Pentru cei care au emotii inainte de Spovedanie
 

Mentionez ca acesta este doar un sfat personal si trebuie tratat ca atare.
Pentru cei care, ca mine, tremura din toate balamalele doar la ideea ca ar trebui sa se spovedeasca, in special prima data, am sfatul de a citi rugaciunile de dinainte de Spovedanie neaparat. Pe mine m-au calmat incredibil de mult, si tot drumul (30min-1ora) plus cat am asteptat n-am mai avut nicio problema, iar la Spovedanie am putut sa citesc tot destul de cursiv, cu mici emotii.
Cred ca asta a fost si meritul preotului, care a avut mare rabdare cu mine, dar rugaciunile m-au ajutat fara indoiala foarte mult. Nu stiu daca fiecare va avea exact aceeasi experienta ca mine, dar poate mai exista cineva in cautare de sfat care pur si simplu nu stie ca asa ceva exista si asta il va ajuta.
Inainte de a fi acuzata ca abia m-am inscris pe forum si dau sfaturi, scriu mesajul pentru ca eu habar nu aveam ca exista rugaciuni inainte de Spovedanie si pana le-am gasit accidental in cartea de rugaciuni si m-am convins c-ar trebui sa le incerc, am trecut prin mari emotii care mai aveau putin si ma faceau sa nu merg deloc.
Imi cer iertare daca postul meu ii deranjeaza pe cei mai avansati decat mine pe aceasta cale, care, evident, nu au de ce sa-mi sufere sfaturile, poate chiar gresite sau prost expuse. In acest caz el poate fi sters fara nicio problema sau explicatie.

Irina

Se pare că ai emoții și față de prima ta postare aici :)
Fii liniștită, toți am trecut printr-o primă spovedanie, iar împărtășirea experienței tale este de folos.
Bun venit pe forum!

Eu am păţit odată ceva asemănător, adică tot cu rugăciunile m-am aşezat.
Am mers la Spovedanie fără nici o emoţie, parcă eram de tablă. Sesizînd asta, m-am gândit că nu e deloc normal ce mi se întâmplă şi mi-am explicat starea de împietrire ca pe un rod al unei frici neconştientizate sau al unei amărăciuni mari etc.
Dar cum să ajung la niscaiva frăgezime şi receptivitate?
Am scos cărticica şi am aşteptat să se spovedească alţii şi am citit rugăciunile până am simţit cum încep să plâng încetişor.... Continuînd să mă rog, starea emoţională s-a aşezat, cuminte, în locul unde am simţit oarecare pace şi dorinţa vie de a mă spovedi.
Pe atunci mă spovedeam şi eu cu listuţa. Cu vremea, am trecut surîzînd pe lângă această practică de început (m-a ţinut aproape un an, etapă necesară şi folositoare). Duhovnicul m-a încurajat să experimentez şi altă formă de spovedanie, fără enumerări de păcate, şcolăreşte. Dar la început citeam sau ziceam din memorie o listă mai scurtă sau mai lungă de prostii făptuite, ca un copil mic şi năzbâtios care ... spune tot, de frică. Marile frământări nu erau pe atunci vizibile, nici dezlegate să se înfăţişeze sub epitrahil.
Să ne ajute Dumnezeu să trecem peste etapa aceasta a hârtiuţelor cât mai curînd, la sorocul potrivit fiecăruia, pentru o aprofundare a travaliului de traversare a iadului şi morţii!

P.S. Rugăciunea de toată vremea, rugăciunea scurtă, ajută mult la liniştire, la împăcare rezonabilă cu sine şi la menţinerea dorinţei de spovedanie deasă. Aşa am constatat din experienţă.
Pe de altă parte, neglijarea rugăciunii şi a citirii cărţilor ziditoare de suflet, la care aş adăuga absenţa de la slujbe (în special Maslu şi vecernii, că la Sfânta Liturghie absenţele sunt mai rare), duce la scăderea râvnei pentru lucrarea de sine, implicit la depărtarea de spovedanie. Tot din experienţă cunosc şi asta.

Eu nu inteleg lucrul asta cu listuta sau carticica pentru a-ti spune pacatele.
Nu stiu, dar eu cred ca pana la urma toti facem mereu aceleasi pacate, care se repeta. De unde sa vina ceva nou? Cat de nou si de nemaintalnit?
Pe de alta parte si preotul ne ajuta intrebandu-ne.
Cam stim cum trebuie sa stim si sa ne purtam, de acolo putem sa ne dam seama ce se abate de la regula.

Mie imi este teama in general de spovedanie, pentru ca nu stiu ce sa mai spun.
Ori le spun mereu pe aceleasi, ori sa inventez... Nu stiu ce pot sa spun, pentru ca doar nu apare ceva nou.
Si pe urma preotul intreaba daca am ceva deosebit care trebuie spus, nu cele obisnuite. Ce le care te-ar putea impiedica la impartasit.

Chiar nu stiu cum faceti voi de va trebuie listute. Aveti asa multe de fiecare data? Noi?

Ca daca nu le faci pe alea 7 (nu ucizi, nu faci avort, nu esti certat, nu furi, nu faci rau altuia, nu faci desfrau) ce poti sa mai spui?

Poate ca mai bine ar avea parintele lista cu ceea ce vrea el sa stie, ce i se pare lui pacat si sa ne intrebe.

Ar mai fi: poate m-am mâniat, sau am bârfit, am vorbit de rău sau în deșert, m-am lenevit, am pierdut vremea... Însă dincolo de relele pe care le-am făcut, poate mai grave sunt cele bune pe care puteam să le fac (stăteau în puterea mea), dar nu le-am făcut.

Pentru că sunt poruncile negative (să nu ucizi, să nu desfrânezi ș.cl.), dar și cele pozitive: Să-L iubești pe Dumnezeu din toată inima ta, cu toată ființa ta, și pe aproapele ca pe tine însuți. Este mai ușor să le respecți pe primele decât pe cele din urmă. Cine, oare, poate spune că le împlinește pe acestea?

Pe de altă parte, însuși faptul că la fiecare spovedanie constatăm că mărturisim aceleași păcate, că – deși ne ducem (?) cu hotărârea de a nu le mai face, de a ne îndrepta – iar și iar le facem, ar putea să ne ducă la deznădejde. Constatăm, cum observa și fratele Zaharia, că batem pasul pe loc.

Poate dacă ne-am lepăda de păcatele pe care le mărturisim mereu și mereu, am constata altele noi, pe care nu le conștientizam până atunci.

Dar un înțelept cuvânt din semnătura cuiva de pe forum spune că, dacă deznădăjduiești atunci când vezi că ai căzut iar în păcat este semn că ți-ai pus încrederea în tine, în puterile tale, nu în Dumnezeu. Căci dacă ți-o pui în El, atunci te miri cum de n-ai căzut mai rău (știindu-te slab și înclinat spre păcat) și te bucuri că te-a ținut, că nu te-a lăsat să te afunzi mai tare.

Iar dacă uităm ce este păcat și ce nu, este bun și îndreptarul de spovedanie. Chiar dacă nu ne vom spovedi exact cum este scris acolo, el este de fiecare dată un prilej de meditație profundă la aspecte pe care altfel le cam trecem cu vederea.

Pai daca tot le repetam la nesfarsit , fara indreptare , e semn de nesimtire clara si tratam Sfanta Spovedanie cu neseriozitate , ca ceva formal , fara mare importanta , si o facem ca asa "se cade " sau ca asa-i moda , sau de ochii lumii , sau mai stiu eu cum . . . !
Cred si sunt convins ca o Sfanta Spovedanie facuta cu frica si cainta , aduce de fiecare data " o mica noutate " in indreptarea noastra , cat de micuta , dar aduce ceva bun , caci altfel este mai mult o pierdere de timp , ca sa nu spun un cuvant mai dur ! Atata timp cat nu-L vedem si nu-L simtim e Dumnezeu dincolo de duhovnic , sufletul ne este impietrit si credinta noastra este doar pe hartie si nimic mai mult .
Te rog sa ma ierti , dar asta simt , asta scriu si nu doresc sa te mahnesc in nici un fel !:53:

1. Alea pozitive (nefacute) nu te intreaba nimeni, ba mai mult, ti se spune ca nu sunt importante.

2. Ba de multe ori nici nu stiu daca le facem mereu, dar le marturisim in lipsa de altceva.

Problema este alta:

Cineva care se spovedeste prima data, hai si a doua, are listuta. Spune multe. Dar pana la urma, mai ales daca te spovedesti regulat nu mai ai ce sa spui. Ca o data ca te stradui sa nu le faci si apoi nici nu mai ai cand sa faci unele noi.

Exista pericolul sa te duci si sa spui ceva numai asa pentru ca trebuie sa te spovedesti si sa spui ceva.
Si alea care se repeta: bun, sa nu se mai repete, dar de cum te scoli dimineata, ca om ce esti, ti se intampla se te superi. Pana si preotul spune asta. Deci ar trebui sa spui preotului in fiecare zi: m-am maniat.
Exista vreun om care nu se manie in fiece zi din ceva? Eu nu cred.

Depinde si de cum vede preotul...Unii nu le mai vad pe multe ca fiind pacate.

Vezi , aici e baiul de care scriam ceva mai sus , intr un mic raspuna dat tie !

@ sophia: Da, este un mare pericol acesta. Pentru că atunci când credem că nu mai avem păcate este din cauză că nu ni le cunoaștem și, mai ales, e semn că nu-L cunoaștem pe Dumnezeu. Căci numai când suntem în lumina Lui vedem cât de întunecați suntem, vai de noi!

Cred ca se refera la pacatele astea zilnice de care nu scapa
... Eu una nu scap! Judec doar daca arunc o privire, chiar si in gand, barfesc fara intentie pentru ca orice conversatie care are loc fara ca "inculpatul " sa fie de fata , tot barfa se cheama ... Si multe altele asemenea. Minciunele gen "nu merg azi pentru ca am treaba" dar defapt n.am si nu vreau sa jignesc persoana. De maniat... Nu mai spun... E aproape imposibil sa nu te enervezi cand ai 30 de copii la grupa... Cum sa fac ca sa nu le mai repet pe acestea?

Eu le spun pe scurt pe acestea si le detaliez pe cele mai grave care ma apasa! Stim ca si in rugaciunile inainte de Impartasanie spunem ca primim cu nevrednicie Trupul si Sangele Domnului... E greu... Suntem slabi si neputinciosi fara marea milostivire a Domnului...

"A face rau altuia"-aici intra o gama larga de pacate,si trebuiesc detaliate.
A barfi,a face o nedreptate cuiva,a trada o persoana care si-a pus increderea in tine,a face diferente rasiale intre oameni(si alte discriminari-a fi misogin,a nu suferi provincialii,a trata cu inferioritate oamenii fara studii...),a insela pe cineva ,a fi duplicitar,a te folosi de cineva-derivat din pozitia sociala pe care o ai vizavi de persoana respectiva s.a.m.d.

Ai nevoie de timp de reflectie inainte de spovedanie pt a-ti analiza cat de cat faptele in interactiune cu altii(sfera personala,profesionala,sociala).
Nu inseamna ca daca nu facem cele 7 pacate capitale ne gasim intr-o stare vecina cu sfintenia.

Ca sa nu mai vorbim ca si la desfrau exista destul de multe derivate(desfraul care se face in cadrul casatoriei,etc)
Dar despre "sa nu ucizi!" ? Credeti ca se refera restrictiv la oameni?

Eu stiu ca trebuie tinut post min 3 zile inainte de spovedanie si sa ne rugam ptr. a ne lumina Dumnezeu, in caz ca am facut un pacat si am uitat de el. Sunt pacate facute in copilarie care au fost uitate, si alea trebuie spovedite. Spovedania generala e de cand aveai 7 ani pana in prezent si trebuie spus tot.

Nu vi s-a intamplat sa mergeti pe strada sau sa faceti ceva, si sa va amintiti brusc de un anume eveniment din trecut si sa va rusinati sau sa simtiti suparare ptr. ca v-ati adus aminte de acel lucru?! Am citit ca se intampla asa ptr. ca ingerul nostru ne aduce aminte de pacatele nespovedite. Si de cele mai multe ori acea amintire este data uitarii f.repede si aici e bine sa fie scrisa acel pacat pe o hartie.

Apoi, pocainta adevarata este cand spui stop pacatului si nu il mai repeti.

Si cu gandul pacatuim, si acele ganduri pacatoase ar trebui spuse. De la gand la fapta e doar un pas.

Postul,ruga,indreptarul de spovedanie si hartia au rolul de a te ajut sa iti aduci aminte de pacatele tale si cand ai hartia in mana, nu prea mai poti zice "am uitat". Mai ales la primele spovedanii se intampla sa uiti ce vrei sa spui, si atunci hartia cu pacatele te ajuta sa duci pana la capat ce ai inceput, adica sa te spovedesti curat.

Nu noi hotaram ce este pacat si ce nu. Iar preotul te poate intreba, dar nu este obligat. Este obligatia noastra sa ne cercetam cum trebuieste si sa spunem tot. Si tot obligatia noastra este sa studiem si sa stim invatatura ortodoxa, mai ales in zilele noastre si daca suntem si in disapora, e si mai important sa punem si noi osul la treaba.

Duhovnicul meu m-a povatuiti sa postesc toata saptamana in care ma spovedesc, (adica sapte zile), in vederea primirii Sfintei Impartasanii.

Despre scrierea pcatelor pe o hartie se vorbeste si in Pelerinul rus:
http://prieteniisfmunteathos.wordpre...s/#povestirea5

Sfaturi primite de pelerin:
,,1. La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.


2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului.


3. Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, adică îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.


4. Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele ce spune cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate."


Când am auzit aceste cuvinte, am rămas uimit.
- Cuvioase părinte, i-am spus eu, cum s-ar putea oare să nu-L iubim pe Dumnezeu, Făcătorul şi Purtătorul nostru de grijă?! în ce mai putem crede, dacă nu în cuvântul Domnului, căci în El se află tot adevărul şi toată sfinţenia?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă. Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.


- Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine?! Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ceea ce ţi-am spus este adevărat.


Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu am început s-o citesc:
Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie
Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:


1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.


În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, ne-vrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”


2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.


3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aşfi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aşfi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-arfi umplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.


Va urma

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăun-trulmeu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pen-tru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi?!
Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!” Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:
- Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti. Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare. Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea”, care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.
„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni.”



Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trez-vie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, îrf măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ragă şi vom cere ajutorai Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”

Sursa: http://prieteniisfmunteathos.wordpre...s/#povestirea5

Discursurile care îl conţin pe "trebuie" aparţin dictaturilor, nu Bisericii. Sunt un reflex al terorii, al fricilor celor mai crispate.
Mântuitorul nostru nu a predicat: "Tovarăşi, trebuie..."
Iubirea e în altă limbă decât ura.

P.S. Din nenorocire, în lumea pestriţă a bisericilor noastre, cuvântul "trebuie" este întrebuinţat mult prea des. Pentru mine, aceasta spune aproape totul. E penurie mare de iubire şi libertate, sărăcie mare. Constipată obedienţă miorlăită, superstiţie şi misticism, nevroză mare, mare. Copii supraadaptaţi negativ sub mâna unui părinte hipernormativ (am vorbit în limbajul psihologiei când am spus părinte, nu în cel teologic).

Acolo unde tronează TREBUIE, nu mai e loc de "aleg", "vreau", "cred". Cu atât mai puţin de "nădăjduiesc", "Te rog", "mulţumesc". Nici de "Te iubesc!".
Sesizează cineva diferenţa?....

"Trebuie", spus de-avalma cu toptanu, înseamnă de fapt: NU! Un mare NU, dictatorial şi fără alternative. Curat creştineşte, coane Fănică...

Pai e bine sa scriem de indata ce am gresit
Eu nu reusesc si de obicei mai uit de pacate
Listuta e buna ca te ajuta sa retraiesti acel moment in care ai gresit si implicit sa regreti .
De obicei se intampla sa suparam pe cineva ,sa ne maniem
E bine oare? Poate tie ti se pare ca e putin.
Chiar daca nu ai pacate cu fapta ,incep cele cu gandul care trebuie spuse ,de multe ori gandurile pot fi agresive ,e lucrarea celui rau care are putere mai ales atunci cand scadem in rugaciune
Daca te rogi mult incepi sa vezi si pacatele mai subtiri ,nu cele pe care le amintesti tu si se numesc capitale
Are dreptate Cezar ,sunt de folos participarile la sf.Maslu sau vecernie ,macar odata pe saptamana ,in afara de duminica

Da Sofia ,exista oameni care se manie foarte rar sau deloc
Noi ca aceia sa dorim sa fim
Mania ,cred ca stii are la baza mandria ,dorinta de a se face totul dupa placul nostru.
Trebuie sa invatam sa ne purtam frumos cu cei din jur chiar daca ne supara sau mai mult ,sa nu ne suparam si asa evitam iesirile manioase
"Fericiti cei blanzi ,ca aceia vor mosteni pamantul"

De pacate nu scapam ,dar putem observa ca ele se repeta mai rar si asta e ceva bun ,putem spune ca ne-am schimbat in bine

Nu exista nici un astfel de canon. Daca tie ti-a dat duhovnicul in mod particular un astfel de canon, atunci urmeaza sfatul duhovnicului tau. Insa nu este o generalizare.

Lista cu pacate nu trebuie sa fie un eseu sau un inventar pe care sa le citesti la spovedanie. Ea are in opinia mea alta utilitate. De cate ori merg la spovedanie imi doresc sa nu-l retin prea mult pe Parintele duhovnic, asta pentru ca este extrem de ocupat, in spatele meu mai sunt alti oameni care isi asteapta randul. Din dorinta de a nu face pauze lungi incercand sa-mi aduc aminte ce mai doream sa marturisesc, imi notez pe o hartiuta un cuvant ce este reprezentativ pentru un anumit pacat ce ma apasa si pe care simt sa il marturisesc. De cele mai multe ori imi amintesc ce am de spus, dar daca am o ispita, nu mai imi amintesc un lucru important, lista imi este de folos.

Chiar daca faci aceleasi pacate, asta nu inseamna ca nu trebuie sa le mai marturisesti. Faptul ca nu ai de spus ceva nou sau ceva grav este de bine. Nu toti preotii intreaba la spovedit. Te lasa pe tine sa spui ce ai pe suflet, ce te apasa, mai ales daca nu esti la prima spovedanie.

Nu, nu este canon. Daca era canon nu spuneam pe forum, caci canonul trebuie sa ramana intre tine,duhovnic si Dumnezeu.

Asa tin minte ca am citit undeva ca e indicat sa tii post inainte Sfintei Spovedanii. S-ar putea sa confund sau sa imi aduc minte gresit.
De rugaciune inainte spovedanii sunt sigura ca e bine sa fie facuta.

@cezar Eu nu am avut in gand deloc ceea ce ati scris dvs cand am spus cuvantul "trebuie".
--------------------
Cand am fost la preot sa discut ptr. spovedanie mi-a dat o carticica intitulata "Sfaturi catre cei ce se spovedesc". Acolo scrie asa:
"[...]
In ceea ce priveste invatatura despre Taina Spovedaniei sa stim ca pentru a fi iertati de pacatele facute trebuie(sic!) sa indeplinim 3 conditii: 1) sa ne constientizam pacatele si pacatosenia, adica sa ne dam seama de noi insine. 2) sa spovedim aceste pacate preotului duhovnic-ortodox, cu sinceritate, fara ocolisuri. 3) sa fagaduim inaintea Mantuitorului Hristos ca ne vom indrepta si, pe cat ne sta in putinta, nu vom repeta pacatele pe care le-am marturisit.

Numai astfel primim adevarata iertare de la Dumnezeu.

Asadar, cand mergi la duhovnic trebuie sa iti spui pacatele, iar nu virtutile.
Insa pacatele tale si nu ale altora. Sa nu mergi la duhovnic si sa incepi a-i spune ce a facut unul si altul. Nu, ci doar ceea ce ai facut tu. Iar pentru a face o marturisire buna, trebuie sa ai in vedere urmatoarele:

1) Mai inainte de a merge la duhovnic, trebuie sa te pregatesti. Iar atunci cand spun trebuie sa te pregatesti, am in vedere faptul ca mai inainte de toate trebuie sa te rogi. Ca sa-ti aduci aminte de tot ceea ce ai gresit.

2) Dupa aceea, cauta sa-ti amintesti toate pacatele tale pe care va trebui sa le marturisesti ca sa nu te chinuiesti sa ti le amintesti in clipa aceea si astfel sa devii obositor pentru duhovnic. Sa mai stii ca pacatele uitate nu se iarta automat, ele vor iesi la iveala la Judecata de Apoi.

3) Cand te vei afla inaintea duhovnicului tau, lasa-ti inima sa marturiseasca pacatele tale cu sinceritate, fara indreptatire de sine si fara sa dai vina pe altii ca te-au provocat sa gresesti.

4) Sa marturisesti numai pacatele tale, iar nu pe cele straine. Sa spui toate pacatele tale, nu pe unele sa le spui, iar pe altele sa le tainuiesti. Sa stii ca pacatul nedescoperit ramane nedezlegat, iar pe deasupra, il maniem si pe Dumnezeu. Daca ai de gand sa mergi la duhovnic si sa ascunzi pacatele, mai bine sa nu mergi deloc. Sfantul Cosma Etolianul spune: "Daca ai o suta de pacate si spui la duhovnic numai nouazeci si noua, tainuind unul, atunci toate pacatele tale raman neiertate".

5) Sa nu te rusinezi, nici sa te temi, deoarece unii din pricina rusinii si a fricii isi spun pacatele cele mici si nainsemnate, iar pe cele mari si de moarte le ascund. Sa stii ca Duhovnicul nu se scarbeste de nici un pacat oricat ar fi ele de scarboase. Profita de moment si varsa-ti toata mizeria de pe suflet. Duhovnicul este si el om si te poate intelege.

6) Sa marturisesti pacatele tale asa cum au fost savarsite, deoarece multi crestini, in straduinta lor de a se indreptati, le infatiseaza mai indulcit fata de cum au fost facute.

Cel mai potrivit este sa-ti scrii pacatele pe o bucata de hartie pe care sa te uiti atunci cand vii la duhovnic, spre a fi mai lesnicioasa marturisirea.

7) De asemenea, duhovnicului sa-i dezvalui exact pacatele si grijile tale, iar nu diferite povesti si intamplari din viata personala. Acestea sa i le povestesti alta data, in afara Sfintei Taine a Marturisirii, cand este timp.

8) Atunci cand te marturisesti la duhovnic sa spui nu numai ce ai facut, ci si ce ai spus, ce ganduri rele ai avut, ce ai poftit si, in general, tot ceea ce este pacatos. Nu spune virturile si lucrurile bune. Nu spune: "Parinte, n-am facut cutare, n-am dat in cap la nimeni, nu stiu sa fi facut vreun rau, nu sunt asa si asa..."

9) Ia aminte ca sunt unii credinciosi care vin la spovedanie si in loc sa marturiseasca spun: "Am facut toate pacatele", insa mai departe nu spun care sunt acele pacate. Sau spun: "Parinte, eu n-am pacate mari, numai pacate mici, Dumnezeu sa le ierte!Dati-mi dezlegare sa plec!". Sau, sunt unii care vin la Spovedanie insa spun ca nu au nimic pe constiinta. Iar daca sunt intrebari de Preot: "De ce ai venit la Spovedanie?" ei raspund: "Pai, e Craciunul, sau Pastele si asa e traditia!"

10) Tu, fratele meu, atunci cand mergi la duhovnic, nu astepta sa te intrebe el daca ai facut cutare sau cutare pacat, ci spune tu mai intai pacatele tale cu zdrobire de inima. Nu te aflii la o sedinta de intrebari si raspunsuri! Ci la un proces duhovnicesc de refacere, de rezidiere a chiului cazut.

Multi credinciosi asteapta sa fie intrebari. Li se pare mai comod. Insa duhovnicul nu poate intui toate pacatele omului si de aceea anumiti oameni nici nu pomenesc de pacatele pe care nu le-a intrebat duhovnicul, multumindu-se cu o spovedanie mai superficiala.

Descrie tu singur duhovnicului starea ta sufleteasca, exact asa cum faci pentru tupul tau atunci cand mergi la medic.

In sfarsit, niciodata sa nu mergi la duhovnic, numai ca sa iti citeasca rugaciunea de iertare. Fara Marturisire, rugaciunea de iertare nu poate fi rostita. Toate acestea sa le ai in vedere, atunci cand vrei sa faci o Marturisire buna, completa. Si sa stii ca iertarea o da Insuri Dumnezeu, dar prin gura si mana preotului-duhovnic.

11) Frate crestine, sa ai in vedere ca la Judecata de Apoi, greselile dupa care vom fi judecati de Dumnezeu se impart in 4 feluri: ia aminte!

• rautarile pe care le-am facut noi insine
• rautarile pe care altii le-au facut din cauza noastra
• binele pe care l-am fi putut face si nu l-am facut
• binele pe care altii nu l-au facut fiind impiedicati de noi.

Asadar atunci cand te vei spovedi ia aminte la aceste 4 feluri de pacate si cerceteaza-te daca nu esti vinovat de vreunul dintre ele, daca nu cumva de toate.

12) Sa mai stii un lucru foarte important: Pacatele trebuie marturisite la timpul trecut, adica: "Am facut cutare greseala, am fost asa..." si nu la timpul prezent, adica "parinte eu sunt asa si asa si nu ma pot indrepta". Pentru ca adevarata spovedanie inseamna in primul rand indreptare si nu continuare a greselilor. Daca stii ca nu te poti indrepta sau renunta la un anumit pacat, amana spovedania pana cand vei lua hotararea de a te opri sa mai pacatuiesti. (Ex.: cei ce stau in concubinaj, desfranatii, cei ce au amante sau amanti, fumatorii, cei ce nu se pot impaca cu semenii lor s.a)"
(Sfanta Manastire Cârţişoara. Sfaturile sunt date de Pr.Arsenie Papacioc)

Apoi este o lista de cateva pacate(Pacate impotriva Duhul Sfant, Pacate strigatoare la cer, Pacate impotriva celor 10 porunci sau pacate de moarte ). Nu le mai scriu, stiti care sunt.

Văd că se tot nuanţează tema listei cu păcate, deşi subiectul era emoţiile.
Revin şi eu cu o completare.
Poate am lăsat impresia că aş fi împotriva listei scrise la spovedanie. Nu, nu sunt, aşa cum am precizat deja în prima postare, parcă.
Spun doar că spovedania nu se reduce doar la etapa aceasta, că relaţia duhovnicească poate fi mult mai nuanţată şi mai profundă, că mărturisirea nu este enumerare de greşeli ci un proces de călătorie în înfruntarea tot mai adâncă a tunelului morţii consecutive păcatului din om.
Cred că a rămâne la hârtiuţa cu păcăţele înseamnă, de la o vreme, a bate pasul pe loc.
Când conştiinţa ta e frământată cu adevărat, n-ai nevoie de prea multe pixuri şi hârtii. Ştie hârtia inimii cu mult mai bine ce-o apasă, ce o murdăreşte...

În concluzie, fără a nega sau desconsidera rolul listei personale de păcate, am dorit să spun că drumul poate continua dincolo de această formă practicată în general la noi, aşa cum arată mulţi dintre mărturisitori (şi cum am descoperit şi eu, în puţina mea practică).

Dacă nu ştiam nimic bun despre asta, nu mă băgam. Dar pentru că descoperisem un folos şi pentru că am mai şi citit pe această temă, credeam că fac un lucru bun să spun şi altora.

Oare nu a mai auzit nimeni de spovedanie continuată şi în afara listei, în alţi termeni, cu alte forme de exprimare, mai puţin generice şi mai pronunţat personale?
Toată lumea de pe la noi se spovedeşte în formule oficiale, în exprimări stereotipe?
Suntem un popor de indivizi atât de depersonalizaţi? Atât de conformişti şi obedienţi? Roboţi de serie programaţi la aceleaşi liste de formule?

Păi, în acest caz, se explică multe. De pildă că ne lipsesc practicile ortodoxe şi că doar avem impresia că suntem ortodocşi.
Ne nevoim, nu-i vorbă, ne străduim cu bună-voinţă, dar o facem eretic, fraţilor! Ortodoxia încurajează mântuirea subiectivă, adică personală, iar nu cea de turmă depersonalizată. Nu se mântuieşte nimeni cu formula altuia. Ci cu inima lui, cu toată fiinţa lui, aşa cum e singular, inimitabil, de la-nceputul lumii până la sfârşit. Fiecare om e o apariţie singulară în istorie, oricât ar părea că se aseamănă cu alţii. Oare nu ar trebui să fie şi mărturisirea lui la fel de singulară?

Si de unde stiti ca nu e singulara ?

Incerc sa va inteleg si nu reusesc pentru ca va invartiti cumva pe langa explicatie si nu ajungeti la final, adica la obiect.
Ma refer aici la toti cei ce au scris mai sus.

Tu Cezar_Ioan te apropii mult de problema, dar tot nu spui exact in ce anume consta spovedania. Ce lipseste?
Problema este ca sunt de acord cu tine.
Nici eu nu cred ca se rezuma numai la listuta.
Si ai mare dreptate cand spui ca suntem toti un fel de robotei, depersonalizati, obedienti si ce mai insiri tu.

Luam un indreptar si il prelucram pe ala si cu listuta. Si eu zic totusi ca lipseste ceva, ca nu este personalizat, dar nici eu nu stiu cum anume ar trebui sa fie.

Am doua obiectii din mesajele anterioare:

1. Ca nu trebuie sa te intrebe preotul. De ce? Caci el stie cel mai bine ce anume trebuie spus in fata lui Dumnezeu si ce trebuie marturisit si spus, ce este pacat.

2. Ca nu trebuie sa spunem decat pacate si altceva in afara, alta data cand o fi timp.
Pai exact aici este problema mare, mare de tot: timpul. Niciodata nu este timp in biserica. Suntem zeci de oameni la coada la spovedit, nu exista alte prilejuri, preotii sunt putini si ocupati.

Eu sunt de parere ca un preot trebuie sa ne invete sa ne spovedim. Asta este una la mana. Mie nu-mi plac indrumarele, parca sunt chestionare tipizate. Atunci tiparim unul din ala, cu intrebari, il completam, il dam preotului si gata. Am terminat.
Si ajungem la ceea ce spune Cezar_Ioan cu robotei si depersonalizati.

Este nevoie sa discutam cu preotul mai multe lucruri care nu apar in nici un indrumar: pozitia noastra vis-a-vis de credinta, de biserica, de iubrea de Dumnezeu, de pacate. Cum intelegem si cum le traim, cum sa facem sa fim mai buni, sa intelegem mai mult din credinta. Sa ne putem usura cu adevarat sufletul.
Ca pe urma venim pe forum si intrebam si ne descarcam sufletul si ne chinuim unii pe alti, fara a ne rezolva nici aici problemele.

Aici se face depersonalizarea: cand incepe discutia cu fiecare si se analizeaza problemele fiecaruia.

Da, ne spunem pacatele si de mai multe ori, caci se repeta. Dar atunci ar trebuie sa ne lamurim de ce si cum s afacem. S-ar putea ca de vina sa fie o intelegere/conceptie de baza asupra credintei. Si apare o contradictie in sine.

De ex. cineva are probleme cu o anumita dogma/sau regula. Face un pacat legat de ea. Acela o fi iertat, dar persoana in cauza il va repeta la nesfarsit pentru ca nu il constientizeaza din cauza ca are alta viziune.

E ca si cum ai tot curata o rana si ai trata-o, dar nu rezolvi cauza. Rezolvi simptomul, dar nu si cauza.

Si aici intervina individualitatea. Aici nu poti folosi nici carti si nici indreptare.

Uite mai sus Paraschiva spunea de postit 3 zile inainte de spovedit. Si eu stiu de asta. Pentru spovedit ca atare nu trebuie post, o poti face oricand, Dar daca vrei sa te si impartasesti dupa aceea, atunci trebuie post.
Unii parinti spun de 3 zile cel putin, altii de o saptamana.

S-ar putea ca din cauza unor astfel de intelegeri de baza unii sa nu se duca la spovedit si/sau impartasit.

Eu cred ca sunt multe nelamuriri la toti si nu este suficient numai sa ne ducem la biserica, sa stam la slujba si se ne spovedim dupa listuta. De fapt ramanem intr-o nelamurire permanenta, care ne influenteaza credinta cu totul, viziunea asupra credintei.

Si de aici ajungem la spaima de care se vorbeste aici de la spovedanie. Ca nu stii cum si ce sa spui, ca pleci nerezolvat de fapt, ca nu e timp sa vorbesti, ca nu ne baga nimeni in seama si etc.

Si in ca o obiectie la un mesaj mai sus:

- Sa nu spunem faptele bune. Bun, din cauza de mandrie. Dar pe urma de unde stim ce e bine si ce e rau? Si nu ajungem sa ne facem mai rai decat suntem si mai rau sa ne descurajam: ca indiferent cat bine si ce am face, tot rai suntem si atunci ce rost mai are. ne facem praf, nu mai avem incredere in noi si in credinta. Nu mai avem nici o mangaiere.
Nu stiu cum se poate impiedica asta.

Nu se poate ca iubirea de Dumnezeu si credinta sa fie numai o continua autoflagelare, ca nu-si mai atinge nici scopul. Nici macar nu mai credem in mantuire...


Inca ceva:

"Frate crestine, sa ai in vedere ca la Judecata de Apoi, greselile dupa care vom fi judecati de Dumnezeu se impart in 4 feluri: ia aminte!
rautarile pe care le-am facut noi insine
rautarile pe care altii le-au facut din cauza noastra
binele pe care l-am fi putut face si nu l-am facut
binele pe care altii nu l-au facut fiind impiedicati de noi."

Este un citat dintr-un mesaj de mai sus.
Pai de unde sa stiu eu ce bine puteam sa fac eu si n-am facut, sau ce puteau altii sa faca? Si de ce i-am impiedicat noi?
Nu stiu, intrebarile astea chiar mi se par absurde.
De unde sa pot sa fac asa analize profunde? Cum sa compar, cum sa analizez eu? Si asta trebuie desicutat cu un preot.

Nu stiu cine a facut acel indreptar, dar nici un doctor in psihologie si teologie nu este in stare sa-l lucreze si sa se spovedeasca dupa el.

Sunt de acord cu tine aici. Îndrumarele ne pot fi de folos, așa cum sunt ele, în lipsă de altceva. Însă și eu găsesc foarte importantă legătura directă cu preotul. Toate întrebările astea pe care ni le adresăm unii altora pe forum ar trebui să i le putem adresa lui. Cred că ar trebui să existe în fiecare parohie un timp în care preotul să discute cu credincioșii liber, despre toate nedumeririle lor.


Cred că e vorba tocmai de ceea ce știm că am fi putut face, dar n-am făcut cu bună știință. Și este, în orice, caz, un îndemn la reflecție. Pe altul îl poți împiedica clar să facă un bine. De exemplu, soțul vrea să facă o faptă de milostenie, dar tu îi spui că aveți nevoie de bani ca să vă schimbați mașina.

În cărţile de spovedanie nu se scriu mărturisiri singulare, ci criterii generale care indică principalele categorii de păcate.
Nu mâncăm noţiunea de pâine şi nici nu ne potolim setea cu conceptul general de apă, ci mâncăm fiecare bucata lui de pâine şi înghiţim fiecare stropul lui de apă.
Similar, păcatul meu nu e un concept universal, o categorie abstractă. Ci un fapt subiectiv, specific persoanei mele vii, în carne şi oase, care ţine de nenumăratele mele particularităţi individuale.
Tocmai această împletitură tainică a fiecăruia, cu mii de nuanţe unice, subiective, trebuie înfăţişată duhovnicului. Categoriile generale să le păstrăm pentru speculaţia filosofică sau pentru şampania spumoasă a ideologiei demagogice.

Asa este. Bine ar fi ca fiecare crestin sa aibe o relatie stransa cu duhovnicul lui. Insa, in lipsa acestui duhovnic bun, mai ales daca esti prin disapora, nu poti sa te limitezi doar la ce primesti, ci pui si tu osul la treaba, cercetezi cum trebuie sa fie, citesti cartile duhovnicilor, asculti conferintele unor parinti. Un parinte monah a spus ca in zilele noastre este o criza de duhovnici, ca nu mai este ca inainte cand aveai f.multi duhovnici buni si ca timpul trece foarte repede astazi si nu mai poti sa il ti pe duhovnic 5 ore. Oricum, preotii de mir au f.multe de facut, spre deosebire de monahi. Plus ca, din moment ce asa multi parinti s-au obosit sa scrie indreptarele de spovedanie, inseamna ca au rostul lor in zilele noastre.

Apoi, indreptarele de spovedanie si lista de pacate este ptr inceput mai mult. Cand deja te-ai spovedit de mai multe ori si a trecut ceva timp de cand traiesti ortodox, stii deja cu ce se mananca. La inceput e buna lista ptr. ca te ajuta sa treci peste rusine si emotii, iar in caz ca ai o amntezie subita nu pierzi timpul sa iti tot aduci aminte ce si cum.
Exact.