Ce este sufletul?
 

Dragi colegi de forum,
Am o problema de ma macina oarecum de cateva zile si ma face sa ma tot scarpin in cap gandindu-ma.
Ce este efectiv sufletul? Stim ca este legat de trup in mod sinergetic, ca este nemuritor prin harul divin, ca nu se afla intr-un dualism cu trupul, dar luat ca entitate, ce este din punct de vdere ortodox, si ce legatura are cu trupul fizic?

Exact asta este. Daca nu era suflet, nu erati de loc macinat de intrebarea asta. Nici nu va scarpinati in cap, nici nu va gandeati.

o parte componenta a omului

Dupa o definitie asa frumoasa, mai urmeaza intrebari?

Eu n-am inteles unde bate intrebarea.

sufletul...
 

Sufletul e cel ce simte, cel ce intelege, cel e fiinteaza neincetat, el e purtatorul constiintei si al dragostei, nu e material, dar il simti ca energie.
Deseori simtim ca ceva nu e bine, desi toate argumentele logice spun ca e bine (de unde si vorba ca mintea minte uneori) ... acela e sufletul care stravede prin orice, si cu cat e mai bun, mai curat cu atat e in stare sa faca alegeri tot mai bune.

intrebarea batea inspre: ce este sufletul conform definitiei ortodoxo-patristice?

multumesc

Sufletul este acela pe care Iisus poate sa il piarda in gheena daca vrea.

Bun. Dar vrea?

Excepţională replică!

Poate că vă va ajuta această definiţie formulată de către Sf. Ioan Damaschinul:
"[COLOR=black]Sufletul este o substanţă vie, simplă, necorporală prin natura sa, invizibilă ochilor trupeşti, nemuritoare, nemuritoare, raţională, spirituală, fără de formă, se serveşte de un corp organic şi-i dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul său este partea cea mai curată a lui; căci ceea ce este ochiul în trup, aceea este spiritul în suflet. Sufletul este liber, voliţional, activ, schimbător, adică schimbător prin voinţă, pentru că este zidit. Pe toate acestea le-a primit în chip natural prin harul Celui Care l-a creat prin care a primit şi existenţa, precum şi de a exista, prin fire, în acest chip".[/COLOR]

Fiinţa umană este dihotomică (alcătuită din trup şi suflet) şi, datorită sufletului, este unica fiinţă raţională din universul văzut (material), având misiunea de a uni creaţia întreagă cu Dumnezeu, lumea materială cu cea spirituală.
Prin moartea fizică, sufletul se desparte de trup şi, aşa cum scrie în Ecclesiast, trupul mort se întoarce în pământul din care a fost creat, iar sufletul nemuritor merge la Dumnezeu. După moarte, urmează, potrivit învăţăturii ortodoxe, judecata particulară, în urma căreia sufletul intră în rai sau în iad. Starea de rai sau iad de după judecata particulară este provizorie (până la Judecata universală/ obştească, ce va avea loc la Parusie). Prin rugăciunile Bisericii, sufletele pot trece din iad în rai.
La cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos (Parusia), va avea loc învierea morţilor - reîntoarcerea sufletului în trup. Trupul înviat va fi pnevmatizat, dar îşi va păstra, totuşi, dimensiunea materială, aşa cum este şi trupul lui Hristos după Învierea Sa din morţi.
Sufletul nu este nemuritor prin sine (doar datorită naturii sale spirituale), pentru că doar Dumnezeu există veşnic prin Sine (aseitatea este un atribut al lui Dumnezeu), ci nemurirea sufletului se datorează voinţei Creatorului. Sufletul este nemuritor prin har, este nemuritor pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu.
Am încercat să schiţez, în câteva cuvinte, ceea ce am învăţat la Dogmatică, dar tema este foarte complexă, ar mai fi enorm de multe de spus. Există foarte multe texte referitoare la suflet în lit. patristică. Atunci când voi fi mai odihnită şi capabilă să mă concentrez aşa cum trebuie, voi încerca să vă răspund mai cuprinzător şi argumentat.

Doamne ajută!

Sf. Chiril al Ierusalimului - despre liberul arbitru
 

În "Catehezele" sale, Sf. Chiril al Ierusalimului îi îndeamnă pe cei ce se pregăteau pentru Botez:
"[COLOR=red][SIZE=3]Cunoaşte că sufletul este liber, este opera cea mai frumoasă a lui Dumnezeu, după chipul Făcătorului. Este nemuritor din pricina lui Dumnezeu Care l-a făcut nemuritor. Este o fiinţă raţională incoruptibilă, căci Dumnezeu i-a dăruit aceste însuşiri. Are putere să facă ceea ce voieşte. În adevăr, nu păcătuieşti potrivit zodiei în care te-ai născut, nici nu faci desfrânare potrivit soartei şi nici nu te silesc, după cum flecăresc unii, conjuncţiile stelelor să te dedai la destrăbălări. Pentru ce eviţi să-ţi mărturiseşti viciile tale şi dai vina pe stelele nevinovate? Nu da atenţie astrologilor!” (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze)[/SIZE][/COLOR]

În viaţa aceasta, sufletul se manifestă prin trup, dar în eshaton, aşa cum spunea Sf. Grigorie Palama, nu se va mai vedea sufletul prin trup, ci trupul se va vedea prin suflet. :)
După moartea fizică şi până la învierea trupurilor, sufletul îşi păstrează toate facultăţile pe care le-a primit de la Dumnezeu: gândire, conştiinţă de sine, afectivitate etc, dar, pentru că Dumnezeu ne-a creat ca fiinţe dihotomice, împlinirea noastră va avea loc la înviere, atunci când şi trupul va deveni nemuritor, capabil de a se bucura în veşnicie de comuniunea cu Tatăl Cel ceresc.

Ar însemna să Se nege pe Sine; deci nu poate.

Sufletul nostru este ca o gradina. Avem la dispozitie un anumit timp pentru a planta in ea tot ce dorim si pentru a ne ingriji de frumusetea si de bogatia acesteia. Apoi vom culege roadele pentru vesnicie!

Cate miliarde de oameni au fost de-a lungul timpul pe acest pamant ? Eu zic ca destul de multe. Problema e nu daca vrea sau nu , ci problema e daca meriti Imparatia, ca nu degeaba ne-a dat legea si dupa a facut sacrificiul suprem, si urmeaza gici ce ? JUDECATA! Deci hmm...totul tine de criteriile Lui daca le indeplinesti sau nu, asa ca nu ma lua cu penalitati de genu "daca vrea" ci e vb de chemarea cea mai inalta la care ne-a chemat.

După acest început al definiţiei urmează câteva însuşiri ale sufletului care cred că îi sunt proprii, într-adevăr.

Mă încurcă, însă, aici termenul de "substanţă". Mă duce cu gândul la molecule, la atomi, la materie... În ce sens oare e folosit termenul de "substanţă"? Există cumva o altă traducere?

Mă gândeam la entitate, ca existenţă determinată, dar nu îmi place deloc cum sună... Şi apoi e prea general, prea nespecific.

Poate că dificultatea e să încadrăm conceptul, atunci când încercăm definirea, prin raportare la genul proxim.
Putem da şi alte feluri de definiţii?

P.S. În psihologie se foloseşte de asemenea termenul de suflet, cu sinonimele duh, spirit, psihic. Dar psihologia academică nu vede sufletul în legătură cu Dumnezeu ci mai degrabă în legătură cu determinanţi naturali precum creierul, relaţiile biologice şi sociale etc.
Deci astfel de accepţiuni nu îmi par potrivite pentru topicul de faţă. Sunt psihologiste, reducţioniste, ne putem detaşa imediat de ele. Mai ales sunt foarte analitice.

P.P.S. Îmi amintesc că părintele Rafail Noica spune undeva că prin suflet ar fi mai potrivit să înţelegem pur şi simplu persoana, omul, spre a depăşi capcana analitică.

Vă propun totuşi un mic excurs printr-o altfel de abordare, care ne-ar putea ajuta să înţelegem, poate indirect şi în alt câmp al asociaţiilor, ce este sufletul.

Catisma 17, pe care o citim la Denia din seara Vinerii Pătimirilor Domnului, conţine mai multe referiri la subiectul nostru. Găsim aici, în psalmul 118 - "Aliluia", câteva referiri directe (literalmente, apărînd cuvântul "suflet") şi indirecte la sufletul credinciosului în Dumnezeu.

Mai întâi câteva din referirile directe:

Psalmul 118:
20 - Aprins e sufletul meu de dorirea judecăţilor Tale, în toată vremea.

25 - Lipitu-s-a de pământ sufletul meu, viază-mă după cuvântul Tău.

28. Istovitu-s-a sufletul meu de supărare, întăreşte-mă întru cuvintele Tale.

81 - Se topeşte sufletul meu după mântuirea Ta, în cuvântul Tău am nădăjduit.

109 - Sufletul meu în mâinile Tale este pururea şi legea Ta n-am uitat.

175 - Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie.

Sufletul omului credincios, cum arată fiecare verset, este permanent conectat la Dumnezeire.


Şi o referire indirectă, deşi chiar de nu e pomenit sufletul este evident că la el ne referim în rugăciunea de după Catisma 17, când facem o lungă înşiruire:

Prin negrăita bunătate dă-mi curăţie inimii, pază gurii, îndreptare faptelor, cuget smerit, pace gândurilor, linişte puterilor mele sufleteşti, bucurie duhovnicească, dragoste curată, îndelungă răbdare, bunătate, blândeţe, credinţă nefăţarnică şi înfrânare preacuprinzătoare
şi mă umple de roadele tuturor bunătăţilor cu darul Prea Sfântului Tău Duh... AMIN+

Foarte importantă această înțelegere fiindcă de la acest moment se schimbă atât viziunea propriei identități cât și accentul care se pune pe trup în fiecare faptă.

Bună observaţie!
Foarte bună, mulţumesc Demetrius,
şi abia acum întrezăresc ce implicaţii are apelativul "suflete", "sufleţelule" sau chiar "măi, suflete".
(Dacă ar fi gândit aşa, poate că unul dintre preşedinţii românilor nu ar mai fi folosit expresia alternativă "băi animalule"...)

Multa vreme m-a framantat gasirea unei caracterizari cat mai exacta a sufletului. In special cand mai discutam cu adventisti care nici macar nu sustin existenta lui si implicit cred intr-un om dihotomic.
O definitie care m-a satisfacut a fost urmatoarea: Sufletul reprezinta a doua entitate a trinitatii antropologice reflectata in coeziunea ontogenetica dintre proiectia substantiala si cea invizibila a omului.
Biblia nu da o definitie a lui si nici momentul "integrarii" lui in om ci doar "a fost facut suflet viu".
O alta problema ontogenetica pentru mine a fost: bine, exista... si cu ce-i diferit de duh?
Dupa mult "research" am ajuns la concluzia: sufletul, prin definitia lui, se exteriorizeaza personificat prin sentimente, simtiri si tot ce tine de acest registru. Duhul se ocupa de partea rationala.
Sper ca am fost destul de explicit, daca nu, voi mai reveni si cu alte explicatii in masura capacitatii mele de intelegere.

eu cred ca sufletul este o sfera luminoasa, de marimea unei mingi care merge la o distanta de pamant egala cu distanta dintre pamant si inima (nu stiu daca in mod real este localizat in jurul inimii) invizibila de cele mai multe ori si care are concentrata fiinta noastra.
Asta e parerea mea.

Am o intrebare pentru cei din topicul acesta.

Inteleg ca sufletul este o entitate care anima corpul material, care alftel ar fi fara viata.

Mai inteleg ca sufletul supravietuieste mortii fizice.
Gandurile si sentimenetele sunt ale sufletului nu ale corpului fizic.

Atunci va intreb un lucru: sufletul meu nu stie ca e suflet ? Sau in general, sufletele stiu ca nu fac parte din lumea materiala ? Ele stiu ca exista Dumezeu ?

Daca da, atunci cum de eu nu stiu ? Si cand zic eu, ma refer la sufletul meu, ca eu ca materie pura nu am cum sa stiu.

Tare ma tem ca nu e de loc asa cum ziceti voi cu sufletele astea.

Vad ca sti multe.
Spune-mi , sufletul are constiinta separata de om ? Sau sufletul e chiar omul ? Daca omul face o greseala, nu sufletul o face ? Daca sufletul vegheza ca omul sa nu faca greseli, prin constiinta, atunci ce este acela care il determina pe om sa greseasca, dat fiind ca el este doar un bulgare de pamant ?

Dupa moartea omului necredincios, sufletul sau va avea o mare surpriza ca exista viata dupa moarte, sau stia deja ?

Daca stia deja, eu cum de nu stiu, ca de fapt toate rationamentele mele sunt de fapt ale sufletului.

nu stiu, dar intuiesc.

eh, toata viata omul joaca la risc.

Pentru ca sufletul tau e orb. De aceea nu sti, pentru ca nu vezi. E nevoie de Hristos sa iti vindece orbirea sufletului. Lasa-L sa o faca!

Iata Par. Arsenie Boca despre vindecarea orbului din nastere:

"Omul care a căpătat vederea trupească, prin mărturisire capătă şi vederea sufletească, şi auzim una dintre cele mai frumoase mărturisiri: “Întru aceasta este minunea că voi nu ştiţi de unde este, iar El a deschis ochii mei. Şi ştim că pe păcătoşi Dumnezeu nu-i ascultă; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea face nimic” (Ioan 9, 30-33).

Orb fiind şi a căpăta prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieţii, o ieşire fericită din întuneric, ieşirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind şi a te hotărî să mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preţ şi cu orice luare în derâdere, e o şi mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovniceşti, ai credinţei, şi să-L vezi pe Iisus, să ţi Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârşitul veacului.

A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranţa existenţei lui Dumnezeu.

Credinţa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui este acelaşi lucru cu ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor. Iată o tămăduire deplină. Iată un misionar neînfricat al lui Iisus."

(Rostul Incercarilor – Ierom. Arsenie Boca, Ed. Pelerinul – Iasi 2004)

Gândurile sunt ale creierului, care aparține de corpul fizic și prin care primește informațiile pe baza cărora le procesează, iar sentimentele care se nasc din aceste gânduri sunt ale sufletului și pentru aceste sentimente el va răspunde la judecată; așadar e foarte important ce sentimente permit să se formeze în suflet(inimă) pe baza gândurilor și informațiilor trupești pentru că pe baza gândurilor pot să nu făptuiesc nimic, dar pe baza sentimentelor este foarte greu să mă abțin. Peste gânduri se poate trece ușor, dar peste sentimente este aproape imposibil.

Sufletele știu că nu fac parte din lumea materială atâta timp cât nu sunt întrupate, când sunt în lumea de dincolo știu de Dumnezeu(pe care însă nu-L văd) prin însăși culoarea lor(aura sufletească) care le demonstrează credința și supunerea lor în fața lui Dumnezeu; acolo sufletele au vedere universală(atât în timp, cât și în spațiu), însă de îndată ce se întrupează nu mai știu nimic(uită tot) pentru că sunt înrobite de trup și primesc informații trunchiate numai prin intermediul organelor de simț trupești. Sufletele se întrupează cu destinul de a rezista în fața asaltului de pofte trupești(care sunt extrem de multe și insidioase, cum ar fi orgoliul sau inteligența) pe care el trebuie să le supună și prin asta(făcând deci Voia Lui) să dobândească mântuirea și reîntoarcerea la Dumnezeu cu o culoare luminoasă, curate.

Tu nu știi încă de Dumnezeu, dar tocmai de aceea aranjat Dumnezeu prin îngerul tău de ai venit aici, ca să înveți și să înțelegi că tu ești un suflet care momnetan ești în acest ”cort” trupesc pe care-l vei lepăda și te vei elibera și de gânduri deșarte. Atunci culoarea aurei tale sufletești va da mărturie în fața Luminii despre vrednicia faptelor tale pe care le vei re-vedea mai clar fără ochi și vei trece, sper, la dreapta...

Frumos răspuns, dar trebuia să continui până lai sfârșitul capitolului 9 că este la fel de important și parcă se adresează direct lui iliegh(mai ales la final, la 39-40, http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=35&cap=9 ).

trup, suflet si suflet
 

Crestinismul, in forma primara, distingea doua tipuri diferite de suflet, sufletul "energetic", cel ce anima trupul si sufletul individual, ceea ce ne individualizeaza, ceea ce ne face sa fim noi. Aceasta a doua forma este tot ceea ce suntem noi: personalitate, amintiri, experienta, sentimente, emotii, etc.
Datorita potentialului de intelegere gresita, activat in cateva erezii, s-a decis unificarea tacita a celor doua concepte, obtinandu-se forma bivalenta utilizata azi. Importanta celor doua componente este variabila in functie de perioada. Spre exemplu, in ultimul timp exista tendinta de a ignora partea personala a sufletului. Acest lucru nu se intampla pentru ca ortodoxia nu accepta ideea, ci pentru a se delimita de tavalugul de prostii de tip new age si new new age care sustin karma si transmigratia sufletelor.
Doresc sa fiu bine inteles, sufletul nu este o copie de siguranta a individului, este persoana in sine, cu toate atributele sale, este faptuitorul si cel ce suporta consecintele Judecatii.

Foarte bun post, destul de clar si explicativ.

Deci omul este animat de doua "entitati" : sufletul si creierul.

Se pare ca sufletul nu are memorie, se bazeaza doar pe creier pentru a-si forma sentimentele. Creierul ii furnizeaza sufletului datele primare din care se formeaza sentimentele.

In afara trupului, sufletul are o alta sursa de memorie si vede o alta lume.

Asta am inteles din ce-ai zis tu, si e destul de logic.

Atunci automat apare urmatoarea situatie. Dupa moartea fizica, sufletul care supravietuieste nu esti tu, e altceva. Memoria ta e stearsa, sufletul nu mai are acces la memorie, nici nu mai stie care era numele tau in timpul vietii.

La o eventuala judecata de apoi, sufletul va fi intreabt despre niste pacate despre care nici macar nu-si aduce aminte, pentru ca sursa memoriei, creierul, s-a dus.

Pare destul de coerent. Asa cum intrupat, sufletul nu-si aduce aminte de viata de dincolo, tot asa dupa destrupare, nu-si aduce aminte de viata de pe pamant.

Probabil ca singurul numitor comun intre cele doua lumi sunt sentimentele care formeaza partea spirituala a omului.
Dar totusi este discutabil daca nu cumva si sentimentele au nevoie de un suport de memorie pentru a functiona.

In orice caz, asta da apa la moara adeptilor reincarnarii.

Pai de asta ti-a placut si explicatia, ca pana la urma contrazice principiile "explicatorului" :))
Oricum, nu stiu unde ai vazut claritate in explicatiile alea intortocheate cu iz gnostic de unde mai scotea capul si cate o erezie, cum ar fi cea a preexistentei sufletelor.

Total gresit. Retine te rog aceste indemn al meu ca pe ceva de seama, e total gresit ce ai inteles despre suflet in ce ai expus mai sus.
Sufletul are ratiune , nu trupul fizic. Mintea este a sufletului nu a trupului. In experientele ascetice, cand simti Duhul Sfant, trupul parca nici nu mai exista, nu este simtit nimic din cele ale trupului. Sufletul se detaseaza, si chiar simti departarea de trup dar nu in sens fizic asa cum intelegem noi. Atunci cand simti Sfantul Duh, ramane doar suflet si ratiune. Atunci sufletul vede clar cu ochii sufletului.
Trupul este ca un vesmant, insa cu cat suntem mai pacatosi cu atat sufletul se pierde in cele ale trupului, in pacatele in care se complace, iar omul devenind orb sufleteste nu stie , nu simte sufletul sau, si cu cat te cureti mai mult de pacat cu atat sufletul incepe sa se simta mai usor, mai eliberat de trup. este ca un fel de micime a sufletului pacatos si de marime a sufletului ce se curata de pacat.

Dar iata un articol care te va lumina mai bine.
Iti recomand sa nu asculti ce le spunem noi pe aici despre lucruri atat de mari mai ales daca nu le-am trait noi insine ci sa citesti ce spun sfintii, cei care au si experiat toate acestea in rugaciunile si contemplatiile lor.
Iata articolul:
http://www.crestinortodox.ro/credint...lui-69861.html

Creierul este un organ al trupului care, pe baza informațiilor obținute de la organele de simț(văz, auz, gust, miros, tactil) decide instinctual orice reflex, dar de asemenea și conștientizează și înștiințează sufletul care-și va forma un sentiment, iar acest sentiment are valoare de memorie după moarte; cu cât va fi inima mai plină de astfel de sentimente cu atât culoarea aurei sufletești va fi mai luminoasă, iar ”verdictul” la judecata particulară(imediat după moarte) va fi mai binecuvântat.
Sentimentele formează memoria inimii și cu cât sunt mai multe cele valoroase cu atât inima este mai puternică fiindcă este mai plină de Duh Sfânt.

Cât timp sufletul este în trup, el este asaltat(chiar bombardat) de cereri, dorințe, nevoi, pretenții imperative din partea trupului, iar el le va accepta sau le va respinge și în funcție de aceste alegeri, sufletul se apropie sau se îndepărtează de Voia lui Dumnezeu, devine mai puternic sau mai slab, se mântuiește sau se osândește în fiecare clipă. Nevoile reale ale trupului sunt foarte modeste, dar de cele mai multe ori, dorințele sunt exagerate și impuse cu ușurință ca nevoi unei inimi slabe, care astfel se ”murdărește” tot mai mult.

În afară de trup sufletul are viziune universală, dar nu poate face absolut nimic fiindcă nu are trup; poate doar să se bucure sau să scrâșnească, depinzând de sentimentele predominante în care moartea l-a surprins și care s-au eternizat în culoarea aurei sale sufletești.

La o eventuală judecată de apoi sentimentele din inimă stau mărturie pentru faptele făcute, dar și pentru disponibilitatea sa la orice alte fapte(vrednicia sa) și ele se reflectă în strălucirea aurei sale, care de fapt constituie ad-hoc un fel de judecată automată ce nu poate fi ici nmăsluită, nici relativizată, ci recunoscută în tot universul.

Întrupat sufletul nu-și aduce aminte de nimic din lumea de dincolo, dar are presetate(moștenite de la părinți) niște sentimente firave și un destin de împlinit pe care le ”managerizează” îngerul său păzitor; de aceea uneori apar intuitiv niște decizii altfel inexplicabile.

Ce frumos ai remarcat că numitorul comun între cele două lumi sunt sentimentele care formează poartea spirituală a omului, iar eu adaug pentru că aceasta derivă din Dumnezeu, din IUBIREA Lui, adică Duhul Lui Cel Sfânt.
IUBIREA este singurul sentiment ce nu are nevoie de suport pentru funcționare pentru că e Însuși Dumnezeu; de aceea este Atotputernic și nu poate fi biruit.

"Dar mintea, departe de a fi ceva deosebit de suflet, este insusi sufletul propriu-zis. Mania si pofta sunt puteri care o insotesc in viata pamanteasca ce se naste din asocierea sufletului cu trupul. Sunt functii proprii grijii de trup si inraurite de legatura mintii cu trupul. Desigur, ele nu sunt exclusiv ale trupului, caci trupul in sine este inert. Ele reprezinta o energie a sufletului, orientata spre trup si colorata de convietuirea cu el. Energia dorintei si a barbatiei le are sufletul si in sine, si le va avea si dupa sfarsitul acestei vieti. Vor inceta atunci pofta si mania, asa cum le cunoastem pe pamant, in elementul lor trupesc si irational. Energia din ele, spiritualizata, se va orienta exclusiv spre Dumnezeu.

Dar mintea (nous), inteleasa ca suflet propriu-zis, sau insusi sufletul, fata de care pofta si mania au o pozitie mai exterioara, este si ea intreita. Calist Catafygiotul considera sufletul ca fiind nous - minte, ratiune si duh, dupa asemanarea Sfintei Treimi. Acest intreit aspect nu-i atinge catusi de putin simplitatea.

Aceasta conceptie are o importanta deosebita, ajutandu-ne sa intelegem o multime de lucruri din viata tainica a sufletului. Dupa Sfantul Marcu Ascetul, Hristos Se asaza la Botez in altarul inimii, sau in partea cea mai din launtru a fiintei noastre, fara sa ne dam la inceput seama de acest fapt, ci devenind constienti de aceasta abia prin preschimbarea treptata a noastra."Par. Dumitru Staniloaie - articolul propus de mine mai sus

Chiar nu a ajuns inca la tine informatia conform careia, preexistenta sufletelor este o erezie?

Chiar dacă uneori adevărul este asemenea unei doctorii amare, el este singurul care duce la mântuire. Învătătura despre apocatastază a fost condamnată de mai multe ori de-a lungul istoriei: "Dacă cineva învată sau cugetă că pedeapsa demonilor si a oamenilor păcătosi nu va fi vesnică, ci va avea un sfârsit, si că atunci va avea să urmeze o restabilire a tuturor în fericire, să fie anatema" [61;162]. Sinodul ce a avut loc la Constantinopol în 543 a hotărât: "Dacă cineva crede în fabuloasa preexistentă a sufletelor si în acea condamnabilă restaurare (apocatastază), adică restabilirea tuturor lucrurilor cum erau la început, să fie anatema" [61;162].

http://www.sfaturiortodoxe.ro/reincarnare.htm

Imi pare rau, dar se pare ca exista contradictii chiar intre voi, sustinatorii sufletului.

De fapt nu sunt strain de astfel de contradictii, am intalnit deseori interpretari variate si destul de diferite ale diferitelor concepte incepand de la Sfantul Duh, suflet, caderea lui Adam, Sfanta Treime, etc. in cartile sfintilor parinti.

Se pare ca fiecare interiorizeaza intr-un sens unic si personal experienta divina.
Nu acesta este modul meu de a fi. Ori suntem cu totii de acord cu un lucru, ori acel lucru este fals.

Hotarati.

Cu alte cuvinte, daca exista mai mult de o parere despre natura fortei gravitationale, aceasta e falsa? :))
Nu stati bine cu ratiunea, dl 'rationalist' :))

Creierul uman are atat de multi neuroni si conexiuni incat e capabil sa stocheze intreaga experienta si memoria unei vieti intregi. Si inca mai are loc.

Daca sufletul ar fi responsabil cu lucrul acesta de ce Dumenzeu ar face atata risipa de neuroni ? Ar fi suficient un neuron sau putin mai multi sa se ocupe cu reflexele, iar partea cu memoria si sentimentele ar fi in sarcina sufletului cum zic unii dintre voi.


Daca omul ar avea foarte putini neuroni sau deloc, eu as fi cel mai mare sustinator al existentei sufletului. Dar nu e cazul. Creierul are suficiente resurse sa preia toate sarcinile pe care voi le atribuiti sufletului. Si atunci ce motiv as avea sa presupun ceva supranatural ?

Corect, aici e greseala mea. S-a mai intamplat in istorie cazuri in care toti credeau ca soarele se invarte in jurul pamantului, si doar unul sustinea contrariul.

Problema este ca toti ceilalti erau credinciosi si de fapt greseau, asa ca, aviz amatorilor.

Vag teoretic. La modul practic, nu prea se stie cum functioneaza de fapt.
Algoritmii care incearca sa simuleze functionalitatea, sunt niste glumite triste.

Asa ca pana sa ne pronuntam de cati neuroni e nevoie pentru a translata sufletul in plan material, mai este.