Cine nu poate urî se poate mantui?
 

Ura este o forta pasionala a inimii.

Cine nu poate urî se poate mantui?

probabil.
se spune că cel ce nu judeca, nu vă fi judecat.
Papa spunea acum câteva zile că şi ateii, dacă sunt buni şi fac fapte bune, se pot mantui.
a două zi, tot de la Vatican, a apărut mesajul: nu, dacă nu aparţii BC nu te poţi mantui.
tot aşa spune şi BO.
concluzia: oamenii spun că doar dacă aparţii grupului lor te mantuiesti. dar care ar fi părerea lui Dumnezeu?

Deci poți să fii ateu, dar să fii de-al nostru :)

depinde ce înţelegi prin asta.

mă refeream la cei (cel) care a făcut afirmația.

interesant este că mesajul papei a fost apreciat chiar de unele voci anti-relegioase.
dar a venit şi al doilea mesaj ...

Normal că a fost apreciat. Oricine se bucură dacă e vorba să se mântuiască; chiar și ateii.

Un ateu se poate mîntui doar dacă moare în stare de jertfă dezinteresată. Într-un fel de a spune, pornește cu dreptul spre veșnicie, asemănîndu-se Lui Hristos Care și-a dat viața din iubire pentru noi toți.

Spre exemplu, acum cîțiva ani a izbucnit un incendiu în Iași la un restaurant și cineva de pe stradă a intrat înăuntru ca să salveze o persoană de la moarte. S-a întîmplat cumva (!) ca salvatorul să moară și persoana dinăuntru să trăiască.

Cine poate susține că persoana care și-a dat viața pentru aproapele dintre flăcări nu s-a mîntuit pentru că nu aparținea Bisericii Ortodoxe sau poate pentru că a fost atee? Evident că nu susțin nici ateismul, nici ereziile, nici mîntuirea în ceasul al doișpelea, dar sînt cazuri particulare de oameni obișnuiți care fac lucruri mai presus de capacitatea de înțelegere a celui mai bun creștin ortodox practicant.

Am găsit acum articolul.

interesant exemplul.
dar vrei să spui că "banutul dat văduvei", este mai valoros la tine decât la mine?

aprecierea a avut că baza declaraţia de deschidere a papei.
nu a avut legătură cu mântuirea.

Tu stai la alt ghișeu decît ghișeul meu, prețul e altul, spectacolele sînt diferite.

Dacă tu, ca ateu, mori în stare de jertfă din iubire, atunci te mîntuiești fără să faci parte din Biserică. Dar nu-ți recomand să te riști!

Eu fac parte din Biserică, deci am alte perspective în veșnicie dacă mă mîntuiesc.

aşa cum spuneam: "oamenii spun că te mantuiesti doar dacă aparţii grupului lor. dar care ar fi parerea lui Dumnezeu?".

Diferența dintre cel care face parte din Biserică și cel care o refuză este că primul primește mântuirea, Viața, aici și acum.

aşa, pur şi simplu?

Eu nu cred că doar cei din grupul meu se mîntuiesc, iar părerea Lui Dumnezeu o s-o aflăm după moarte.

Din cîte am înțeles, vreau să cred că sînt N niveluri de mîntuire, de la 1 la infinit. Depinde de noi unde de unde vrem să pornim înspre Dumnezeu. Sau dinspre Dumnezeu în jos, în cazul celor ce se împotrivesc filosofiei de existență propusă de Hristos.

Nu pur și simplu. Ci rămânând, trăind în Hristos cel Viu. Cu toate câte le implică acestea, și pe care știu că le cunoști bine.
Dar să nu uităm că El, Viața, a venit și a rămas cu noi. Mântuirea acum începe, nu după moartea fizică. Dacă și noi rămânem cu El, bineînțeles.

Corect. După fiecare spovedanie, împărtășanie, rugăciune sinceră, Duhul Sfînt ne mîntuiește (de cel rău) pentru o vreme, pînă cînd călcăm strîmb și răul se amestecă cu noi și iar avem nevoie de rugăciune și de Taine pentru a ne izbăvi de vicleanul vrăjmaș...

Iata o intrebare aiuristica. Ca si cum pt a te mantui tre' sa poti uri... Da, trebuie sa uram pacatul.
Un om care nu este capabil de ura poate fi un indiferent sau un iubitor. Indiferentul nu se pate mantui. Iubitorul da.
Oricum, asta e vorbire in desert...

Conditia este sa incepi cu tine insuti! :) O porunca divina suna asa "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!"
Daca pe tine insuti te vei uri,dispretui,devaloriza,critica in exces etc.,toate acestea le vei face si cu aproapele tau.

Din cate stiu eu, noi avem acest sentiment de ura nu pentru a fi folosit catre aproapele nostru, ci ptr. a urî si dispretui pacatul. Toti Sfinti si duhovnicii spun sa uram pacatele si sa fugim de ele si sa ne iubim aproapele, fie el bun si rau. Uram faptele rele savarsite de oameni, nu uram persoana lor. Facem o distinctie intre fapte si persoana in sine.
***
Biserica Ortodoxa nu este grupare sau religie. Ar fi bine sa ne amintim de Crez si cate capete are Domnul Hristos. Sunt curioasa daca il marturisim cu toata inima, sau doar din buze, considerandu-l doar o ruga neimportanta?!

nu este religie? dar ce este?

“Aiureala” este necesara pentru a iesi din stereotipuri, a le sesiza aspectele subtile..

Concluzia este corecta.

Cine nu poate ura, nu se poate mantui!!!

Ura este o traire specifica --- fie ca este indreptata impotriva oamenilor, fie a pacatelor sau chiar a sinelui propriu.

Cliseele de gandire au utilitatea lor,
dar prin automatisme se pot pierde nuante esentiale.

Testarea si interogarea cu atentie a stereotipurilor pot evidentia principii profunde ale dinamicii gandirii emotive.

Adancul inimii nu poate fi disociat in trairi secventiale de genul iubire – ura – iubire – ura…

Acolo iubirea si ura sunt o unime indivizibila.

Dumnezeu este “Infricosator”doar dintr-un singur motiv.

Pentru ca putem sesiza intensitatea urii Sale si fata de cele mai transparente pacate.

Ura Celui Preainalt este purificatoare.

Ura dumnezeiasca nu este in afara iubirii Sale. Este pur si simplu o expresie a Sa.
Au aceeasi substanta.
Nu stii unde se termina ura si incepe iubirea Sa sau invers.

Noi oamenii, pentru ca nu unim iubirea si ura ramanem si fara paza si fara curatenia iubirii.

Iubirea fara ura (fata de pacat) este doar o forma de atasament lumesc. O iubire inferioara, lamentabila.

Ura fara iubire este pur si simplu distructiva, indiferent de obiectul ei.

Nu este usor sa le unim, pentru ca in stadii ceva mai avansate este foarte dificil sa discernem pacatele subtiri.

Cel ce realizeaza aceasta extraordinara fuziune iubire-ura poate privi omul (el insusi sau altii) intr-un fel neschimbator: il iubeste pentru cea ce este in ultima sa natura si uraste pacatele lui.

Cliseu - “Stramta este calea spre imparatie.”- cu o infinitate de interpretari.

Cumva este doar un fel de a spune ca uram pacatul si nu omul...si pacatul de catre cine este comis,nu tot de om?Nu vine din niste trasaturi personale si profunde ale fiintei sale?
Iubirea presupune acceptare de sine si a celorlalti si nu are nimic a face cu incurajarea pacatelor,ci cu vindecarea sufletului.Nu este suficient sa ii spui unui om ca x sau y lucru este pacat si sa ii induci ca este necesar sa se urasca pentru asta!Stiu ca poate parea exagerat,insa daca dam perdeluta subtilitatilor la o parte,cam asta este mesajul care patrunde direct in subconstientul sau!
Pacatul este doar un efect al unor suferinte profunde ale fiintei umane,care tocmai de neacceptare,ura,violenta sau pierderi majore din viata sa au fost produse.Este important sa intelegem ca nu prin atacarea efectului,un om poate fi ajutat,ci prin a-l calauzi spre vindecarea cauzei,a ranii,de multe ori foarte adanci, din sufletul sau care il conduce spre a comite acel pacat.Iar ranile sufletului doar prin iubire si iertare pot fi vindecate.Oare nu tocmai de aceea mergem la spoveanie?Pentru ca avem nevoie sa fim iertati si sa ne iertam in acelasi timp noi pe noi insine?Oare nu de aceea suntem atat de insetati de iubirea lui Dumnezeu si o cautam in fel si chip,pentru ca sufletul nostru are nevoie de ea pentru a se vindeca?
Pentru ce,oare,acest cult pentru promovarea fricii si urii in randul crestinilor,cand iertarea si iubirea sunt tot ceea ce avem nevoie pentru a ne vindeca sufletul si a ne mantui?
Frica si controlul ar fi necesare doar daca am trai o credinta falsa,iluzorie,din ratiune si nu din inima,iar atunci avem nevoie de cat mai multe mijloace de control pentru a ingropa cat mai adanc in noi orice scapare a ceea ce suntem in realitate.Este ca si cum am purta o masca si ne-am preface ca noi suntem acea masca.
Se spune despre constiinta ca ar fi al saptelea simt al omului.Este ceea ce ne inalta ca fiinte umane,pentru ca aceasta constiinta,traita autentic,nu are legatura cu vreo norma,lege,porunca,frica sau ura autoimpusa ori indusa.Toate acestea din urma izvorasc din minte,din cap,in timp ce constiinta adevarata isi are radacinile in inima noastra.
Ca un mic exemplu:Una este o persoana care,sa spunem, nu isi inseala partenerul de viata,pentru ca se teme sa incalce normele sociale,divine s.a.m.d. si alta este cel care,nu ar putea sa il tradeze pe omul de langa el,pentru ca,pur si simplu a-i produce o suferinta fiintei dragi l-ar rani enorm chiar pe el insusi...
Despre asta vorbim...despre credinta traita in ratiune si cea izvorata din inima.Avem nevoie,desigur si de ratiune,insa sufletul este cel mai important si ,daca ele nu conlucreaza armonios prin intelepciunea atat a mintii,cat si a inimii,rezulta ca traim o incongruenta si ambivalenta afectiva si chiar spirituala...

Asta spun duhovnicii, sa uram pacatul si nu omul. Si are sens si e perfect logic.
Duhovnicii cand au spus ca uram pacatul si nu omul, nu s-au referit la a spune in fata tuturor celor care gresesc si sa la scoti ochii! Nu stiu de unde se trag concluziile astea. Si sa stii, in anumite situatii, unii oameni chiar trebuie scuturati putin ptr. a se trezi la realitate. Doar nu crezi ca duhovnicii cand cearta putin o fac din rautate?! De multe ori o cearta dovedeste mai multa iubire decat tacerea sau mangaierea pe crestet. Bine, aici e vorba si de alt fel de relatie, nu de primul om intalnit pe strada.

Uram pacatul, da. Cand vedem ca cineva greseste, nu incepem sa ii punem etichete si sa il clevetim, ci ne gandim ca este si el om ca noi toti si a facut si el o greseala, ne gandim ca se poate pocai si ca Dumnezeu il iubeste chiar si cand greseste. Cand spunem ca uram avortul, ne referim la crima in sine, nu la femeile care fac asta. Cand spunem ca uram hotia, ne referim la fapta in sine si nu la omul care fura din diverse motive. Lista poate continua. Sunt atatia oameni care au facut fapte rele si s-au pocait, unii ajugand chiar Sfinti. Cand spunem ca diferentiem omul de pacat, ne gadim ca de cele mai multe ori acele pacate nu se fac din rautatea omului, caci Dumnezeu nu creaza nimic rau, ci in slabiciunea fiintei cazute. Cred ca este destul de evident la ce se refera duhovnicii cand spun ca uram pacatul si nu pacatosul.

Ideea pe care incerc sa o exprim este,Parascheva,ca exista mult prea multa axare pe pacat si combaterea lui,cand,acesta este doar un efect al unor aspecte mult mai profunde.
Combatem efectul,insa ignoram cauza.Iar acest mod de a spune ca "uram pacatul si nu omul"... mi se pare doar o maniera de a ne ascunde elegant dupa vorbe,pentru a nu vedea neiubirea din noi insine...
Si pe langa ce am explicat mai sus,chiar si pe acest forum vom gasi "n" exemple de credinciosi care chipurile urasc "doar pacatul" ,insa isi ataca foarte acid semenii pe care ii considera ca pacatuiesc in x sau y mod de neacceptat pentru ei!
Si, sugerez doar aruncarea unei priviri asupra topicurilor privind alte confesiuni sau religii decat cea ortodoxa din care veti putea culege adevarate mostre de iubire crestina si cuvinte de alint...:)
Iar omul,bietul,este mentinut in acest cerc vicios al auto/culpabilizarii,urii de sine si implicit a celor din jur,iar asta nu va duce nicicand la vindecarea sa,la mantuire si nici macar la a nu mai pacatui!Cu prima ocazie cu care va pierde controlul, va pacatui,pentru ca sufletul nu se va supune vreodata impunerilor de vreun fel.El se va supune doar in fata iubirii si iertarii,pentru ca doar acestea ii vindeca ranile si il ajuta sa se inalte...Iar atunci,cand omul se multumeste doar sa se lupte cu pacatul,sufletul tocmai ca va cauta sa il faca sa se smereasca si mai mult ...printr-o noua cadere in pacat,o noua suferinta,o pierdere,o boala etc.Iar asta pana cand va intelege,ca a se vindeca si a se intoarce catre Dumnezeu,inseamna intai a invata sa se iubeasca pe el insusi,pentru ca mai apoi sa isi poata indrepta si darui aceasta iubire in jurul sau...

Prea multa axare?
Nu, este doar o metoda psihologica dintr-o paleta extinsa.
Se aplica atunci cand este necesar.

Insa care este Cauza in viziunea ta?

Florin,intrebarea ta ma face sa cred ca nu ai citit atent ce am scris in mesajele anterioare...

Uite, asertiunea ta nu o inteleg, imi pare rau... Am si eu neputintele mele.
Dar am retinut o ideie care mi-a parut cam prosteasca. Eu am tot citit ca Dumnezeu este Adevarul, ca este Lumina, ca este Iubire. Si cred aceasta cu toata forta. Deci Adevarul nu poate fi mincinos, Lumina nu poate fi intunecata, Iubirea nu poate fi ura. Spui ca ce mare este intensitatea urii Sale pentru pacatele cele mai fine. Eu cred ca atitudinea Lui fata de pacat este dezaprobarea lui. El nu este de acord cu pacatul. El refuza pacatul. Daca ura lui ar fi purificatoare, ne-ar fi purificat nu prin sacrificiul Lui, nu murind ci urandu-ne. El a calcat cu moartea Lui pe moarte nu cu ura Lui.
Ura este apanajul satanei, Dumnezeu nu are nicio legatura cu acest sentiment.

Nu are nicio legatura cu sentimentul de ura impotriva omului - trebuie sa completez.

De ce "Dumnezeu nu este de acord", "dezaproba", "refuza" pacatul, precum ai spus?
Daca sesizezi acestea sunt actiuni-efect ale unei cauze emotionale.
Pentru ca ii este indiferent sau pentru ca-l uraste, ii repugna?

Altfel, daca Dumnezeu nu respinge nimic, inseamna ca accepta si pacatul.

"Lumina lumii" de aceea este lumina pt. ca nu are nicio partasie cu pacatul.

Functia de baza a urii este aceea de a dezlipi / desparti ceea ce este amestecat.

Aceasta lumina laser al Lui Dumnezeu care dezintegreaza instantaneu orice apropiere a pacatului, trebuie sa ne-o castigam fiecare pe parcursul "razboiului nevazut".

Puterea aceasta nu-i diminueaza cu nimic forta iubitoare ci ii releva curatenia perfecta.

Oamenii au partasie cu pacatul, se complac sau se lasa mituiti, in principal pentru ca nu-l urasc.
Si nu-l urasc pentru ca fie nu-l identifica, fie il justifica.

Cei care au experienta luptei nevazute stiu despre ce vorbesc.
Sfaturile Sfintilor Parinti sunt clare.

Să fiu iertat: eu cred că aici se află o neînţelegere serioasă a păcatului şi o schemă de gândire psihologistă. (Nu psihologică, ci psihologistă, abuzivă şi facilă.) Această modalitate de interpretare cred că e superficială şi falsă. Cad eu însumi de foarte multe ori în capcana asta, dar am început să-mi dau seama de ea.
Dacă reducem păcatul doar la un comportament observabil, atunci e posibil să fie şi aşa cum spui.
Însă păcatul este un continuum: se petrece mai întâi în conţinuturi "mult mai profunde" şi avansează treptat spre comportamente şi conduite observabile (de către persoana în cauză sau de către alţii).
Tocmai de aceea Biserica ne primeşte la Spovedanie nu doar cu păcatele văzute ci şi cu cele nevăzute, nu doar cu păcatele prin faptă observabilă, ci şi cu păcatele făcute cu gândul, cu atitudinea, cu simţirea păcătoasă etc. Nu doar cu cele pe care le ştim (adică le cunoaştem efectul de suprafaţă concretizat în gând, emoţie sau faptă - fizică, verbală), ci şi pe cele pe care nu le ştim. Despre care spunem la Spovedanie că sunt încă mai mari decât acelea pe care le-am spovedit.

Procesul numit păcat e mai larg decât se vede un vârf comportamental de iceberg.
Masa ascunsă a păcatului e tot păcat: gânduri, simţăminte, atitudini, scheme, tipare, obişnuinţe, trăsături, în fine o întreagă alcătuire psihică până în inima şi rărunchii omului. Cauza păcatului vizibil e o lume păcătoasă invizibilă dar deplin lucrătoare în om. Stăpână pe el, în el. Ne poartă, ne joacă precum păpuşarul joacă o marionetă.

De aceea şi spunem că Dumnezeu citeşte în rărunchii omului, că El cunoaşte cel mai bine inima noastră şi că putem să avem mari surprize, ca tot fariseul orb dealtfel, când din impecabili ne trezim în fundul iadului. ("Vai vouă,..., morminte frumos văruite...")
Păcatul lucrează foarte adînc în noi. Tocmai pentru a-l elimina treptat, se fac ani şi zeci de ani anumite demersuri de curăţire, de pocăinţă etc. Asceza creştină e un proces de-o viaţă. Dumnezeu ne dă şansă o viaţă ca să aruncăm mormântul păcatului dinlăuntrul nostru. Să aibă loc, aşadar, o înviere în locul morţii lăuntrice.
Păcatul lucrează foarte adânc. Ceea ce spunem noi pe o listă de spovedanie sunt doar roadele faptice, cele mai superficiale, mai de suprafaţă, ale păcatului. Alţii însă se spovedesc mult mai profund, ne-am cruci dacă am auzi cum se spovedeşte un om îmbunătăţit. Sunt cu adevărat taine, acelea pe care le spune. Taine pentru noi, cei superficiali.

Nu există "cauze mai profunde" decât păcatul. Păcatul este prima şi ultima cauză a nenorocirii omeneşti. O coloană de apă murdară e apă murdară şi deasupra şi la mijloc şi mai sus şi mai jos. Peste tot. Din izvor în vărsare. Din inimă până la gând şi faptă.
Iar o flacără de foc e pretutindeni numai foc, în conţinutul ei.

Păcatul e despărţire de Dumnezeu. O întreagă lume personală stă despărţită de Dumnezeu.
Noi listăm de obicei formele exterioare ale acestei despărţiri, forme care revin iar şi iar în conştiinţa noastră şi în fapte. Pentru că păcatul e cuibărit adânc în inimă, într-un izvor tainic. Pe care să ne ajute Dumnezeu să-l lichidăm cu fiecare zi ce trece, prin Harul Lui. Să ne prefacă Domnul, cu alegerea/participarea noastră liberă, în izvor de apă curată şi de foc dumnezeiesc! AMIN+

http://www.crestinortodox.ro/carti-o...cat-80578.html

http://www.sfaturiortodoxe.ro/pacate/desprepacat.htm

http://www.sfaturiortodoxe.ro/_pacate.htm

Aceste site-uri contin doar minimul. In cartile Sfintilor este mult mai detaliat.

Totul pleaca de la pacate. Pacatele tale, pacatele parintilor, pacatele bunicilor...este un lant. Anumite comportamente pot fi influentate de ce ai patit in copilarie de exemplu, dar ce ai patit in copilarie tot din vina pacatelor este, poate nu pacatul tau, ci pacatul parintilor sau aproapelui. Efectul tot de la pacat vine. Pana la urma, nu am ajuns in starea in care ne aflam din cauza pacatului savarsit de Adam si Eva?

Apoi, sunt ispitele diavolului. Ce facem cu ele?! Doar stim din pateric cati monahi au fost ispititi si au cazut in pacat din cauza diavolului, iar diavolul nu poate fi biruit prin psihologie, ci prin Hristos. Si mirenii au ispite, nu asa mari ca si pustinicii, dar au. E suficient numai sa te uiti pe strada.

Duhovnicii au pus mereu accent pe pacat si birunta asupra pacatului. Sa luam aminte de la ei si cand vine vorba de acest subiect, sa le punem invatatura lor mai presus de orice, mai ales cand vine vb. despre acei duhovnici care au ajuns Sfinti.

Hristos a înviat!Nu.

27. Fereşte-te de rău şi fă binele şi vei trăi în veacul veacului.(Psalmi36,27)

Recompensele nu se cuvin celor care nu fac rău sau nu fac nimic, ci celor care fac bine.
Așadar nu se mântuiesc cei care fac rău, cei care nu fac rău, nici măcar cei care, deși pot, totuși nu fac binele.

17. Drept aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu face păcat are.(Iac4,17)

Desigur,este parerea dumneavoastra si o respect!
As avea,totusi,o intrebare sa va pun,daca m-ati putea ajuta sa ma lamuresc...dupa cum stim,in timpurile in care Iisus predica multimilor,oamenii isi aduceau copiii la el pentru binecuvantare.Ucenicii,insa,i-au certat spunandu-le sa nu il oboseasca pe Iisus,dar,Acesta i-a oprit spunandu-le:

"Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti,ca a unora ca acestia este Imparatia Lui Dumnezeu!"

Din aceasta,eu inteleg ca noi, ca si copii suntem fara de pacat.Iar,daca pacatul este radacina si nu efectul,atunci cum ajungem noi,din acei copii,fiinte fara de pacat, sa ne transformam in niste pacatosi?Ce genereaza aceasta tranzitie?Care sunt factorii care contribuie la aceasta metamorfoza?

Cauza este insusi acest trup contaminat, stricacios.

Nici copiii nu sunt imaculati - pentru ca au un trup.

Gandurile au ca suport “picaturile esentiale” (baza hormonala, chimica) si o retea complexa de “curenti” (trasee nervoase).

Daca in copilarie “picaturile sunt clare” si din abundenta, iar “curentii” curg lin, pe masura ce imbatranim “picaturile” se imputineaza si isi pierd din puritate, iar curentii nervosi incep sa curga cu greutate pe diferite trasee.

Procesul de impurificare a bazei este natural.

Daca baza este impura si gandurile devin impure.

Practica spirituala poate opri acest proces intern si chiar reinversa.

Chiar daca trupul imbatraneste, picaturile esentiale si curentii nervosi pot fi complet purificati, astfel ca gandurile devin si ele limpezi si virtuoase.

Deci acest trup poate fi drumul nostru spre iad dar si spre Imparatie.

Înțelesul ar putea fi altul. Domnul nu îi primește pentru lipsa lor de păcat, ci pentru receptivitatea lor. Copiii sunt neformați, receptivi, maleabili. Ei sunt gata să primească împărăția cu inima deschisă, în timp ce maturii s-au obișnuit deja să meargă pe căi bătătorite, să înțeleagă în felul lor, s-au rigidizat.
În sensul ăsta trebuie să devenim și noi precum pruncii, adică să ne înmuiem inimile, să ne așezăm într-o stare potrivită de ascultare (receptivitate) față de Tatăl, să-I fim lui prunci.

- sincera sa fiu,ma tem ca nu imi este prea clar...atunci,ce l-ar fi facut pe Iisus sa spuna despre copii ca "a unora ca acestia este Imparatia Lui Dumnezeu?" Oare si fara a fi imaculati putem intra in rai?

Multumesc pentru aceasta frumoasa completare!
Personal,tind sa cred ca masura cu care cantareste omul nu este aceiasi cu care cantareste Dumnezeu...poate unii dintre noi considera copiii ca avand pacate,insa,Dumnezeu cauta la sufletul omului,exact cum frumos ai spus si tu N.Priceputu: la cat de "deschisa,receptiva si maleabila" este inima noastra in fata lui Dumnezeu,mai presus decat la multimea pacatelor sale!Caci degeaba facem ca scop al existentei noastre necaderea in pacat,daca inima noastra ramane stearpa si lipsita de iubire!
Talharul de pe cruce a fost mantuit,in pofida pacatelor sale,pentru ca a crezut si si-a deschis inima in fata Lui.Acolo nu a fost vorba despre o spovedanie a mintii,ci a sufletului,a unui om care isi traia ultimele clipe din viata in agonie...iar pentru aceste ultime clipe dintr-o viata de om,cand acest talhar si-a deschis sufletul,Dumnezeu i-a deschis usa Raiului:

"Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai" (Luca 23, 39-43)

Ne nastem deschisi catre Dumnezeu,"neformati"...dupa cum a spus N.Priceputu si intrebarea ar fi CINE ne formeaza astfel incat sa ne indepartam de Dumnezeu?Cum ajungem din acei copii cu inima deschisa si plina de iubire,de Dumnezeu,de oameni si fata de intreaga creatie,la stadiul de impietrire sufleteasca si departare de Dumnezeu in care ne aflam cei mai multi dintre noi?Si cum putem sa ne intoarcem la acel stadiu initial de inocenta,deschidere si iubire,de comuniune cu Dumnezeu?Insa,la asta cred ca deja a raspuns colegul nostru:

"să devenim și noi precum pruncii, adică să ne înmuiem inimile- si oare cum putem face asta daca nu prin Iubire?, să ne așezăm într-o stare potrivită de ascultare (receptivitate) față de Tatăl, să-I fim lui prunci!"...da,frumos,draga frate si iti multumesc!

Corect ar fi sa uram pacatul si nu pe pacatos. Pe el ar trebui sa-l ajutam in indreptare
Este greu pt mine, eu insami o pacatoasa, sa fac o delimitare intre pacat si pacatos. Dar incerc, ma straduiesc. Doar Dumnezeu si sfintii Lui o pot face. Dumnezeu separa pacatosul de pacatul lui.
Tu zici ca pacatul este un efect al suferintei. Parerea mea este ca singura suferinta care duce la pacat este suferinta din mandrie. Mandria este mama pacatelor, ea este sursa.
Celelalte suferinte, pe multi i-a despartit de pacat.
Rolul nostru, este sa-l conducem pe cel departat de Dumnezeu catre EL. Atat putem face noi. Si acolo, in turma lui Dumnezeu, se va adresa Lui, si EL face ce trebuie mai departe. Noi nu putem face mai mult. Sa ducem impreuna lupta cu ispitele. Ce mai putem face pentru aproapele este sa nu-l ispitim, sa nu-l smintim ci sa-l odihnim sufleteste. mai mult de atat poate face Dumnezeu prin duhovnicul ales.
Se promoveaza frica de Dumnezeu. Da. Inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu (Pildele lui Solomon). Frica de Dumnezeu ne tine departe de pacat.
Constiinta este glasul lui Dumnezeu in noi. De multe ori nu-l auzim din cauza galagiei gandurilor noastre, de multe ori il auzim dar il ignoram...
Pacatul trebuie refuzat din frica de Dumnezeu. El ne-a dat legea iubirii si in virtutea acestei legi sa ne lepadam de pacat. Prin pacatele noastre provocam durere; lui Dumnezeu, noua insine si celor de langa noi. Acesta este motivul pt care ar trebui sa ne departam de pacat.

As mai adauga ceva la cele de mai sus. Parerea mea este ca Domnul ne indeamna sa fim ca pruncii si in privinta puterii lor de a ierta. Aceasta putere de a ierta deplin o au numai copilasii pt ca numai ei pot iubi curat si neconditionat.

"Tot ce este necurat nu poate intra in Imparatia Lui Dumnezeu"

Iisus a postulat necesitatea "inocentei" pentru atingerea mantuirii.

Nu exista alta usa prin care sa se intre in "Imparatie".

Copiii sunt un exemplu inteligibil de inocenta, chiar daca aceasta nu este perfecta.

Iisus a exemplificat pedagogic, intuitiv, virtutea "inocentei".

-------------------------

"Inocenta" inseamna "fara parere de sine", in consecinta "fara iubire de sine".

Studiul "inocentei" este foarte aprofundat in budism.

Nu stiu daca ortodoxia are o definitie a inocentei validata canonic.