Despre spovedanie, formalism si nepasare duhovniceasca
 

Am citit de curand o carte, "Duhovnicul si ucenicul"de pr. Vladimir Vorobiev, care vorbea, printre altele, despre dificultatile pe care le intampina duhovnicul la spovedanie cu diferiti penitenti, cu copii, cu oameni care vin pentru prima oara la spovedanie, cu incepatori care nu prea stiu cum sa se spovedeasca, dar si cu oamenii imbisericiti, care nu au ei pacate grosiere, dar care se scalda intr-o nepasare duhovniceasca si nu mai au traire:

"Aici noi avem de-a face cu oameni care deja cunosc Evanghelia, cunosc ca trebuie sa se impartaseasca des, ca nu trebuie sa savrseasca pacate de moarte, si cu adevarat, nu le mai savarsesc. Nu desfraneaza, nu fura, nu beau, nu fac avorturi, nu se leapada de credinta, nu merg la alte rataciri... Astazi sunt membri ai Bisericii si duc o viata in sanul ei. Vietuire in Biserica si in har este insa aceasta?... Nici lacrimile nu mai curg, nici rugaciunile lor nu mai izvorasc din inima, cu mare greutate isi citesc rugaciunile de seara si de dimineata. Toate au devenit o povara. Evanghelia nu-i mai atrage deloc, iar literatura duhovniceasca nu-i mai aprinde atat de mult. Chiar si slujbele Bisericii au devenit, iata, un obicei. Ei merg la acestea, le asculta, caci li se pare ca ele sunt de trebuinta, insa asculta formal, inima lor tacand. Nu se roaga lui Dumnezeu, ci doar asculta. Flaacara inimii lor s-a stins."

"Dar de ce se intampla astfel? De ce atunci cand s-au intors la Dumnezeu din ateismul lor si si-au jertfit fara crutare patimile, viciile si obisnuintele lor, s-au rupt de viata pacatoasa pe care o duceau, pasind pe calea nevointei, iar nevointa lor a dat indata, fara zabava, rod bogat? Acum viata lor a incetat sa mai fie o nevointa, a devenit un obicei. De indata ce nevointa s-a dus din viata lor, au disparut si roadele duhovnicesti...

Duhovnicul trebuie sa stie sa explice ca acum nevointa este alta, ca acum este nevoie de osteneala rugaciunii, de smerenie, de dragoste, de ascultare, de nevointa necontenitei lupte cu patimile, cu mandria, cu iubirea de sine, cu iubirea de stapanire, cu irascibilitatea, cu oricare alta patima. Trebuie sa ai permanenta luare aminte catre tine insuti, catre viata ta duhovniceasca, o atentie deosebita. Trebuie sa iti observi fiecare pas inselator, sa te caiesti, sa te indrepti. Fara o asemenea viata duhovniceasca, fara osteneala duhovniceasca, nu aflam har dumnezeiesc in inima omului. Si in cel mai mare grad este nevoie de smerenie."

Se vorbeste apoi despre formalismul caldicel al oamenilor din biserica, aceia care "doresc sa treaca prin urechile acului: sa nu aiba nicio nevointa, dar si de viata duhovniceasca sa se bucure!". Acestia sunt intr-o situatie mai proasta decat cei incepatori, pentru ca se complac in starea lor.

Se mai vorbeste si despre diferenta dintre viata sufleteasca si cea duhovniceasca, despre oamenii bolnavi sufleteste, cum ar trebui sa aiba loc imbisericirea copiilor...

Au fost destule dati in care si eu am alunecat in starea descrisa in fragmentele citate de mai sus, si poate ca si altii, de aceea mi-ar placea sa avem o discutie asupra lor.

Prima discutie ar fi despre intelesul termenului de "nevointa". Mai demult eu pusesem in discutie intelesul de "straduinta" - stradania de a implini poruncile (ca lupta cu patimile).
Acum recent, la aceasta conferinta a parintelui Rafail Noica, aducea in atentie un alt inteles: nevointa - nevoie - nevoia de Dumnezeu.
Ce zici de acest inteles, apropo de postarea ta: sa le traiesti pe toate (nevointele) prin prisma nevoii de Dumnezeu - ca daca nu simti o nevoie de (dupa) Dumnezeu, si nu le faci din nevoia de Dumnezeu, oare mai poti vorbi de nevointa?

Dar ce sunt păcatele de care se tot vorbeşte? Nişte greşeli? O treabă de penitenţi? (ce ciudată formulare, ce stranie concepţie...) Nişte acte făptuite ba cu juma de gură, ba cu toată puterea?
La asta se reduce păcatul omenesc?

În acest caz mă tem că nu prea se poate face nimic cu omul care vine la biserică. Decât, aşa cum deplânge părintele, să se târască prin plictiseala rutinei obiceiurilor. Un automatism religios, o mortificare oarecare printre alte mortificări.

Boala sufletească nu constă în simptome şi semne (am făcut cutare, vai! am gândit cutare, vai! am drăcuit, vai-vai!) ci într-o tulburare /alienare /schimonosire/ mutilare/ dereglare mortală a întregii fiinţe, când viaţa curge categoric prin serpentinele sclipicioase şi plăcute ale iadului.
Doctorul ştie că febra nu e o boală, ci manifestarea unei boli. Deşi produce şi ea complicaţii, uneori extrem de periculoase, febra nu e boală.
Similar, păcatele pe care le spovedesc credincioşii de care se plânge părintele nu sunt boala noastră mortală numită păcat, ci doar semnul lui vizibil. Păcatul este, aşa cum înţeleg eu, o perturbare mult mai gravă şi mai adâncă/tainică a fiinţei umane. O prăbuşire şi o zacere în moarte, în iad, a fiinţei umane.

Văzut aşa, în acest mod mult mai puţin exterior şi comportamentalist, păcatul îmi pare mai degrabă ca un ocean decât ca o picătură de noroi care îmi pătează o clipă obrazul (Dar nu-i bai, că mă şterg sau mă spăl... Apoi mă murdăresc iarăşi apoi iar mă spăl până când, fireşte, mă plictisesc de tot şi merg doar aşa din inerţie şi obişnuinţă ritualistă la slujbă şi celelalte.)
NU, nu aşa e păcatul şi procesul dezrobirii. În nici un caz aşa. E ridicol să gândim aşa, e stupid, e ruinător pentru mântuire, e minciună.

PĂcatul e un ocean de moarte şi de iad pe care omul TREBUIE să-l treacă pentru a ajunge în Rai. Nu ajunge nimeni în Rai, cred, dacă nu a traversat iadul şi moartea. Tocmai aici e şi statutul Bisericii: ea e bolniţă dar e şi Arcă pentru traversarea morţii şi iadului fiecăruia dintre noi. Cine înnoată singur pe lângă Arcă va obosi şi va pieri în adâncuri...

În concluzie, cred că ceea ce facem în biserică, la slujbe precum şi acasă şi în toate împrejurările vieţii noastre este o continuă cufundare în adâncurile înfruntării păcatului. Sau, în altă reprezentare, o continuă urcare la noi niveluri de înfruntare a păcatului din fiinţa noastră. Cu două variante: lepădare de câte o parte din păcat sau robie în păcat.
A rămâne la rutina listării aceloraşi păcate sau a altora (diferite ca formă dar aceleaşi în ascunsul lor) înseamnă a zace la acelaşi nivel, eventual cu iluzia mortală a autoliniştirii că totul e în regulă. Acesta e, pe scurt şi simplist spus (că mai mult nu mă pricep) PERICOLUL MORTAL AL TRIUMFALISMULUI. Un cântec vechi, de-al fariseilor de demult...

A te mântui cred că înseamnă a traversa oceanul morţii iadului prin nădejdea în Hristos. Moarte în iad şi nădejde în Domnul - acesta e cuplul prin care traversăm păcatul. Posibil doar în Arca Biserică. Aşa cred.

Acela care se va putea lepăda de sine (prima condiție a urmării lui Hristos), care va burui ”lumea” și va putea călca peste toată puterea satanei, acela se va mântui. Dar acestea toate se pot numai întru Iisus Hristos. Și cum cum cunoaștem dacă lepădarea de sine a devenit o realitate statornică? Cunoașteam aceasta când vedem cu bucurie că nu mai avem vrăjmași, că putem face bine celor ne fac nouă rău, că putem iubi pe cei ce ne urăsc, că putem ierta din inimă pe cei ce ne greșesc, cu alte cuvinte ne menținem în creștinism.

Tocmai citeam mai devreme postarea unei domnisoare despre cei ce au emotii inainte de spovedanie. Apoi am vazut titlul topicului tau Glykys - despre spovedanie, formalism si nepasare duhovniceasca. Si ma gandeam ca domnisoara in cauza sigur nu este nepasatoare fata de ce se va intimpla cu viata ei duhovniceasca, poate ca cititul de pe o lista la spovedanie este un formalism dar are la baza totusi ceva autentic, o dorinta sincera si profunda legata de iertarea pacatelor si cautarea Lui Dumnezeu, din moment ce se osteneste cineva sa isi faca o lista de pacate. Psihologic vorbind, este foarte vie trairea ei. Aparent sint intrunite toate conditiile si totusi parca ceva lipseste din tot peisajul daca este sa ne raportam la cele spuse de parintele Vladimir Vorobiev si cartea pe care le citezi aici.

Si anume ce oare?

Cred ca este vorba despre diferenta dintre nivelul psihologic si nivelul duhovnicesc al trairii crediintei.

Cand ne facem lista de pacate cu constiinciozitate sau scrupulozitate (in loc sa o facem cu adanca zdrobire a inimii ca am ranit dragostea lui Dumnezeu prin pacatele noastre), sau cand mergem (chiar cu regularitate) la biserica dar fara trairea simtita a Harului si dragostei Lui Dumnezeu (fara sa fim manati spre Dumnezeu si spre biserica de aceasta) sintem intr-un nivel psihologic al trairii crediintei. Facem lucrurile la nivel psihologic, formal, de obisnuinta, chiar daca sintem antrenati (prin lunga participare la viata bisericii) sa functionam la cote inalte de moralitate si infranare fata de pacate. Sintem la nivel psihologic cand atentia noastra este spre orice altceva decat spre Dumnezeu si dragostea Sa (cand nu ne mana spre biserica nevoia comuniunii cu Dumnezeu, trairea dragostei Lui). In toate perioadele cand nu tanjim spre Dumnezeu cu dorirea (nevoia de Dumnezeu) atat de intensa precum cerbul tanjeste dupa apa, in toate acele perioade, sintem la nivel psihologic, asta este cert. Pt ca atentia noastra nu este spre Dumnezeu in astfel de perioade. Si cand nu tanjim atat de intens spre Dumnezeu care este Viata, atunci sintem morti sufleteste dpdv duhovnicesc - sintem impietriti, sintem in acea stare de ne-simtire duhovniceasca (ci simtire psihologica). Sintem, poate fara sa ne dam seama, intr-un fel de iad, in pacat, departati de Dumnezeu fara sa ne dam seama
Despre asta cred ca ne vorbeste parintele.

Mi-ai trezit interesul pentru cartea descrisa. Ma bucur ca in ea se vorbeste si despre oamenii imbisericiti, nu doar despre cei incepatori. Nepasarea duhovniceasca si lipsa trairii ne pandesc la tot pasul, cel mai bine se observa acest lucru din faptele noastre sau mai bine spus din absenta lor. Care este oare cauza acestei nepasari? De ce omul ce cunoaste continutul Evangheliei ajunge sa traiasca intr-o amorteala si fara o autentica traire?Unde pierdem esenta? Ce anume ne impiedica sa traim cu adevarat crestineste si sa avem inima aprinsa?

In urma cu ceva timp am fost intr-un pelerinaj. In drum spre o anumita manastire, m-am rugat sa-mi spuna parintele de acolo un cuvant de folos. Eram echipata corespunzator cu batic, cu fusta lunga... Aspectul meu exterior era asigurat, sa spunem, si o doza de fariseism mi s-a strecurat imediat ce am vazut alte femei venite in pantaloni sau chiar fara batic.

Dumnezeu a vrut ca parintele sa ridice exact aceasta problema, in timpul predicii spunand ca nu aspectul exterior este cel mai important in viata duhovniceasca.

Am simtit ca pentru mine a rostit parintele acele cuvinte, iar cand a mai spus, fara alte indicii, si ca o anumita doamna de alaturi imbracata in pantaloni e mai inaintata duhovniceste decat alta imbracata cu fusta, am rosit si eu...

Nepasarea duhovniceasca ascunde patimi subtiri pe care nu intotdeauna le vedem singuri. Uneori ne trezeste o carte, alteori duhovnicul sau un pustnic. Dumnezeu sa ne ajute sa facem voia Sa.

Bun. Cine știe pe dinafară toate rugăciunile dimineții și ale serii? Acela care le spune pe toate, inevitabil le și învață.

Cine știe cîțiva psalmi pe de rost? Pentru timpul zilei. Cine practică rugăciunea Lui Iisus, măcar din cînd în cînd?

Dacă nu puteți răspunde afirmativ fără să vă lăudați, atunci nu răspundeți.

Inima ne-o aprinde Dumnezeu prin darul Duhului Sau, oriunde exista Sfintenia (Sfintele Taine, moastele Sfintilor, sfintii, episcopii - caci ei au plinatatea Harului, preotii oamenii care l-au cunoscut pe Dumnezeu si traiesc cu Dumnezeu prin viata lor sfanta si duhul de rugaciune pe care il au, etc), oriunde este prezenta reala a Lui Dumnezeu, Duhul Sau.
De ex in Luca 24:32, desi initial nu s-au prins ca este Hristos, prezenta Lui Dumnezeu au simtit-o de au ajuns sa se intrebe: "oare, nu ardea in noi inima noastra, cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile?"

Problema este sa nu pierdem noi acest dar al Lui Dumnezeu prin pacatele noastre, sa nu ne departam noi de el facand pacate din nou (cum zice Sf Siluan ca si un singur gand rau - atat de fin si delicat si greu sa pastreaza acest dar).

Cred ca exista o cunoastere teoretica (cu mintea, fara fapte, fara traire) de ex si dracii cunosc Scripturile, dar fapte bune- fapte de crediinta nu fac si nu au nimic partasie cu Dumnezeu. Sau invers, poti sa cunosti teoretic ca ceva este pacat si astfel sa te poti feri, tocmai de aceea sa nu il faci, adica sa nu cunosti si la nivel experential, de partasie (sa se mentina in dragostea Lui Dumnezeu, ferindu-se de pacat).
si cred ca exista o cunoastere experentiala, de comuniune cumva (de partasie) - de ex savarsirea pacatului duce la pierderea perceptiei trairii (la nivel experential) a Harului (Harul care pazeste omul de pacat tocmai pt ca il tine in, arzand de dragostea Lui Dumnezeu) si partasia cu pacatul - caz in care apare nepasarea aceea ca absenta a trairii dragostei (Harului) lui Dumnezeu.

Astfel de intrebari nu se pun decat de duhovnici si nici ei nu le pun aiura in tramvai , ci doar cu anumite ocazii , in anumite momente bine stiute de ei .
Iar si iar smintesti , si pana la urma cred ca o faci chiar voit , caci stilul asta nu-i roditor Haisan !

nu stiu cauza nepasarii.
sunt si eu intr-o etapa caracterizata de formalism religios. Incerc sa nu lipsesc 3 duminici la rand de la biserica. Nu ma spovedesc pentru ca mi se pare o repetare fara traire...
Nu reusesc sau nu am vointa sa tin post...si acestea sunt "mici neajunsuri"..gandurile au suferit o transformare..nu e nevoie sa spun de care..si am momente cand ma deranjeaza dupa ce am zis ceea ce am zis si ma mir ca am putut sa spun asa ceva.
Nu pot sa citesc o carte religioasa cu simtirea..parca o citesc din avion.
Am o perceptie a vietii mult mai frumoasa si mai usoara...nici nu-mi vine sa cred ce usor de trait este viata...in ultimii ani am avut perioade cand fiecare zi era o povara.
Acum sunt prinsa in alt mod de viata...si nu pot sa ma fortez sa simt ce nu pot sa simt....am inceput sa citesc Filocalia, pe care doream de mult sa o citesc si parca citesc ziarul..si la ziar sunt mai interesata de ce citesc...
E trist...

Marturisesc ca eu nu stiu la ce va referiti aici? Ce anume doriti pe acest fir? Mi se pare cam dur si Ioan Cezar in mesajul lui.

1. Cum adica oameni imbisericiti dar se scalda in nepasare duhovniceasca?
Tot citatul acela ma inspaimanta? Pai adica ce mai trebuie facut/avut? Stiu Evanghelia, nu fac pacate, fac aia si aia, nu fac ce nu trebuie. Si tot nu este bine?
De unde vin concluziile acestea? De unde judecatile acestea? Cat de bine ii stie/vede pe oameni? Ca sa stie ce face el acasa, ce-l intereseaza, si ce nu si cum simte si gandeste.
Doamne, ma ingroziti!

Mai intai ce inseamna imbisericit si ce inseamna nou? Unde este granita?
Eu una nu stiu. Merg de zeci de ani la biserica si stiu si fac multe, dar tot noua ma consider, pentru ca stiu atat de putin. Pentru ca stiu atat de putin practic...

Eu cred ca toti cei care merg la biserica si practica ortodoxia fara a fi monah, preot sau teolog, se afla de la un moment dat in faza de rutina. Caci la rutina se refera auorul, cred eu. Le faci pe toate bine, zi de zi, dar automat.
In credinta nu apare nimic nou. De 2000 ani sunt mereu aceleasi lucruri: facem aia si aia si aia si nu facem aia si aia.

Singurul lucru care este nou, dinamic, este implicarea sociala, iubirea de aproapele. Asta trebuie sa ne scoata din monotonie si rutina.

Este ca si in casnicie: exista iubirea tot timpul, exista respect etc. Dar pana la urma apare rutina si trebuie sa mai inventam ceva care sa invioreze relatia.

2. In credinta inviorarea aceasta poate veni de la preot. El trebuie sa discute cu noi, sa ne mai invete, sfatuiasca.
Nevointa (eu stiu ca acest termen inseamna efort, greutate, obligatie, lupta etc.) exista la noi toti. Nu lipseste.

Eu ma si va intreb cum sa se invioreze ceva cand ne ducem la biserica, preotul face slujba, spune predica si plecam acasa? Cand altceva nu se intampla in biserica? Bun noi putem sa citim mereu, sa ne informam. pe cont propriu. Dar facut ceva practic, moblizator. Sa putem intreba si discuta cu preotul, sa ne adunam exact ca aici pe forum sa discutam probleme, sa intrebam preotul. Nimic. Sa facem ceva impreuna in comunitate. Iar nimic.

3. Da, si eu tot spun aici pe forum: diferenta intre sufletesc si duhovnicesc. Unde este granita? Si cum facem cu cei cu probleme sufletesti, pe care biserica pana la urma ii pierde daca nu intervine si nu-i ajuta concret?

De copii nu-mi fac asa probleme: ei fac astazi religie in scoli, au de unde sa invete, mai mult decat noi cei in varsta.
Sigur ca si ei trebuie ajutati si invatati.

Eu de exemplu ma intreb un lucru, vazandu-i pe copiii din biserica noastra: de micuti (bebelusi) vin cu parintii si sunt impartasiti, inchinati, ajuta apoi preotul in altar, vin regulat la biserica.
Dar la o anumita varsta se produce o ruptura. Ceva nu mai functioneaza. Nu stiu ce anume. Ca si cum s-ar termina drumul lor la un moment dat si nu mai stiu incotro s-o apuce.

Apare anumite probleme in biserica. Autorul citat de glykys le vede putin altfel, dar este mai simplu de obicei.
Omenii se plictisesc cumva, se simt singuri, nu mai stiu ce sa faca, poate sunt chiar dezamagiti de rutina asta.
Ca un copil care e cuminte, face tot ce trebuie dar pana la urma intreaba: "Mama, eu ce sa mai fac acum?" Caci nu stie sa-si gaseasca singur preocupari.

Nu-i trist , ci ai nevoie de un duhovnic bun si rabdator . Te rog incerarca sa te rogi Bunului Dumnezeu sa ti-l dea !
Nadejde si multa rabdare !

Tomita, lasa Filocalia, ca aia o citesti tu cand vei fi cuprins de dragoste de Dumnezeu, cand vei tanji sa te apropii de El si vrei sa afli cum.

In starea aia in care esti tu acum trecem toti, de multe ori. Cum iesi din ea? Citeste cu buzele si fara nici o traire un acatist a vreunui sfant care iti este tie ocrotitor si in timp ce citesti acatistul si mintea iti fuge la orice altceva decat rugaciune, cand simti ca mintea fuge de la rugaciune, atunci spune-i sfantului direct, ca unui prieten drag caruia ii vorbesti cu cuvintele tale direct, pt ca iti este apropiat, fara formule de rugaciuni, ci cum ii vorbesti unui prieten, unuia drag - spune-i sfantului ca uite in ce hal ai ajuns si ca nu mai simti nimic. Spune-i sfantului cu cuvintele tale exact situatia in care esti si spune-i ca nici macar sa ii ceri ajutorul nu iti mai vine (asa scarbit esti), desi ti-ai dori sa te ajute nici nu stii cum si nici nu iti vine sa ceri ajutorul. La sfarsit roaga-l sa te ajute cum stie el mai bine. si apoi nu-ti mai bate capul cu asta, nu te mai incrancena, nu te mai forta (sa faci tu ceea ce nu poti/nu iti vine), ci lasa-l pe sfant sa te ajute cum stie el. Tu doar roaga-te sa te ajute sa iti revii. Ai sa fi surpris(a?) cat de repede si frumos ajutor vei primi

Se numeste akedie, apare mai ales la calugari: http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...laude-larchet/
Sfantul Serafim de Sarov ne spune sa facem ce simtim sa ne aduce mai mult harul, unora rugaciunea, altora milostenia, altora altceva.
Citez: "Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant.
Aceste fecioare au practicat virtutile, dar, in ignoranta lor duhovniceasca, au crezut ca viata crestina consta doar in facerea de bine.
Desigur, fiecare fapta buna, facuta din dragoste pentru Hristos, ne daruieste harul Duhului Sfant, dar rugaciunea ne da acest har in mod deosebit, pentru ca intotdeauna este la indemana, ca o unealta de dobandire a harului Duhului Sfant.
Dobandeste harului Duhului Sfant si prin practicarea celorlalte virtuti, de dragul lui Hristos. Fa negot duhovnicesc cu ele; fa negot cu acelea care iti aduc profitul cel mai mare. De pilda, daca rugaciunea si privegherea iti dau mai mult har de la Dumnezeu, roaga-te si privegheaza; daca postirea iti da mult din duhul lui Dumnezeu, posteste; daca milostenia iti da mai mult, fa pomeni. Masurati fiecare virtute facuta din dragoste pentru Hristos in acest fel."

Postez din nou un scurt citat din Pelerinul rus:

,,Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului.

Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune.

Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trez-vie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, îrf măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre.

Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ruga şi vom cere ajutor Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”

Sursa: http://prieteniisfmunteathos.wordpre...s/#povestirea5

Postul cu rugaciunea si milostenia sunt cred de nedespartit , caci postirea "naste" multa rugaciune , iar cel aflat in post si rugaciune va fi cu siguranta milostiv !
Doamne ajuta !

Cate mesaje s-au strans, ma bucur pentru participarea voastra. Am sa incerc sa raspund fiecaruia in parte, in timp...

Citatul dat de mine era din Sfantul Serafim. Nu cred ca se referea la ceea ce face orice credincios, adica posturile, rugaciunea si milostenia, ci ce sa faca pe langa toate acestea, in plus.

Mi-a placut cum mi-a explicat duhovnicul in urma cu mai mult timp ce inseamna nevointa. Ne-vointa, ceva impotriva vointei. De exemplu daca seara esti obosit si tot ce iti doresti este sa te culci, considerand ca esti prea obosit pentru rugaciune, este un act de nevointa sa treci peste tine, peste vointa ta de a te odihni si sa acorzi un timp rugaciunii. In general nevointa nu este usor de implinit, dar ea incalzeste inima, te mentine intr-o stare de caldura sufleteasca din care se naste nevoia de Dumnezeu.

Mie daca oboseala mi-ar fi incat tot ce imi doresc este sa ma culc, apoi ma culc. Probabil ca m-as culca rugandu-ma cu cuvintele mele catre Dumnezeu o rugaciune scurta (ce as avea atunci pe moment a-I spune, poate chiar sa ii cer iertare ca nu sint in stare sa spun rugaciunile de seara, poate chiar sa-I multumesc). Dar nu m-as apuca sa imi chinui organismul impotriva oboselii, ca sa ma fortez cu rugaciunea, pentru simplul fapt ca nevoia de somn chiar Dumnezeu a randuit-o in om, asa ca eu personal chiar nu cred ca Dumnezeu si-ar dori sa stau de vorba cu El in rugaciune impotriva unei oranduilei ce chiar El a pus in mine. Pentru ca scopul meu este sa-L iubesc pe Dumnezeu si creatia Sa (si sa ma rog din dragoste si cu bucurie), nu sa ma autochinuiesc, fortat, impotriva firii (de sa existe riscul ca sa ajung sa ma rog asa... printre dinti...).
Eu mai degraba m-as nevoii sa ma rog in loc sa pacatuiesc, pentru ca Dumnezeu nu a pus in mine pacatul (asa cum a pus somnul), astfel incat, gandesc eu, ca e cu chibzuiala sa iti tai voia de la pacat ca sa te rogi, nu de la somn. Si cand oi ajunge (daca voi ajunge) vreodata sa nu mai pacatuiesc, atunci poate o sa simt nevoia sa tai si din somn. Pina atunci insa, socot ca e mai mare nevointa sa ma rog in toate acele circumstante in care altfel ar exista loc sau posibilitatea spre pacat (de ex cand se aduna colegii la barfa, cand povestesc pacate de-ale lor, etc - mai multe ore de rugaciune am totaliza, si mai castigati am fi, daca ne-am taia voia de a ne alipi de asemenea situatii spre pacat, si in schimb ne-am ruga in asemenea circumstante, iar rugaciunea ne-ar feri de pacat).
Pe de alta parte, exista si ispita aceasta: ca de fiecare data cand vrei sa te rogi te apuca somnul (multi trec prin asa ceva) - atunci intradevar singura solutie este sa te nevoiesti sa te rogi in continuare, cu rabdare (daca esti biruit de somn, cu pace reiei rugaciunea cand te trezesti) si nu incrancenat.

Insa tie, cum ti-a zis duhovnicul sa faci, asculta-l. Caci duhovnicul tau stie cel mai bine ce este pt tine

Bine ziseşi, Cristiane!
(Totuşi, s-ar putea să fie vorba doar de-o râvnă cam prea slobodă, tinerească; nimic malign, sper...)

Pardon?....

Are dreptate si mai sus undeva a mai scris ceva interesant.
Mie mi-a spus preotul ca Filocalia este pentru oameni avanasati in credinta, monahi, preoti, oameni care se afla deja mai sus pe "scara".
Pentru noi este grea si searbada cumva (adica greu de inteles, rece).

Asa cum spune si Adam, noi ce mai obisnuiti, laicii, trebuie sa ne rugam cu vorbele noastre, sa discutam cu Dumnezeu, cu Maica Sa, cu sfinti, dupa puterea noastra, in vorbele noastre, sa citim lucrari pe puterea noastra, pe care sa le putim citi cu interes si placere si sa le si intelegem

Am spus undeva ca tocmai am citit o carte despre Sf.Nectarie. Ce simplu si cald vorbea cu maicile de la manastirea sa (din Eghina)! Si le invata ce sa citeasca si sa faca, avand grija si de sufletul si trupul lor (ca sanatate si intarire).

Nu filocalii ne trebuie noua ci lucruri mai simple, mai de suflet, mai de iubire.
Si de duhovnici buni...

Pot să te citez soro?:5:

Filocalia nu este numai pentru monahi si preoti! Un crestin ortodox care merge de ani de zile la Biserica, nu mai poate fi numit incepator! Sunt multi duhovnici in RO, inclusiv monahi, care indeamna sa citim Sf.Parinti, inclusiv Filocalia. Trebuie sa tintim cat mai sus, nu sa ne complacem ca suntem mireni si scrierile Sf.Parinti nu sunt de noi. Pai daca nu le cunoastem, cum putem spune ca stim invatatura ortodoxa, care nu se rezuma numai la iubire intre oameni?

Poate nu ar trebui sa citim nici Sf Scriptura, ca are unele pasaje greu de inteles.

Da, da. Daca noi "ne ducem de rapa" sa ii tragem si pe altii dupa noi. Ce e cu prostia asta? Pe principiul asta nici postul nu e pentru noi astia din lume, e pentru calugari. Dar nici rugaciunea. Ce o cruce pe zi nu ne ajunge?
Poate nu ati inteles, drumul spre mantuire presupune stradanie, crestere duhovniceasca continua. M-am abtinut la un alt comentariu al dvs, dar am facut rau. Ma refer la cel unde crestinii nu au ce spune la spovedanie, ca mereu spun acelasi lucru, ca daca nu au facut pacate de moarte sunt pe drumul cel bun. Fariseul nu numai ca nu facea pacate de moarte, dar si respecta formal legea. Urcusul este plin de incercari, de ispite, de tendinte de a cadea. Ele trebuie marturisite. Trebuie sa ne imbunatatim, la spovedanie sa renuntam a mai spune unele pacate pentru ca am renuntat sa le mai facem. Trebuie sa ne rugam mai mult, sa postim mai aspru, sa facem mai multe fapte bune. Si daca nu le facem pe acestea macar sa nu dam sfaturi care duc la pierzanie pe altii.

De multe ori mi se intampla sa imi vina acest gand, ca sunt prea obosita, ca nu ma mai pot concentra sa ma rog si daca totusi ma asez in genunchi, dupa rugaciune dispare orice urma de oboseala, sunt odihnita si chiar pot sa mai fac si alte lucruri prin casa.

Omul isi face timp pentru toate, dar cand vine vremea rugaciunii, este obosit si nu mai poate sa se roage. Daca toate celelalte treburi nu au putut fi amanate, rugaciunea poate. Si asa o seara, doua, pana devine un obicei.

Asa cum ai spus si tu, fiecare trebuie sa isi asculte duhovnicul care stie ce ne este de folos si ce este mai bine pentru fiecare in parte.

Da de ce sariti asa? Parca as fi spus cine stie ce.
Lucian008 - era mai bine daca va abtienati si de la acest comentariu.

1. Am spus ce mi-a spus mie preotul meu. Ne-a vorbit despre "Scara" si il rugasem sa mi-o imprumute, sa vad macar despre ce este vorba. Mi-a spus ca este pentru monahi si preoti.
Mai tarziu am gasit-o si eu in audio si i-am dat dreptate. Eu imi imaginasem altceva cu aceasta carte si eram tare curioasa. Credeam ca este o carte care te invata treptat niste lucruri legat de credinta. Asa, fiecare pas. M-am inselat si preotul avea dreptate.

2. Nu inteleg de ce batjocoriti si exagerati. Sigur ca Sfanta Scriptura se poate citi. Daca voi o comparati cu Scara, e treaba voastra.
Exista post pentru monahi si post pentru mireni.
Rugaciuni se pot citi si se pot spune din suflet, exact cum crede si simte fiecare.
Despre spovedanie am scris mai pe larg pe celalalt fir si mi s-a dat si dreptate de catre alti useri.
Fariseul din pilda facea totul ca la carte, dar ii lipsea partea practica, omul din el, dragostea. Era exact un robot si ceea ce mai spunea Cezar_Ioan pe firul celalalt. Si este exemplul de formalism si nepasare duhovniceasca.
Mare grija sa nu ajungem ca el!!!

Despre scrierile Sfintilor Parinti n-am ce sa spun. Nu stiu la care anume va referiti.

Eu am dat sfat persoanei care scria mai sus ca are probleme in a se ruga si citi anumite lucruri. Mi se pare ca aceasta persoana, sau alta cauta sa citeasca Filocalia si Adam000 a dat niste sfaturi bune, la care am subscris.

Acum daca voi sunteti mai cu mot, mai avansati si deja faceti studii teologice, nu va im piedica nimeni.
Eu una citesc lucrari mai pe intelesul meu.

Si nu te supara Parascheva16 - nu stiu ce duhovnic te sfatuieste pe tine. O fi monah. Eu am discutat numai cu preoti de mir ce-i drept.
Invatatura ortodoxa nu este (numai) in Sfintii Parinti sau in Filocalie. Si ba da, in cea mai mare parte este vorba de iubire de aproapele.
In ultimele zile s-a tot scris si citat din diverse lucrari si bloguri tocmai asta: important este sa fim Oameni, sa avem naivitate de copil in suflet, sa avem caldura in suflet si sa iubim.

Fiti mai blanzi, mai iubitori, mai relaxati. Si parintele Galeriu si Sf.Nectarie au fost sus pe scara in ccredinta, au fost ingeri. Dar au iubit mai intai! Au avut grija de cei de langa lei, au ajutat, si-au dat haina de pe ei, au muncit in locul altuia, au avut grija de cei mai necajiti.
Au fost calzi, au fost Oameni.

Sophia ,la capitolul sfaturi stai foarte bine
Si tu reusesti sa fii asa cum scrii aici ?
Eu cunosc oameni buni ,in esenta ,unii mai putini ravnitori in cele duhovnicesti altii chiar ravnitori care in anumite momente nu s-au dovedit atat de buni ,precum spui tu.
Trebuie multa nevointa si trevzie ca sa descoperi cum esti in realitate.
Tu nu ai ispite ,momente in care nu te comporti cum vrea Dumnezeu ?

Şi Hristos pe unde ar fi în toată reţeta asta? :39:

Ca de obicei, cea mai bună este calea de mijloc şi dreapta socotinţă.
Există cărţi pe care pur şi simplu nu le pot citi. Pot citi din ele, dar nu mă concentrez, mesajul lor nu pătrunde până la mine, nu rezonz cu ele. Ce pot să fac? Putem să ne rugăm să fim luminaţi atunci când citim şamd. Dar nu are mereu rezultate. Cel puţin la mine.

Nu vorbesc aici de vreun canon primit, pe care eu înţeleg că trebuie să îl îndeplinim cât mai bine. Dar dacă e vorba de o idee proprie, sau de o recomandare primită, dar care nu ni se potriveşte la un moment dat, chiar trebuie să disperăm că nu suntem capabili să o ducem la bun sfârşit?

Am primit mai demult un răspuns care cred că se potriveşte şi aici:

Nu Sophia, eu nu am spus asa ceva! Te rog sa nu rastalmacesti vorbele mele. Te rog sa nu faci asemenea generalizari pe seama mea, intrucat iti apartin tie.

Eu raspundeam cuiva care se plangea ca atunci cand citeste Filocalia parca citeste ziarul si ca si atunci cand citeste ziarul are mai mult interes fata de citeste. Atunci, firesc, sfatul meu a fost sa nu mai citeasca Filocalia cat timp se afla intr-o asemenea stare (daca oricum nu ii trezeste nici un interes), ca sa nu ajunga sa aiba aversiune fata de Filocalie, fortandu-se sa citeasca ceva impotriva sa. De asemena, sfatul meu a fost pentru acea persoana ca sa ceara ajutor si sa continue sa se roage unui sfant fata de care are evlavie.

Toti trecem prin perioade de racire a crediintei din cand in cand, iar in asemenea perioade in nici un caz nu trebuie sa abandonam nazuinta spre Dumnezeu, ci sa ne recunoastem starea si sa cerem ajutorul bisericii (participand la slujbe si la Sfintele Taine - spovedanie mai deasa - si sa discutam si sa cerem ajutorul duhvnicului, Sf Maslu, etc), sa cerem ajutorul sfintilor dragi (ca sa ne ajute ei sa ne ridicam atunci cand noi nu sintem in stare), prin citirea Scripturii (caci acolo este Cuvantul Lui Dumnezeu care e Viu pt inima noastra, sa cautam sa sporim putina noastra dragoste spre Dumnezeu si prin rugaciuni mai simple directe si din inima noastra, etc.

Din contra, consider ca este foarte bine ca noi mirenii sa citim Filocalia si sa intelegem ce au spus/scris Sfintii Parinti. Filocalia nu este doar pentru monahi sau preoti, ci pentru orice crestin, mirean. Doar ca e bine sa o citesti cu inima ravnitoare si iubitoare de Dumnezeu, atunci cand sintem manati din dorinta sincera de a ne apropia de Dumnezeu (si orice mirean ar trebui sa aiba dorinta sincera de a se apropia de Dumnezeu, daca se doreste a fi crediincios Lui Hristos).

De altfel, pt tine Sofia in mod special: spui ca iti place cum scrie/spune Sf Nectarie. Ok, pai si Sf Nectarie este la fel de "sfant"ca si ceilalti sfinti care au scris Filocaliile (Filocaliile fiind un fel de culegere din scrierile diferitilor sfinti care au trait mai demult fata de cand a trait Sf Nectarie).
Deci ar trebui sa iti placa si ce scriu ceilalti sfinti, nu numai Sf Nectarie, pt ca ceea ce scriu sfintii (oricare sfant - si Sf Nectarie si ceilalti) nu vine de la ei putere ca de la un om, ci din dragostea Lui Dumnezeu (acelasi Dumnezeu fie ca e vorba de Sf Nectarie fie ca e vorba de oricare alt sfant!).
Deci ar trebui sa iti placa si Filocalia daca iti place cum scrie Sf Nectarie! Doar sa incerci sa o citesti si sa nu te mai smintesti/sperii fara sa incerci.

Atunci roaga-te cat mai des! Pare a fi o ispita gandul ca esti prea obosita ca sa te rogi, din moment ce daca persisti si te rogi, oboseala iti dispare. Ispitele sint acelea care dispar ca balonasele de sapun (balonasele de sapun cand pocnesc nu mai lasa nimic in urma lor; au disparut cu totul), atunci cand persisti cu rabdare spre Dumnezeu. La biserica Draganescu, pe unul din pereti sint desenate astfel de balonase.
De ispite trebuie sa ne ferim si sa le depasim cu ajutorul Lui Dumnezeu.
Insa atunci cand o neputiinta temporara este reala, nu cred ca e bine sa ne incrancenam impotriva organismului (mai ales dupa capul nostru), ca sa nu capatam aversiune, sau ca sa nu cadem in extrema cealalta de a ne face rau singuri din nebagare de seama - la asta ma referisem - ca incrancenarea este o forma de mandrie de fapt.
Cred ca spre Dumnezeu e bine sa mergem cu pace si rabdare si cu dragoste si ravna bucuroasa, nu cu incrancenare.

Uite mai pun o data linkul care mi-a placut foarte mult. Va rog sa cititi cu atentie ce scrie acolo.
Si eu mai completez ca este valabil si pentru cei mai in varsta.

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...etelor-tinere/

Un fragment va pun aici:

"Nu cu foarte multi ani in urma, un tanar doritor sa imbratiseze viata monahala s-a dus la Muntele Athos. Aici, stand de vorba cu cinstitul igumen al manastirii in care voia sa stea, i-a spus:

Indreptandu-se spre raftul cu carti, igumenul a scos un exemplar din… David Copperfield de Charles Dickens:

„Citeste asta, fiule!”

„Dar, parinte“, obiecta tanarul tulburat, „cartea asta nu este decat sentimentalism victorian heterodox, un produs al robiei apusene! Nu este ceva duhovnicesc; nu este nici macar ortodoxa! Eu am nevoie de scrieri care sa ma invete duhovniceste!“

Igumenul a zambit si a spus:

„Daca nu vei deprinde simtaminte firesti, omenesti si crestinesti, si nu vei invata sa privesti viata la fel cu micul David - cu simplitate, bunatate, caldura si iertare - atunci toate scrierile duhovnicesti ortodoxe nu-ti vor fi de nici un folos”[2]."

Mai departe cititi acolo.

Ca sa-ti raspund la intrebari, anita, ma stradui mult sa fiu asa cum trebuie si sa-mi mentin un echilibru, asa cum scrie si pe acest link (sunt citati totusi oamenibinecunoscuti in ale credintei).
Usor nu-mi este si cred ca multi sufera de aceeasi "boala": lipsa acestui echilibru sanatos intre om si Dumnezeu in interiorul sie insusi.

Echilibrul asta il putem observa la oameni, chiar si aici pe forum. Vad mesaje de tineri mai ales si ma cutremur ca nu au aceasta tinerete/naivitate in suflet. Ce citesc ei oare? Cum traiesc ei tineretea, ce preocupari lumesti au?

Ma uitam pe un alt fir unde scria Cezar_Ioan despre ceea ce spune/gandeste fiul lui la numai 7 ani. Mult prea matur il invata. Unde sunt jocurile, povestile?
Daca el la varsta aia stie de ales intre viata si moarte si ce-l mai invata tatal despre Dumnezeu (lucruri prea avansate pentru varsta lui).
(Bine, cred ca este un copil foarte dotat, daca este si campion de sah deja.)

Si ba da, am destule ispite. Cea mai mare este aceea ca nu stiu cu adevarat cum ar vrea Dumnezeu sa fiu. Nu stiu sa fac anumite delimitari si nu stiu ce este bine si ce nu in sens duhovnicesc. Ni se pare ca stim, multi sunt atat de siguri si convinsi. Si daca ei gresesc?

Tocmai de asta spun ca inainte de orice marturisire de pacate, duhovnicul trebuie sa lucreze cu oamenii in acest sens. Daca ei nu stiu mai intai ce e bine si ce e rau, unde este echilibrul de care se spune si in link si cand fac bine si cand nu, ce este cu adevarat pacat, spovedania nu-si implineste rolul.
Ne intoarcem asa cum am venit, nelamuriti si cu sufletul greu.
Si facem totul automat ca roboteii.
Fiecare om poate alcatui o lista care i se pare lui ca sunt pacate si trebuie marturisite. Dar unele din ele pot sa nu fie cu adevarat pacate, iar altele sunt si nu sunt puse pe lista. De unde stim noi?

De aia spun: lista aia trebuie facuta mai intai, impreuna cu duhovnicul. Si trebuie sa spunem si lucruri pe care le consideram noi bune, ca le facem, pentru verificare si incurajare: "asa da, asa nu!"

Inca ceva: grija mare sa nu cadem in cealalta mandrie: "pfoa, eu sunt avansat in credinta, eu am citit atat, ia uite citatul asta si asta si fa asa si nu fa asa. Asculta ce te invat eu, ca stiu mai bine..." Si in fond ce stim noi?
Si cine ne spune ca stim bine sau rau?

Bine ,dar micul David era un copil ,asa cum spune Hristos :sa fim precum copiii ca sa mostenim imparatia lui Dumnezeu.
Nu stim daca David mai tarziu a ramas la fel ,cartea nu o mai retin .
Daca vrei sa stii ce vrea Dumnezeu de la tine citeste capitolele 5,6,7 de la Evanghelia dupa Matei si vei afla ,nu e nevoie sa il retii pe duhovnic prea mult.
Ai vazut ca vizitele la medic nu sunt prea lungi ,ca sa aiba vreme pt mai multi
Sa nu dam vina pe duhovnic ,ca poate el sa ne spuna nu stiu cate ,daca noi nu implinim degeaba
Gandeste-te la Fericiri si daca vei implini ce scrie acolo ,sau vei incerca ai facut voia lui Dumnezeu.
Si chiar constiinta ta ar trebui sa iti spuna.Eu zilele trecute am suparat pe cineva si mi-am dat seama imediat ,dar raul nu mai putea fi reparat .
Asta nu inseamna ca trebuie sa ne silim sa respectam legea in mod rigid cum o faceau fariseii ci sa ne indreptam prin Hristos ,cum spune sf.Pavel
Adica sa dobandim iubirea de care vorbesti.

In sfarsit "ai pus punctul pe i" !

Intradevar, distinctia intre ce este pacat si ce nu, nu sintem noi in starea noastra cazuta in stare sa o facem. Intelegerea acestei distinctii ne-o da chiar Dumnezeu, pe masura ce ne apropiem de El (in tot ce inseamna asta: Sfintele Taine, implinirea poruncilor, rugaciunea, etc), adica pe masura ce ne straduim sa nu mai pacatuim (metanoia, pocainta) si sa ni se ierte pacatele facute (prin spovedanie) si sa ne impartasim cu Hristos.
Pe masura ce omul dobandeste Harul Lui Dumnezeu cu adevarat si inainteaza spre a dobandi plinatatea Harului (cum au sfintii) - adica pe masura ce se apropie spre sfintenie (caci noi toti crestinii, inclusiv mirenii, laicii "obisnuiti" sintem chemati sa ajungem sfinti), pe masura ce ajungem sa traim dragostea Lui Dumnezeu (Harul), chiar El ne va lumina ce este pacat si ce nu (caci pacat este tot ce nu este voia Lui Dumnezeu cred; asa cum bine ai observat, nu este doar o lista de pacate pe care sa o cunosti si aplici formal, precum robotzelul).
Pina atunci, avem duhovnic care ne indruma intelegerea la nivel teoretic, avem canoane (care sint ca niste regului de circulatie - niste indrumari generale), indreptare de spovedanie care ne explica teoretic ceea ce este pacat si ce nu, rugaciunea personala prin care cerem lui Dumnezeu ca insusi El sa ne faca sa intelegem (sa ne lumineze El mintea ce este pacat si ce nu), avem Sfintele Taine prin care il primim pe Dumnezeu, primim Har, etc.
Doar sa ne straduim sa ne departam de pacate implinind poruncile, si pe masura ce vom pune real in practica in viata noastra cu sinceritate fata de Dumnezeu si fata de noi insine, fii sigura ca Dumnezeu ne va daruii mai multa intelegere ca sa putem implini mai mult.

Insa spovedania INTOTDEAUNA isi va face efectul pentru ca duhovnicul in rugaciunea de dezlegare cere sa fim dezlegati si iertati de toate pacatele, si la fel prin Sfantul Maslu ni se iarta din pacate. Suprema Taina fiind insusi Trupul si Sangele Mantuitorului prin Sfanta Impartasanie.
Si in rugaciunea personala trebuie sa cerem iertarea pacatelor - de aceea sint rugaciunile de seara atat de importante.

Tocmai asa, prin sfintele Taine, incet incet, pe masura ce ne straduim spre Dumnezeu sa cunoastem prin traire (nu doar teoretic) ajungem sa crestem in intelegerea a ce este pacat si ce nu, dobandind aceasta intelegere direct de la Dumnezeu.

Cu siguranta trebuie sa ma rog mai des, dar gandul ca sunt obosita nu este o ispita, este o realitate. Si in cazul unei neputinte poti sa iei putere din rugaciune si sa te simti odihnit dupa ce te rogi.

Eu nu inteleg incrancenarea in acest caz, nu este vorba de incrancenare ci mai degraba de vointa, cel putin eu asa inteleg. Spre Dumnezeu se merge cu pace, rabdare, dragoste cu vointa dar si cu jertfa. Dar cel mai bine este sa ne intrebam duhovnicul, ca sa nu gresim si sa nu facem dupa capul nostru. Atunci sigur o sa fim pe drumul cel bun in dorinta noastra de a ne apropia si de a-L cunoaste pe Dumnezeu.

Iata ca sti foarte bine raspunsul , doar trebuie aplicat in practica si asta se face tot cu rabdare , pace , dragoste , vointa si alte asemenea !
Domnul sa fie cu tine si cu noi toti !

Tot un raspuns pentru Ekaterina si nu numai , dat de asta data de Sfantul Zavoratul !
 

Învaţă să te rogi cu propria ta rugăciune


Spune-I lui Dumnezeu toate nevoile vieţii tale, atât cele lăuntrice cât şi cele din afară, vorbindu-I ca un copil: „Vezi, Doamne, boala mea şi slăbiciunea mea! Ajută-mă şi vindecă-mă!”

Ce se poate face cu gândurile care fug în toate părţile în timpul cititului şi al rugăciunii? Nimeni nu scapă de asta. Nu este nici un păcat în asta, dar este nepotrivit. Este păcat atunci când cineva de bună voie încurajează gânduri străine, dar când ele aleargă involuntar, este vreun păcat? Greşeala vine atunci când omul a observat că gândurile îi rătăcesc şi nu le stăpâneşte. De îndată ce observi că gândurile o iau razna, înfrânează-le, aceasta trebuie să faci.
Pentru a potoli rătăcirea gândurilor în timpul rugăciunii, este necesar să faci eforturi pentru a te ruga cu inimă fierbinte. Ca să faci asta trebuie să-ţi încălzeşti sufletul înainte de rugăciune cu meditaţie adâncă şi închinăciuni. Învaţă să te rogi cu propria ta rugăciune. De exemplu, esenţa rugăciunii de seară este aceea de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ziua aceea şi pentru tot ce ai primit în timpul zilei, bune şi rele. Pentru răul săvârşit, omul trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare, promiţând să-şi repare greşelile în ziua următoare; apoi omul se roagă lui Dumnezeu pentru ocrotire în timpul somnului. Spune-I lui Dumnezeu toate acestea, aşa cum îţi trece prin mintea ta şi din toată inima ta. Esenţa rugăciunii de dimineaţă este de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru somn şi pentru trezire şi de a-I cere ajutor ca în timpul zilei să faci lucruri pentru slava Sa. Iarăşi, spune-I acestea din toată inima şi mintea ta. în timp ce te afli la rugăciune, atât dimineaţa cât şi seara, spune-I lui Dumnezeu toate nevoile vieţii tale, atât cele lăuntrice cât şi cele din afară, vorbindu-I ca un copil: „Vezi, Doamne, boala mea şi slăbiciunea mea! Ajută-mă şi vindecă-mă!” Toate acestea şi alte asemenea le poţi spune lui Dumnezeu cu propriile tale cuvinte, fără să mai deschizi cartea de rugăciuni. Poate că aşa va fi mai bine. Încearcă să faci aşa, şi dacă merge, poţi să laşi de tot cartea de rugăciune. Totuşi, dacă nu merge, atunci trebuie să te rogi cu cartea ta de rugăciuni, sau altfel, vei rămâne fără nici un fel de rugăciune (...)
Nu citi niciodată o rugăciune în grabă. Încă ceva: încearcă să înveţi rugăciunile pe de rost. Aceasta te ajută foarte mult să spui rugăciunea fără tulburare. O rugăciune trebuie învăţată ca orice altceva, învaţă să te gândeşti la Dumnezeu nu numai atunci când te afli la rugăciune, ci şi în fiecare ceas şi în fiecare clipă, pentru că El este pretutindeni. Din toate astea, pacea va izvorî în inima ta, dându-ţi putere pentru problemele tale zilnice şi pentru rânduiala tuturor lucrurilor.
(Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească, cum o putem dobândi, p.149-150)