Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte
 

Sfârşitul vieţii acesteia de aici socotesc că nu e drept să se numească moarte,
ci izbăvire de moarte

şi despărţire de stricăciune şi slobozire din robie şi încetarea tulburării
şi oprirea războaielor şi risipirea întunericului
şi odihna de osteneli şi liniştirea fierberii şi acoperirea ruşinii
şi scăparea de patimi şi nimicirea păcatului şi,

ca să zic pe scurt,
hotarul tuturor relelor.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

http://www.intelepciune.ro/citate.ph...tegorie=Moarte

"Să ştim să murim şi să înviem în fiecare zi..." Arsenie Papacioc

Tropar
 

Alt cuvânt despre moarte
 

Un gând privind recunoaşterea iubirii (lumeşti, sufleteşti, pare-mi-se):

Atunci când iubeşti cu adevărat (lumeşte, sufleteşte), te surprinzi gândind la moartea fiinţei iubite. Moarte care va veni, o, Doamne, într-o zi...
De aici până la lacrimi şi căinţă mare pentru faptele tale
nu e decât un fulg de pas...

Simţi atunci o durere de nespus. Că nu poţi muri tu, mai degrabă, de mii şi mii de ori la rând în locul ei sau al lui...
Abia acum începi să te gândeşti cu seriozitate şi la moartea ta!
Şi te cutremuri, văzînd deschis tot iadul înaintea ta...

Şi iar durere mare şi iar lacrimi... Şi tot aşa...

Atunci când iubeşti! (lumeşte, sufleteşte, pare-mi-se)

Viata dupa moarte- noi marturisiri cutremuratoare
 

traducere din limba greaca de Cristian Spatarelu

Fragment din prima povestire, marturisirea unui om care nu vroia sa creada in viata de dupa moarte

"Multi oameni numesc secolul nostru "secolul negarii" pentru ca negarea este duhul care stapaneste vremurile noastre. Poate ca negarea este o boala care ne chinuie pe toti astazi. Insa in afara de aceasta negare generala exista si alte tagaduiri mai mici, care au fost sadite in pamantul superficialitatii noastre. Se poate ca de multe ori sa tagaduim ceva ce nu cunoastem de loc. Nu am cugetat nici un pic la asta si totusi tagaduim. O multime de idei si teorii se aduna in capul nostru si creaza haos. Idei provenite din diferite invataturi si teorii care deseori se contrazic intre ele, dar nimic definit si limpede.
Acum in epoca stiintelor, e ciudat ca oamenilor le place foarte mult sa discute dar din pacate nu vor sa se inteleaga pe ei insisi.

S-a intamplat sa cunosc un om serios si foarte invatat. Il simpatizam mult. Acela tria singur si il vizitam deseori. Odata cand m-am dus sa il vad, l-am gasit la biroul lui citind o carte de invataminte crestinesti.

- Nu inteleg, dle Prohor Alexandrovici cum s-a sadit in dumneavoastra credinta in viata de dupa moarte? Parerea mea este ca omul moare si toate se termina, punem punct la toate. Il vezi nemiscat si fara suflare, putrezind si descompunandu-se. Cum putem vorbi despre vreo forma de viata? i-am spus eu exprimandu-mi ideile.
- Iarta-ma dar despre Lazar, cel ce a stat 4 zile in mormant ce vom spune? Invierea lui este un fenomen neindoielnic. Acela era om ca si mine si a fost creat din aceeasi materie.

Il priveam si nu puteam sa imi ascund mirarea. E posibil ca un om atat de educat sa creada asemenea bazaconii? Prohor Alexandrovici m-a privit la randul lui cu atentie si apoi m-a intrebat cu o voce joasa:

- Nu cumva esti necredincios?
- Nu, de ce, eu cred in Dumnezeu, i-am raspuns.
- Si totusi in viata de dupa moarte, cea pe care ne-o dezvaluie Evanghelia nu crezi. Astazi fiecare il intelege in mod diferit pe Dumnezeu, iar revelatia dumnezeiasca este intoarsa si talcuita de fiecare dupa dorinta lui. Exista inca si ratiunea omeneasca. In aceasta trebuie sa credem oricum, in aceea putem sa nu credem si in cealalta nu exista nici un motiv sa credem! Ca si cum exista mai multe adevaruri , nu unul singur. Si nu pricep, ca in cazul acesta ei cred in ceva care este produsul gandurilor si inchipuirilor lor , astfel ca nici nu se poate vorbi de credinta in Dumnezeu.
- Putem insa sa credem in toate? uneori intalnim si lucruri ciudate.
- Vrei sa zici neintelese? Straduieste-te sa te intelegi pe tine insuti. Nu vei putea. Trebuie sa pricepi ca pricina esti tu insuti. Incearca sa vorbesti cu un om simplu despre tetragonismul cercului sau despre alte probleme de matematica superioara. Acela nu va intelege nimic. Asta insa nu inseamna ca trebuie sa desfintam stiinta. Desigur e mai usor sa respingem ceva, dar de cele mai multe ori nu iese nici un rezultat din aceasta.

Gandeste-te putin cat de ilogic e ceea ce spui. Zici ca crezi in Dumnezeu dar in viata de dupa moarte nu crezi. Dumnezeu insa nu este Dumnezeul mortilor, ci al celor vii. Altfel , ce Dumnezeu este Acesta? De altfel despre viata de dincolo de mormant a vorbit insusi Hristos. E posibil sa fi mintit? Nimeni insa, nici cei mai aprigi dusmani ai Lui, nu au putut sa-L invinovateasca ca a predicat minciuna. Atunci din ce motiv a venit Acesta pe pamant si a suferit atatea patimi>? Din ce motiv te intreb daca noi ne descompunem si devenim tarana?"

Viata dupa moarte- noi marturisiri cutremuratoare
 

continuare

"Odata am fost trimis in interes de serviciu in orasul k si acolo m-am imbolnavit serios. Nu aveam nici o ruda sau pe cineva care ar fi putut sa ma ingrijeasca asa ca am fost nevoit sa ajung la spital. Medicii mi-au spus ca am pneumonie. Cu cat boala se intetea cu atat ma simteam mai rau. Existau momente cand din cauza febrei nu vedeam nimic in jurul meu. Cu toate acestea, pe toata durata bolii nu m-am gandit niciodata la moarte. Si asta pentru ca ma consideram un om foarte tare si puternic. Niciodata inainte nu ma imbolnavisem grav, si pentru mine erau necunoscute acele ganduri despre moarte pe care bolile grave le plasmuiesc in mintile oamenilor.

Dupa un timp in camera mea de spital au intrat din nou medicii. M-au consultat timp indelungat si au adus cu ei si un tub de oxigen. "-La ce-mi trebuie asta acum? i-am intrebat.
"-Ne trebuie pentru a-ti aerisi putin plamanii. Mi se pare ca acestia s-au prajit de la febra."
"- Spuneti-mi doctore ce ati gasit in spatele meu, de va preocupati tot timpul de acesta? de trei ori l-ati consultat si tot l-ati umplut de plasturi.

Ma simteam mult mai bine decat in zilele trecute. Prin mintea mea nu trecea nimic trist. Nimic din ce se intampla in jurul meu nu ma facea sa imi dau seama de adevarata mea stare. Nici unul din medici nu a indraznit, nici macar prin gesturi, sa ma faca sa inteleg catastrofa ce se apropia. Si intradevar cum sa ii explici unui om plin de sperante ca mai avea doar cateva ore de trait?

Imi aduc aminte ca in jurul orei 4 m-au cuprins frigurile si pentru a ma incalzi m-am infasurat intr-o patura. Dintr-o data m-am simtit foarte rau. Am strigat un infirmier. Acesta s-a apropiat de mine mi-a ridicat capul de pe perna si mi-a dat tubul de oxigen. Apoi a apasat butonul soneriei si in clipa urmatoare in camera au intrat alergand medicii.
O schimbare ciudata s-a intamplat deodata cu mine! Pe cand, in urma cu un minut eram plin de viata, acum, chiar daca le vedeam pe toate si eram pe deplin constient de ceea ce se petrecea in jurul meu, simteam totusi o atatd e mare nepasare si instrainare, incat e greu sa le descriu. E de neinteles pentru o faptura vie.

Toata atentia mi s-a adunat asupra sinelui meu. Si aici am observat o senzatie ciudata, un fel de despartitura. Eram pe deplin constient de mine insumi si aveam simturile curate insa totodata vedeam sinele meu cu atata nepasare ca si cand mi-as fi pierdut complet simturile.
L-am vazut pe medicul meu cum imi ridica mana sa imi masoare pulsul. Vedeam si intelegeam ceea ce face dar nu simteam atingerea lui.

Ca si cand as fi descoperit in mine doua existente: una, cea mai importanta care era ascunsa in adancul meu, si cealalta partea exterioara a existentei mele, care avea neindoielnic o mai mica importanta.Si acum, parghia de legatura care le tinea, a ars si s-a topit si acestea doua s-au despartit. Pe una dintre existente, cea mai tare, o simteam intens, iar fata de cealalta , cea mai slaba, eram total nepasator. Aceasta parte slaba era trupul meu.

Am simtit deodata ca o putere ma trage in jos. In primele momente am simtit ca si cum as fi avut atarnate greutati de toate membrele corpului, iar mai tarziu aceasta putere a crescut atat de mult incat cuvantul greutate, nu poate exprima acea presiune pe care o simteam.
Mi se parea ca fiecare membru al corpului meu, fiecare fir de par, fiecare vena, fioecare celula sunt atrase de o astfel de putere mare caruia nu puteai sa te impotrivesti, asa cum un magnet puternic atrage bucatile de fier.

Insa aceasta senzatie cat era de mare, nu ma putea impiedica sa cuget si sa inteleg tot.
"-Isi da sufletul" l-am auzit pe doctor spunand.
Intru-cat eram concentrat la mine insumi, privirea mea nu exprima nimic si era rece. Medicii credeau ca mi-am pierdut simturile si de aceea vorbeau deschis. Dar eu intelegeam foarte bine tot ce spuneau.
"-Isi da sufletul!" Moarte - m-am gandit eu cand am auzit ce a spus medicul. e posibil ca eu sa mor? spuneam in mine. Dar cum, de ce? nu puteam sa imi explic acest lucru. Lumea aceasta cu medicii si toti oamenii ei era de acum straina pentru mine. Singurul lucru ce il simteam era acea atractie puternica despre care am vorbit mai sus.

"Asta este, pamantul ma trage in jos." (m-am gandit). Acest lucru era limpede pentru mine. Nu ma trage insa pe mine ci ceea ce mi-a fost dat pentru o perioada de timp. Pamantul imi trage trupul sau trupul de unul singur vrea sa mearga in pamant?

Ceea ce mai inainte mi se parea normal si sigur, adica faptul ca dupa moarte ma voi descompune si voi deveni tarana, acum mi se parea ilogic si contrar legilor naturii."

Cu vreo 20 ani in urma am facut un avort. Era in perioada ratacirii mele, in perioada mea de crestin cu numele. Si in timpul interventiei am fost adormita , anestezie generala. Imi amintesc cum la numaratoarea anestezistului, am pierdut contactul cu lumea inconjuratoare, insa greu de explicat este simtamantul de atunci. Ca si cum acea perioada cat am fost adormita nu am existat. Cand mi-am revenit, constiinta mea, ratiunea mea a reluat totul de unde lasasem. Nu stiam cat timp a trecut, daca a trecut vreun timp anume, daca s-a intamplat ceva cu mine sau nu, simteam ca si cum as fi inchis ochii pentru o clipita si apoi i-am deschis continuandu-mi existenta. Acum privind in urma inteleg: ca un suflet mort in trup viu asta eram.

omul, cand se afla in stare de pacat este mort duhovniceste. traieste iadul inca de pe acest pamant. daca atunci , in timpul acelei interventii muream, de fapt schimbam un fel de moarte cu alta moarte, cu iadul. Prin propriile mele alegeri ma condamnasem la moartea sufleteasca, ma condamnasem la iad. Cred ca mergeam direct in iad fara o judecata particulara ca acel pacatos din vedenia Sf. Macarie, caci ce fapta buna ar fi putut balansa totul anuland pacatul infaptuit?

Insa Domnul s-a milostivit de mine, si mi-a despietrit inima. M-am cait, ma caiesc, am plans si plang. Si acum, dupa 20 ani, cand am fost din nou anesteziata general, o interventie medicala plus biopsie, am avut parte de bucuria iubirii dumnezeiesti, a iubiriii Maicii Domnului, a blandetei sale. Cand am adormit, nu a mai fost intuneric si nimic, nu a mai fost ca o inexistenta ci ca o continuare a vietii plina de blandetea si iubirea Maicii Domnului si a lui Dumnezeu. M-am trezit din anestezie plina de fericire, de incredere si de iubire de Dumnezeu.

Puteti posta aceasta marturie personala si pe topicurile referitoare la avort? Ne plangeam mai multe persoane ca se vorbeste doar teoretic pe acele topicuri si ca nu sunt si marturiile si exemplele unor persoane care au facut avort.

Doamna a mai postat marturia ei pe topicul cu feritilizare in vitro, unde se vorbea si de avort, caci sunt conectate. :)

(imi cer iertare daca nu trebuia sa ma bag)

Trebuie sa avem mare grija cum traim, caci aceasta decide cum ne va gasi moartea cand va veni. Caci in ceea ce ne va gasi, aceea vom trai vesnic. Prima data daca muream , ma gasea in iad deci iadul l-as fi trait. a doua oara, nu stiu ce loc as fi avut, insa stiu cata mangaiere am avut. acum insa rog pe Dumnezeu sa se milostiveasca de mine, caci vreau sa mai traiesc ca altfel iarasi iadul ma mananca. Poate apuc sa mai indrept cate ceva din cate rele am facut. Asa nadajduiesc.
Tine mintea in iad si nu deznadajdui! un indemn absolut minunat si perfect adevarat.

Ganditi-va la moarte tot timpul, dar nu ca la ceva groaznic caci se ajunge la deznadejde ci ca la ceva ce face parte din insasi viata noastra. Pentru ca asa este. si pentru ca este asa atunci sa veghem la ce facem acum, si in toate zilele, ca si cum maine am muri si ca aceasta sa fie ca o trecere prin moarte spre viata vesnica plina iubire a Tatalui ceresc.

da, da, am mai postat.
as dori sa mai spun doar ca Domnul este atat de milostiv, de bun si de iubitor incat primeste pe tot pacatosul care se pocaieste cu adevarat, in sufletul sau, nu formal , in exterior, spun la duhovnic, fac un canon si gata. Iar pocainta adevarata inseamna plansul si cainta toata viata, purtata si simtita in inima mereu pana in clipa mortii.
Oricine are o sansa la mantuire, chiar si femeile care au facut un avort. Deci dragele mele femei, care ati facut avort, realizati pacatul, si cereti Domnului sa va daruiasca in inima plansul pocaintei de toata viata , spovediti, plangeti si nadajduiti, ca Dumnezeu va iubeste si pe voi ca doar Bunul nu vrea moartea pacatosului.

As dori sa spun cate ceva despre perceptia noastra asupra mortii. Cum vedem noi moartea si cum o percepem. Atata timp cat suntem sanatosi si nu vedem nici un motiv care sa ne puna fata in fata cu moartea, mai mereu avem o perceptie gresita, ca ceva foarte indepartat, ceva la care stim ca vom ajunge in viitor, insa un viitor indefinit. Aceasta estompeaza evenimentul si creaza o iluzie " eu sunt puternic si nu voi muri curand, mai am mult de trait". Privim la cei din jurul nostru care mor si le cautam justificari de genul: era batran, era bolnav, a fost neatent, etc , justificari menite sa ne mentina starea de iluzie. aceasta iluzie ne adoarme constiinta si inlesneste pacatul. ne face sa spunem, am vreme sa ma pocaiesc, este timp.

Eu mi-am schimbat perceptia intr-o singura noapte. am constientizat ca pot muri maine si ca se poate muri fie tanar, fie batran, fie sanatos, fie bolnav. este ca o trezire dintr-un somn greu. de obicei suferintele date de boli grave ne trezesc din iluzia unei morti indepartate. cand realizezi ca timpul tau e relativ scurt atunci constientizezi si evenimentul mortii. dar ar trebui ca toti, si sanatosi fiind sa putem avea constiinta asupra mortii ca pe ceva care poate fi chiar maine. ca de fapt ce inseamna cativa ani in plus de viata unii fata de altii? privind din perspectiva vietii si a mortii si a faptului va toti suntem datori cu o moarte.
Fara increderea deplina in Dumnezeu, omul trece cu greu peste starea ca poti muri maine. Deci cu cat vedem ca moartea este mai indepartata, si traim iluzia aceasta cu atat avem o credinta mai slaba in Dumnezeu si mai puternica in noi insine. cand credinta ta este mare, deplina, totala, atunci poti privi cu nadejde o eventuala moarte mai apropiata. de aceea sfintii au privit moartea ca o nunta.

omul fara credinta cand e pus in fata unei morti grabnice crede ca totul s-a sfarsit si sufera un fel de soc psihic care ii imbolnaveste mai tare trupul si grabeste moartea.
omul cu credinta mare nu sufera socul ci dimpotriva nadajduieste in vindecare prin mila Domnului. trupul sau se poate vindeca prin voia Domnului.

perceptia asupra mortii este foarte importanta in stoparea pacatului, in curatirea sufletului, in pocainta noastra.

si acum un cuvant al Par. Arsenie Papacioc
"viaţa înseamnă moarte continuă. Si sigur o să ajungă vorba asta şi la Preasfinţitul Serafim de la Rosenberg [Nurnberg, probabil, n.n.], cu care sunt prieten. Nu se poate fără jertfă. Ca să luminezi, trebuie să jertfeşti. Măsura iubirii lui Dumnezeu este dincolo de închipuire. Ne iubeşte, dar asta nu înseamnă că putem să speculăm iubirea lui. Hristos ne-a dat exemplu prin propria viaţă. A murit, dar moartea lui n-a fost o tragedie. O tragedie – dar de o mare frumuseţe – e “Romeo şi Julieta”. Bernardin de Saint-Pierre a scris o tragedie mai frumoasă decât cea a lui Shakespeare, “Paul şi Virginia”. Au iubit şi au pierit. În învăţătura creştină, moartea nu este pierdere. Ai noştri, martirii, sunt eroi, măcar că i-au spintecat şi le-au tăiat capetele. Dar nu au murit, ci, din contra, s-au adăugat la veşnicie. Pentru că viaţa pe pământ nu e altceva decât pregătirea pentru cealaltă viaţă. Cum zice Mantuitorul: “Şi a trecut de la moarte la viaţă!”. Auziţi? Viaţa e dincolo, şi noi asta facem, trecem dinspre moarte spre viaţă…"

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/recom...te-spre-viata/ )

Traditia ortodoxa despre viata de dupa moarte

http://www.cartiortodoxe.ro/coperta/...e_file0600.jpg

Trei zile dupa moarte, trupul isi pastreaza forma sa.
Cei vechi credeau ca in tot acest timp sufletul poate inca sa se inapoieze in trup, si cel mort sa se intoarca la viata. Din istorisirile despre ridicari minunate din moarte aflam ca mai intotdeauna ele s-au petrecut in acest rastimp. De aici obiceiul ca mortul sa nu se ingroape decat in a treia zi. Aceasta credinta este legata simbolic de faptul ca mai inainte de a invia a treia zi, Hristos s-a pogorat cu sufletul la iad.
Istorisirile unor crestini intorsi la viata sau a celor care au avut parte de experiente limita indreptatesc aceasta credinta. Astfel, Sfantul Atanasie scrie: ,,Cum se face ca unii oameni [...] murind, au vedenii, iar apoi se intorc la viata dupa doua ori trei zile si povestesc ce-au vazut? Oare nu pentru ca sufletul lor n-a parasit cu totul trupul?" Se impune totusi o rezerva: medicina moderna, cu aparatura ei, sesizeaza mult mai precis decat medicina antica clipa mortii, cu toate ca definitia pe care ea o da mortii continua sa fie relativa si fluctuanta, iar posibilitatea unor erori nu este cu totul exclusa. Nu este mai putin adevarat ca limita intoarcerii la viata dupa moartea clinica, potrivit nivelului de astazi al cunostintelor medicale, este de cateva ore sau chiar de cateva minute atunci cand nu s-a acordat asistenta respiratorie prin care se evita leziuni grave si definitive la nivelul creierului. Lucrul acesta insa nu infirma istorisirile despre invieri minunate petrecute dupa mai multa vreme, pentru ca minunea tocmai aceasta inseamna, biruirea legilor firii in chip de nespus.
Moartea e un proces in desfasurare
Moartea, potrivit traditiei ortodoxe, nu este un fapt care se petrece cu mare precizie, intr-o clipa, in chip ireversibil, asa cum considera medicina moderna. Exista, intr-adevar, un moment al mortii care corespunde asa-zisei ,,morti clinice"; aceasta inseamna, cat priveste trupul, lipsa oricarui semn de viata; iar cat priveste sufletul, iesirea lui din trup. Insa, asa cum am vazut, vreme de trei zile nu se poate vorbi de o iesire deplina si definitiva a sufletului; in acest rastimp, dupa cuvantul Sfantului Atanasie, ,,sufietul nu paraseste cu totul trupul".


Traducere din limba franceza de Marinela Bojin


"Sfarsitul vietii acesteia de aici socotesc ca nu e drept sa se numeasca moarte, ci izbavire de moarte si despartire de stricaciune si slobozire din robie si incetarea tulburarii si oprirea razboaielor si risipirea intunericului si odihna de osteneli si linistirea fierberii si acoperirea rusinii si scaparea de patimi si nimicirea pacatului si, ca sa zic pe scurt, hotarul tuturor relelor", spune Sfantul Maxim Marturisitorul.

Viata vesnica la Dumnezeu nu putem afla decat in Hristos si prin Hristos, dupa cum sta scris: "Dumnezeu ne-a dat viata vesnica si aceasta viata este intru Fiul Sau. Cel ce are pe Fiul are viata: cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viata" (I In 5, 11-12).

Da, aceasta e cartea, pe care o vesteam în postările 48-49, aici:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...t=15205&page=5

Minunată sinteză a unor texte fundamentale din comoara Bisericii.

Un topic ce si-a propus drept tema un subiect atat de profund,complex si cutremurator nu trebuie lasat in uitare,epuizat facil,nesistematizat sau ignorat.A fost o frumoasa si inspirata idee de a se deschide la sectiunea patristica aceasta tema si ar fi frumos ca dvs,ortodocsii,sa sprijiniti acest topic,extinzand analiza in iconografie,cantari sau alte fatete ale credintei dvs pt ca intrebarile legate de acest subiect au framantat mereu omul,in cel mai inalt grad si continua sa o faca.Un mare iubitor al patristicii,Antonio Orbe,spunea ca ,,Parintii se daruiesc din adanc acelora care li-se daruie din adanc,in urma unei indelungi conversatii cu dansii"si cat de profund au analizat Parintii conditia si perceptia sufletuluu uman in raport de acest subiect.Este o invitatie pt dvs de a invinge ne-simtirea,indolenta,incultura si mediocritatea comerciala a acestei lumi care va asalteaza,care vrea sa va schimbe dupa chipul ei diform,gol,trist si trecator.Orice zi pe care o pierdeti fara a studia scrierile patristice este o zi de credinta pierduta pt ca veti gasi cu mare dificultate un toiag si un indreptare mai bun pe drumul dvs in credinta.Tertulian, in ,,Apologeticum"spunea ca ,,Adevarul nu se roaga de nimic in sprijinul cauzei sale,fiindca nu se mira de conditia existentei sale.El traieste ca un strain pe acest pamant,intre straini isi gaseste usor dusmani,pentru ca familia,locuinta,speranta si buna lui cinstire se afla in ceruri.El cere un singur lucru:sa nu fie condamnat fara a fi cunoscut."

Sprijiniti cu timpul si efortul dvs aceasta sectiune de patrologie,pe care multi o cereau foarte vocal in trecut,nu ramineti tacuti,nu va multumiti cu putin,daruiti ca sa primiti,luptati ca sa aparati.Este trist ca o asemenea sectiune se bucura de un asa mic interes,uniti-va eforturile si priceperea pt un scop nobil si vindecator pt suflet,nu va potriviti chipului lumii,unde niste morti ingroapa alti morti.Dumnezeu sa va ajute.

"O bucurie neîmpărtăşită este un pas către tristeţe..."

Dorinţa de a propune acest subiect a răsărit din bucuria înţelegerii unor legături făcute de Larchet între scrierile Părinţilor pe tema morţii şi a vieţii veşnice. Conexiuni care m-au ajutat să vin mai cu picioarele pe pământ, cât încă nu e prea târziu...
Citesc de câteva zile extraordinara lui carte, una care face chiar ce spuneai tu, Pelerinule: expune şi sistematizează, nuanţează şi îmbogăţeşte cu amănunte bine ponderate un aspect sau altul din problematica vieţii de după moarte.

Am observat şi primul rod al lecturii: pe măsură ce devin mai conştient de experienţele care ne aşteaptă pe toţi după moarte, mă surprind mai liniştit şi totodată mai înfricoşat. Mai liniştit, întrucât am câştigat o certitudine: voi continua experienţa vieţii de aici în cea mai dreaptă dintre lumile posibile. Mai înfricoşat, întrucât privesc acum cu alţi ochi faptele mele... Cu ochii sufletului care va trăi veşnic în funcţie nu doar de Mila Domnului, ci şi de fiecare faptă, vorbă, gând de aici, de acum, de ieri şi de când mă ştiu.

Poate că multora, în special celor mai tineri, subiectul topicului li se pare nepotrivit, chiar morbid.
Sunt sigur că, treptat, pe măsură ce topicul va înainta, această perspectivă se va schimba. Creştinul are un folos de nenumit, un câştig fără egal din meditaţia la viaţa de după moarte, aşa cum e prezentată ea în scrierile Părinţilor.

P.S. Uneori, când discut cu soţia mea despre una sau alta dintre nevoile copiilor noştri, despre bucuria de a-i avea lângă noi, de a le fi părinţi... pe soţia mea o străbate o adâncă frică şi îmi spune: "Eu nu cred că e posibil ca Tudor şi Maria să moară!" şi izbucneşte în plâns şi mie îmi e tare greu să o liniştesc... E de-a dreptul îngrozită când realizează că nu numai noi vom muri, ci şi copilaşii noştri, pe care ea îi iubeşte aşa cum numai o mamă poate să iubească pe copilul ei ...
Nădejdea mea e că, citind această carte şi dezvoltînd în viaţa noastră învăţătura Bisericii despre vieţuirea creştină, groaza mamei la gândul că îi vor muri copiii, se va potoli iar perspectiva noastră, a părinţilor, asupra vieţii şi a morţii se va rostui cu dreptate întru Hristos şi slava lui Dumnezeu. Iubirea noastră pământeană va dura sau nu în veşnicie, va fi schimonosită sau dimpotrivă, transfigurată luminos de harul Duhului Sfânt, după cât de mare şi de bună ne va fi pocăinţa în vremelnica noastră trecere pe pământ. Cartea pe care o arată Cristiboss în postarea de mai sus ne poate fi tuturor un învăţător de nădejde.

Drag prieten voi hotarati,prin ceea ce faceti,ce chip dati acestui loc.Poate fi un comod loc de discutii,ca multe altele,sau poate fi un loc al comuniuni reale,din care multi am avea de invatat.Timpul nostru este limitat,si trebuie sa ne concentram pe ceea ce conteaza sau ne putem risipi in ceea ce nu conteaza.Pentru prima varianta se cere timp,munca,efort dar mai ales dragoste.Pentru a doua varianta nu se cere nimic pt ca nu ofera nimic.Am citit un comentariu la Sfantul Maxim Marturisitorul in care acesta afirma faptul ca daca un credincios doreste sa ,,aprinda"pe altii trebuie ca mai intai el insusi sa ,,arda"de prezenta Duhului.Patristica este istoria celor care au indeplinit aceasta conditie.Oricine poate,in acest sens,deschide Filocalia vol I si poate citi in chiar primul paragraf definitia omului rational la Antonie cel Mare.Prin urmare fiecare poate apoi aprecia,precum in Didahia,pe ce drum se gaseste dar eu continui sa cred ca putine lucruri va pot lega mai trainic,duhovniceste,unii de altii,decat patristica.Subiectul ales poate fi considerat morbid doar daca nu ai citit in viata ta Eclesiastul 11:9,este un apel la realism,la omul rational al lui Antonie.

Poate totusi,undeva candva,bucuria va fi impartasita de cat mai multi.Poate.. :)

Din perspectiva acestei vieți, da, subiectul este morbid. Dar, după cum știm din Biserică, moartea este nedespărțită de Viața cea adevărată.

Suntem prea firești, prea sufletești încă, nu vrem deloc să trecem prin moarte ca să ajungem la Viață.

Însă după cum adevărata viață nu e cea biologică, care începe și se sfârșește aici, tot așa nici adevărata moarte nu este cea biologică, a trupului, ci – cum amintea părintele Galeriu în predica la duminica de ieri – nesimțirea duhovnicească.

Și trăim, în cea mai mare parte a timpului în această nesimțire, părându-ni-se că suntem vii și iubind tare mult viața cea trecătoare, refuzând să înviem.

Dar dacă nu înviem acum și aici, dacă nu ne naștem cu adevărat de sus, dacă nu începem să trăim viața în har (cea la care tot sf. Maxim Mărturisitorul spunea că suntem chemați după Hristos), nu vom fi vii nici în veci.

Subiectul pe care l-ai abordat este, cu adevărat, foarte profund și foarte potrivit pentru zilele Învierii pe care le parcurgem acum, în timpul Penticostarului.

Am mai spus-o: să citeşti frate şi cartea lui Serafim Rose "Sufletul dupa moarte. Experiente contemporane de dupa moarte in lumina invataturii ortodoxe"

Luasem deja aminte...:)
Îţi mulţumesc foarte mult, frate Dragoş!

Până atunci, bun lucru ar fi să ne dai o mână de ajutor la topicul de faţă. De pildă, poate selectezi câte ceva din cartea recomandată. (Dacă ai cartea prin preajmă, desigur.)

Încă o dată, mii de mulţumiri pentru recomandare! Voi citi cu prima ocazie, prin Mila lui Dumnezeu.

Când a sunat ceasul ieşirii din lume sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viaţă duhovnicească intensă, li se înseninează faţa cu o lumină neobişnuită. La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului le străluceau feţele ca soarele. Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul şi nici nu-i stau în cale piedicile trupului. În vremea aceea o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o conştiinţă tulburată răsfrânge o faţă îngrozită.

De aceea înţeleptul dă sfatul:

1. "Adu-ţi aminte de Ziditorul tău, în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte"...
5. ... "fiindcă omul merge la locaşul său de veci...
6. (Adu-ţi aminte de Ziditorul tău) mai-nainte ca să se rupă funia de argint...
7. Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ,precum a fost, iar sufletul să- se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat."

Desfacerea sufletului de trup se face în vreme de trei zile pământeşti, începând de la momentul pe care-1 numim noi moarte. Slujba înmormântării corespunde cu dezlegarea deplină a sufletului de trup.

Să urmărim, aşadar, călătoria sufletului dezlegat de trup. La ieşirea din cortul pământesc, sufletul trece în lumea asemenea cu el, a făpturilor nevăzute, fie cu îngerii buni, dacă a fost bun, fie cu îngerii căzuţi, dacă faptele lui au fost rele. De unde pe pământ erau ceasuri, zile şi ani, dincolo e un veşnic "astăzi", o veşnicie luminoasă pentru sufletul care a dobândit sfinţenia, sau o veşnicie întunecoasă, neagra veşnicie, pentru sufletul care a iubit stricăciunea.

Acum dă sufletul de datoria cunoaşterii.

Dacă sufletul n-a ajuns, sau n-a vrut să ajungă pe pământ la desăvârşita cunoştinţă de sine însuşi, el trebuie neapărat, ca fiinţă spirituală, să se cunoască dincolo de mormânt. Sufletul trebuie să-şi dea seama de ceea ce şi-a câştigat; trebuie să-şi recunoască şi să-şi pronunţe judecata, înainte de a-i judeca Dumnezeu.

Pe pământ avea ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele Taine, care-1 ajuta să se cunoască şi să-şi judece purtarea. Dincolo nu se mai poate cunoaşte pe sine însuşi prin propria lui libertate, căci misiunea de-a descoperi sufletului starea sa de stricăciune o au îngerii căzuţi. Demonii, stăpânii răului pe pământ, au să-i dea acum pe faţă toate faptele sale rele, pe care sufletul şi le va recunoaşte şi se va teme cumplit. Prin recunoaşterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci toate greşelile mărturisite la duhovnic, cu inimă înfrântă şi smerită şi pentru care sufletul şi-a făcut canonul, nu se mai află ca piedică în cale, la trecerea printre cumpliţii vameşi ai văzdu*hului, căci puterea lui Dumnezeu le-a şters pe acestea din cărţile lor. La această înfricoşată cercetare a sufletului stă de faţă şi îngerul păzitor, care însoţeşte sufletul toată călătoria aceasta.

Vămile cunoştinţei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai văd faţa lui Dumnezeu, chiar dacă vor fi osândite. Vrăjmaşii lui Dumne*zeu, ateii, care se înnebunesc, zicând cu ură că nu este Dumnezeu, nu mai trec prin vămi, ei fiind cu totul fiii pierzării. Sufletul acestora îl trag din trup cu silă mare o droaie de diavoli şi osânditul suflet n-are nici măcar mângâierea să vadă- de departe faţa îngerului păzitor, dacă necredinciosul acela era dintre cei botezaţi.

Precum nu se apropie îngerii buni de sufletul ce s-a dat pierzării, aşa nu se apropie îngerii răi de sufletele sfinţilor care, într-o stare de contemplaţie, se suie la Dumnezeu ca un şuvoi de foc. Acum, sufletul se închină lui Dumnezeu, Tatălui său, nu prin credinţă, ci prin vedere. Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu - asta-i fericirea.

Cunoştinţa trebuie să fie deplină, pentru stadiul în care se află sufletul acum. De aceea e condus de înger să vadă Raiul, fericirea drepţilor, răsplata faptelor bune, dar mai ales e condus să-şi vadă fap*tele sale bune pe care le-a făcut, sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a făcut: Acum va pricepe sufletul ce înzestrare îi dăduse Tatăl, şi ce putea să facă, iar din acestea, cât a făcut. Acum cunoaşte care-i era măsura dată lui de Dumnezeu şi cât a împlinit-o el.

Iar ca la a noua zi pământească (a şasea zi de la îngroparea trupului) sufletul se reîntoarce la Dumnezeu şi I se închină. Pe pământ, Biserica face rugăciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat. Cunoscuţii şi rudeniile de pe pământ, în obştea Bisericii fiind, ridică rugăciune către Dumnezeu şi iubire către fratele lor, ca să fie rânduit în ceata drepţilor, cu îngerii buni.
De la aceasta, a doua închinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge să vadă şi iadul, suferinţele păcătoşilor, scrâşnirea dinţilor, focul cel veşnic, întunerecul cel mai de dinafară, unde e plângerea deznădejdii ultime.

Dincolo nu e timp, ca la noi, ci veşnicia. Totuşi călătoria asta a sufletului prin iad, ţine ca la 30 de zile pământeşti. în vremea aceea sufletul cunoaşte cu de-amănuntul plata păcatului, urmările relelor pe care le-a făcut el. Dacă s-a pocăit de ele, se va teme mai puţin; dacă nu se pocăise de ele şi-ş prinsese moartea într-însele, îngrozirea lui va fi cumplită. Acum îşi cunoaşte "locul" după dreptate, în care are să se muncească şi tremură de frică. '

Ciudat,paradoxal,as spune,cum gandurile tale par a fi apropiate de doua aspecte pe care le-am citit recent.Pe de o parte Ioan al Crucii,se afirma in acel studiu,considerat Doctor al Bisericii de catre romano-catolici,spunea ca noaptea asta a noastra,chiar si a credintei,se termina cu zorii,adica cu intrarea timpului in ziua vesniciei.Atunci,cand ajunge la portile vesniciei, sufletul ii cere lui Dumnezeu sa ,,sfasie valul"care il desparte de vederea fata catre fata.Acesta ,,sfasiere"dorita a valului este moartea din iubire. Totul poate trece odata cu aceasta lume trecatoare,ramanind numai iubirea la final.Aceasta meditatie a sa m-a trimis cu gandul la o idee a lui Evagrie Ponticul,care spunea,pentru incurajarea ta prietene,ca: ,,Asa cum trupul acesta se numeste graunte al spicului ce va sa vina tot asa si lumea de fata va fi numita graunte al celeia care va veni dupa ea".Insa ambele idei isi gasesc superbul corolar,si cred ca acesta va fi si mica si nesemnificativa mea contributie pt acest topic,in gandirea lui Isaac Sirianul(in acest sens va recomand si eu o carte,aparuta la Deisis,numita ,,Isaac Sirianul:asceza singuratica si mila fara sfarsit")care spunea asa(pagina 356):

,,Nu te intrista muritorule de intrarea ta intr-o buna zi in tacerea mormantului,tu care esti mai frumos decat toate,dar supus stricaciunii de ocara mortii.Fiindca Dumnezeu a pus o limita umilirii tale tacute si despuierii tale de toate,cand nimeni nu isi va mai aduce aminte de tine.Pe cat de frumoasa este alcatuirea ta pe atat de uimitoare este stricaciunea ta.Dar nici pentru aceasta sa nu te cuprinda intristarea,caci iarasi o vei imbraca arzand de foc si de Duh si purtand in ea chipul exact al Creatorului tau.Sa nu te tulbure indoieli cu privire la maretia acestei nadejdi,fiindca despre ea te mangaie Pavel zicand ,,EL va schimba trupul smereniei noastre intru asemanarea trupului slavei Sale".

Asadar,la final,cand iubirea Lui va implini totul in toti,cand moartea va fi definitiv inghitita,cand grauntele lumii ce va sa vie va fi incoltit si va umple campul vesniciei,atunci si trupul noastru stricacios isi va afla implinirea, completandu-si menirea lui din eternitate si atunci multi dintre voi,dupa cum se spunea intr-o introducerea la Pateric,vor fi ,,oameni cu aripi de foc"transfigurati in Duh.Unde iti va fi atunci moarte biruinta?

Viata lunga,sper,acestui topic,aveti asa de multe de analizat si spus si altora,Dumnezeu sa va calauzeasca.

Tineti topicul deschis pana saptamana viitoare, cand o sa am si eu ceva timp sa scriu...
Pana atunci, clasicul : http://sfantulefremcelnou.files.word...stenta-lor.pdf

Threadul ramane in prima pagina , merita , mai ales ca problematica mortii a fost discutata foarte putin pe acest forum , si orice element , orice postare adusa aici este de folos tuturor .
Personal ii multumesc fratelui Ioan pentru initiativa deschiderii acestui thread !
Intamplator sau nu , am dat de un articol pe site pe care-l recomand celor interesati :"Diferente confesionale cu privire la viata dupa moarte":http://www.crestinortodox.ro/dogmati...rte-68961.html

Judecata particulară şi alegerea liberă a omului
 

Din cartea lui Larchet, pag. 161, un pasaj care se referă la (deseori) controversata teologumenă a vămilor şi vameşilor (autorul sugerează să nu facem caz de aerul naiv al textului, scris pentru cei mulţi dintre noi, ci să sesizăm unde ne trimite cu gândul...):

"... atunci când vorbesc de vămi sau de judecata ce se face fiecărui suflet, Părinţii arată că omul este răspunzător pentru soarta în veşnicie,
avînd parte în lumea de dincolo de ceea ce a ales să iubească în această lume...

Cercetarea din vremea trecerii prin vămi scoate la iveală ce anume a dorit şi a iubit mai mult sufletul, mărturie stînd însuşirile sau neajunsurile lui duhovniceşti;

Hristos doar ţine seama de alegerea liberă a omului
(dacă nu mă înşel, părintele Rafail zice undeva că la Judecată Domnul îi spune sufletului "Facă-se voia ta!"),
acesta fiind într-un anume fel propriul său judecător şi făuritorul soartei sale.
"Întru ce te voi afla, întru aceea te voi judeca"... (Iez. 33, 13-20)"

O concepţie greşită: adormirea sufletului
 

Larchet, pp. 195-197:

Ideea că după moarte sufletul intră într-un fel de letargie, într-un somn, în care zace inert până la Învierea de obşte
a fost dezvoltată în Răsăritul ortodox de câţiva teologi marginali, mai ales sirieni, aparţinînd nestorianismului.
În Occident au înclinat spre ea o parte dintre protestanţi; Luther şi-a exprimat preferinţa pentru această teorie, iar anumite grupări protestante, printre care anabaptiştii, au şi adoptat-o.

E drept că Părinţii numesc uneori moartea somn, iar Biserica Ortodoxă spune despre Maica Domnului şi despre sfinţi că trecerea lor din această lume este "adormire", iar nu moarte.
Lămurire: Avem de-a face aici cu o exprimare simbolică, prin care "somnului morţii" i se opune "trezirea" Învierii; asemenea, că sufletul este acum în stare de repaus, dar nu ca unul mort ci, odihnindu-se dinspre lucrările sale lumeşti, nu e lipsit dincolo de o altă lucrare.

Aflăm la Părinţi anumite precizări cât priveşte faptul că sufletul îşi păstrează în lumea de dincolo capacităţile şi energiile sale.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "sufletul celui adormit doarme şi el, însă sufletul celui mort nu-i mort şi el, ci se trezeşte."
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, combătînd teoria adormirii sufletului, aduce un argument de natură morală: "dacă moartea ar duce la nesimţire, ea ar fi un avantaj pentru cei care au făcut multe rele."
Sfântul Ioan Casian precizează că: "sufletele celor morţi nu numai că nu sunt fără simţire, dar au simţăminte: nădejde şi tristeţe, bucurie şi teamă".
Sfântul Nichita Sinaitul: "Ducîndu-se la Dumnezeu, sufletul are ca ale sale cunoaşterea fiinţelor, vorbirea lăuntrică sau gândirea, simţirea intelectuală şi îndeosebi aducerea-aminte. Dar celelalte lucrări ale sale încetează, după cum încetează şi lucrările trupului."

La marele teolog ortodox Iustin Popovici aflăm că: "... pentru a-şi continua cu toată fiinţa lor viaţa în lumea de dincolo, sufletele dispun de întreaga lor personalitate şi conştiinţă de sine. Un bun exemplu aflăm în parabola Mântuitorului despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, unde vedem că sufletul bogatului poate să vadă şi să recunaoscă persoane, simte chinurile şi arsura focului, îşi aminteşte de fraţii rămaşi în viaţă şi se îngrijorează pentru soarta lor şi judecata ce-i aşteaptă. Apostolul Petru spune că Hristos "a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare" (1 Pt. 3, 19) - adică sufletelor celor morţi -, ceea ce arată că ele sunt conştiente, în stare să raţioneze, libere şi capabile să primească propovăduirea Lui sau de a o respinge."

Sufletul se înalţă acum la o înţelegere mai fină şi mai cuprinzătoare, iar dezmărginirea lumii de dincolo îi oferă posibilităţi infinit mai bogate şi nemaivăzute de manifestare.
Aşa cum spune Părintele Serghie Bulgakov, "căzînd cortina trupului", "simţurile (sufletului) sunt desferecate şi experienţa lui se îmbogăţeşte".

Eu cred ca Noul Testament vorbeste extrem de putin,fara a intra in detalii,despre starea intermediara,cel mai bine fiind incadrata in sintagma ca cei ,,adormiti"sunt ,,in Hristos"sau dupa cum spunea Pavel ,,fie ca traim fie ca murim ai Domnului suntem".Este clar ca nu sunt inconstienti,ei participa la tesiunea intermediara a timpului dintre Inviere si Parusie,vezi cazul sufletelor martirilor de sub jertfelnic din Apocalipsa (6:9-11).In plus ideea unei inconstiente este clar in antiteza II Corinteni 5:5 unde exista teza ,,arvunei Duhului"care in nici o situatie biblica nu este sinonima cu o letargie inconstienta.Lipsa speculatiilor,in Noul Testament,cu privire la starea intermediara poate avea ca explicatie ipotetica faptul ca aceea prima generatie de crestini,asteptand Parusia in timpul vietii lor,nu luau in calcul o asemenea posibilitate decat,in cazul in care totusi ar fi existat,ca o stare in care vor fi in continuare cu Hristos care biruind moartea nu-si abandoneaza credinciosii in tenebrele infricosatoare ale unei idei despre moarte care,in VT,a cunoscut o evolutie graduala.Intradevar exista in VT pasaje care pot sugera o stare spectrala cumva,inconstienta poate,dar nici macar doctrina iudaica nu a pastrat acest concept pana la capat,el avand o evolutie interesanta,continuata in crestinism dupa momentul epuizarii cumva a primul val de inflacarata asteptare,cand urmatoarele generatii de credinciosi au trebuit sa mediteze si cu privire la aceasta posibilitate,a unei stari intermediare.Insa,indiferent ce ar cuprinde ea,atat timp cat esti in ea cu Hristos nu exista nici un motiv de teama ci doar nadejdea ca la Inviere boldul mortii va fi invins definitiv,chiar daca acum trebuie trecut prin el.Dar niciodata singuri si niciodata prada neantului.

Noi oamenii,cred eu,sunt atat de absorbiti de aceasta etapa intrucat,undeva din launtrul nostru,teama de necunoscut,de plecare din aceasta viata,cu certitudinile ei,in necunoscut ne sperie profund,suntem nelinistiti prin insasi natura noastra in fata anormalitatii numita moarte.Nu suportam ideea ca poate exista ceva mai presus de controlul nostru,de definirea noastra si atat de mult ne chinuie aceasta idee incat de multe ori meditam la ea mai mult decat conditia noastra actuala in viata de credinta.Insa mantuirea unui suflet reduce aceasta trauma psihologica a noastra la nivelul unui drum pe care trebuie sa mergem insa stim unde duce indiferent cum va fi drumul.Se discuta mult,aprins,pe avest subiect,dovada a propriilor noastre nelinisti,a durerii separarii de cei dragi,a constiintei faptul ca si noi vom trece prin asta.Cred ca nu existat epoca cand mintea omului sa nu fi fost acaparata intr-o anumita masura de acest gand,se afla undeva in noi,poate un regret ancestral dupa ce am pierdut demult.

Da , am citit si eu astfel de idei , dar cred ca termenul de adormire este aici de linistire , de asezare , nu de adormirea efectiva , de "hibernare " .
Daca ai timp , draga Ioan , te rog sa citesti cate ceva si aici :http://www.sfaturiortodoxe.ro/pr_mitrofan.html

În timp, Părinţii au sistematizat şi comunicat lumii experienţele insuflate de Duhul referitoare la viaţa de după moarte. Slujbele, pomenirile morţilor, cântările etc. au ţinut pasul cu această adâncire a conştientizării legăturii dintre viaţa de aici şi viaţa de după moarte.
Creştinii sunt realmente cu necesitate conectaţi la această temă, fără de care totul poate părea o teorie oarecare sau un sprijin psihologic cu oarecare eficienţă însă nimic mai mult.

Odata cineva mi-a spus sa pun alaturi atitudinea in fata mortii ce se apropia a Apostolului Pavel,din II Timotei 4:6-8,cu cea a lui Ignatie Teoforul.Pavel astepta sa fie ,,turnat ca o jertfa de bautura"iar Ignatie astepta sa fie sfasiat de fiare ca sa ajunga ,,paine curata a lui Dumnezeu".Cum se implinesc in martiri cuvintele Lui.Am vazut inscriptii dintr-un vechi cimitir crestin,de undeva din primele doua secole.Cutremuratoare,simple cuvinte de ramas bun,credinta si incredere in ce va urma,parca ii vedeai in fata ta cum isi luau ramas bun si se reintalneau in eternitate,cuminti,sfiosi si tacuti,cu pacea Lui invaluindu-i.M-am simtit straniu,parca atinsesem o lume care prindea chip in jurul meu intr-un mod tainic dar nu era frica,ci doar pace.Cred ca pe langa durerea resimtita,umana,cumva traiau si o bucurie,precum a lui Pavel,de a se muta la Domnul.Este foarte greu sa vorbesti despre moarte,ceva in fiinta noastra pare a se impotrivi cu toata puterea.

Moartea. Moartea însăşi se împotriveşte, cât poate, punerii ei în lumină. Preferă să lucreze din umbră, nederanjată...

Asemenea Rigăi Crypto ("inimă ascunsă") care îi spune laponei Enigel:
"Să mă coc, Enigel,
Mult as vrea, dar, vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E rosu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l Enigel,
În somn fraged si răcoare."

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/21854/

Recunosc ca speram din tot sufletul sa spui o poezie :), alunga din gravitatea ce pare a se lasa peste noi de cate ori pomenim de ea,parca un vant rece ne cuprinde.Noapte buna Ioan,sa nu uiti,din cand in cand,sa mai postezi o poezie...

Adica lipsa simtirii celor duhovnicesti? Lipsa (ne) simtirea perceptiei Harului?

Iubind viata trecatoare cu iubirea noastra, in loc sa iubim pe Dumnezeu si pe aproapele cu iubirea (Harului?) pe care chiar Dumnezeu o daruieste celor ce il iubesc pe El (iubirea Lui Dumnezeu, Harul care invie sufletele celor ce il iubesc pe Dumnezeu si se straduie sa nu mai pacatuiasca, din dragoste pt El)?

Cred ca exista un cerc vicios pe undeva, cumva. Omul neiluminat de Har (fara intelegerea pe care o da Harul Lui Dumnezeu), cred ca nici nu constientizeaza, nu face foarte clar diferenta intre bine si rau, intre ce este pacat si ce e voia Lui Dumnezeu. Este ca un orb in intuneric care nu vede si nu intelege nimic in jur. Fara ca cineva (duhovnicul) sa il indrume, nu stie nici macar binele sa il faca pt ca nu il poate discerne clar (deoarece este intinat de pacat, de rau), deci fara indrumator duhovnic face (poate nu la un nivel f grosier, dar face) in continuare multe pacate, care ii vor tine in continuare in intuneric (si de care nu poate scapa decat prin spovedanie si dezlegarea preotului).
Ce sparge acest cerc vicios? Mila (dragostea) Lui Dumnezeu pe care omul o cere prin rugaciune si dorinta sincera (dar lipsita de putiinta prin ea insasi), insa manifestata prin stradanie, de a face binele si de a se apropia de Dumnezeu. Oare mai este ceva in afara de Sfintele Taine si de rugaciunea si stradania omului de a se apropia de Dumnezeu implinind poruncile?

Of, (N)Priceputule, cat de fine si delicate sint lucrurile acestea!!!
Iubirea discreta a sfintilor, dragostea delicata a lor, nobletea, delicatetea si discretia lor!... pina nu (ne straduim din rasputeri si continuu sa) dobandim acea finete... sintem ca un lut greoi si opac... atat de opaci si greoi (in inima noastra) ca piatra de pe mormant de care se intrebau mironositele cine le-o va pravali lor?

Poate săptămâna viitoare, totuşi...:)

Citesc chiar acum, în sfârşit...!...:)
Mulţumesc, frate
şi Slavă lui Dumnezeu!

Să fie cu folos!
Şi pentru că am văzut polemica ta cu Catalin pe topicul cu purcederea Duhului Sfânt recomand (fără nici o aluzie), de acelaşi autor: "Cartea facerii, crearea lumii si omul inceputurilor".

Săru-mâna!

P.S. Mai am puţin şi termin prima lectură din "Sufletul după moarte". Cu adevărat o carte foarte importantă, clarificatoare, evanghelizatoare - azi în special, când suntem prinşi între atâtea duhuri înşelătoare...!

Am terminat cartea.
Una peste alta, după mii de impresii, o bănuială: va trece neobservată, ca tot ce-i bun cu adevărat... (exceptînd pe nebunii care o vor lua în serios, ajută Doamne!)

DEJA e neobservată. Doar sunt 30..35 de ani de când a fost scrisă.