Coborarea mintii in inima
 

Parintele a spus mai de mult, ca atunci cand ne rugam sa ne coboram cu mintea in inima, si a mentionat despre scrierile sfintilor parinti. Va rog sa ma ajutati cu materiale, articole, carti de unde pot lua, ma framanta subiectul :D

Ceea ce spui tu e aproape utopie. Cel putin pentru noi, cei expusi acestei lumi sufocate de opusul acestei stari. Ce faci tu ca sa reusesti sa primesti harul? Poate plangi in timpul sf. liturghii... Multi o fac! Poate ai renuntat sa mai privesti la televizor... Multi chiar au renuntat! Poate te rogi zilnic 10-20 de minute sau o jumatate de ora... Multi se roaga ore in sir iar altii... neincetat. Poate ti-ai facut mila de cersetorul din colt si l-ai milostivit cu un banut... Multi traiesc numai pentru a face milostenie din putinul care-l au! Poate te-au coplesit remuscarile pentru pacatele trecutului tau... Pentru a primi harul, e nevoie de bataturi la genunchi si blocarea a mii de ispite care vin sub forme cu totul inedite, pe care la inceput nu le sesisezi din naivitate, iar mai apoi din mandrie! Poate Dumnezeu te-a fericit cu putin, pentru a-ti intari nadejdea... Altii sunt cu toata fiinta lor in duh, si totusi... la limita deznadejdii!... Si tot asa, si tot asa...
Parintele care "a spus mai de mult" ce a spus, a pus o samanta. Ea poate rodi, dar pentru asta are nevoie de mult: sa nu fie in drum, sa nu fie in loc pietros, sa nu fie intre spini, sa nu fie acoperita de buruieni, iar daca totusi va ajunge sa dea rod, sa nu-l manance ciorile!... Recunoaste ca sansele sunt foarte reduse, iar pentru a reusi e nevoie de TOT. Iar "tot" nu inseamna nici compromis, nici sacrificiu, ci dragoste si smerenie. Fiecare clipa (buna sau rea), sa o primesti ca pe un pret al propriei mantuiri si sa o tratezi ca atare; nu cu suparare si cartire, nu cu manie si nervi, nu cu durere si repros ("De ce mie, de ce eu?")... Cand vei simti nevoia sa strangi la piept tot omul de pe strada, cand vei lacrima de fericire privind un copil, o pasare, o floare, o vietate lasata de Dumnezeu pentru ca tu sa te bucuri si sa-L simti in TOT ce te inconjoara... atunci vei sti ca nu mintea ci Dumnezeu Insusi a coborat in inima ta, a facut curat si S-a asezat acolo. Iar coborarea mintii e doar o "figura de stil", fiindca practic nu poate fi exprimata suficient de clar pentru ca omul sa spuna: "Da, am inteles!" TOATE scrierile sfintilor parinti (si sunt atat de multe ca nu-ti ajunge o viata sa le cercetezi) de fapt la asta vor sa se ajunga: rabdare, dragoste, smerenie, milostenie si mai ales o constiinta de sine care sa nu se raporteze la nimic lumesc, ci numai la Dumnezeu... Daca poti fi capabil de toate astea, poti sa ai in jurul tau o mie de femei goale fiindca le vezi ca pe niste fiinte dragi lasate de Dummnezeu ca si sublim al naturii nu ca obiect sexual... Iar, ca si barbat, daca placerea erotica te lasa rece, doar mandria mai ramane un pericol... restul sunt floare la ureche!
Ca atare, nu te chinui acum sa-ti duci mintea in inima. Crede-ma, nu doar ca e imposibil ci si absurd. In fond, nu de "minte" vorbim, ci de Dumnezeu. Iar pentru ca Dumnezeu sa coboare acolo, e nevoie de o "deratizare" totala, bineinteles, nu fara mila si ajutorul Lui!... Nu te cunosc, nu stiu cat te rogi, nu stiu cu ce te ocupi, dar din modul cum iti expui ideile, inteleg ca te limitezi la "ipotetic". Daca totusi VREI CU ADEVARAT, lecturarea scrierilor sfintilor parinti este doar un paleativ... Tu nu esti nici in pustie, nici in inchisoare ostila credintei tale, nici intre musulmani... Esti inconjurat de tentatii de toate formele. Dupa rugaciuni curate, vei intalni acel duhovnic, care iti va calauzi pasii incet-incet, povatuindu-te pana te vei dumiri singur. Altfel... ne jucam si ... vorbim vorbe!

As vrea sa cred ca interventia mea anterioara nu a supartat si nu a dezamagit pe nimeni. Pana la urma, nu sunt eu in masura sa judec cum si cat de repede reuseste cineva sa ajunga la "inalta cugetare". Si nici n-as vrea sa se inteleaga ca eu as fi ajuns... "undeva"! La teorie cred ca ma descurc binisor. Practic insa, nu prea am cu ce ma lauda!...
Legat de subiect, redau mai jos doar cateva invataturi din Filocalia, volumul VI. Poate foloseste cuiva, mai ales acum in Postul Mare, cand ar trebui sa tindem ceva mai mult spre Sfintii Parinti.

Socotesc că patru sînt cauzele virtuţilor îmbinate în treimea desăvîrşită. Cea dintîi este libertatea, adică nepătimirea sufletului, care a înaintat de la lucrarea ostenitoare la contemplarea naturală a zidirii şi de acolo a intrat în întunericul cunoştinţei lui Dumnezeu.
A doua, curăţia minţii prin lacrimi şi rugăciune, din care se naşte cuvîntul harului şi izvorăsc undele înţelesurilor.
A treia este sălăşluirea Sfintei Treimi în noi, din Care ies revărsările de lumină ale Duhului spre folosul fiecăruia din cei curăţiţi, pentru dezvăluirea tainelor Împărăţiei cerurilor şi pentru descoperirea vistieriilor lui Dumnezeu ascunse în suflet.
A patra, este trebuinţa care sileşte pe tot cel ce a luat talantul cuvîntului cunoştinţei, să-l propovăduiască, dată fiind ameninţarea lui Dumnezeu, Care zice : «Slugă vicleană şi leneşă, trebuia să dai argintul meu zarafilor şi eu venind aş fi luat al meu cu dobîndă» (Matei XXV, 27). De aceasta temîndu-se şi David, a zis : «Iată, buzele mele nu le voi împiedica, Doamne, Tu ştii; dreptatea Ta n-am ascuns-o în inima mea ; adevărul Tău şi dreptatea Ta le-am grăit. N-am ascuns mila Ta şi adevărul Tău de la adunare multă » (Ps. XXXIX, 11).
(...)
Precum trupul are cinci simţuri : vederea, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul, aşa şi sufletul are acelaşi număr de cinci simţuri : mintea, raţiunea, simţirea înţelegătoare, cunoştinţa şi ştiinţa. Ele se adună în trei lucrări ale sufletului : mintea, raţiunea şi simţirea. Prin minte primim înţelesurile ; prin judecată tîlcuirile ; iar prin simţire, chipurile cunoştinţei şi gîndurile dumnezeieşti.
Cel a cărui minte deosebeşte bine înţelesurile gîndurilor şi-şi însuşeşte curat cugetările dumnezeieşti, a cărui raţiune tîlcuieşte mişcările naturale ale întregii zidiri văzute, desluşind raţiunile făpturilor, iar simţirea spirituală primeşte ştiinţa înţelepciunii şi cunoştinţei cereşti, a ajuns mai presus de simţuri, trecînd prin iluminările Soarelui dreptăţii dincolo de simţire. El se bucură de desfătare cu cele nevăzute.
Puterile cuprinzătoare ale minţii sînt patru : cuminţenia, agerimea, înţelegerea şi destoinicia. Cel ce uneşte pe acestea cu cele patru virtuţi cuprinzătoare ale sufletului, însoţind cu cuminţenia minţii, cumpătarea sufletului ; cu agerimea, chibzuinţă ; cu înţelegerea, dreptatea ; cu destoinicia, bărbăţia, şi-a întocmit sieşi, în chip îndoit, căruţă de foc ce-l duce la cer şi din care luptă împotriva celor trei căpetenii şi puteri generale ale oştirii patimilor : iubirea de argint, iubirea de plăceri şi iubirea de slavă.
(...)
Nu va putea să se cunoască cineva pe sine, de nu-şi va întoarce mai întîi puterile sufletului său, prin pocăinţă dureroasă şi stăruitoare, ca să le facă aşa cum ni le-a dat Dumnezeu de la început, cînd l-a zidit pe Adam şi a suflat în el suflare de viaţă; nici nu va putea dobîndi gîndul neînfumurat, neiscoditor, neviclean, simplu, smerit, străin de pizmă, de clevetire, care e stăpîn peste patimi şi robeşte toată cugetarea ascultării de Hristos. Nu-şi va avea sufletul nici aprins şi înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, nici stăpîn pe hotarele înfrînării, îndestulat cu cele ce se nimeresc şi dornic de odihna sfinţilor. Iar dacă nu va dobîndi acestea, nu va putea dobîndi nici inimă blândă, paşnică, nemînioasă, bună, negîlcevitoare, plină de toată mila şi bucuria. Sufletul dezbinat astfel în el însuşi şi cu puterile tulburate nu va putea primi razele Duhului.
CUVIOSUL NICHITA STITHATUL, CELE 300 DE CAPETE - fragmente

"Cu mintea şi inima în rugăciune"
 

Siteul "prietenii Sfantului Munte Athos "recomanda incepatorilor si nu numai :
"Capete despre Rugăciunea neîncetată "(Editura Sophia, Bucureşti, 2008) semnată de Preotul Tudor Ciocan este o carte concentrată despre rugăciunea inimii. Părintele Tudor Ciocan ne vorbeşte despre rugăciunea inimii în scurte fragmente/ paragrafe intitulate „capete”. Nu de puţine ori pentru a ne descifra tainele acestei rugăciuni deosebite, de origine „divină”, apelează la metafore, la parabole din Evanghelii, la silogisme cu tipicul slujbelor religioase dar chiar şi cu arhitectura şi pictura canonică bisericească. Este o lectură destul de agreabilă (sunt şi câteva paragrafe mai dificile, de teologie mai adâncă), dar în primul rând sunt cuprinse aici cuvinte de mare folosinţă pentru cei ce vor să aprofundeze una dintre cele mai speciale rugăciuni ale ortodoxiei.
Această rugăciune care se mai numeşte şi „Rugăciunea Sfântului Nume” se poate zice de orice creştin, fie el monah sau mirean. Nu e o rugăciune „de obşte”, cum în mod eronat o consideră unii, ea se poate zice de orice creştin cu binecuvântarea şi sub îndrumarea duhovnicului. Însă pentru această rugăciune este nevoie de o atenţie şi o pregătire specială. Autorul ne aminteşte că preotul se pregăteşte cu o zi înainte pentru săvârşirea Sfintei Liturghii prin rugăciuni, prin cumpătare la bucate, atenţie la cuvinte şi gânduri. „Tot aşa cel ce se roagă cu rugăciunea neîncetată trebuie să-şi păzească mintea de orice închipuire năvalnică şi simţurile din afară de orice senzaţie tulburătoare”. Prin „chemarea Numelui” Domnului Iisus mintea noastră se curăţă de gândurile „adunate din risipire”. Prin rostirea neîncetată rugătorul, de va fi vrednic, va ajunge la „paza neîncetată a gândurilor şi curăţia minţii”. Nu lipseşte atenţionarea Pr. Tudor Ciocan că acel care ajunge la un anumit nivel al rugăciunii să nu cadă în capcana orgoliului şi astfel să se irosească toată truda de până atunci. Cu smerenie însă şi cu dragoste de va fi zisă neîncetat rugăciunea inimii atunci creştinul ortodox poate ajunge la o aşa stare de-a fi vrednic „de împărtăşirea cu Sfânta Lumină taborică”. La aceasta se va ajunge după „multă osteneală” şi lacrimi. Rugăciunea neîncetată ajută în egală măsură minţii, cât şi inimii, mai mult decât atât, această rugăciune ajunge să le unească în duh: „… iubirea încălzeşte inima, iar cunoaşterea luminează mintea. Când inima este curăţată de patimi, iar mintea limpede şi neîmprăştiată, când amândouă năzuiesc după prezenţa lui Hristos, doar dacă cele două se unesc ajung la Cuvântul Înviat. Aceasta este treapta cea mai înaltă a Rugăciunii”.

Autorul ne descrie cum lucrează deopotrivă mintea şi inima pentru obţinerea rugăciunii curate. Sunt definite asemănările şi deosebirile dintre minte şi inimă, iar întâlnirea lor în duh e zugrăvită printr-o superbă metaforă, aceea a curăţeniei trupeşti şi sufleteşti a pruncului nenăscut. Şi „coborârea minţii în inimă” prin care este posibilă rugăciunea neîncetată este văzută ca un drum de întoarcere la starea primordială: „Coborârea minţii în inimă prin puterea harului Domnului ar reface în sens invers, în chip duhovnicesc, drumul pe care l-a parcurs trupeşte creierul în despărţirea lui de cord. S-ar ajunge astfel la starea de curăţie a pruncului nenăscut, foarte asemănătoare stării în care se afla Adam în rai înainte de cădere.” Mintea chiar şi după păcatul strămoşesc, ne este mai uşor de a o controla în comparaţie cu inima şi deşi pare a avea un rol pasiv, inima „îndrumă, în fond, întreaga noastră personalitate”, la judecata de apoi inima ne va fi analizată, căci în inimă se sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu. „Mintea şi inima trebuie să se unească prin puterea lui Hristos. [...] Depărtarea dintre minte şi inimă arată depărtarea dintre om şi Dumnezeu.” Desigur această coborâre a minţii în inimă, din timpul rugăciunii inimii/minţii, nu este una de natură trupească. Ne învaţă Părintele Tudor Ciocan: „Cel ce ar căuta să înţeleagă trupeşte această coborâre se vădeşte a fi lipsit de judecată, căci ar însemna să creadă că creierul se uneşte fizic cu inima din piept, ceea ce este limpede cu neputinţă, cel puţin în viaţa aceasta. Aerul se coboară trupeşte cu adevărat; pătrunzând pe nări îşi urmează cursul firesc spre plămâni, primenindu-i, şi prin aceasta redând vigoarea întregului trup, inclusiv sălaşul minţii, care este creierul. Dar vai de cel ce-şi imaginează că doar prin respiraţie va putea ajunge să se unească cu Hristos!”
Preotul Tudor Ciocan a scris cu multă acribie cartea, fiecare subiect l-a abordat în aşa fel încât să nu lase loc cumva de confuzii. De exemplu afirmă într-un loc: „Chemarea Numelui este Liturghia dinainte de Liturghie şi Liturghia din timpul Liturghiei şi Liturghia de după Liturghie.” – pentru ca în fragmentul imediat următor să vină cu explicaţii, să-şi întărească cuvântul, dar în acelaşi timp să evite o falsă interpretare a afirmaţiilor Sfinţiei Sale: „Să nu se înţeleagă de aici că ar putea cineva să se mântuiască fără a se cumineca cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului primite prin Sfânta Împărtăşanie! Orice creştin se poate însă pregăti prin Sfânta Rugăciune pentru primirea lor şi dobândeşte, tot prin mijlocirea ei, puterea de a-şi păstra după aceea mintea şi inima neîntinate”. Sunt câteva capete ce încep cu această expresie: „să nu se înţeleagă de aici…” ceea ce denotă o mare grijă a Preotului Tudor Ciocan pentru cititor, pentru ca adevărul religios să nu fie nicidecum mistificat.
Sigur că sunt şi paragrafe care abordează nu numai problema rugăciunii inimii, ni se vorbeşte şi despre canonul zilnic de rugăciune, despre prezenţa creştinului în biserică, despre Sfânta Liturghie şi Sfânta Împărtăşanie, despre Maica Domnului pe care trebuie s-o avem drept model. Sunt capete în care sunt evocaţi Sfinţii Apostoli Ioan şi Petru, Ioan – „cel mai tânăr dintre apostoli” iar Petru – „verhovnicul lor”. Sunt unii care se înşeală şi afirmă că rugăciunea inimii ar fi practicată şi în confesiunile necreştine. Se întâmplă să fie subţiri şi false asemănări, dar autorul ne elucidează asupra fiecărei probleme în parte. Unii dintre agareni rostesc neîncetat numele Domnului, folosind mai multe nume pentru că ei îl numesc pe Dumnezeu în 99 de moduri diferite, dar aceste denumiri „sunt de fapt numiri ale lucrărilor Lui”. Hinduşii cad şi ei în înşelare „când cred că coborârea minţii în inimă [...] ar fi totuna cu trezirea şi ridicarea unei anumite energii subtile, numite kundalini.” Ei vorbesc de o „ridicare” (iată mândria luciferică) iar Sfinţii părinţi vorbesc dimpotrivă de o „coborâre”. Meditaţia zen se află de asemenea sub semnul înşelării. Ei încearcă printr-o tehnică ce ţine mai mult de gimnastica trupului şi prin controlul respiraţiei „să-şi golească sinele de orice gând şi orice cugetare”, rămânând astfel înlăuntrul omului numai senzaţiile, care după cum spune şi Părintele Ciocan, „oricum omul nu are cum să le împiedice”. Zen ne pare o filozofie a ego-ului şi a vidului. Suntem deplin în asentimentul autorului când afirmă mai departe: „Cum s-ar putea asemui ţelul spre care se îndreaptă cel ce caută să trăiască în acest fel cu desăvârşirea după care tânjeşte orice lucrător al Rugăciunii neîncetate, care îşi goleşte mintea de gânduri numai spre a o avea desăvârşit alipită de Hristos Domnul?”
Cartea „Capete despre Rugăciunea neîncetată” ne sfătuieşte pas cu pas cum să practicăm această rugăciune, ce să facem când suntem abia la început, care trebuie să fie poziţia corpului când rosteşti rugăciunea, despre controlul respiraţiei, despre alte rugăciuni ajutătoare etc. Dar mai ales despre puritatea sufletească şi dragostea pe care trebuie să le ai, sau să le urmăreşti prin această rugăciune.

Excurs mistic la tema topicului
 

Intr-un interviu acordat de catre Ysabel de Andia se arata faptul ca Dionisie Aeropagitul,in ,,Teologia mistica", pornind de la Exod 20:21 ,,..iar Moise s-a apropiat de intunericul unde era Dumnezeu"concepe acest ,,intuneric"ca avand doua sensuri,subiectiv si obiectiv.Este,pe de o parte,un intuneric al privirii care orbeste deoarece in miezul experientei mistice se afla ,,legarea simturilor"si pe de alta parte este un ,,intuneric"al Dumnezeirii care nu se lasa vazuta.Dumnezeu este lumina (I Ioan 1:5)dar aceasta lumina este neapropiata si inaccesibila,fiind perceputa de om ca ,,intuneric".Astfel Dumnezeu apare in acel ,,intuneric" prin exces de lumina si nu prin lipsa de lumina,EL fiind izvorul a toata lumina si dincolo de orice lumina.Intre catafaza si apofaza,Dionisie trece printr-un concept imprumutat de la Proclus,numit ,,aphairesis",adica o negare transcendenta.

Cele doua contrarii (catafaza si apofaza) ramin inclestate in acelasi plan insa acest concept le transcede,inseamna abstractie si depasire,rapire si ridicare.Prin urmare Dumnezeu este dincolo de afirmatie ca si de negatie iar daca acest ,,dincolo"este un dincolo-de-tot-ce-cunoastem,atunci acest dincolo de definire,acest ,,dincolo de cuvant"este tacere,glasul lumii ce va sa vie,iar Dionisie numeste asta ,,Intunericul prea luminos al tacerii"

Foarte frumos și foarte adânc. Ce invitație de a apuca pe drumul nesfârșit și minunat al cunoașterii de Dumnezeu, Care este totodată adâncul intimității sufletului nostru și înălțime transcendentă, mereu inaccesibil! Dumnezeul paradoxurilor, pe Care-L cauți pentru că L-ai aflat, a cărui slavă se arată în smerenie... Care este întuneric pentru că este mai mult decât lumină.

Ca un detaliu interesant,deloc intimplator,Dionisie Areopagitul s-a convertit la crestinism dupa predica Apostolului Pavel din Areopag (Fapte 17:34) despre cunoasterea Dumnezeului cel Adevarat :)

O expresie folosită azi de un preot mi-a luminat un înțeles probabil uitat; și anume:

„Mintea este preotul liturghisitor, iar inima este biserica în care slujește”.

Așa se face rugăciunea minții în inimă.

‘Inima’ (in zona timusului – pentru localizare precisa, un amanunt esential, trebuie studiati Sfintii Parinti) este locul unde se imbina sufletul cu trupul.

Este salasul Adevarului in noi.

Este Sfanta Sfintelor.
De unde Duhul imprastie viata in trup.

Cine vrea sa cunoasca rugaciunea adevarata, in mod necesar, trebuie sa-si adune mintea, sa-si retraga toate simturile in inima.

Numai asa miscarile pacatoase se usuca si mor.

Aceasta cufundare si gasire a Lui Dumnezeu in noi insine este Everestul spiritualitatii.

Toate rugaciunile si cugetarile sunt ‘inainte mergatorii’ care pregatesc calea intrarii mintii in Casa Domnului – inima.

O minte greoaie, necuratita, nu poate intra in acest locas stramt. Este imposibil.

Doar o minte transparenta, maleabila, subtiata in priveghere se poate aduna cu usurinta in inima.

Intrarea mintii in inima este pe departe cea mai cutremuratoare si delicata dintre toate lucrarile omului.

Doar in focul nematerialnic al inimii mintea se innoieste cu adevarat si devine stralucitoare ca soarele.

http://www.scribd.com/doc/23581/Sbor...unea-lui-Iisus

Să fiu iertat, dar o tâmpenie mai mare nici că se poate spune.
Creierul parcurge trupeşte drumuri prin corp? Unde? În halucinaţiile senzoriale de la balamuc?
Văleu, fraţilor!...

Transmite-i, te rog, Cristiane, celui care a scris enormitatea de mai sus, că noi creştinii nu suntem deloc cordiali, fiind în schimb inimoşi.

"Cordul" e un concept medical, anatomic, trupesc. Pui mâna pe el, îl pipăi şi îl cântăreşti, de vrei. Îl miroşi, îl cântăreşti, joci fotbal cu el, de eşti cinic. Putreziciune, îl mănâncă viermii pe cordul ăsta. (De aici şi multe expresii, vulgare în aparenţă dar sublime în geniul lor metafizic, care aparţin românului credincios şi bun cunoscător al curviei).

Cordul e una (din carne), inima duhovnicească e alta (îi duh).
Măcar atât să avem în vedere, pentru început. Altminteri ne zăpăcim de tot...

Chiar şi un buddhist a priceput aceasta, fraţi creştini!...:)
Numai că buddhiştii nu iau aminte, fireşte, la majoritatea Părinţilor filocalici, care indică locul precis al aţintirii atenţiei în timpul rugăciunii. Locul acesta îl arată Sfântul Serafim de Sarov, în icoană.

Iată ce scriu astăzi moşii!
Oare nu-i aud strămoşii?...
(E strigător la Cer, Doamne iartă-mă!)

P.S. Dar când să ne chinuim, Moshule? După scurgerea vremii de pocăinţă, cumva? După moarte să ne mai războim cu duhul cărnii? Nu acum e vreme de chinuri, de strădanie "până la sânge" pentru cel care nu voieşte chinurile veşnice?
Şi de ce ar fi absurd să lucrezi rugăciunea?
Şi chiar dacă e imposibil: nu ştiai că la Dumnezeu, Care lucrează prin Duhul în rugător, e posibil ceea ce la om e imposibil?
Şi de ce te-ar crede, în definitiv, pe tine cineva? Iar nu mai degrabă pe Hristos, pe Apostol, pe Părinţii filocalici şi pe preoţii Domnului.

Buna Cezar,

Eu nu ma consider nici budist, nici crestin. Sau si budist si crestin.
Ceea ce este important nu este cum ne denumim pe noi insine ci ce intelegem si simtim.

Sunt multe marturii ale Sfintilor Parinti cunoscuti si necunoscuti ca "locul inimii" unde trebuie exercitata atentia este centrul pieptului "partea cea de mijloc a pieptului, unde are adâncitura" - in profunzimea pieptului - (adica mai mult spre coloana).

Aici am gasit o referinta accesibila care valideaza acest punct de vedere:

http://www.ortodoxia.md/phocadownloa...rit-anonim.pdf (sau http://www.sfaturiortodoxe.ro/vedere...prezecelea.htm)

la Cuvântul al unsprezecelea.

”Să stai, frate, într-un loc anume, pe un scaun sau chiar în picioare, să stai însă un pic îndoit si, plecându-ti capul în fată, să-ti faci spatele ca o cocoasă, si atunci să începi a spune rugăciunea din adâncul inimii, trăgând inima, adică partea cea de mijloc a pieptului, unde are adâncitura, cât poti în părtile cele mai adânci ale fiintei tale cu rugăciunea, tinându-ti si respiratia atâta timp cât tragi inima cu rugăciunea, având alipită acolo întreaga ta atentie. Deoarece, dacă procedezi astfel, adâncitura pieptului tău devine ca o ventuză, căci ventuza nevăzută a Numelui lui Hristos îl trage dinlăuntru mai puternic decât ventuza adevărată, pentru a scoate din piept plăcerea ascunsă a poftei trupesti si a pune în loc o altă plăcere, aceea a dorintei duhovnicesti.”

Unii Sfinti Parinti recomanda o corectare usoara a pozitiei ridicand punctul atentiei putin mai sus "pentru a nu stimula placerile dobitocesti". Ei o denumesc pozitie imparateasca. Explicatii similare - zona mediana a pieptului, nu stanga -se gasesc si in filocalii.

Aceasta locatie este precizata si in textele budiste ale celui mai profund vehicul Vajrayana. Suplimentar, sunt oferite si explicatii bazate pe fiziologia mintii de ce adunand mintea in acest loc inceteaza miscarea gandurilor pacatoase si este experimentat progresiv “intunericul supraluminos”.

In budism este un avertisment sever. Concentrarea mintii in aceasta locatie fara motivatia dragostei nu duce nicaieri. O minte neimpodobita cu dragoste care se atinge de acest loc – nu va gasi nimic.

Florin, dacă citim mai multe lucrări dedicate rugăciunii inimii (de exemplu "Sbornicul", "Rugăciunea lui Iisus" - unde Părintele Cleopa face o colecţie de texte ale Părinţilor din Filocalia şi alte lucrări) întâlnim câteva "locuri" recomandate. Cei mai mulţi rugători, însă, au practicat şi recomandă ţinerea atenţiei în locul arătat de Sfântul Serafim de Sarov: "două degete deasupra sfârcului stâng", scrie Sfântul.

Însă acesta nu e un aspect prea important al rugăciunii, după cum nici poziţia corpului nu e bătută-n cuie. Altele sunt priorităţile rugăciunii. (cel mai bine mi-a părut că le sintetizează Sfântul Teofan Zăvorâtul, cu precizie şi totodată foarte accesibil înţelegerii noastre, a mirenilor)

S-au scris deja multe threaduri pe această temă, găsim acolo toate amănuntele necesare.

Eşti tare, frate!
(Şi eu care mă chinuiam să devin măcar un strop creştin...:))

P.S. Eclectismul acesta a zăpăcit pre mulţi, Florine... Ia aminte, frate, ia aminte!
Dumnezeu să te ocrotească de duşmănia viclenilor care ne războiesc pe toţi.

Cu siguranta sunt zapacit.
Caut putina claritate.

Roaga-te si pentru mine,
Si Dumnezeu sa ne apere pe toti.

Mă rog să te ajute Dumnezeu să te lămureşti odată cu buddhismul ăsta seducător...:)
Modă la români, modă, fără nici o legătură cu moşii şi strămoşii noştri, Florine... Modă care a prins din pricina sporirii neliniştilor noastre, a incapacităţii de fructificare a durerii (pierderii) sufleteşti prin depăşire smerită.

Şi de ce sporit-au aste rele?
Pentru că noi am pierdut meşteşugul românesc tradiţional al liniştirii (al isihiei): munca, rugăciunea umilă şi plină de nădejde, copiii mulţi, graiul românesc, obiceiurile, omenia, Biserica... Ne-am luat după alţii, vai, că păreau a avea oi mai multe şi cornute... (Când, de fapt, erau capre din vecini.)
Şi iată, lumea noastră românească moare sub ochii noştri, vădit şi implacabil, Dumnezeule!
Se stinge ca o candelă, pe zi ce trece, chipurile pentru viitorul copiilor noştri, pentru joburi şi alte zorzonele spălăcite. Şi iată-ne slugi la venetici (sau curbeţi) în propria ţară!

Când noi aveam Diamantul nostru nepreţuit: BISERICA ŞI NEAMUL ROMÂNESC!
Ce-am făcut, Doamne, Dumnezeul nostru, cum ne prăpădim, singuri, cu mâinile noastre???...

Facă-Se Voia Domnului!

Florine cred ca ti-au mai recomandat si alti ortodocsi dar am s-o fac si eu, te rog sa citesti cartea asta, poate poate va mai risipi din neclaritati :D

Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie
http://www.librariaortodoxia.ro/cart...tele-paisie_21

Sa nu fie cu suparare, dar stiu ca sunteti de alta confesiune intrucat am mai discutat pe forum. Vreau sa va atrag atentia asupra unui aspect, dar inainte de asta vreau sa va intreb daca sunteti protestant sau neoprotestant.

Neclaritatea, zapaceala auto-declarata nu se refera la un sistem conceptual fie crestin, budist, islamic, iudaic, hindus etc - ci este o recunoastere a persistentei perceptiei duale in actul cognitiei.

'Perceptia duala' este amestecarea cognitiei corecte cu una incorecta asociata, in fiecare instanta cognitiva.

Cand cea incorecta este complet eliminata (adica mintea este curatita - expresie patristica) Dumnezeu este vazut limpede ca lumina zilei.

Cand persista, ramanem ca intr-o stare de betie, fara macar sa o recunoastem ca atare (patristic - 'patimasi fara vedere').

Sunt religios fara religie.

Sau plin de credinta fara fixatii.

Citeste cartea aia si nu mai vorbi atata filozofic ca ne omori pe toti :))

Nu cred ca imi citesc postarile... chiar toti.
Deci voi face mai putine victime.

Nu, nu zice filosofic, cât mai ales psihologic. Însă avansează o psihologie care tinde să taie teologia, reducînd-o la o fenomenologie personalistă, mai întâi. Pentru ca în final s-o dizolve de-a dreptul în neantul de-personalizării. Ăsta e budismul: neant de-personalizat.
În fine, budismul a fost deja de mult analizat de oameni cu adevărat în măsură s-o facă. Biserica şi-a precizat deja poziţia, e inutil s-o luăm de la capăt.

Plin de credinta in ce anume? Mai nou tot mai multa lume gandeste exact ca tine. Este noul trend mondial ce include si alte religii nu doar crestinismul. Si uite asa apare noua religie mondiala care cel mai probabil pregateste venirea Apocalipsei. Decat uniti in minciuna mai bine dezbinati de adevar.

Ha ha. Amuzant.

Sa-l mai lasam un pic pe florin.oltean. Mai ziceti cate ceva despre rugaciunea inimii. Mai ales din practica daca s-ar putea. Ce ganduri va ajuta sa va rugati. Ce situatii ati intalnit. Cum alungati plictiseala. Cum se progreseaza. Eu unul sunt si eu cam de aceeasi parere cu Mosh.Neagu. La noi cam greu este cu coborarea mintii in inima. Cred ca mai degraba se potriveste la noi sa ne chinuim sa ne intristam si sa ne caim de pacate cat se poate. Cu lacrimi daca s-ar putea.

Plin de credinta in ce anume?
In ceea ce 'este' dincolo de aparente.
In ceea ce este neschimbator - care este in toate si care nu poate fi atins cu mana sau cu ochiul.
------------------------

”Religia mondiala” este o frica nefondata cultivata prin lecturi de o anumita factura ‘apocaliptica’.

Oamenii sunt diferiti, si vor fi intodeauna diferiti – pentru ca totul se schimba in aceasta lume, clipa de clipa.

Unii actori parasesc scena, insa intra altii - sa joace si ei in aceeasi piesa.

Unii sunt uzati in rationamente, altii deabea invata sa vorbeasca.

In fapt, exista doar un singur fel de Apocalipsa.

Apocalipsa fiecaruia.

Pentru aceasta fa-ti griji.

N-am reusit nici acum sa imi dau seama ce religie ai. Cred ca e un fel de sincretism. In nici un caz nu esti crestin.

PS: Pana la apocalipsa (cea din Biblie) mai e mult. Nu o prindem noi in viata asta.

Fragmente din articolul: Despre rugaciune, de Parintele Teofil Pârâian

<<Zic unii ca trebuie sa bagi mintea in inima. Ca si cand mintea n-a pus-o Dumnezeu unde trebuie, trebuie s-o iei tu din cap si s-o bagi in inima! Nu e asa. Ce vrea sa spuna asta: "sa bagi mintea in inima"? Vrea sa spuna ca trebuie sa unesti gandurile cu simtamintele, rugaciunea sa fie o rugaciune deplina. Important este sa spui rugaciunea, ca mintea se aseaza ea la locul ei.
Noi o simtim uneori in cap, uneori in piept, uneori si in cap si in piept. Nu asta este important, important este sa simti prezenta lui Dumnezeu in tine, sa simti ca inviaza Dumnezeu si se risipesc vrasmasii Lui, sa simti ca a venit la tine Lumina Mantuitorului, nu in inteles de lumina fizica, ci de o luminare, de o constiinta luminata, de o limpezire sufleteasca si asta-i tot, pana la urma.

Asta-i isihia, asta-i viitorul, pentru ca viitorul nu incepe peste ani si ani, viitorul incepe in fiecare clipa! Numai ca viitorul noi nu-l traim ca viitor si n-o sa-l traim niciodata ca viitor, ci totdeauna o sa-l traim ca prezent.>>




<<Sfantul Marcu Ascetul spune: "Cand iti aduci aminte de Dumnezeu inmulteste rugaciunea, ca atunci cand il vei uita Domnul sa-si aduca aminte de tine". Ii tare fain! M-am gandit de multe ori la cuvantul acesta si fac o legatura intre el si ceea ce-mi spunea mama cand mergeam la scoala departe de casa: "Nu-ti uita de Dumnezeu, nu-ti uita de rugaciune". Parca ar fi fost un cuvant din Filocalie.>>


<<In Scara Sfantului Ioan Scararul se spune: "Rugaciunea este intarirea lumii", deci oamenii care se roaga intr-un fel sustin lumea aceasta. Ei Il fac pe Dumnezeu milostiv fata de lumea aceasta. Sigur ca Dumnezeu, daca a creat lumea aceasta, vrea sa fie milostiv fata de lume si s-o intareasca, dar contribuim si noi la intarirea lumii cu rugaciunea pe care o facem, rugaciunea fiind nu numai un mijloc de imbunatatire personala, ci si un mijloc de imbunatatire a societatii in care traim. >>


<<Sfantul Maxim Marturisitorul de pilda, in dialogul intre un batran si un frate, a raspuns la intrebarea cum Sfantul Apostol Pavel care avea atatea griji pentru a propovadui si pentru a ajuta Bisericile spune totusi "neincetat sa va rugati", cum se ruga el neincetat? Si Sfantul Maxim Marturisitorul, raspunzind la aceasta intrebare, nu spune ca Sfantul Apostol Pavel zicea mereu: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", ci spune altceva. Zice ca: "Rugaciunea neincetata este sa ai mintea pururea lipita de Dumnezeu cu multa dragoste si cu dor, sa atarni cu nadejdea de Dumnezeu si sa te increzi in El in orice ai face si ti s-ar intampla".

Acesta este raspunsul Sfantului Maxim Marturisitorul din care intelegem ca de fapt rugaciunea nu e de fapt o simpla repetare a unei formule de rugaciune, ci este o atitudine de rugaciune, o angajare spre slujirea lui Dumnezeu, sa simti ca esti lipit de Dumnezeu cu gandurile tale, sa simti ca atirni de El si sa ai nadejde in El si sa te increzi in Dumnezeu in orice ai face si ti s-ar intampla, si atunci aceasta stare sufleteasca ti se primeste de Dumnezeu ca o rugaciune.>>


<<O conceptie la fel cu aceasta a Sfantului Maxim Marturisitorul o avea si un pustnic despre care se spune in Pateric ca a fost vizitat de un oarecare strain care la plecare si-a cerut iertare de la parintele ca l-a retinut de la rugaciunea lui, de la programul lui. Si parintele respectiv a raspuns asa: "Rugaciunea mea, frate, este sa te primesc pe tine si sa te petrec cu drag". Cine Ii slujeste lui Dumnezeu prin ceea ce face si isi face datoria in viata aceasta, acela, daca da un sens religios vietii, prin tot ceea ce face Ii slujeste lui Dumnezeu. De altfel, Cuviosul Dorotei spune ca: "A te tine de o singura fapta buna inseamna a zidi un singur perete si nu o casa intreaga". >>


<<Cea mai mare jertfa si rugaciune posibila pe pamant este Sfanta Liturghie.>>


<<Rugaciunea inainte de a ne face sa ne intalnim cu Dumnezeu, inainte de a ne aduce constiinta legaturii cu Dumnezeu, ne aduce intalnirea cu noi insine, ne descopera pe noi insine noua insine. Si cum ne descopera? Rascoleste adancurile sufletului nostru.>>



<<Acuma sa stiti ca nu sunt un rugator din acela care e coplesit de rugaciune in asa fel incat sa-mi vina numai ganduri extraordinare in rugaciune; imi mai vin si ganduri obisnuite.

Dar nu-mi pare rau niciodata, daca imi vine in gand un binefacator il pun inaintea lui Dumnezeu in atmosfera de rugaciune si zic: Doamne, ajuta-l pe cutare, ca uite m-a ajutat si el pe mine, sau imi vine in minte o poezie frumoasa, o spun si cand ma rog, si zic: asa-i Doamne ca-i fain? Asta inseamna imbunatatire de viata, sa ajungi la niste ganduri care sa le poti prezenta si sa le poti invalui in rugaciune.

Cum esti, asa ti-e rugaciunea, cum te porti, asa te rogi. Nu te rogi, scazi in rugaciune, te rogi, inaintezi in rugaciune. Chiar exista un indemn: "Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie!">>

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ian-68425.html

Mi-au mers (de la minte) la inimă aceste cuvinte ale părintelui Teofil.

N-am mai intrat demult pe-aici, iar de scris cu atat mai putin.
Frate Cezar, iarta-ma, te rog! Nu vreau sa te smintesc. Mesajul meu se dorea a fi o concluzie trasa de-a lungul a niste ani. Nu-ti raspund sa ma justific, fiindca nu foloseste nimanui, iar mie cu atat mai putin. Mesajul meu nu se limita la numai atat... Harul nu vine peste noapte, iar dusul "mintii in inima" e o trancaneala fara sens, fiindca mai intai este smerita osteneala si abia mai apoi ne bucura Dumnezeu cu harul acela de care vorbim. Nimeni nu e pe deplin vrednic sa coboare mintea in inima, iar daca se intampla, e numai prin mila lui Dumnezeu, dupa ce am facut cate ceva sa ne curatam de pacatele firii. Ipotetic putem discuta la fel ca obisnuitii carciumilor care se vad capabili sa fie si Presedinti si Prim-ministri. Sau altfel spus, ca sa ajungi profesor, trebuie sa treaca un timp indelungat de osteneala si mai ales de rezultate. Abia dupa ce ajungi profesor, stii si mai ales inveti ce inseamna a fi... profesor. Pana atunci sunt doar tendinte si presupuneri.
Imi cer iertare pentru interventie. Nu vreau sa supar pe nimeni. Era doar un gand care sa ne ajute cumva sa ajungem "acolo" unde facea parintele referire, ca si Sfintii Parinti sau apostoli...
Este o polemica inutila si mai ales daunatoare sa vorbim despre vointa de a "lucra" mental la acest lucru, in timp ce in timpul ramas sa cochetam mai departe cu pacatul stiut si nestiut. NU NOI coboram cu mintea in inima, asta o spun cu toata certitudinea, ci bunul Dumnezeu isi face mila si ... ne ia in seama!...
Iertare!

Da Moshule, înţeleg, e OK.
Eu cred că vorbim din experienţe şi înţelegeri destul de diferite pe subiectul ăsta şi mai ales cred că vorbim un pic despre altceva. Fiecare a focalizat pe un aspect şi de aici o neînţelegere serioasă. Mi-am expus poziţia faţă de acest subiect, al rugăciunii, în alte topice, pe larg. Nu e nimic nou sau interesant în ce scriu eu faţă de ceea ce am înţeles de la rugători (Părinţi) şi din puţina mea amărâtă de osteneală. Care nu merită luată în seamă, că e apă de ploaie, însă în mod firesc scriu şi din prisma ei, nu doar din cărţi.

Te rog şi eu să mă ierţi pentru ce am greşit faţă de tine.
Toate cele bune, Moshule! Doamne ajută!

Eu unul sunt de acord cu tine. Dar ma intreb cum sa facem noi rugaciunea noastra mai buna. Poate ai citit ceva care te-a ajutat. Ceva mai deosebit. Ceva care ajuta practic. Sau ai ceva ganduri folositoare. Ceva sfaturi. Cu plictiseala cum facem? Cu imprastierea gandurilor la rugaciune. Poate ai ceva metode sau sfaturi folositoare pentru a face fatza acestor probleme.

Poate raspunsurile pe care le voiai le-ai si primit deja, fiindca atunci cand cautam si ne punem nadejdea, Dumnezeu ne raspunde prin multe mijloace. E de-ajuns sa dorim sa "vedem" acele raspunsuri.
Iata, si astazi preotul a tinut o predica extrem de frumoasa si ca de obicei in cuvintele lui am descoperit multe raspunsuri pe care si eu la randul meu le caut. In fond nu trebuie sa vizam senzationalul, iar schimbarile care au loc in inima noastra nu se petrec ca si cum am apasa pe un buton... Daca se intampla sa primim harul, acesta isi face cunoscuta prezenta foarte discret ceea ce are darul sa ne uimeasca si sa ne smereasca, fiindca in mod sincer realizam pacatosenia si nevrednicia noastra si ca nu meritam atata bucurie si bunatate din partea lui Dumnezeu.
Auzim de multe ori vorbindu-se de milostenie, de post indelungat, de fapte "speciale"... Fara smerenie, oricat am fi de milostivi si de postitori si de rugatori, harul nu poate sa apara fiindca este oprit de mandrie si slava desarta, de flecareala pe care noi o ridicam la rang de inteleptire pentru ceilalti pe care-i trecem involuntar la "Invata-voi pe cei fara-de-lege, caile Tale!" Imaginandu-ne astfel de situatii, niciodata nu vom accepta in interiorul nostru ca altii sunt mai buni si mai credinciosi decat noi, si ne facem pareri exagerate despre propria noastra credinta, trecand cu multa usurinta peste toate slabiciunile si metehnele noastre, care in ochii altora sunt pietre de poticnire in calea mantuirii...
Ca sfat, singura "metoda" pe care o recomand, este gandul ca fara Dumnezeu nu esti nimic pe lume si ca El este mult prea ingaduitor cu tine in tot ceea ce-ti ofera si ca intotdeauna, sunt atatia altii in jur care merita mai mult decat primesti tu! Iar pentru asta ai o mie de motive sa-I multumesti. Nu se poate ca, privind in oglinda sufletului, sa nu iti dai seama cat de mult ai gresit si gresesti mereu in legile Lui. Daca suntem indeajuns de obiectivi, ne vom smeri cu siguranta!!!
Doamne-ajuta!

Vă rog să îmi permiteţi să mă folosesc de acest topic pentru a aduce în discuţie o întrebare care mă "frământă": cam care este legătura între minte şi inimă, între înţelepciune şi iubire? Recunosc că sunt cam vagă în formularea de mai sus, căci nu pot să exprim exact tot ce îmi trece prin cap... Întrebarea s-a născut când eram în concediu, anul trecut, cu o prietenă. În rugăciunile noastre, eu ceream/ puneam accent pe iubire, iar prietena mea pe minte. Fiecare din noi credeam că ceea ce cerem ar fi mai important: eu - iubirea din inimă, iar ea - mintea/ înţelepciunea/ deşteptăciunea.

Fireşte, şi iubirea, şi înţelepciunea, şi raţiunea sunt virtuţi pe care tindem să le dobândim. În ce măsură ele sunt subordonate altora... Aaaa.. probabil ar trebui să citesc "Scara" sfântului Ioan Scărarul...

În plus, ar putea exista şi o diferenţă de percepţie asupra noţiunilor folosite, căci prietena mea vedea în iubire sentimentalisme lacrimogene, iar eu mă gândeam la minte şi la raţiune ca fiind implicit mai reci, mai dure, abstracte.

"Inaintea tuturor lucrurilor si in toata savarsirea sa-ti fie tie pururi inainte-mergatoare si inainte-statatoare: dreapta judecata si pricepere- si asa niciodata intru nimic nu te vei insela, vei fi mai presus de toata amagirea.
Asa cum toate lucrurile cele din afara nu pot fi vazute fara ochi, tot astfel si cele launtrice, duhovnicesti nu pot fi pricepute decat cu mintea si cugetarea.

Nu incepe nimic si nu face nimic pana nu vei chibzui, unindu-te in rugaciune cu Dumnezeu. Caci nimic nu il face pe om mai neprihanit si mai statornic in toate lucrurile, precum dreapta judecata si chibzuinta. "Sa cugeti la toate cele pe care vrei sa le faci, a grait Domnul lui Iosua Navi.

Inaintea oricarui pacat sta nebunia, iar chibzuinta precede virtutile si faptele bune. Nechibzuinta niciodata nu va aduce omului pace si mangaiere desavarsita, daca insasi mintea prin luminarea ei, nu va linisti si va mangaia sufletul.
Asa cum cel orb nu are liniste pana ce nu vede lumina, tot astfel si cel nebun nu poate avea liniste pana ce nu va ajunge intru cunostiinta.

Cu atat mai mult cugetarea si chibzuinta trebuie ravnite inaintea tuturor virtutilor, deoarece in cugetare si in chibzuinta se cuprinde inceputul a tot binele; astfel incat nici virtutea nu poate fi virtute cum se cuvine daca aceasta nu va fi ajutata si carmuita de cugetare si chibzuinta.

Dupa cum dintre toate simtirile firesti vederea celor vazute este cea mai minunata si plina de bucurie, tot astfel in toate cele de gand si cuget, cel mai minunat si mangaietor este cugetul si cunostiinta tuturor lucrurilor.
Iata intru ce sta viata vesnica!
Iata intru ce sta si caderea si primirea chinului!" Sf. Dimitrie al Rostovului - Alfavita duhovniceasca

Iubirea fara de o judecata dreapta este o iubire nebuna si stramba. Iar daca inima iti este plina de pacate la fel iti este si iubirea.
Sunt patimi si pacate ce izvorasc din inima. Acestea se infaptuiesc cu o iuteala mai mare decat cele din minte. E nevoie de atentia multa pentru a opri pacatul ce pleaca din inima.

"Casa Tie sa ma fac doresc nespus, Iisuse al meu. De aceea Te rog fierbinte, da-mi dupa
dorul meu, Mantuitorule, in inima mea vino sa locuiesti si din aceasta toata rautatea sa
stergi. Dumnezeiasca Ta iubire sa sadesti in ea si Harul Tau cel sfant peste ea sa-l reversi.
Vederea mintii mele, Hristoase, sa-o luminezi si ochii cugetului meu, Mantuitorule sa
curatesti Ca sa ma vad biserica Duhului Sfant si, dupa moarte, impreuna locuitor cu
cetele ceresti. Amin." Vedere duhovniceasca - manuscris a unui ieromonah anonim athonit

ar fi bine sa citesti aceasta "Vedere duhovniceasca" ca sa iti faci o idee cam ce avem cu totii in inima noastra.

Pai vezi 1Corinteni 13.
Mintea nu e inclusa printre cele 3 mari virtuti, iar dintre ele cea mai mare e dragostea, pecare daca am avea-o, usor am dobandi si multe altele.

Nu inseamna ca mintea nu are valoare, doar e in alta categorie.

Ar trebui sa comunici mai mult cu prietena, discutia asta trebuia sa o ai cu ea, intai.

Mintea nu este o virtute, ci este ceea cu ce Dumnezeu ne-a inzestrat atunci cand ne-a facut. Mintea, cugetarea, ratiunea le avem de la Dumnezeu.

Prin curatarea mintii si luminarea ei ajungem sa dobandim vitutile adevarate. Fara o minte luminata nu suntem decat chimval rasunator cum spune Apostolul. Da, cea mai mare dintre virtuti e dragostea insa numai printr-o minte curata si luminata de Dumnezeu dobandim dragostea cu adevarat. Aceasta este legatura dintre minte si inima. Dupa cum spune si sfantul:

"Cu atat mai mult cugetarea si chibzuinta trebuie ravnite inaintea tuturor virtutilor, deoarece in cugetare si in chibzuinta se cuprinde inceputul a tot binele; astfel incat nici virtutea nu poate fi virtute cum se cuvine daca aceasta nu va fi ajutata si carmuita de cugetare si chibzuinta."

Prin dragostea cea omeneasca nu vom ajunge niciodata la o minte luminata, la o cugetare dreapta si curata. Caci si animalele stiu sa iubeasca. Insa prin mintea cea luminata vom dobandi si dragostea cea dumnezeiasca.
Prin minte cu ajutorul lui Dumnezeu vom dobandi vitutile , ca nu vine mai intai virtutea fara de minte si apoi judecata cea curata.

La I Corinteni 13 Apostolul vorbeste tocmai despre adevarata virtute adica dragostea dumnezeiasca pe care daca nu reusesti sa o dobandesti esti arama sunatoare si chimval rasunator. Iar a o dobandi va trebui mai intai sa cureti mintea si sa ajungi la o judecata curata.

"Cel care nu se va stradui singur sa purceada pe drumul evanghelicesc cel stramt si va fi fara bagare de seama spre curatirea mintii, acela este orb cu sufletul, chiar de ar fi deprins toate invataturile lumesti: el ia seama doar la litera care omoara, dar nu primeste duhul de viata datator, ci nu numai pe altii dar nici pe sine nu poate sa se indrepte desavarsit." Sf. Dimitrie al Rostovului

Auziti cum zice: este orb cu sufletul, adica fara de dragostea cea adevarata.
Fara minte curata nu se poate indrepta intru cele ale sale, nu poate indrepta dragostea, milostenia, iar virtutile nu sunt virtuti.

Vă mulţumesc pentru răspunsuri!
Până la urmă nu cred că e de folos să pun cele două rugăciuni (pentru iubire şi pentru minte) în antiteză.
Alin, ai dreptate referitor la comunicare, am multe de îmbunătăţit în acest domeniu. Am încercat eu să-mi susţin punctul de vedere, dar prietena mea era sigură pe părerile ei şi nu am mers prea departe cu discuţia.
Până la urmă nu mi-e clar dacă există o "succesiune" anume a dobândirii anumitor virtuţi... Din spusele apostolului reiese că dragostea este cea mai mare. Nici nu poate fi altfel, căci Dumnezeu este iubire. Dar dacă putem dobândi cumva dragostea înaintea smeritei cugetări, de exemplu, sau e musai să fie invers, nu ştiu... Poate că Dumnezeu nu lucrează identic în fiecare dintre noi...
Cel mai dureros este că vorbesc despre lucruri mari fără a şti cum să mă apropii de ele. Printre paşii de început se află, se pare, despătimirea... şi după ani mulţi de conştientizare a anumitor lucruri, nu pot spune că am ajuns prea departe...
M-am depărtat mult de subiectul acestui fir... Sper să nu supăr pe nimeni...

Cum nu stii? Nu ai vazut ce spun sfintii>? Fara smerita cugetare nu ajungem la dragoste. iar ce avem noi in inima nu este decat un surogat de dragoste, lumeasca, stramba, plina de pacat. Intai ne curatam mintea si apoi inima si abia apoi vine si Hristos sadind in inima dragoste curata.

Purtand simtaminte de dragoste stramba, pacatoasa, egoista, mandra sau cum o fi ea in noi niciodata nu vom ajunge la smerita cugetare si la o minte curata. tot mintea este cea care poate face alegeri, poate decide pocainta si indreptarea catre Dumnezeu. facand cu mintea acestea toate, vine si Dumnezeu in ajutor.

Aceasta este cauza de ajungem sa nu ne inghitim unii pe altii, sa iubim pe unii si sa uram pe altii, sa placem pe unii si sa displacem pe altii. Daca iubim un om sau 10 asta nu este iubire, caci iubirea este aceea care ne face sa iubim pe toata lumea fara sa ii dispretiuim, sa ii jignim, sa ii lovim indiferent cum ar fi ei.

Despatimirea se face doar cu ajutorul mintii. de acolo porneste despatimirea. De aceea si spun sfintii sa tinem mintea tot timpul la Dumnezeu si sa invatam sa tinem paza mintii. numai dupa acea putem dobandi virtuti. Caci daca gandim egoist de pilda, la fel ne este si iubirea egoista. Staretul Tadei spunea: cum ne sunt gandurile asa ne este si viata. Adevarat, cum gandim asa si iubim.