crestinismul "schizofrenogen"?
 

Pls help! de cateva zile duc o cruciada cu un internaut care si el la randul lui duce o lupta crincena cu mine pe motiv ca eu as face propaganda religioasa iar el e dator sa ma combata cu toate mijloacele sa nu smintesc lumea. Discutia a pornit de la faptul ca cineva recomanda unui bolnav psihic sa se roage, sa aiba incredere in dzeu, etc. Altii s-au grabit sa-l combata sau sa-l ia in deridere ca fiind neprofesional, iar eu am sugerat sa apeleze la "ajutor specializat", pe linga cel medical daca vrea si asistenta religioasa sa mearga la biserica din care face parte si sa il ajute ei cum pot fiecare cu metodele lor. Deci nici macar n-am promovat o doctrina sau alta. Oricum mi s-a spus ca toate religiile sunt o apa si un pamant, psihoze colective si mai ales crestinismul ar fi cel mai important factor schizofrenogen. Am incercat eu sa explic ca si religia si stiinta incearca sa fac acelasi lucru, adica sa vindece, dar fiecare cu metodele ei, ca se bazeaza tot pe un diagnostic si o terapie adecvata fiecarui pacient, pe comunicare intre duhovnic si cel asistat, etc si am incercat sa fac distinctia intre o falsa religie, inchinarea la idoli falsi, manipularea in masa facuta de unii dictatori sau regimuri, dar tot in aceiasi oala m-au bagat.
Cica Dumnezeu ne face sclavi, ne ingradeste libertatea, ne ameninta cu iadul dc nu ascultam, si pe multi practicarea religiei i-ar fi facut schizofrenici. Am incercat sa combat zicind ca Dumnezeu ne elibereaza, ca doar o terapie nedusa pana la capat, insuficienta sau din contra intempestiva, prea greu de indurat de catre om il poate arunca si lasa in intuneric si sminteala. Nu, mi s-a zis ca un om normal la cap n-are nevoie de Cristos sa se elibereze si se poate mintui singur, iar bolnavii oricum sunt condamnati sa fie dependenti de medicatie si/sau de pronia cereasca si ca religia nule face decit rau iremediabil. (Probabil vorbea in cunostiinta de cauza?)
Poate am gresit ca am incercat sa iau apararea crestinismului cu inversunare, poate nu e crestineasca atitudinea mea, dar am facut-o tocmai incercand sa ii protejez pe cei inocenti de sminteala celor care fac propaganda anticrestina. Dac intorceam obrazul si ziceam ok aveti dreptate, oare ce ar fi inteles eventualii cititori?
Eu chiar nu intentionam si nici regulamentul nu permitepe un forum medical propaganda religioasa, dar atunci de ce o permite pe cea antireligioasa?

In orice caz nu imi explic exact ce inseamna schizofrenogen sau ce ar putea fi un astfel de factor.
Daca un om are o predispozitie spre aceasta boala, cum de nu i-o declanseaza filmele cu violenta mai degraba, de ex? Sau il poate schizofreniza pe un subieect predispus si studierea aprofundata a unei discipline, chiar si a medicinei. Si acolo se petrec multe acte violente, inspaimantatoare, tot felul de atacuri chimice si biologice care se petrec chiar in corpul nostru, un permanent razboi intre organism si factorii din mediu care incearca sa ne destabilizeze, lupte pe care le simtim cel mai bine pe pielea noastra atunci cind suntem bolnavi si avem febra, de exemplu. Dar daca le-am simti mereu cu siguranta am innebuni cu totii.

Înțeleg că ai pornit la luptă singură pe teritoriu inamic?

nu exista in DEX cuvantul : "schizofrenogen". Prin urmare cel care va contrazice nici macar nu stie ce vorbeste (ca sa nu mai adaugam ca are lipsuri de cunostinte generale)

proasta idee, nu?
Daca cineva se lauda in gura mare ca e infractor, sau chiar comite o infractiune in vazul tau, si tu nu esti politist, e bine sa incerci sa il combati? aici intr-adevar e o datorie civica, de onoare, dar oare e "sanatoasa"? Din cate stiu eu cei mai multi spun ca nu, si nici nu o fac.

Sunt multi care folosesc pe acel forum acest termen. poate ne lamuresc colegii psihologi. iar teologie am observat ca are citeva notiuni, nu e chiar necunoscator, dar e inversunat imp. de parca cruciatiii i-ar fi omorit familia cel putin, sau l-ar fi parasit sotia pt a deveni calugarita (eea ce ar fi fost de asteptat) sau cel mai p4robabil cum banuiesc s-a apucat la un moment dat sa urmeze calea dar a gresit pe undeva, ori nu a ascultat intru totul, ori a fost "deturnat " intr-un mod violent de stim-noi-cine pe caile de actiune bine cunoscute.

vreti sa ma insotiti? s-ar putea sa nu va faca bine totusi... v-am dat parca odata un link pe mail, tot acolo dar sectiunea medicina-psihologie. pe cine am mai invitat insa a preferat sa nu se bage...pare sa fie periculos.

Simt că problema mă depășește. Poate ai noroc să intre Cezar sau alt cunoscător în ale psihologiei și credinței, totodată.

sunt unii oameni , care oricat de mult incercati sa le explicati , nu vor sa inteleaga. Dar nu cred ca este gresit daca ii contraziceti si le explicati in continuare pentru ca in felul acesta ii puteti ajuta pe alti utilizatori sa nu se sminteasca.
Le puteti aminti ca nadejdea in Dumnezeu scade riscul de depresie , si prin urmare scade si riscul de a dezvolta boli psihice.

s-ar putea sa fie neferictul posesor al unui caz de "posesie perfecta"; nici nu-si mai da seama ca e posedat.

pe cand schizofrenicul, saracul, el inca lupta cu demonii care-l chinuie...

sau/si poate dnul dr. Mihnea?

Tin sa multumes pe aceasta cale tuturor mmembrilor forumului, care au fost alaturi de mine si nu m-au atacat chiar si atunci cand am spus prostii. Am vazut cum e printre straini si dusmani.
Dumnezeu sa va dea sanatate, si sa ma iertati daca v-am creat neplaceri, ca tot e saptamina iertarii!

Acum ceva timp in urma, vreun an, si eu am avut o disputa de acest fel cu o atee. Bineinteles ca discutia a sfarsit in acelasi mod, noi ortodocsii suntem dusi cu pluta si chiar imi explica , legat de experientele Duhului ale sfintilor nostrii ca si un schizofrenic spune ca merg pe el furnici insa e doar impresia si imaginatia sa. Nu reusesti nimic discutand in contradictoriu fiecare aparandu-si propria teorie.
Pentru ca un ortodox sa poata face pe cineva sa inteleaga adevarurile ortodoxiei, si vindecarea prin credinta ortodoxa e nevoie de cuvantul Duhului. Harul Duhului Sfant trebuie sa fie in gura celui ce vorbeste despre Duhul si despre credinta. Faptele sale trebuie sa vorbeasca celorlalti credinta si prezenta harului.
Eu am renuntat de a ma mai contrazice insa am pastrat legatura, avand aceeasi statornicie in credinta.

Acum o luna in urma, am primit un mesaj pe facebook de la una dintre fete. Am intrat cu ea sa vorbesc si mi-a spus ca nu are job ca e in cautare si ca a depus o cerere la o companie mai mare. Mi-a spus ca nu a spus nimanui nimic ca a observat ca daca spune nu reuseste.
Am asigurat-o ca ma voi ruga pentru ea sa o ajute Dumnezeu sa treaca cu bine peste acest impas si mi-a raspuns: tocmai de aceea ti-am spus tie, desi nu am spus nimanui nimic pentru ca stiu ca te vei ruga pentru mine. Am simtit o apasare teribila, e presiune extraordinara, apoi gandindu-ma - vai de mine pacatoasa ce raspundere am eu aici, ca de nu reuseste ca poate asa va sa fie, ea ce va zice - unde e Dumnezeul tau daca nici pe tine care crezi in El , nu te aude?

Am fost tare trista, si m-am rugat mult sa reuseasca, spunandu-i Domnului: Doamne nu pentru rugaciunile mele, o mare pacatoasa si nenorocita ci pentru credinta noastra, si pentru Adevarul Tau Doamne ajut-o pe fata aceasta.

de aceea nu e bine sa purcedem la a face misionarism daca noi insine nu suntem curati in fata Domnului si nu ne stim dogma cum se cuvine. Fara harul Duhului Sfant nu vorm reusi sa intoarcem suflete spre Domnul.

In discutii mai generale, e foarte bine sa expui ortodoxia si arati ce inseamna ea, ca daca din 100 de oameni care citesc, unul se foloseste, e un mare castig.

Hai ca s-a rezolvat, partial . Am vazut ca seara omul imi daduse pm si isi cerea scuze ca m-a ofensat, dar eu nevazind astazi am continuat sa il combat, mi-a facut raport, mi-au sters o parte din mesaje, i-am facut sie u raport sa i le stearga si lui pe cele unde jigneste practicantii crestinismului ("viermi in sutana", etc), apoi abia am vazut m,esajul de impacare si mi-0am cerut scuze. Spunea ca lui religia i-a facut f mult rau. I-am mai cerut din nou scuze ca am continuat sa il provoc, iar in final mi-a zis ca a vazut numerosi "pacienti" bolnavi psihic pe care religia i-a influentat dezastruos, accentuindu-le "delirul mistic" si facindu-i incapabili sa mai gindeasca rational.
Cica de-asta ar fi interzisa propaganda religioasa pe sectiunea de psihiatrie, ca mai citesc si bolnavii si o iau razna.
Acum ce-o fi mai bine ma intreb, sa-L astepte pe Dumnezeu sau pe Luke Skywalker sa-i salveze?

Ti-am zis ca e pierdere de timp sa porti cruciade pe softpedia. :)

Nu asta intentionam de fapt. Sunt sectiuni unde sunt si oameni seriosi, dar nu la psihiatrie unde sunt mai mult pacienti decat "doctori"

1) http://www.analiza-tranzactionala.go...ofrenogen.html

2) noi suntem nebuni, iar el e victima propagandei de 2 lei. Desi are un mic sambure de adevar in ce zice. Daca combini nebunii psihice si suferindul le combina cu misticismul, iese dezastru.
Dar o cruciada asa furibunda si fara doza de echilibru impotriva unei idei(in cazul de fata, religia), numai sanatate mintala nu inseamna. D-asta nu imi place mie miscarile ateismul militant actual.
Inarmezi omul cu ura si informatii exagerate, nu ii bagi nici o opreliste gen "nu insulta/fii decent/respecta interlocutorul" si il justifici ca o face pt o cauza buna si binele umanitatii.

3) Bine macar ca si-a cerut scuze. Si se pare ca am o intuitie buna. A avut o trauma in trecut, si asta il afecteaza rau.
Sau poate o fii doar un troll.

1) l-am "intalnit" si pe autor, mi-a recomndat sa citesc blogul, si chiar are dreptate cu unele faze, mi s-au intamplat si mie, dar nu cu parintii, cu fosta sefa si cu inca cineva (prietenii stiu...); eu mai mult de-asta am intrat pt niste probleme personale nu ca sa fac propaganda, dar...
2) acum imi dau seama ca si agresorul meu a folosit cel putin una din tehnicile de mai sus...
3) pare prea inversunat pt un troll si la alte subiete da raspunsuri pertinente. nu a vrut sa-mi spuna de unde a cunoscut alti pacienti, ca terapeut sau ca coleg de salon? dar acum nu mai are importanta. chiar dc esti 'specialist " in ceva nu poti sa afirmi o bazaconiedoar in virtutea faptului ca esti specialist . cum as zice eu acum "cauza bolii cutare nu e cutare, care o stie toata lumea, ci..." Adica tb sa vii cu argumente pertinente, "pumnul in gura" nu tine decat la victimele de mai sus.

Multi prieteni atei am avut. Si ii mai am si astazi, dar nu mai sunt atei. Nu, nu a fost nici pe departe meritul meu, fiindca eu nu m-am luptat cu nimeni. Imi dadeam cu parerea si atat. Un caz cu totul special imi amintesc ca a fost prin "87. Era un prieten din copilarie, extrem de inteligent (ateii au aceasta calitate!...). Cand venea in vizita, toate decurgeau frumos, pana se ajungea la notiunea de Dumnezeu. Pe atunci, religiozitatea mea era ceva mai mult decat zero barat... Totusi, aveam o constiinta care nu numai ca nu-L excludea pe Dumnezeu, ci se subordona Lui, fie si numai imaginar... Acel prieten incercase doi ani la rand sa intre la "filologie" in Bucuresti si nu reusise. Acum incerca sa-mi explice ca practic, nu are ce sa-i pice, sa nu ia examenul. Se considera extrem de bine pregatit. Bineinteles ca i-am spus sa nu faca abstractie de voia lui Dumnezeu, si sa nu-si imagineze ca fara voia Lui, va reusi... Si fiindca venea cu tot felul de teorii subiective, i-am spus ca "a nu lua la facultate" nu inseamna neaparat a pierde examenul, ci si a nu te prezenta dintr-un motiv sau altul, la examen, si ca in ziua respectiva ar putea avea un accident banal, care sa treaca in scurt timp, dar care sa-l impiedice sa ajunga acolo. Pentru prima data l-am vazut reflectand altfel si spunandu-mi cum ca, in urma cu un an, putin a lipsit sa nu-si rupa mana dreapta exact in ziua in care a avut examenul. Dar ca nu pune asta pe seama vreunui Dumnezeu, ci doar o simpla coincidenta... Spune-i unui ateu ca nu exista coincidente, ca te va combate pana dimineata. Fapt este ca el s-a prezentat cu bine la examen si bineinteles ca... a picat. Explicatia? Intre timp se schimbase programa si se mai adaugase un subiect nou despre care el nu avea habar. Si tocmai acela a cazut!!
Anii au trecut. A venit revolutia si l-a prins in inchisoare (a fost detinut politic fiindca a fost prins in primavara lui 89 impartind manifeste), iar cand a scapat, nu i-a trebuit NIMIC din tot ce i-au oferit "cei noi". Nu pentru "ciolan" luptase el, ci pentru democratie. Urmatorul an a dat la doua facultati si a luat la ambele. Dar de urmat n-a putut sa urmeze decat filologia... S-a casatorit si a plecat in Canada, unde are o editura jurnalistica. De putine ori ne-am mai intalnit, dar stiu ca m-am nimerit acasa (eram in Anglia in acea perioada), cand a murit tatal lui. Am reusit sa mai discutam si am inteles ca era un om total schimbat. Deja nu mai punea problema inexistentei lui Dumnezeu. Cred ca situatia familei lui reusise cu adevarat sa-l sperie. Bunicul lui fusese un om rau si avea multe blesteme pe constiinta, din partea celor pe care-i chinuise din proprie vointa. Chiar daca a murit in chinuri groaznice, dupa ani de zile de boala la pat cu cangrene si viermi, au urmat apoi suferintele celor din familie. Bunicul lui avusese doi baieti: fratele tatalui a facut schizofrenie si era era considerat de catre sateni "prostul satului". Apoi a murit. Fratele prietenului, de aceiasi varsta cu mine si fugit in America dinainte de 80, a facut si el schizofrenie si a fot adus acasa dupa 89, de nerecunoscut (cand l-am vazut intaia oara, am plans ca un copil, fiindca fusesem nedespartiti in scoala). Apoi sora lor, a facut cancer la 37-38 de ani si a murit in cateva luni. Apoi a murit si tatal lor, desi era inca in putere. Singurul sanatos parea sa fie el, dar atat timp cat era ateu, blestemul nu-l putea atinge... Mama-sa (inca mai traieste si chiar ne-am intalnit acum vreo luna) este doar o victima, fiindca involuntar traieste aceasta drama prin "alianta". Cu disperare si-a implorat singurul copil sanatos, sa-L accepte pe Dumnmezeu, indiferent de consecinte, si sa accepte sa fie dat..."de pomana"... Personal nu cred ca asta ar fi fost cea mai buna solutie, dar la acest subiect eram un simplu ascultator si nu-mi permiteam sa am pareri. Oricum, din mica noastra discutie, am inteles ca ateul de altadata reusise sa se schimbe. Poate Dumnezeu avea sa oranduiasca (daca nu cumva a si facut-o deja) pentru el, care este on om de o calitate morala extraordinara, o cale prin care sa se mantuiasca intr-un mod mai pasnic, fara a suferi nici el, si nici sa devina povara pentru cei din jur!

În linii mari consider că acesta http://www.dialogsanatatemintala.ro/...hizofrenie.pdf
este un articol bun, cu informaţii pertinente (deşi e sumar, desigur, în raport cu "demnitatea" aşazisei "regine a bolilor psihice").
Am o singură reţinere, anume ultima propoziţie care mi se pare puţin cam optimistă şi, în orice caz, limitativă la medicaţie...:) Potolirea "reginei" se face sistemic, prin cooperare multidisciplinară iar nu singular, după cum şi etiologia e tot sistemică.

Profesorul G. Ionescu, psihiatrul care a organizat niscaiva congrese MONDIALE de psihiatrie în amărâtul de Spital 9 din Bucureşti, ne spunea că:
- schizofrenia, asemenea oricăror tulburări psihice
se înfiripă, ia înălţime, atinge apogeul şi, eventual, cunoaşte o fază mai mult sau mai puţin îndelungată de remisiune
în funcţie de o mulţime de factori conjugaţi
care se reduc,
evident...:)
la: ereditatea ŞI mediul!

Nu Sau, ci Şi.
Formula e cam aşa: EXM, iar nu E+M. La înmulţire, dacă unul din factori lipseşte, fiind zero, atunci şi produsul e zero. E nevoie, aşadar, nu doar să ai gene predispozante prin neamuri dar să ai ŞI un mediu înnebunitor, altfel nu pupi schizofrenie!

Ce înseamnă aceasta?
Dacă avem o familie cu arbore genealogic ce predispune la schizofrenie, să ne imaginăm, zicea profu, o armă cu cartuş pe ţeavă: glonţul (schizofrenia) va porni doar dacă cineva va apăsa pe trăgaci. Dar dacă arma stă liniştită în cutia ei, va sta şi glonţul la locul lui.
Profesorul se referea la factorii precipitanţi, la cauzele proximale care ţin în special de relaţiile familiale şi sociale/profesionale, cu toate eşecurile şi dezamăgirile inerente, cărora omul mai robust psihic le face faţă cât de cât. În completare, teorii mai noi arată că schizofrenia face parte şi dintr-o piesă de teatru jucată în familie, în care pacientul, de obicei cel mai sensibil şi mai bun îşi asumă rolul cel mai ingrat... (Se intervine prin terapie de familie.)
Consecinţa: avem o mare influenţă asupra declanşării bolii prin PROFILAXIE. Sau, dacă voim, putem fi noi degetul care apasă pe trăgaciul dinlăuntrul semenului nostru...

Dar cum ar fi posibilă profilaxia? Într-o lume ca a noastră, în aste vremuri tulburi, mai e sub soare un mediu liniştit, ferit de stres, unde să nu fii expus zilnic la dezamăgiri multiple, la răniri de tot felul etc.?
Viaţa e atât de solicitantă astăzi, relaţiile sunt atât de tensionate încât şi cei mai robuşti oameni se trezesc într-o zi la balamuc ba cu depresie, ba cu alcoolism, ba cu te miri ce episod psihotic... O spun statisticile medicale de pretutindeni! Cu-o vizită la psihiatru suntem toţi datori, măcar o dată în viaţă... (e semn de nebunie să te ţii sănătos tun într-o lume întreagă nebună...:))


Tocmai aici e rolul unic, inegalabil al Sfintei Biserici!
Fără de care nici nu s-ar explica cum, într-o ţară atât de batjocorită ca a noastră, avem o incidenţă a bolii mai mică decât în multe state "civilizate" ale lumii, cu medicaţie şi sisteme profilactice incomparabil mai bune, cu psihoterapii mii şi mii...

Pe scurt: omul cu duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită, care îşi poartă crucea cu nădejde în Hristos, care iartă nelăsînd să apună soarele peste supărarea faţă de alt om,
omul care se ţine de muncă, rugăciune, slujbe, familie,
omul cu umilinţă demnă, care nu se crede nici buricul pământului nici cârpă de şters pe jos,
omul care crede cu tărie că nu viaţa aceasta e totul ci e doar o etapă înaintea Vieţii şi că e bun lucru să fie cu măsură în toate,
omul care ţine după puteri, cu iubire de Hristos, toate poruncile Domnului
omul cu o cugetare smerită,
omul care mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate,
omul care cunoaşte că Tatăl îl ceartă pe fiul pe care îl iubeşte, spre binele lui,
omul învăţat cu Biserica şi cu rânduielile ei milenare,
omul creştin aşadar

are parte de pace sufletească, de liniştea mult căutată, de putere şi nădejde
aşadar are parte de cea mai bună profilaxie posibilă din câte pot fi imaginate.
Pe toate le rabdă, pe toate le nădăjduieşte, pe toate le iartă etc.
Iar sufletul lui e clădit pe stâncă, iar nu pe valuri sau nisip...

Dar dacă acestea creştineşti lipsesc, dacă sufletul tău e neîmblânzit şi te biciuieşti singur ţinîndu-te mai mereu peste limite, împins de furiile zădărniciei,
poţi să fii înconjurat de toate palatele, bogăţiile, doctorii şi psihologii, că tot în nebunie sfârşeşti. Totul e perisabil, totul se năruie în omul fără Dumnezeu.

Eu aşa cred, aşa am văzut, aşa am auzit şi citit, inclusiv vindecări considerate (din neînţelegere, cred) "miraculoase". Nu e nimic miraculos, e pur şi simplu răsplata lui Dumnezeu pentru omul credincios. Grija, Mila Domnului Atotputernic, lăudat fie în veci! AMIN+

Pacienţii au obiceiul specific de a se lăuda cu boala lor. Ţine de natura bolii...
Nu facem şi noi, mai mereu, acelaşi lucru pe forum?...:)

Termenul ar fi schizofrenie

(schizo - a imparti / frenie - minte)

Dpdv psihiatric este un termen dur.

Simptome = halucinatii.

Cineva ar trebui sa aiba predispozitii pentru a ajunge la schizofrenie.

Personal, pot fi de acord ca pe langa avantaje evidente (sens existential, speranta, adaptare sociala prin rabdare...) crestinismul genereaza stari psihologice conflictuale.

La anumiti indivizi care nu pot identifica intelesuri de mediere intre Lume - Dumnezeu, conflictul interior poate deveni acut, de nesuportat.

Daca Dumnezeu iti spune sa te rogi neincetat - clar si raspicat - si tu nu poti, deja ai o problema: te confrunti in forul interior cu o forma de neimplinire legata de cel mai inalt scop al tau.

Aceasta neputinta nu este digerata usor de multi. Modul de rezolvare al acestui conflict interior difera de la persoana la persoana.

De exemplu, minimalizezi porunca si accepti ca esti neputincios.


Problema crestinismului este aceea ca divide mintea intre doua realitati puternice: Lumea si Dumnezeu.

Atunci cand mintea priveste Lumea, nu-l priveste pe Dumnezeu.

Iar noi stim ca Dumnezeu este gelos. Vrea toata atentia noastra.

Cineva care ia in serios, cu toata sinceritatea, asertiunile crestine, se confrunta inevitabil cu aceasta tensiune.

Balanseaza dureros intre aceste realitati.

Insa, aceasta dihotomie este pur si simplu o paradigma generata prin rationamente, sofisme teologice crestine.

Nu toti pot sa respire in aceasta forma de constructie intelectuala.

Vieţuirea în Biserică are ca prim mare rod tocmai unificarea sufletească, iar nu ruptura. Prin dobândirea modului de viaţă creştin, personalitatea şi conştiinţa sunt tot mai unitare iar această unitate se exprimă prin sentimentul statornic şi adânc de pace, de linişte profundă, de nespus care constituie fundalul indestructibil. Pe acest ocean de linişte adâncă se pot ivi mişcări exterioare ale valurilor, uneori furtuni şi taifunuri, care tulbură suprafaţa apelor o vreme apoi se liniştesc şi iar tulbură ş.a.md. Numim aceste mişcări superficiale încercări şi ispite de toată vremea. Dar adâncul rămâne calm, imperturbabil, neclintit: în Pacea Sfântului Duh, în pacea dată de credinţă.

Stările de sfâşiere şi de conflictualitate NU izvorăsc dinlăuntrul rugăciunii, postului, milosteniei, slujbelor, Tainelor. Ci ele se topesc prin acestea, care sunt medicamente imbatabile, dăruite de Doctorul Hristos.
Mai presus de toate, ţinerea minţii în inimă la rugăciune uneşte şi reaşază ordinea şi funcţionarea omului întreg.
Rugătorul se ţine ca o turmă de oi risipite care trag fiecare în legea ei, sub toiagul unui singur păstor. Gândurile şi tendinţele emoţionale, nevoile şi pornirile instinctuale, ataşamentele de tot felul - sunt tot atâtea oiţe divergente pe care toiagul rugăciunii le îndreaptă, mângâietor şi statornic, lângă Unul Păstorul, Mielul Cel Dintâi. Până la unificare totală, fără fisură, fără urmă de ...capră. În acest moment survine Pacea de nespus. Este lucrarea dimpreună a omului şi a Harului. Omul este unit, este întreg, este cu totul împăcat în sine, iar aceasta se revarsă şi asupra păcii cu lumea, cu toţi oamenii.

Rugăciunea permanentă este foarte clar explicată şi cu totul accesibilă omului creştin. Nu e vorba nici de practicarea unei rostiri neîntrerupte cu buzele şi cu toate cele ale aparatului fonator şi nici de atenţie neîntreruptă aşa cum o înţelegem la propriu în psihologie. Ci e vorba despre o stare duhovnicească, "joc secund" cu rol însă primordial, de menţinere a miezului fiinţei în permanentă tendinţă către Dumnezeu. Când iubeşti o persoană, de pildă pe mama sau pe tata, pe soţ sau pe soţie, pe copilul tău etc., nu ai atenţia permanent orientat către persoana iubită, însă în orice moment ţi-ai orienta atenţia către aceasta, ţi-ai da seama imediat că o iubeşti. Iubirea curge ca un râu subteren permanent, însoţindu-te oriunde ai fi, orice-ai face. Deşi nu te gândeşti neîncetat la asta, lucru altminteri cu totul imposibil. (Este o banalitate teribilă că viaţa sufletească nu e doar conştientă ci şi subconştientă şi inconştientă. Dacă un conţinut nu este acum conştient, iar eu nu scriu aici în clipa asta despre el, asta nu înseamnă că el nu continuă să fiinţeze în plan secund sau mai adânc înlăuntrul fiinţei mele. Exact la fel e şi cu iubirea şi cu rugăciunea. Să pricepem odată pentru totdeauna adevărul elementar că suprafaţa lucidă care e conştiinţa noastră nu reprezintă decât un vârf de iceberg infinitezimal al unor conţinuturi infinit mai bogate la care nu avem acces simultan şi în totalitate. Dacă acum scriu măr şi îmi reprezint în minte un măr şi cuget la semnificaţia conceptului măr, nu înseamnă că în mine nu port toate cunoştinţele referitoare, de pildă, la păr. Numai că deocamdată aleg să fiu conştient în legătură cu mărul, după cum iată, acum aleg să devin conştient în legătură cu părul. Sau cu orice altceva accesibil dinlăuntrul meu.)
Precum pe de altă parte omul grosier, omul motivaţional se roagă neîncetat la idolii lui, care se succed permanent prin întreaga fiinţă (abia se stinge setea că vine foamea, abia se potoleşte stomacul că vibreează sexul, aia se sting aplauzele că vuiesc săbiuţele etc.). Şi acesta e un rugător permanent, însă la alţi dumnezei.

Ceea ce este conflictual în om nu este adus de creştinism.
Dimpotrivă, Părinţii ne-au învăţat, dezvoltînd mesajul "in nucce" al Apostolului Pavel, că în om sunt conflictuale legea trupului şi legea duhului. Tocmai pentru ca această conflictualitate (care are rostul ei, îngăduit de Dumnezeu în vederea unor foloase) să devină roditoare, Biserica a rânduit şi calea sau metoda de urmat. O ştim cu toţii foarte bine, rămâne însă de dus lupta pentru despătimire. Adică ne străduim la dobândirea unei ordini noi, în care duhul să fie suveran. Aceasta înseamnă, printre altele, că partea sufletească din noi denumită psihe, responsabilă cu reflectarea în conştiinţă şi comportament a nevoilor (caracteristice omului motivaţional teoretizat de Maslow şi alţi umanişti), să devină subordonată părţii conducătoare nous, caracteristică omului duhovnicesc, denumit şi lăuntric.
Ca orice proces de dezvoltare a fiinţei, şi devenirea întru Fiinţă traversează etape de rearanjare, de conflicte şi crize de creştere. Sunt inevitabile şi sunt necesare, ca în orice proces de dezechilibrare temporară urmată de un echilibru superior. Până şi arborii pocnesc când cresc, la fel şi pepenii vara, până şi burta gravidei face vergituri de la rodul ei; cum oare, atunci, să nu "pârâie" niţel, în dulci dureri ale facerii, alcătuirea stihiilor noastre întru revigorare şi Viaţă?
În general, pentru a dobândi un echilibru de nivel mai înalt, procesul debutează cu o temporară dezechilibrare. E ca în jocurile de astăzi ale copiilor, denumite transformer: strici o ordine, pentru că ţi-a picat fisa unei ordini mai frumoase! Te doare un pic că ai pierut jucăria, dar ce frumuseţe iese la o nouă reasamblare!

Oamenii rigizi însă, cei ce ţin la sufletul lor, cei anchilozaţi în cimentul habitudinilor şi preconcepţiilor, pier mortificaţi în praful de pe etajera unde şi-au ipostaziat propria mască.
Duhul, însă, poartă mereu pe omul creştin la noi şi noi retopiri şi remodelări. Pe măsură ce se adaugă apă curată, stratul de noroi de pe fundul paharului devine tot mai subţire. Uneori, din fericire, apa devine cu totul străvezie!....:) Una cu Izvorul Cel Dintâi.

P.S. Cât priveşte conflictul dintre Dumnezeu şi Lume, noi ştim că Dumnezeu este pretutindeni şi că Însuşi S-a Întrupat pentru a mântui Lumea. Nu vedem o lume fără Dumnezeu ci întrezărim pe Domnul pretutindeni în Lume. Sfinţirea apei şi a lemnului, de pildă, sunt doar două exemple aflate foarte la îndemână. Noi, însă, componenţi şi ai Lumii, râvnim la sfinţirea Numelui în noi.

Nimic din toate acestea descrise aici nu are legătură cu schizofrenia.
Cât despre aceasta, termenul invită la o cercetare cu mult mai atentă decât simpla răsfoire a unei fiţuici mondene. Poate nu întâmplător, studenţii din generaţia mea au debutat în studiul schizofreniei abia după 4 ani de facultate. Şi nu au epuizat conceptul nici până astăzi, adică după 20 de ani... Ca să nu mai spun că una e cunoaşterea de nivel conceptual, alta e cunoaşterea persoanei cu tulburare schizo şi alta este experienţa integrală a acestei condiţii cu totul aparte. Puţină reticenţă în utilizarea termenului, aşadar...

Cuvântul "schizofrenogen", deşi este o contrucţie lingvistică livrescă şi oarecum artificială în raport cu limbajulul uzual, are substanţă lexicală. Calchiată desigur după alte cuvinte care folosesc derivatele greceşti gennan, gennao (= a produce, a naşte, a genera), cum sunt patogen, electrogen, chiar oxigen sau geneză, genealogie etc.

Prin urmare "schizofrenogen" trimite la înţelesul "producător, cauzator, generator" de schizofrenie.

Deşi este într-adevăr riscant să dai cezarului ce-i al cezarului în asemenea cazuri, o minimă onestitate ne obligă să recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste, drept focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid.
În cazul creştinismului, fenomenul poate fi verificat în mulţimea indeterminată de abordări sectare ale vieţii spirituale, atât intra cât şi extra ecleziale. Atunci când Evanghelia nu mai este asumată ca o reintegrare într-o altfel de ordine cosmică ce revalorizează întreaga existenţă a omului până în străfundurile ultime ale existenţei lui şi este înţeleasă ca o trambulină ideologică pentru saltul impersonal într-o bunăstare veşnică a propriului ego, pericolul rupturii de realitatea împărtăşită în favoarea vieţuirii exclusive în lumea fantomatică a propriului imaginar, pândeşte la fiecare pas.

Pai ce cautai acolo? Pacienti sau doctori?

Unii ne mai abtinem.
E chestie de igiena online sa nu folosesti in discutii persoana I :)

Sau, poate, ca orice nebuni care se respectă, noi folosim pluralul majestăţii...:))

Aici - "recunoaştem în anumite atitudini religioase exclusiviste focare de comportament, mod de gândire şi de existenţă cu potenţial schizoid." găsesc o mică problemă de interpretare:
a) aceste atitudini sunt focare cu potenţial schizoid SAU
b) focarul schizoid al unei persoane se exprimă ŞI prin tulburări ale vieţii de credinţă?

Înţeleg că una este afirmaţia "creştinismul are potenţial schizofrenogen"
şi alta e afirmaţia "tulburarea schizo se exprimă prin dezordine inclusiv în viaţa de credinţă".

Opinia mea este că:
a) tocmai pentru că suntem bolnavi, în multe şi felurite ipostaze, Hristos ne-a dăruit Biserica drept Bolniţă. Cine se ţine de tratament, mai repede sau mai târziu, mai uşor sau mai greu, se face bine. Prin şi în Biserică unde se manifestă Doctorul şi Doctoria, adică Harul tămăduitor.
b) miezul vindecării în Biserică cred că este: nu asimilez Biserica la mine (adică renunţ la pretenţia nebunească a picăturii de a încorpora Oceanul) ci dimpotrivă, mă acomodez eu la viaţa Bisericii, detaşîndu-mă treptat de maladivele mele ataşamente infantile şi devenind matur întru Hristos. Este o restructurare treptată a tuturor coordonatelor personale. Metanoia, pocăinţă.


În concluzie, viaţa creştină nu induce schizofrenie ci vindecă de schizofrenie, de narcisism, de toate bolile.
Din păcate însă, unii vin în Biserică pentru a o înstăpâni cu bolile lor iar nu pentru a se lăsa sub mâna Doctorului. Mulţi dăm buzna în Biserică mânaţi fiind de această nesimţire şi orbire de sorginte drăcească.
Nebunii, însă, nu pot face nici un rău Bisericii. Doar pe ei înşişi se băgubesc, întrucât au în mână comoara şi o aruncă la coş, considerînd-o gunoi.
Nu Biserica îl face pe om schizofrenic ci schizofrenicul are impresia că Biserica este bolnavă. Dar când bolnavul va începe să se lumineze, prin hotărârea de a urma tratamentul, se va ruşina de boala sa, va purcede să se delimiteze de nucleul morbid şi va descoperi, treptat, un nou mod de viaţă, sănătos şi mântuitor.
Conflictul dintre chemarea sănătăţii şi fascinaţia morbidă a bolii şi a morţii este evident. Sau, mai degrabă, e o muncă de lepădare de sine, de curăţare cu ciobul de pe pielea sufletului, a bubelor toate. Îndepărtarea râiei nu e lucru uşor, nici plăcut. Dracul se ţine scai, e a mai ageră căpuşe care se poate închipui. De aici desigur o anumită tensiune permanentă, specifică travaliului de doliu, că mult ne-a mai plăcut curvia, cu miile şi milioanele ei de feţe...
Nu numai Iov se curăţa de bube, ci şi noi.
Să ne ajute Dumnezeu cu niscai timp şi cu un ciob potrivit fiecăruia!

Ce vom spune despre Spitalul 9?
Trecînd pe acolo şi văzînd oameni cu comportament ciudat, vom conchide prin eroarea confundării circumstanţei cu cauza: iată, spitalul îi îmbolnăveşte psihic pe oameni!...:)
Şi vom fugi de spital, speriaţi, zicînd că noi nu suntem ca ei, că ăia sunt nebuni iar noi suntem sănătoşi tun - doar pentru că ne preumblăm nebunia în văzul lumii, pe la semafoare, fără strop de ruşine.

La fel şi aici: trecînd în vizită prin Biserică sau pe lângă gardul Bisericii, uitîndu-se chiorâş printre ţambre, nebunul zice umflîndu-se în pene de toată nebunia lui: iată, ştiam eu, Biserica îi îmbolnăveşte pe oameni! (întotdeauna nebunul "ştia el!")

Totuşi, nebunule, nu ai vrea să poposeşti o vreme printre noi? Să iei şi tu puţină doctorie?
Mai târziu, când ceaţa de pe muntele minţii tale se va risipi şi Soarele va străluci şi pentru/în tine, vei înţelege că şi noi am fost cândva bolnavi ca tine, poate chiar mai bolnavi, însă am intrat aici cu umilinţă şi nădejde, am urmat tratamentul şi iată, suntem pe calea vindecării. Avem ca Doctor pe Hristos, asistentele şi surorile ne sunt preoţii şi diaconii iar fraţii creştini sunt ceilalţi pacienţi care îşi lucrează partea întru vindecare, individual şi în grup.

Cel mai greu, însă, e să renunţăm la negarea propriei maladii.
Dacă facem asta, urmează să contemplăm perspectiva vindecării.
În fine, să ne apucăm cu hotărâre de tratament. Până la capăt. Aceasta, implică, desigur, să nu sărim gardul şi nici să nu abuzăm de micuţul ... bilet de voie (proprie)....:)

Cât despre plocoane, aici nu ţine: Doctorul nostru e incoruptibil şi ne face bine pe toţi, gratis. Numai să voim să primim sănătatea, dăruită nouă din belşug!

Îmi pare că e posibil să confundăm schizofrenia cu duplicitatea. Şi să facem din acestea o trăsătură caracteristică a creştinului. Urât lucru să fie văzuţi aşa creştinii, însă nu-i treaba noastră că răuvoitorii aruncă cu pietre.
Totuşi, să spunem limpede din capul locului:
a) una e boala numită schizofrenie, alta e trăsătura caracteropatiei numită făţărnicie; caracteropatia şi schizofrenia sunt condiţii nosografice din căprării net distincte.
b) una e să te prefaci că eşti credincios, pentru a obţine pe căi necinstite foloase personale prin exploatarea naivităţii sau bunăvoinţei semenilor, alta e să fii bolnav şi să recunoşti aceasta cerînd ajutor ca orice credincios Domnului în Biserica Lui;
c) una e să ai grave dileme de identitate personală, tulburări severe ale tututor funcţiilor cognitive şi emoţionale, o personalitate fărâmiţată şi conduite delirante, alta e să fii valid psihologic dar lichea îndărătnică, tare de cerbice înaintea Domnului.

Când ni se spune că într-un fel ne comportăm la slujbe şi altfel în viaţa de zi cu zi, nu trebuie să tragem concluzia că suntem schizofrenici deoarece tulburarea aceasta nu constă în duplicitatea de acest fel.
Duplicitarul are conştiinţa limpede a ceea ce face, alege liniştit, în virtutea unor convingeri personale, să îşi bată joc de semeni şi savurează din greu "victoria" lui permanentă.
Schizofrenicul este un om chinuit, cu o conştiinţă tulbure, incapabil să conştientizeze cine e şi ce i se întâmplă, cu atribuiri dintre cele mai fanteziste, cu o neputinţă veritabilă de a vibra emoţional între limite rezonabile şi adecvat la situaţiile de viaţă, prizonier al unor construcţii subiective fără corespondent în realitate, cu un dezacord evident între toate piesele sufleteşti, interpretativ etc. etc. El caută să funcţioneze coordonat şi unitar, caută o integrare armonioasă a stihiilor şi comportamentelor însă din păcate s-a adaptat deja la a nu mai reuşi aceasta...

În ce ne priveşte pe noi, creştinii, în ciuda faptului că avem fiecare laşităţile, disfuncţiile şi neajunsurile noastre evidente şi uneori înfricoşătoare, faptul că nu suntem în viaţa de zi cu zi pe măsura năzuinţelor noastre cele mai sfinte, nu înseamnă că suntem schizofrenici. Nici, la propriu, duplicitari. Poate că mai degrabă suntem încă inegali ca dezvoltare, încă nesiguri pe mişcările noastre, încă vulnerabili şi stângaci. Cu siguranţă avem nevoie să lucrăm mai departe la mecanismele cele mai fine ale întregii noastre alcătuiri sufleteşti.
Singurul lucru folositor e să rămânem în bolniţă şi să ne dăm silinţa, după puteri, să devenim tot mai complianţi la tratament. În rest, vorba cea bună: răbdare!...

Afirmaţia "creştinismul este schizofrenogen" conţine deja în sine o analiză bazată pe schizein (ruptură, despărţire, scindare), fiindcă se întemeiază pe omiprezentul păcat al generalizării abuzive.
Însă problema noastră nu-i senzaţia de jenă pe care ne-o produce o asemenea etichetă arbitrară , ci faptul că ea porneşte de la un sâmbure de adevăr prezentat drept copac.

Creştinismul a suferit de-a lungul şi de-a latul istoriei sale, de numeroase forme de tulburări schizofrenice pe care le-a numit erezii. Erezia este în mod limpede un exemplu de ruptură cu realitatea şi înlocuirea acesteia cu o alternativă halucinantă, iluzorie, falsă dar suficient de consistentă fenomenologic pentru a părea veridică.

La nivelul persoanei, potenţialul schizoid se manifestă ca o erezie în miniatură, prin confundarea ansamblului realităţii cu bucăţica de realitate accesibilă înţelegerii cuiva. Sfântul Isaac Sirul atrăgea atenţia asupra faptului că cel care se luptă din răsputeri pentru a-şi impune înţelegerea lui limitată, particulară ca viziune universală se asemănă cu o broască ce trăieşte într-un puţ şi se osteneşte să convingă pe toată lumea că cerul are forma marginilor puţului şi nimic mai mult. Or creştinul, spune marele sirian, îşi va concentra efortul pe ieşirea din puţ şi abia apoi va descrie, dacă e cazul, forma cerului.

În ziua de azi gălăgia din jurul creştinismului (şi a metafizicii în general) acoperă tăcerea plină de conţinuturi a adevăraţilor trăitori. De exemplu noi, ortodocşii din vremea de acum, suntem ca nişte maşini cu motoare excepţionale dar fără roţi. Şi ne cam place să ne ambalăm la maxim, să arătăm altora ce propulsoare grozave avem dar rămânem tot pe loc ca toţi ceilalţi. Un astfel de comportament nu seamănă cumva prea tare cu o schizein între vorbă şi faptă, potenţial şi real, teorie şi practică?

.

Sunt de acord cu modul în care ai expus aici lucrurile. Chiar îţi mulţumesc pentru modul cum ai abordat chestiunea, îmi place, e limpede şi sugestiv, îmi aduce unele clarificări.
Iar eu aş evita utilizarea unei terminologii care să facă trimiteri, fie şi metaforice, către schizofrenie deoarece psihopatologia acordă, la propriu, alte semnificaţii şi descrie alte implicaţii când abordează tulburările din sfera schizo. Îmi pare folositor mai degrabă să rafinăm exerciţiul înţelegerii şi exprimării rămânînd cantonaţi în limbajul consacrat al Bisericii. Ceea ce, poate, însă, nu e tocmai uşor pentru mulţi dintre noi.
Când spui la final "Un astfel de comportament nu seamănă cumva prea tare cu o schizein între vorbă şi faptă, potenţial şi real, teorie şi practică?" eu rezonez aşa:
- psihologic (mai exact în duhul disciplinei Psihologia Persoanei), discrepanţa dintre vorbă şi faptă caracterizează strict unitatea caracterului, o însuşire de ansamblu a acestei componete relaţional-valorice a oricărei persoane. Când unitatea caracterului este mică sau lipseşte de-a binelea, eu înţeleg că ne aflăm în domeniul tulburărilor de caracter, iar nu al psihozelor. E drept însă că psihologia şi psihopatologia consideră tulburările de personalitate ca fiind foarte apropiate de schiţarea unei nebunii în miniatură. Nu însă, propriu-zis, psihoză.
- distanţa dintre potenţial şi actualizare (sau real, precum spui), este, de data aceasta, o problemă din perimetrul psihologiei dezvoltării. Iarăşi, deşi e vorba despre o neîmplinire, suntem departe de a acorda înţelegerea de psihoză. Nu numai fenomenologia e diferită, dar şi "tratamentul" e net diferit.
- în fine, raportul dintre teorie şi practică mă duce mai întâi la o abordare mai degrabă filosofică, iar psihologic mă ademeneşte către luarea în considerare a unei intervenţii pe linia dezvoltării abilităţilor şi competenţelor (care sunt "out-puturi", programe "periferice", executive în sistemul uman). Iarăşi nu poate fi vorba despre schizofrenie.

Neavînd cărţile la mine, am răsfoit Wikipedia şi am găsit un paragraf care mi se pare relevant pentru discuţia de faţă:


Clasificarea schneideriană

La începutul secolului al XX-lea, psihiatrul Kurt Schneider a efectuat liste cu forme de simptome psihotice despre care credea că diferențiază schizofrenia de alte tulburări psihotice. Ele sunt numite simptome de prim rang sau simptomele de prim rang ale lui Schneider. Ele includ:[16]

delirul de a fi controlat de o forță externă;
credința că gândurile sunt inserate sau sustrase din mintea conștientă a pacientului;
credința că gândurile proprii sunt difuzate altor oameni
auzirea de voci halucinatorii care comentează gândurile sau acțiunile sale sau care conversează cu alte voci halucinatorii.

Deși ele au contribuit semnificativ la criteriile actuale de diagnostic, sensibilitatea și specificitatea simptomelor de prim rang a fost pusă la îndoială. O trecere în revistă a studiilor de diagnoză efectuate între 1970 și 2005 a aflat că ele nu permit nici confirmarea nici respingerea pretențiilor lui Schneider, sugerând ca simptomele de prim rang să capete un rol secundar în analizele viitoare ale sistemelor de diagnostic.[17]
Simptome pozitive și simptome negative

Schizofrenia este adesea descrisă în termeni de simptome pozitive și simptome negative (sau de lipsă).[18] Simptomele pozitive sunt cele pe care cei mai mulți subiecți nu le au în mod obișnuit, dar care sunt prezente la persoanele cu schizofrenie. Ele includ delir, gânduri și vorbire dezorganizate, halucinații tactile, auditive, vizuale, olfactive și gustative, considerate în mod tipic drept manifestări psihotice.[19] Halucinațiile sunt de asemenea în mod tipic legate de conținutul temei delirului.[20] Simptomele pozitive răspund în general bine la medicamente.[20]

Simptomele negative sunt deficiențe ale răspunsurilor emoționale normale sau ale altor procese de gândire și răspund mai puțin la medicamente.[6] Ele includ de obicei emoții și afect plat sau lipsit de sensibilitate, sărăcia vorbirii (alogie), neputința de a experimenta plăcerea (anhedonie), lipsa dorinței de a forma relații sociale (asocialitate) și lipsa motivației (avoliție). Cercetările sugerează că simptomele negative contribuie mai mult decât simptomele pozitive la proasta calitate a vieții, la handicapuri funcționale și la a deveni o povară pentru alții.[21] Persoanele cu simptome preponderent negative pot avea adesea un trecut de proastă adaptare înaintea apariției bolii, iar răspunsul la medicamente este adesea limitat.[6][22]

Una peste alta, îţi mulţumesc, dragă Mihail, pentru cuvântul tău elocvent!

cam asta sustinea "internautul" in cauza ca se intimpla cu bolnavul "credincios" : ca ajunge sa fie controlat efectiv de o forta dinafara - Dumnezeu sau diavolul- si ca ajunge sa creada ca gindurile ii sunt inserate in minte de Unul sau altul.

un "potential schizoid" ma tem ca va avea loc in saptamana mare anul acesta ; jumate sau mai mult din cei apropiati vor face gratare de 1 mai la iarba verde, in timp ce restul adica noi vom impreuna patimi cu Mantuitorul...

...daca tot vb de patologie, imi permit sa intreb ceva pe specialisti: la limita dintre somn si veghe, e normal sa adormim si sa visam ceva anume, dar inca sa auzim de afara, din mediu, zgomotele, sunetele de acolo, care sa se suprapuna intr-un fel neplacut, nepotrivit peste ce "simtim" in somn, in vis?
..cu riscul sa rideti de mine, va dau un ex concret ; sb trecuta seara am adormit si visam ca sunt la biserica la pomenirea mortilor, iar preotul ajunsese la citirea pomelnicelor si la un moment dat aud "asta de exemplu nu mai are nici o sansa" ( ca si cum afirmatia ar fi fost facuta de preot despre un "pomenit") si ma trezesc si constat ca afirmatia ii apartinea de fapt unui moderator tv....

PS : @Cezar : mutumim pt informatii ; daca mai doriti documentatie rapida si de calitate cel putin pertinenta si zic eu "consacrata", aici http://www.merckmanuals.com/professi...disorders.html

@alin : pe forumuri nu cauti de obicei specialisti, ci eventuali "colegi de suferinta', bolnavi cu mai multa expertienta ca tine, care poate ar putea sa iti impartasesca din experienta lor; poate unii se "lauda"- bravo lor daca au cu ce, dar cei mai multi mie cel putin mi se pare ca mai mult se "plang".

In nici un caz nu e vorba de rade de dvs.; se poate intampla oricui; mie, unuia, de exemplu, nu; dorm ca busteanul. Insa intamplarea relatata de dvs., ca fapt in sine, este amuzanta.

Noi, creştinii, nu afirmăm că suntem "controlaţi" de Dumnezeu. Nu cunoaştem această experienţă a "controlului" din nici o sursă, fie ea din afara noastră sau din propria experienţă personală.
Sfinţii noştri nu au mărturisit niciodată că sunt "controlaţi" de Dumnezeu.
Biserica nu a mărturisit niciodată că suntem "controlaţi" de Dumnezeu.
Domnul Însuşi, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, nu a afirmat niciodată că a fost "controlat". Pe toate le-a făcut Liber, pe toate le-a asumat, cu Totul încredinţat, credincios Tatălui şi Sfântului Duh, cu smerenie şi iubire jertfelnică desăvârşite. Pentru mântuirea noastră, pentru ieşirea noastră din robia întunericului, din umbra morţii.

Drepţii noştri, proorocii şi bunii patriarhi ne-au purtat, fiecare cu slujirea lui sfântă, pe firul veşnic viu al Libertăţii.
Încercaţi cu grele ispitiri, cu suferinţe dincolo de puterea noastră de înţelegere omenească, ei au sfârşit mereu în lauda Dumnezeirii, topindu-se pe ei înşişi ca lumânare în Lumina Sfântă. Cântec de laudă au fost ei! Ode înlănţuite în Simfonia Dumnezeirii!

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a ales LIBERĂ să fie, de la 3 ani, Fecioara Dumnezeirii, a ales LIBERĂ să slujească în Templu, cu toată Bucuria, a ales LIBERĂ să fie logodnica dreptului şi bunului Iosif, a ales LIBERĂ să poarte în PREACURATUL EI TRUP pe Domnul Dumnezeul nostru. Arhanghelul Gavriil nu a forţat-o să devină Mama Pruncului ci i-a înălţat la Ceruri Libertatea de alegere: a fi sau a nu fi Mama Domnului? Iar Fecioara Preasfântă, făcîndu-se Părtaşă şi Îmreună-Săvârşitoare în vecii vecilor la mântuirea neamului omenesc, din LIBERĂ ŞI PREACURATĂ VOINŢĂ A ALES: Facă-se Voia Domnului cu bucurie (adică fără de frică de păcat) peste roaba Lui şi iată, Doamne, roaba Ta pururi gata înaintea Feţei Tale!...

Iată ce obârşie fără de asemănare are Libertatea noastră, a creştinilor!
Iată pe Tatăl nostru, iată Mama noastră!

Sfânta Biserică, începând cu Unul Domn Iisus Hristos şi continuînd cu întreaga Tradiţie
mărturiseşte
că omul este LIBER, avînd liberul arbitru pe care Bunul Dumnezeu ni l-a dăruit începînd cu Adam şi cu Eva, pentru ca noi să alegem între Bine şi Rău, între Dumnezeu şi Mamona

şi ne-a învăţat că nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

Suntem, aşadar, liberi să ALEGEM oricînd şi oriunde, prin noi ŞI prin Duhul.

Pocăinţa, proces fundamental al vieţii creştinului, înseamnă tocmai aceasta: să ne lepădăm, în împreună-lucrare cu Duhul, de alegerile noastre de sclavi ai Mamonei şi să dobândim, prin străduinţă personală şi prin harul Duhului, capacitatea/demnitatea de a sluji tot mai vârtos, Domnului - Uşa noastră către Tatăl, Făcătorul cerului şi al pământului.

Noi creştinii alegem, în măsura libertăţii inimii/minţii/conştiinţei noastre, să slujim lui Hristos împreună cu Duhul. Pentru că Îl iubim şi pentru că Îi suntem cu totul recunoscători. Îl recunoaştem ca Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, al Ordinii toate Celei Sfinte.
Şi când nu reuşim aceasta, noi ne deplângem alegerile greşite şi/sau neputinţele datorate firii păcătoase şi slăbiciunilor, facem căinţă cu lacrimi amare şi, avînd nădejde în Hristos, prin Duhul noi ne ridicăm de unde am căzut, oricât de adînc am fi răniţi şi striviţi de păcatele noastre, şi, astfel renăscuţi slujim iarăşi Domnului nostru, prin Duhul, nădăjduind la Mila Lui în care credem, precum credem în necuprinsa Lui Iubire, în necuprinsa (şi UNICA) Lui Putere Salvatoare.


Domnul nostru nu ne controlează, întrucât noi cunoaştem temeinic şi fără fisură, prin Duhul, că Domnul nostru nu e dictator, Domnul nostru Iisus Hristos nu este terorist, nu e tiran, nu e nimic cum se tot laudă (în) lumea aceasta că este ea, mincinoasa, târfa trecătoare şi neputincioasă. Sărman vânzătoarea de iluzii de tinichea şi mărgeluşe...

Domnul nostru Iisus Hristos este SupraBun, SupraDrept, SupraIubitor ş.a.m.d., înţelegînd prin toate acestea că mintea noastră omenească nu este capabilă să Îi măsoare Dumnezeirea. Ci, doar, în cazul cel mai bun, să se bucure PRIN DUHUL ca o pregustare de Ea, Care ne umbreşte pretutindeni şi totdeauna şi fără de care nimic nu este. AMIN+

Un cuvant de folos , Ioane si adaug ca de multe ori vrajmasul nevazut ne transmite in mintea noastra prin tot felul de ganduri trufase , nesupunerea , revolta , nedumerirea , ingrijorarea , ne indeamna in slujirea la doi stapani , amestecand in firea noastra patimasa binele cu raul , dand impresia ca suntem in boala si in suferinta , o boala pe care unii o trateaza ca o afectiune psihica , ca o tulburare psihica , si singurul remediu este indepartarea de aceasta "supunere "in fata lui Dumnezeru , ca doar suntem liberi sa alegem . . . ! Aici fratilor este marea marsavie si viclenie a diavolului , sa te aduca in stadiul de a te inrobi dupa buna lui placere , dand senzatia imbolnavirii mintii , caci acest amestec dintre bine si rau , aceasta slujire la doi stapani , la aceasta duce inevitabil .
Solutia sta in manile noastre , in vointa noastra , si nu in ultimul rand in ajutorul lui Dumnezeu .
Scria cineva din redactia blogului meu despre iertare si iubire , esenta curatirii noastre , si cred , sunt convins ca atunci cand vom reusi cu adevarat sa iertam si sa iubim cu adevarat , Il vom cunoaste pe Dumnezeu , si toate tulburarile se vor risipi precum ceata sau fumul .
Iata ce scria colegul meu de blog :
" Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră şi avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfîntul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea sînt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine.
Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sînt poruncile cele mai mari din Sfînta Evanghelie care stau la temelia mîntuirii noastre. De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mîntuirea fiecăruia dintre noi.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune că nu poate cineva să-L iubească pe Dumnezeu, dacă nu iubeşte pe semenul său. Prin urmare, cine nu are o relaţie cu semenii săi, nu poate spera la o relaţie cu Dumnezeu. Iar cine nu iartă pe semenul său, nici nu poate avea o relaţie cu acela, pentru că iertarea este singura cale de a menţine sau reface relaţia cu semenul. Nu există altă cale.
Neputinţele noastre generează permanent conflicte şi tensiuni între oameni, între prieteni, între soţi, între părinţi şi copii, între vecini, între colegi. Nu există altă cale de depăşire reală şi în fapt a conflictelor, a tensiunilor, a certurilor decât iertarea. Iertarea este cea care elimină totul.
Nu poate fi înţeleasă însemnătatea vitală a iertării decât de aceia care au înţeles că cel mai important lucru pentru viaţa lor este relaţia cu cei din jur, şi, mai mult decât atât, calitatea acestei relaţii. Cel care iubeşte cu adevărat, cel căruia i se topeşte inima de dor după o persoană dragă, cel care trăieşte bucuria vederii prietenilor, acela va înţelege cât de necesară şi benefică este iertarea pentru recuperarea relaţiei, atunci când aceasta este afectată de slăbiciunile noastre sau de ispitele venite de la terţi sau de la vrăjmaşul."
Post binecuvantat si multa liniste sa aveti !

Da, nu suntem controlati de Dumnezeu, in aceasta privinta frumos cuvantul tau. Insa: suntem robii pacatului, care ne conduce si ne poarta pe noi pacatosii. Sigur avem libertatea alegerii de a spune stop pacatului.

De folos pentru Fallen in discutia sa cu "internautul" eu cred ca este cuvantul Sf. Siluan Athonitul care expune complet starea de fapt in care ne gasim cu totii.

"<<Doamne, oamenii au uitat de Tine, Făcătorul lor, şi îşi caută slobozenia, neînţelegând că Tu eşti milostiv şi iubeşti pe păcătoşii ce se pocăiesc, şi le dai harul Duhului Tău cel Sfânt>>.

Rugându-se Dumnezeului celui atoatecunoscător Stareţul nu grăieşte multe cuvinte şi nu îşi lămureşte gândurile. <<Oamenii îşi caută slobozenia>>, adică în afara lui Dumnezeu, în afara adevăratei vieţi, acolo unde ea nu este şi nu poate fi, unde este <<întunericul cel mai din afară>>, căci slobozenia nu este decât acolo unde nu este moarte, unde este adevărata vecinica fiinţare, adică în Dumnezeu.

<<Tu eşti milostiv, şi le dai harul Sfântului Duh>>. Dumnezeu dă darul Sfântului Duh, iar atunci omul devine slobod. <<Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia>> (2 Cor. 3: 17). <<Tot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului. Şi robul nu rămâne în casă în veac. Deci de va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fi>> (Io. 8: 34-36).

În rugăciunea născută din har, cunoaşterea fiinţială – sau din cercare, aşa cum spunea Stareţul – a slobozeniei omului este cât se poate de adâncă. El din tot sufletul recunoştea că adevărata robie este una singură – robia păcatului; că adevărata libertate este una singură – învierea în Dumnezeu.

Câtă vreme omul nu şi-a dobândit cea întru Hristos înviere, totul în el va rămâne scâlciat de frica morţii şi, prin urmare, de robia păcatului. Iar dintre cei scâlciaţi, ce nu au cunoscut încă harul învierii, vor scăpa doar acei despre care s-a spus: <<Fericiţi cei ce nu au văzut, dar au crezut>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

http://siluanathonitul.wordpress.com...bia-pacatului/

Fallen, incearca prin rugaciune sa primesti har in cuvintele tale sa il faci pe acel om sa inteleaga ca nu negand existenta lui Dumnezeu si a diavolului isi rezolva propria libertate.

"Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-vă şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta."

@dobrin7m
Nu-i deloc uşor să renunţi la dispreţul faţă de alţii, acordând iertare, dar mai greu e să te dai jos de pe aparenta superioritate şi să ceri iertare. Cel care a îndeplinit aceste cereri, şi-a pregătit inima să-L primească pe Hristos.

Poti sa explici ca nu inteleg. Ma acuzi de ceva? Am facut cumva referire la tine?

Ma gandeam ca noi oamenii suntem pacatosi si pacatele ce le avem in noi ne robesc. Eu nu pot spune despre mine ca nu am pacate. in acest context sunt roaba pacatului cu care inca ma mai lupt. Aici ma gandeam, fara urma de dispret fata de nimeni. Ma gandeam la atei care resping pe Dumnezeu crezand ca rezolva problema libertarii. Nu iti inteleg atitudinea si riposta.

Vroiam sa fie cuvantul lui Ioan Cezar complet, deci sa nu uitam ca da , nu ne controleaza Dumnezeu insa ne controleaza pacatul din noi, si asta pe toti care se considera pacatosi.
Dar e cineva care crede ca nu e pacatos? De aceea am adus cuvantul Sf. Siluan.

Am gresit cumva cuiva si nu am cerut iertare/? Ti-am gresit eu tie sa nu iti cer iertare pentru greseala? Cristi cand te vei lasa de viclenii sufletesti? cand vei inceta sa vezi in aproapele tau numai rai si dispretuitori? Se vede ca ai ceva personal cu mine si incerci sa ma jignesti chiar si cand nu am treaba cu tine. E alegerea ta sa ai astfel de atitudine tocmai in post si tocmai dupa cuvantul iertarii.

Cristi, nu stiu cum te consideri tu, daca te consideri drept si cuvantul expus de mine al Sf. Siluan te-a jignit te rog sa ma ierti , nu am avut intentia sa te jignesc cu cuvintele sfantului ( ma gandesc ca acesta este singurul motiv al ripostei tale ca te consideri altfel decat expune sfantul, adica drept), eu insa port pacate, sunt constienta de ele, si recunosc ca ma lupt sa scap din robia lor. In privinta aceasta sunt de acord cu cei multi sfinti ai nostri care spun ca tot omul pacatuieste dar important este sa pacatuim cat mai putin , si sa incercam sa ne indreptam sufletele.

Intru-cat eu consider ca sunt mai pacatoasa decat tine, cuvintele sfantului de mai sus se refera doar la mine si la nimeni altcineva ca nu cumva sa mai supar pe cineva . Te asigur, martor mie Dumnezeu, ca imi stie inima ca nu ma gandeam la tine si la pacatele tale daca le ai ci ma gandeam la oameni in general si la atei in special ca era vorba de un internaut interlocutor al lui fallen.