, Vasile Cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie Palama
Simeon Noul Teolog
toată opera Filocalia etc.

Ce înţelegem prin Colecţia PSB? ...

Eu mă opresc aici. Trăiesc impresia neplăcută că vorbim de dragul de a ne contrazice...
Pace între noi, frate!
Domnul să ne ocrotească şi să ne lumineze sufletele!

Uite ce frumos aici, într-o carte recomandată de Glykys:

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...322#post506322

Triodul este cunoscut atât ca o carte de cult, cât şi ca o perioadă liturgică a anului bisericesc.
Practic, aceste două noţiuni sunt într-o interdependenţă indivizibilă.
Nu se poate stabili exact ce a apărut mai întâi: materialul imnografic al cărţii sau etapele perioadei Triodului....

Aşadar, nu putem pune accent, cu atât mai puţin să punem în conflict, componentele vieţii creştine. A sublinia practica astfel încât a părea că e minoră literatura şi filosofia creştină e un lucru la fel de arbitrar şi păgubos ca acţiunea inversă. În realitate, viaţa creştinului, viaţa Bisericii este un organism viu cu o întrepătrundere permanentă între componentele sale.

Completarea mea la precizarea (desigur corectă) făcută de Cristian, viza tocmai păstrarea acestei viziuni de ansamblu, viziune unitară şi integratoare, specifică Bisericii.

Se prea poate ca eu să nu te înțeleg. Dar mie mi-au rămas cuvintele astea în minte: la ziua judecăţii nu vom fi întrebaţi ce-am citit, ci ce-am făcut, nici dacă am vorbit cu dibăcie, ci dacă am trăit cum se cuvine.

Înlătură această impresie, departe mi-e gândul de așa ceva. :1:

De acord, de acord, de 3 ori de acord... Numai că dacă nu citim ce trebe, ci literatură pornografică de pildă, nu cred că vom trăi mai apoi cum se cuvine...:)

Gata, mulţam fain, am înlăturat!...:)

Uite, vezi cum e cu zdrobirea de sine?
Să accepţi cu pace că, atunci când vrei să pui accentul pe viaţa concretă, pe a fi în Dumnezeu iar nu pe a vorbi/scrie/citi despre Dumnezeu,
vine unul ca mine şi îţi răstoarnă aşteptările, zicînd de stihuri şi stihiri...:))

Dar mai bine încheie tu, te rog, dialogul, ca să fac şi eu niţică practică a zdrobirii în zona distorsiunii păpuşarului meu care zice "vreau să am eu întotdeauna ultimul cuvânt"! Hai, ajută-mă te rog frate să-i dau una la cap! Pune tu ultimul cuvânt, te rog frumos şi promit că mă silesc să-ţi dau ţie dreptatea întreagă! (în taină...)

De acord cu tine...dar cu siguranță cuvintele se referă la ceea ce am citit sau știm legat de credință.

Și ca să-ți fac pe plac ”să-i dai una la cap”, îți mai scriu câteva cuvinte ce-mi sună în minte: dorinţa de a şti a pierdut pe omul dintâi, el căuta cunoaşterea, care hrăneşte trufia, şi a găsit moartea.

...:))))...Mulțumesc frate, exemplul conteză, nu cine e protagonistul, frumoasă lecție mi-ai dat.

I. "Acea părăsire de Dumnezeu ce i-a fost dat Sfântului Siluan să o trăiască înainte de a i se arată Domnul, în realitatea sa duhovnicească este “deșertarea” Starețului însuși. În acea părăsire de către Dumnezeu, pe care a exprimat-o prin cuvintele “Pre Dumnezeu a îndupleca este cu neputință”, se vădește Pronia lui Dumnezeu care i-a dat lui Siluan să se adâncească în întunecoasa deznădejde, să cerce murirea care îngrozește sufletul, să fie redus la o înmicșorare limită, în vârtutea îndepărtării lui Dumnezeu de la el. Însă tocmai această pogorâre la iad fusese pregătită sufletului pentru a primi pe Hristos Care i S-a arătat întru putere mare. Lumina Dumnezeirii îl luminase și harul Duhului Sfânt îl preaplinise întreg, până și în trup; viața nefăcută îl îmbrățișase iar “deznădejdea – deșertarea” s-a preschimbat în “smerenia lui Hristos care este de nedescris”.

"Vom vedea pe Dumnezeu precum este” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Sophia, București – 2005

II. "Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum*nezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve*dea Lumina” [Ps 35,10].

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Aşa este raiul Dom*nului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici. Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul."

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Binevenite mereu, Slavă lui Dumnezeu, aceste cuvinte luminoase ale sfinţilor Lui!

Cum ne sunt gandurile asa ne este si viata !
 

Vasul de alabastru trebuie spart
 

Din Sfântul Munte
 

http://www.munteleathos.com/Pagina/A...saisprezecelea

59. Ai ajuns la deznadajduire în viata ta din pricina durerilor inimii înfrânte? Ti s-a descoperit una din tainele ascunse ale lui Dumnezeu.

60. Ai încercat supararea si amaraciunea durerii inimii tale zdrobite? Sufletul tau a gustat cu adevarat de la Domnul Atotiitorul dulceata preadulce a Împaratiei Sale.

Zdrobit prin suferinta-Traian Dorz
 

Desigur, înţelepciunea lui Dumnezeu ar mai fi putut găsi şi alt mijloc pentru mântuirea noastră, dar, oricare ar fi fost, el nu era cel mai cutremurător.
S-ar fi putut da şi alt preţ pentru răscumpărarea noastră, dar, oricare ar fi fost, el nu era cel mai mare.
S-ar mai fi putut găsi şi o altă jertfă pentru îndreptăţirea şi iertarea noastră, dar, oricare ar fi fost, ea nu era cea mai scumpă.
Iubirea ar mai fi găsit şi o altă cale decât suferinţa, dar, oricare ar fi fost aceasta, nu era de-ajuns.
După Preţul care a fost dat pentru răscumpărarea noastră se vede nu numai cât de scumpă era această răscumpărare, ci şi cât de mari erau fărădelegile noastre, ale tuturor împreună. Şi ale fiecăruia dintre noi în parte.
Zdrobit prin suferinţă înseamnă cea mai cutremurătoare jertfă şi cea mai mare iubire.
Nu poate să mai existe o alta asemeni ei. Şi numai aceasta a fost de un aşa mare preţ cum cerea dreptatea, pentru ca să poată într-adevăr corespunde cu prisosinţă cerinţelor sfinţeniei şi dreptăţii dumnezeieşti, spre a putea face o desăvârşită şi totală răscumpărare pentru noi, toţi acei care eram total pierduţi.
Nici o minte omenească nu va fi în stare să cuprindă în mărimea ei nebănuita Jertfă adusă de Hristos pentru mântuirea omului şi a omenirii. Iată ce înseamnă păcatul!
O, cu câtă uşurinţă l-a făcut omul! Şi cu câtă greutate a trebuit să-l ispăşească Dumnezeu!
Cât de uşor se face ruptura, dar cât de greu se mai poate reface ceea ce s-a rupt!
Cât de uşor este să te prăbuşeşti, dar cât de greu este să te poţi ridica din nou!
De aceea, sufletul meu şi fiul meu, cutremură-te în faţa Jertfei Dragostei lui Dumnezeu şi în faţa vinovăţiei tale. Şi învaţă cum să te ţii curat.
Nemărginită slavă şi mulţumire Ţie, Dumnezeul şi Răscumpărătorul vieţii noastre, Iisus Hristos!
Cutremuraţi în faţa Crucii Tale pe care ai fost zdrobit prin suferinţă pentru păcatele noastre, ne căim cu amar pentru toată fărădelegea cu care Te‑am chinuit şi Te-am zdrobit şi noi.
Şi, mulţumindu-Ţi pentru iertarea şi mântuirea pe care ne-ai adus-o, Te rugăm să nu ne laşi să Te mai îndurerăm niciodată. Amin.
Traian Dorz

Ce minunăţie, Cristiane!
iată, oameni buni, duhovnicii de care cred c-avem nevoie parcă mai mult ca de aer şi de pâine!

"Este mai bine să cântăm încet, în sine, decât să ne văităm." ... :)

(Putem remarca, printre altele, în sfârşit cum nu e opoziţie între credinţa creştină şi psihologie. În sfârşit avem aici un psiholog care, după gustul meu, abordează desavârşit probleme delicate ale tulburărilor sufleteşti, ale vârstelor, ale relaţiilor interpersonale.... (Minutul 30, de pildă.) O face, îmi pare, în total acord cu psihologia adevărată, şi desigur pe alocuri ţâşneşte peste psihologie în tâlcuri minunate şi de necuprins, sugerînd Lumina Neînserată ca şi cum ar arăta-O cu mâna...)

Binecuvantat de Dumnezeu si acest topic minunat cu atatea mesaje de folos. Ca de obicei, ma vad depasit si nevrednic de cuvinte de duh... Iar de cautat si cules din sfintii parinti, ori sunt prea lenes, ori mi se pare ca nu toata lumea ar putea vredea cu aceiasi ochi ceea ce mie mi s-a parut deosebit. De obicei spun ce gandesc, iar cand mi se pare ca alunec in tulburare sau alte ispite, ma cutremur si fug de propriile mele reactii pe care nu cu mult timp in urma nu mi le puteam stapani!... De fapt aceasta era (si este) pentru mine, zdrobirea de sine... Privindu-ma in interior, ma intreb care este forta cu care spun: EU. Ei, de acest EU obisnuiam sa ma lovesc si sa ma zdrobesc, apoi sa-mi plang de mila... Si inca nu m-am invatat minte... Inca mai am refulari, cand un copil nu face ce-i cer, spre exemplu... Dar am auzit intr-una din serile trecute la radio Trinitas un cuvios parinte care spunea: "Cand nu-l poti duce pe copil sa vorbeasca cu Dumnezeu, roaga-L pe Dumnezeu sa vorbeasca cu copilul tau!" Atunci mi s-a parut ca acele cuvinte parca erau spuse exact pentru mine, cand ma lupt cu fiul cel mare (17 ani) impotriva jocurilor pe calculator, spre exemplu!...
Zdrobirea de sine daca vine de la Dumnezeu, e extrem de dureroasa si e nevoie de multa rabdare si smerenie sa nu ne impietrim sufletele. Daca, prin mila lui Dumnezeu, porneste de la noi, atunci cred ca este un mod mult mai bland de inteleptire, si de aflare a harului...
Oricum ar fi, Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce, iar daca suntem mai mult decat coplesiti, intr-un fel este tot spre binele nostru, iar in alt fel, nu de la Dumnezeu ni se trage ci de la noi pe de o parte, iar pe de alta de la cel viclean care isi cere pe buna dreptate drepturile pe care le are asupra noastra!...

PS - Multumesc si eu Cristian, pentru linkul oferit. Noi habar nu avem cat de multi sfinti vietuiesc inca in lume... E o minune ca, fara sa mergem personal la ei, Dumnezeu ni-i aduce unde vrem noi, doar-doar dorim sa-i cunoastem!

@ovidiu;@cezar ioan
imi permit si eu sa comentez sa nu mai dau quote la atatea comentarii si o sa fiu concisa :p
totul e in regula in primele pagini pana la faza cu revistele pornografice :))ma mir cum "se poate ajunge" de la o inima zdrobita si de la o smerita cugetare la destrabalare si desfranare.

"Cate odata chiar ma intreb daca mai avem ce zdrobi , noi insine find zdrobiti de patimi si pacate"
-cu rabdare
"Supunerea cu inima împăcată"
-asta in societate nu se poate intampla,daca nu esti supravegheat de un invatator caruia sa i dai socoteala si la spovedanie e graba graba.preotii nu cer canoane grele pt a nu fugi omul de biserica si de pocainta,ne odihnim patimile si ne ducem de rapa.
"Ortodoxia este literatură şi filosofie! Fără o literatură şi o filosofie bună, practica nu poate fi decât proastă"
-este si si,dar ai uitat cea mai imp. dragostea,totul tine de continut,in esenta practica e mai imp.acum de exemplu nu poti sa acuzi un om sarac ca n a avut bani de o carte,nu toti sunt norocosi ca noi si n plus Domnul a spus ca un filozof de cele lumesti cu greu se poate intoarce la pocainta el fiind mandru din fire si plin de slava desarta.cei smeriti si blanzi vor fi mostenitori,iar mai smerit e cel care se naste sarac si smerit prin definitie decat cel care prin nevointa nu atinge aceeasi masura de smerenie ca cel care e inzestrat de la nastere cu ea,sau poate ca da.la intrebarea unui om cum sa faca milostenie Domnul i a raspuns asa "fi tu unul dintre ei"(sarac si implicit smerit) practica se bazeaza pe sentimente nu pe teorii,teoriile sunt puncte de reper care te echilibreaza sa nu cazi in ispita,pacat si inselare.numai prin revasarea duhului care ne calauzeste pe toti,numai prin unire cu Hristos,numai prin primirea lui in inimile noastre de bunavoie se poate face adevarata practica,prin credinta si nadejde si prin putin efort Dumnezeu te poarta pe brate,te lumineaza si te calauzeste spre dragostea peste fire,mama virtutilor.daca dragoste nu e,nimic nu e.se poate smeri si un pagan si un filozof si un crestin cu numele.de exemplu printr o minune.sutasul Longhin al romanilor,cand l a strapuns pe Iisus in coasta,sangele i a intrat in ochi si s a luminat de adevar,avea o boala de ochi,s a vindecat si a crezut in Mantuitorul.a devenit propovaduitor si mucenic.exceptii si exceptii.Pr Cleopa,om fara scoala "cu facultatea la oi" este luminat si inteleptit prin putere divina.acum de unde ar fi putut ca un om la varsta lui si netrecut prin scoala sa aiba o minte atat de sclipitoare?uite de ex.un video care te pune pe ganduri.acesti 3 sfinti nu stiau nici'tatal nostru'si s au desavarsit cum nu se poate mai bine: http://www.youtube.com/watch?v=_ZbkLBV6XLc (puterea rugaciunii).
"Biblia este o carte: literatură şi filosofie."
-cum am mai spus nu se rezuma la atat,e prea superficial spus.biblia e de fapt viata Mantuitorului.prin ea Domnul ne vorbeste ni se adreseaza direct( "fiule,asculta...).e si viata noastra(proorociile lui Ioan) si planul de mantuire,mostenirea.Adevarul Calea si Viata intr un cuvant.pot sa indraznesc sa spun ca e chipul Domnului.
"filozofia se face discutand si reflectand"
-asta tine strict de intelepciunea lumeasca si limitata.pt cele lumesti e bine,dar cand e vb de biblie sau de carti patristice aici intervine intelepciunea dumnezeiasca total diferita,care se face prin traire si depasirea limitelor.daca stai sa teologhisesti in psalmi de exemplu,rugaciunea isi pierde valoarea,incepi sa judeci,asta e capcana ispititorului sa descosi cu intelegerea lumeasca si neputincioasa,sa te smintesti,sa te amagesti si sa cazi in mandrie crezand ca detii adevarul.(cate pacate la un loc!dintr o simpla neintelegere)lasa pe Domnul sa te lumineze in timp.eu ce nu inteleg nu incerc sa deconspir,astept ajutor divin si daca trebuie sa vina e bine,daca nu e Voia lui-asa ca sa nu cadem in marire de sine.bineinteles caut si eu in carti.
" Sugerezi oare, că avalanşa maculaturii de pe piaţa informaţională rămâne fără impact asupra oamenilor ortodocşi? Şi că nu e nevoie să avem o alternativă la aceste bombardamente permanente cu subcultură şi păgînism?......"
-impact?depinde de discernamant.e nevoie de hrana duhovniceasca pe care tu o consideri subcultura si paganism
"Pustnicul este o raritate în masa credincioşilor ortodocşi. Nu condiţia lui e durerea lumii acesteia, ci condiţia celor 99% dintre oamenii creştini.
Dar dacă pentru tine e mai relevantă condiţia pustnicului şi nu îţi pasă de literatura şi filosofia celor 99% dintre semeni, deh... acum înţeleg..."
-nu e o raritate,sunt multi pusnici dar noi nu i vedem.conditia lui este sa planga si sa se roage pt durerea lumii care nu intelege ca trebuie sa treaca prin necazuri sa se smereasca si sa se izbaveasca de necazurile viitoare.
"Crezul ortodox este literatură."
-crezul este o marturisire a credintei: cred intr unul..
"omul creştin îl citeşte, îl aude, îl memorează...o comoara personala..practicand credinta"
-il memoreaza ca un papagal :)) nu ca nu ar fi bine,dar multi raman la stadiul de papagali si nu se smeresc,nu spun din inima si nu se gandesc in momentul cand il spun ca vor venii vremuri de mucenicie cand trebuie sa l spuna din nou.ia sa vedem cati dintre noi mai avem curajul sa l spunem atunci?
"Tu ce înţelegi, de fapt, prin literatură? ... Dar prin filosofie?"
-chestii lumesti care nu sunt neaparat necesare in dezvoltarea credintei.eu sunt total de acord cu studiul atata timp cat nu inlocuieste rugaciunea si nu devine motiv de mandrie,fatarnicie si ridiculizare a sinelui insusi.
"Ce consideri că a făcut Părintele Arsenie Boca? Nu ŞI literatură?"
-a facut literatura si filozofie bazata pe intelepciune dumnezeiasca-care se descopera prin carti sau prin momente de smerenie,daca nu smerenie totala.cine se nevoieste strict dupa carti,cade in inselare pt ca acele carti au asteptari mari si pun in discutie omul sfant si desavarsit,nu un om oarecare.si uite asa pica omu in deznadejde si se mai si sminteste.
"Nu prea este normal ca ortodoxia să o descoperi din cărți într-o țară ortodoxă. Normal ar fi să o descoperi în viața ta de zi cu zi"
-n ai ce sa descoperi in societatea asta infestata de duhul lumesc si preintampinatoare a antihristului.lumea asta geme de fata nevazuta a antihristului.lucram individual in societate.rautatea si nesimtirea nu mai are limite.incerci sa ajuti si ti o iei fiind considerat nebun scapat de la nr 9. :)) preotul spune ca lumea te poate vatama,noi vrand dreptate devenim victime. scapa cine poate.
"Să minimalizezi aspectul literar şi filosofic al Ortodoxiei înseamnă să negi realitatea Bisericii: mare parte din viaţa Bisericii este literatură, filosofie, muzică, pictură etc."
-sa minimalizezi conceptia lumeasca despre ortodoxie inseamna inceputul trairii duhovnicesti si trairea in adevar.mare parte din viata bisericii este trairea,simtirea si comuniunea cu Dumnezeu.
" (scriitori şi poeţi):
David, Solomon, Isaia, Iezechiel, Moise.."
-deja sunt pe jos de ras =)) ei nu au fost scriitori,poeti tra la la ei au fost prooroci,propovaduitori,alcatuitori de table duhovnicesti,oameni alesi de Dumnezeu sa ne scoata din minciuna,patimitori,asemanarea cu Dumnezeu ca chip suntem toti,preafericiti care s au invrednicit de slava cereasca.pilde bune de urmat.daca ii intelegem atunci trebuie sa le calcam pe urme.nu sa avem pretentii,dar sa culegem din invataturile lor datatoare de hrana spirituala.
"A sublinia practica astfel încât a părea că e minoră literatura şi filosofia creştină e un lucru la fel de arbitrar şi păgubos ca acţiunea inversă. "
-ti ai si dat raspuns:" În realitate, viaţa creştinului, viaţa Bisericii este un organism viu cu o întrepătrundere permanentă între componentele sale.",deci trebuie sa imbini practica cu teoria,ambele sunt la fel de imp.
"Numai că dacă nu citim ce trebe, ci literatură pornografică"
-se pare ca asta e filozofia ta de baza si daca descosi credinta fara sa o practici,macar incepand cu rugaciunea nu descoperi niciodata adevarul,mai mult de atat,o sa vezi toate "filozofiile" cu susu in jos.

si cat despre zdrobirea inimii nu prea pot sa dau o definitie ca inca n am trecut prin ea,sau poate ca da,dar pt cele lumesti si superficiale.pt Dumnezeu este smerenia in sine,umilinta,calcarea orgoliului inutil si atingerea fericirii absolute-dragostea pura si dumnezeiasca de divin si de aproapele.presupun ca zdrobirea in sine e foarte dureroasa,mai dureroasa decat cea din lume...

Zdrobirea de sine inseamna spargerea eului, spargerea chipului fals, spargerea zidului de pacat ce inlantuie inima, coborarea in iad.
inseamna sa acceptam ca suntem pacatosi si nu numai sa acceptam ci si sa ne asumam, sa recunoastem deschis tuturor ca asta suntem.
Acolo in starea de iad cand suferinta ajunge la pragul cel mai de sus al suportarii, vine strigatul deznadajduit de ajutor catre Dumnezeu. Umilit si infrant, te uiti catre Dumnezeu. Iar Dumnezeu Bunul, te scoate, te aseaza si te linisteste.
Zdrobirea de sine inseamna umilirea si infrangerea inimii trufase, incovierea ei , spre a fi mangaiata de Dumnezeu.
Zdrobirea de sine inseamna sa fi trecut prin foc si sa iesi doar suflet umilit si infrant.
Zdrobirea de sine inseamna sa intelegi si sa simti ca nu iti mai trebuie nimic din aceasta lume decat pe Dumnezeu. Sa nu astepti sa fi laudat, slavit, bucurat si iubit de oameni. Sa iti fie de ajuns iubirea lui Dumnezeu pentru tine. Si cum nu ar fi? cand El e singurul care te iubeste curat!

"59.Ai ajuns la deznadajduire în viata ta din pricina durerilor inimii înfrânte? Ti s-a descoperit una din tainele ascunse ale lui Dumnezeu.

60. Ai încercat supararea si amaraciunea durerii inimii tale zdrobite? Sufletul tau a gustat cu adevarat de la Domnul Atotiitorul dulceata preadulce a împaratiei Sale.

71. Ai pierdut zdrobirea inimii tale? S-a ridicat trupul împotriva sufletului. Ai zdrobit din nou inima ta cu rugaciunea? S-a ridicat sufletul împotriva trupului." - Vedere duhovniceasca

Omul din lăuntru şi omul din afară - problema zdrobirii
 

Observaţi că Biblia împarte omul în două părţi:
”Căci după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu”(Rom.7.22). Omul din lăuntru îşi găseşte plăcerea în Legea lui Dumnezeu. ”Să vă întăriţi în putere prin Duhul Lui, în omul din lăuntru”(Efes.3.16) Şi Pavel ne mai spune:”Căci dacă omul din afară se trece, totuşi omul din lăuntru se înnoieşte zi de zi” (II.Cor.4.16). Cînd vine Dumnezeu să locuiască în noi prin Duhul Său, prin viaţa Sa şi prin puterea Sa, atunci vine în duhul nostru, în ceea ce noi numim omul din lăuntru.

În afara acestui om lăuntric se găseşte sufletul, unde funcţionează gîndurile, sentimentele şi voinţa noastră. Omul nostru cu totul exterior este trupul fizic.
Nu trebuie să uităm că omul nostru din lăuntru este duhul omenesc unde locuieşte Dumnezeu, unde Duhul se amestecă cu al nostru.
De asemenea nu trebuie să uităm că sîntem îmbrăcaţi cu veşminte astfel: omul nostru lăuntric este îmbrăcat cu omul din afară, duhul poartă sufletul.
Evident că, în general, avem mai mult conştiinţa omului din afară (sufletul) precum şi a omului cu totul din afară (trupul fizic). Oamenii abia dacă observă existenţa duhului lor, cu atît mai puţin sînt în stare să-l înţeleagă.

Trebuie să ştim că nimeni nu poate lucra pentru Dumnezeu, dacă omul din lăuntru nu este pus în stare de funcţionare.
Greutatea fundamentală a slujitorului lui Dumnezeu, stă în neputinţa omului din lăuntru de a-şi deschide drumul către omul din afară. De aceea trebuie să recunoaştem înaintea lui Dumnezeu că cea dintîi greutate nu vine din partea altora ci este în noi înşine.
Dacă n-am învăţat cum să eliberăm omul din lăuntru prin zdrobirea sau spargerea omului din afară, sîntem incapabili de slujire.
Nimic nu ne poate pune piedici ca omul acesta din afară.
Lucrarea noastră va fi roditoare sau sterilă, după cum omul din afară a suferit o spărtură din partea Domnului sau nu, astfel ca omul din lăuntru să poată trece prin spărtura aceasta şi să se poată manifesta. Aceasta este problema fundamentală.

Domnul caută să zdrobească omul nostru din afară pentru ca omul din lăuntru să aibă ieşire. Odată ce omul din afară a fost zdrobit, atît cei necredincioşi cît şi cei credincioşi vor fi binecuvîntaţi.

P.S. Iar eu ştiu că omul lăuntric este deseori un copil, adăpostit după o perdea. La primul contact cu el, care poate fi aievea sau în vis, după mărturiile celor care au trăit experienţa, acest copil şade. Şi pare mort. Groaza sufletului când întâlneşte această privelişte este de nedescris.
Perdeaua, pusă de Dumnezeu în adâncul tainei, se înfăţişează privitorului ca reală. Este extrem de fină, transparentă şi totodată imposibil de clintit, dacă o forţă anume nu o dă la o parte, pentru a oferi sufletului privilegiat imaginea de nedescris a bogăţiei lăuntrice (copilul) rămasă în stare inactivă. Din acest moment, sufletul are de ales: continuă să trăiască mai departe ca şi până atunci, ca şi când nu ar fi cunoscut acest om lăuntric, sau alege experienţa pocăinţei.

Vasul de alabastru trebuie spart
 

Biblia ne vorbeşte de parfumul de nard curat. Intenţionat a folosit Dumnezeu cuvîntul “curat”, ca să arate că este vorba de un lucru spiritual. Dar dacă vasul de alabastru nu este spart, nimeni nu va simţi mirosul mirului; este ciudat dar multe persoane stăruiesc în a preţui vasul lor de alabastru ca şi cum ar avea o valoare mai mare decît mirul din lăuntru.

Mulţi creştini îşi închipuie că omul lor din afară este cu mult mai de preţ decît omul
din lăuntru. Această răsturnare a lucrurilor este o adevărată problemă azi în Biserică.
Unul face mare caz de inteligenţă, socotindu-se un personaj important; inima şi emoţiile proprii vor fi pentru altul o comoară, socotind şi el că este cineva. Alţii se ţin pe ei înşişi în mare stimă, simţind că sînt mai buni decît alţi oameni, că elocvenţa lor întrece pe a celorlalţi fraţi, că graba cu care acţionează sau exactitatea raţionamentului îi face superiori.

Vasul nostru de alabastru!
Nu, noi nu colecţionăm antichităţi, nu sîntem pasionaţi după ceramică; sîntem oameni care nu dorim decît un singur lucru: să gustăm dulceaţa parfumului. Dacă nu vom sparge exteriorul, nimeni nu va putea să aprecieze interiorul.

Nu numai că noi înşine nu valorăm nimic individual, dar însăşi calea vie a Bisericii este închisă. Deci ce motive avem să păstrăm despre noi o părere atît de măgulitoare dacă omul nostru din afară ţine mireasma închisă, în loc să-i dea drumul?...

Duhul Sfînt nu şi-a întrerupt activitatea. In viaţă avem un eveniment după altul şi surpriză după surpriză. Măsurile disciplinare pe care Duhul lui Dumnezeu le ia împotriva noastră, nu au decît un singur scop: să facă o spărtură în omul nostru din afară, ca să poată trece omul din lăuntru.
Dar tocmai aici este greutatea: ne suparăm pentru lucruri de nimic, murmurăm împotriva unei greşeli cît de mici. Domnul caută să ne pregătească o cale pentru a-I sluji, dar abia ne-a atins şi iată-ne nenorociţi şi gata să-I cerem socoteală lui Dumnezeu şi să ne imobilizăm într-o atitudine negativă.

Sunt și două cărți de părintele Tadei: http://www.librariasophia.ro/carti-C...ii-so-765.html
http://www.librariasophia.ro/carti-P...a-so-4863.html

Dacă nu le-ai citit, ți le recomand cu căldură. :1:

Distrugerea rămasă în suspensie: două pricini
 

Care este cauza pentru care, de un timp considerabil, unele persoane au rămas aceleaşi? Există inşi care au o voinţă puternică, alţii au emoţii puternice, iar alţii au o viaţă intelectuală foarte pronunţată.

Stim că Domnul este în stare să distrugă aceste facultăţi. Cum se face că după atîţia ani aceste persoane au rămas neschimbate?

Mai întîi, multe din aceste persoane sînt în întuneric şi nu văd mîna lui Dumnezeu. In zadar lucrarea lui Dumnezeu, în zadar distrugere, aceste persoane nu observă că tot ce li se întîmplă vine de la El. Nu au lumină; în ceea ce li se opune, ei nu văd decît pe oameni. Işi închipuie că anturajul lor este teribil de greu, se lovesc de împrejurări. Işi urmează drumul în obscuritate şi deznădejde.

Domnul să ne lumineze ochii, ca să putem distinge ce este din mîna Lui, ca să-I putem spune în genunchi: “Tu ştii Doamne şi dacă eşti Tu, primesc totul!” Ceea ce ne trebuie în toate împrejurările, este să recunoaştem a cui este mîna care ne loveşte: nu este o mînă de om, nu este mîna familiei, nici a fraţilor şi a surorilor din adunare, ci a lui Dumnezeu. Trebuie să cădem în genunchi: să sărutăm şi să iubim mîna aceasta care se ocupă de noi, de treburile noastre. Trebuie să avem măsura aceasta, minimul de discernămînt: să avem grijă să primim tot ce face domnul Si să primim prin credinţă.

Domnul nu ne face nedreptate niciodată.

In al doilea rînd, în lucrarea de distrugere a omului din afară, o mare piedică este iubirea de sine. Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să smulgă din rădăcini această complezenţă vinovată. Dacă drept răspuns la rugăciunile noastre, El are aerul de a maltrata, datoria noastră este de a-L adora şi a-I spune: “Doamne, mîna Ta este acum asupra mea, dă-mi harul să primesc totul fără cîrtire!” Să nu uităm că la baza oricărei neînţelegeri, a oricărui moment de nervozitate, a oricărui moment de nemulţumire se află o singură cauză: o iubire de sine ascunsă. Ce bine ştim să combinăm lucrurile ca să nu murim! Foarte adesea, problemele care se ridică nu au altă cauză decît căutarea unei portiţe de scăpare—să scăpăm de Cruce. Cel care s-a urcat pe această Cruce şi refuză să bea oţetul amestecat cu fiere…

Mulţi se urcă pe Cruce în silă, cu gîndul de a bea oţetul amestecat cu fiere ca să-şi aline suferinţa.

Îndemnul la zdrobire
 

Nu există mai mare frumuseţe decît o persoană zdrobită.

La cel care a fost zdrobit, iubirea de sine şi încăpăţînarea fac loc frumuseţii.

Gîndiţi-vă la Iacov din Vechiul Testament, care lupta împotriva fratelui său Esau, chiar din pîntecele mamei sale. Era viclean, şiret, înşelător. Viaţa i-a fost plină de necazuri. Fuge de acasă de tînăr. Douăzeci de ani a fost exploatat de Laban. Femeia pe care o iubea a murit înainte de vreme, fiul pe care-l iubea a fost vîndut. După ani de zile Simeon a fost oprit în Egipt. Dintr-o lovitură în alta, din nefericire în nefericire, mîna Domnului apăsa asupra lui. A fost lovit de Dumnezeu de mai multe ori. In realitate istoria lui, luată în ansamblu, ar putea să fie intitulată: “Istoria loviturilor date de Dumnezeu unui om”. In sfîrşit, după ce a suferit atîtea, Iacov s-a schimbat. In ultimii ani a fost cu totul transparent. Ce demn a fost răspunsul dat lui Faraon.

Ce frumos i-a fost sfîrşitul cînd s-a închinat rezemîndu-se pe vîrful toiagului!
Ce limpezi au fost binecuvîntările pe care le-a dat urmaşilor!
După ce am citit ultima pagină a istoriei sale, simţim dorinţa să ne plecăm şi să-L adorăm pe Dumnezeu. Iată un om ajuns la maturitate, care îl cunoaşte pe Dumnezeu. Anii de disciplină aspră au reuşit să-i distrugă omul din afară. Tabloul ultimelor zile este foarte frumos!

Toţi avem o mare măsură din temperamentul lui Iacov. Singura noastră nădejde este că Dumnezeu va face să strălucească înaintea noastră o ieşire, distrugînd omul nostru din afară, aşa încît omul nostru din lăuntru să poată ieşi ca să fie văzut. Aceasta este o ieşire scumpă şi este calea celor care slujesc Domnului. Numai astfel Ii putem sluji, numai astfel Ii putem duce pe oameni la Domnul. Toate celelalte au puţină valoare. Invăţătura şi teologia noastră sînt de puţin folos. La ce ar folosi simpla cunoştinţă intelectuală a Bisericii, Bibliei, dacă omul din afară nu este lichidat? Numai acela poate să fie de folos, prin care se poate arăta Dumnezeu.

Odată ce omul nostru din afară a fost lovit, tratat cum se cuvine şi trecut prin diferite încercări, sîntem răniţi, iar rănile pe care le avem Ii îngăduie Duhului să se arate. Ne e teamă atunci să întîlnim fraţi şi surori a căror fiinţă a rămas neatinsă, pentru că n-au fost niciodată trataţi şi schimbaţi. Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne facă să vedem bine metoda aceasta, descoperindu-ne că acesta este singurul drum. El să ne facă să vedem, de asemenea, că în schimbarea aceasta apare scopul căilor Lui faţă de noi în ultimii ani, să zicem în aceşti zece sau douăzeci de ani. Astfel că, nimeni să nu trateze cu uşurinţă aceste lovituri. El să ne descopere ce înseamnă distrugerea aceasta a omului din afară. Dacă omul din afară ar rămîne neatins, ar trebui să tragem concluzia că nu vom aduce nici un rod cu toată intelingenţa noastră.

Să aşteptăm ca Domnul să ne trateze temeinic.

"Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat." (Ps. 22, 5)

"... seara se va sălăşlui plângerea, iar dimineaţa, bucuria." (Ps. 29, 5)

"Multe sunt bătăile păcătosului..." (Ps. 31, 11)

"Că ziua şi noaptea s-a îngreunat peste mine mâna Ta şi am căzut în suferinţă când ghimpele Tău mă împungea." (Ps. 31, 4)

"Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea." (Ps. 37, 17)


"De tăria mâinii Tale, eu m-am sfârşit. Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om.
Şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său; dar în deşert se tulbură tot pământeanul." (Ps. 38, 14-15)

Cu mentiunea,(la prima postare) ca invatatura ortodoxa ne spune ca omul este dihotomic, iata cuvantul Par. Ioannis Romanidis:

"Dumnezeu este nezidit, necreat, cata vreme lumea si omul sunt create. Adam si Eva inainte de cadere aveau suflet, trup, dar aveau si harul lui Dumnezeu. Aveau o comuniune personala cu Dumnezeu. Vorbeau cu Dumnezeu, ceea ce inseamna ca aveau partasie, comunicare si relatii cu Dumnezeu, traiau in lumina lui Dumnezeu. Acesta este omul firesc, adevarat. Adica este omul care are suflet, trup si harul Duhului Sfant. Omul nu este trihotomic, este dihotomic, pentru ca are suflet si trup, dar are harul Duhului Sfant in suflet si in trup. Acesta este omul autentic creat de Dumnezeu, care traieste in Lumina. Parintele Ioannis Romanidis spunea ca Parintii, prin trairea si experienta pe care o aveau, erau in stare sa talcuiasca cum traiau Adam si Eva in Rai. Intr-adevar, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca acest cuplu, in Paradis, traia ca ingerii.

Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Romani, scrie ca toti pacatosii s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Prin urmare, caderea este pierderea harului lui Dumnezeu. Aceasta este moartea duhovniceasca. Dupa pacat, omul a ramas cu trup si suflet, dar L-a pierdut pe Duhul Sfant. Acesta in esenta este pacatul stramosesc. Mai intai moartea duhovniceasca, dupa care a urmat si moartea pamanteasca. Mostenirea pacatului stramosesc nu sunt vinovatiile de care vorbeste Fericitul Augustin, ci faptul ca prin cadere a intrat in om stricaciunea si aceasta se transmite din generatie in generatie la nasterea fiecarui copil.

Omul firesc avea in suflet doua lucrari, doua energii: una era logica, ratiunea; si cealalta era nous-ul, mintea, adica lucrarea rationala si lucrarea noetica/ intelegatoare a mintii. Prin lucrarea noetica vedeau slava lui Dumnezeu, iar prin lucrarea rationala descriau aceasta traire a slavei lui Dumnezeu. Prin cadere s-a intunecat aceasta lucrare noetica, lucrarea mintii, nu insa lucrarea rationala, si au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, pentru ca nous-ul, acesti ochi ai mintii s-au intunecat.

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...t-prima-parte/ )

Asadar zdrobirea de sine are mai multe trepte:
1. spargerea imaginii exterioare construite in urma caruia ramane omul din afara la fel ca omul dinauntru insa necuratat si astfel apare asa cum este el. Numai cand iti asumi curajul acesta de a inlatura definitiv imaginea exterioara cu atata truda construita, ai facut loc lui Dumnezeu sa curete prin Duhul Sfant omul dinlauntru .
2. silirea catre zdrobire - infranare, ascultare, taierea voii, rugaciune, plans, infrangerea inimii trufase.

Omul acela dinlauntru de care spuneai, ascuns, cel mai dinlauntru este tot parte din suflet, nu este ceva separat ca o a treia parte. Omul nu este trihotomic.