Fenomenul obedienţei
 

Hristos a înviat!
Am citit, acum mai mult timp, într-o revistă de psihologie, un articol interesant şi bine argumentat despre calamităţile pe care fenomenul obedienţei le poate produce în relaţiile noastre sociale. Articolul este adresat mai ales celor neavizaţi în domeniul psihologiei şi prezintă un experiment ştiinţific, realizat acum mai mult timp, ce demonstrează până unde poate merge obedienţa... şi de ce sunt capabili cei care au se supun orbeşte, necreştineşte, oricărei persoane pe care ei o pot asocia cu ideea de autoritate.
http://www.infopsihologia.ro/2011/12...ul-obedientei/
Cei care, în numele credinţei, se exprimă împotriva gândirii libere (care, de fapt, este virtute creştină!) şi proslăvesc duhul obedienţei (numindu-l "ascultare necondiţionată") vor avea, cu siguranţă, o temă de meditaţie...
Dumnezeu ne-a dat raţiunea, ca şi orice alt talant (dar) ca s-o sporim, să nu fim copii în gândire (cf. I Cor14, 21), ci să fim inteligenţi şi cu simţ critic/ dreaptă socotinţă. Capacitatea de a avea iniţiative, gândirea liberă şi simţul critic sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar obedienţa, ca şi sora ei bună slugărnicia, constituie un păcat grav, o nesocotire a libertăţii noastre pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu.
Ştiu că, fiind foarte obosită şi distrată în perioada aceasta (aşa voi fi până la sfârşitul lunii, când termin cu examenele...), m-am exprimat destul de laconic şi neîngrijit, dar sper că s-a înţeles mesajul.
Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, în Apologia I, scria atât de frumos că noi, creştinii, suntem "copii ai iniţiativei şi ai ştiinţei"; aşa să ne ajute Dumnezeu!
P. S. Ascultare totală şi necondiţionată, bazată pe încredere, libertate şi iubire, I se cuvine doar lui Dumnezeu.
În relaţiile dintre noi, însă, orice exces de virtute devine păcat. Tot astfel, ascultarea (care, înflăcărată de încredere şi dragoste faţă de semeni, poate fi o virtute), atunci când devine iraţională, exagerată, "necondiţionată", se transformă în exces, aşadar în... păcat, fiindcă se opune libertăţii şi datoriei de a gândi cu propria raţiune.
Doamne ajută!

Astăzi la ora de religie copiii din clasa I, unde Tudor este elev, au aflat de la profesoara lor că "ascultarea de fapt nici nu există". După ce a făcut această afirmaţie profesoara a plecat, lăsînd ca temă copiilor să cugete la această afirmaţie. Vor discuta ora viitoare subiectul, mai în amănunt.
Tudor a cugetat deja şi mi-a spus pe seară opinia lui, care sună cam aşa:
"Doamna a vrut, cu siguranţă, să ne provoace să gândim. E tare bine să gândeşti, tati, ai avut dreptate! Ştii, eu când gândesc simt aşa o plăcere de parcă aş zbura cu un cornet de îngheţată aromată prin cer... E un fel de bucurie dulce, nu ştiu cum să zic... Aproape ca la rugăciune.
Aşa, să revin, că mi-am dat seama ce ar putea să ne spună profa.
Eu, după cum ai observat, nu sunt prea ascultător. Mi-am dat şi seama de ce: oamenii mari, chiar şi tu şi mami, aduc mereu argumente sau sfaturi doar dintr-o parte. De exemplu, tu mi-ai arătat ieri de ce să-mi vând telefonul primit ca premiu la concurs (Tudor a câştigat un premiu la şah) dar nu ai arătat nici un motiv pentru care l-aş putea păstra... Eu nu prea am încredere în sfaturi de genul ăsta, să nu te superi... Nu pot să te ascult pentru că simt că vrei să mă păcăleşti, să mă forţezi.
Dimpotrivă, eu am descoperit că nici un lucru nu e cu totul bun sau cu totul rău.
Mai mult, Dumnezeu ne pune în faţă şi răul şi binele şi ni le argumentează pe amândouă. Nu aşa m-ai învăţat? Nu avem noi de ales şi moartea şi viaţa? Nu alegem una din acestea două?
Şi uite, aici e de fapt poanta: eu nu pot asculta decât acolo unde am de ales. Unde nu am de ales pot să mă supun, da, dar cred că asta nu e de la Dumnezeu, tati...
Eu cred că Dumnezeu ne-a creat liberi să alegem. Dacă asta e ascultarea la care ne cheamă oamenii mari, eu sunt ascultător. Dacă nu, atunci eu aleg să fiu neascultător.
Acum, dacă am zis bine, îmi iei o îngheţată?...:) Te rooog!"

Nu ştiu dacă a zis bine dar cred că a adus o contribuţie la tema topicului. Mi-a dat voie să o scriu aici, înainte să meargă la culcare. E a doua lui postare, după cadoul către ceilalţi copii, de 1 Iunie. Se pare că avem aşadar un nou forumist, în vârstă de 7 ani. Cred că ar fi momentul să-i fac un cont, de nu încalc cumva o regulă a forumului (o încalc?). Să nu vă supăraţi dacă uneori se exprimă copilăreşte, vă rog!...:)

Citind postarea ta, m-am dus cu gandul la filmul rusesc Secta. Acolo este descris exact acest tip de comportament. Credinta nu inseamna credulitate. Daca nu avem spiritul gandirii libere, putem usor sa alunecam in diverse rataciri, de multe ori fara sa stim.

Exact la asta m-am gândit văzând postarea ta (lui): avem nevoie de Tudor pe forum.

Frumos mesaj! Gândeşte bine Tudor, aşa cred. Dacă suntem chemaţi să ascultăm o singură alternativă, unde mai e libertatea? O astfel de situaţie poate duce la răzvrătire din partea celui chemat la ascultare. Cunosc eu un caz :-) dar nu se încadrează în acest topic...

În filmul respectiv, fata avea nevoie de înţelegere, de ajutor şi, de ce nu, de afecţiune de la cei din jur. Dar toţi cei apropiaţi au respins-o (mama, soţul, colegii de serviciu). Desigur, credinţa nu e credulitate, dar eu nu aş caracteriza acel personaj în primul rând prin credulitate.
Iar gândirea liberă este lăudată şi de o mulţime de atei, liber cugetători... Cred că şi cu spiritul gândirii libere se poate aluneca în diverse rătăciri.
Important este să ştim de cine să ascultăm. Aşa cred eu.

Dacă Ekaterina a amintit de filmul Secta, mă gândesc la După dealuri.
Ce să se fi întâmplat acolo?
De ascultat, fata aceea ar fi putut să asculte, părintele şi maicile fiind evident oameni de toată isprava, creştini în toată puterea cuvântului.
Oare nu mai avea libertatea de a alege? De a distinge între bine şi rău? Păcatul se înstăpânise definitiv în ea, supunîndu-i capacitatea de a alege?
Sau, poate, pur şi simplu obedienţa din copilărie (fenomen specific mediilor instituţionalizate de la noi) rodise, mai târziu, fructul otrăvit...
Mă tem uneori că obedienţa este prima faţetă a unei depersonalizări care, mai târziu, îşi va arăta cealaltă parte, a rebeliunii. Atât obedienţa cât şi rebeliunea sunt acte/stări de patologie a capacităţii discernământului.
Mesajul "tu eşti mic, nu ştii nimic, ascultă-mă pe mine" va fi răsplătit de viitorul tânăr sau adult cu "ţi-ai dus traiul, ţi-ai mâncat mălaiul, acum ascultă-mă tu pe mine".

Aş aduce în discuţie tema puterii.
Iubire versus putere.
Obedientul este un om strivit de alt om care, neavînd iubire s-a străduit să demonstreze că are putere. Rebelul este revanşa, tot pe axa puterii.

O lume fără iubire este un templu cu trepte mânjite de sânge. Mulţi închinători rabdă Dumnezeu în acest templu sinistru...

P.S. Romanul "Puterea şi gloria", scris de englezul (catolic) Graham Greene, ilustrează această chestiune a confuziei dintre axele puterii şi iubirii. Aventura tragică a ultimului preot supravieţuitor dictaturii lui PapaDoc este un preambul la Apocalipsă şi o sugestie că, într-un fel sau altul, ne înfruptăm deja din timpurile de pe urmă... Dar Gloria, gloria omului lui Dumnezeu (preotul din urmă al unei lumi fumegînde în catranul urii) rămâne sămânţă a nădejdii, mai departe.

Nu m-am oprit neaparat la personajul principal al filmului, care asa cum ai spus si tu a ajuns in acel loc mai mult de nevoie decat de voie, cu toate ca nu putem spune ca si-a pastrat un simt critic pozitiv fata de tot ce se intampla acolo. Interesante sunt in special celelalte personaje ce intrau in Secta si ii urmau fondatorului, reprimandu-si gandirea libera. Rezultatul a fost dezastruos.

Cu siguranta ca si cu spiritul gandirii libere se poate aluneca in diverse rataciri, mai ales acolo unde este mandrie si mai putina sinceritate, dar personal cred ca mai rau este sa iti lipseasca aceasta gandire libera.

Aş zice că avem nevoie de discernământ. Să distingem binele de rău, situaţiile în care e bine să ascultăm de cineva mai experimentat de situaţiile în care e cazul să luăm propriile decizii.

Un experiment similar a fost pus in scena de Dumnezeu cand l-a testat pe Avraam.

Nu i-a fost testata capacitatea de discernamant, ci nivelul obedientei.

In ce masura a afectat acest experiment psihicul 'copiilor' lui Avraam, generatie dupa generatie?

Poate fi o tema de doctorat.

Păi eu înţeleg că îl ascultăm necondiţionat pe duhovnic, ca intermediar între noi şi Dumnezeu. Faţă de alţi oameni, e recomandabil să avem discernământ.

Si daca Dumnezeu prefera sa ne vorbeasca si prin ceilalti oameni?

(Nu stim noi cum vrea Dumnezeu sa ne vorbeasca.)

Urmam exemplul lui Avraam sau ne impotrivim?

Cred că vă pierdeţi în ipoteze. Depinde de câtă încredere avem în percepţia noastră... uneori îţi dai seama dacă ce îţi spune cineva e demn de ascultat sau nu. Dar percepţia ne poate juca feste.
Partea noastră este să trăim după poruncile lui Dumnezeu, în ascultare faţă de duhovnic şi să luptăm împotriva păcatului. Astfel mintea noastră se curăţeşte şi poate discerne mai bine ce şi pe cine să asculte.

Nu exista acest risc de "pierdere in ipoteze" ...
pentru ca in principiu sunt doar doua:

cand Dumnezeu iti cere sa actionezi in conformitate cu "bunul simt" si stim raspunsul: 'e firesc sa ascult pentru ca am discernamant'

si cand iti cere sa nu actionezi conform "bunului simt" (cazul Avraam).

De ce obedienta lui Avraam este virtuoasa?

Credința lui Avraam a fost atît de mare încît a fost convins că Dumnezeu îi va învia fiul chiar dacă va fi jertfit. Iar așa o credință se ridică la rang de virtute teologică.

Nu cred că Tudor e pregătit să înfrunte demonii care zboară între membrii forumului. Cine va ști că de fapt e un copil în spatele postărilor?

Avraam a ascultat de Dumnezeu, care i-a vorbit în mod direct.
Ipotezele în care vă pierdeţi sunt acelea că Dumnezeu vă va vorbi prin x sau y. Eu mi-am spus părerea anterior. Vă urez succes în alegerile dvs.

Esti dragut.

Unde scrie ca "a fost convins de invierea fiului sau"?

Si chiar daca este precum spui, este un non-sens sa omori pe cineva pentru a fi inviat.

Virtutea ascultarii in acest caz isi pierde semnificatia.

Pentru ca prin “convingerea ta” astepti o decizie favorabila tie!

Nu spui “fie ce o fi – poate nu doresti Doamne sa-l invii – Fie precum vrei!”


Este ca si cum ai trisa la un examen, la care deja ii stii rezultatul si iti joci convingator rolul de elev care raspunde constiincios la intrebarile profesorului.

Virtutea care este testata este "obedienta" - nu convingerile, asteptarile sau sperantele.

Oricum, nu stiu care este diferenta intre 'virtute' si 'virtute teologica'...??

Annyta, ceea ce vrem sa elucidam este de ce obedienta impotriva ratiunii firii este in anumite cazuri virtuoasa, nu importa daca este sau nu intermediata de agent.

Cati demoni sunt si nume au?

Sa nu pierdem din vedere ca Avraam a ascultat de Dumnezeu si asa cum a spus si Annyta, Dumnezeu i-a vorbit in mod direct. Oare este putin acest lucru?

Daca nu suntem obedienti fata de Dumnezeu, atunci fata de cine?
De ce obedienta este periculoasa? Pentru ca nu poti sa anticipezi ca ascultand orbeste de cineva vei ajunge la un lucru bun, in cazul credintei ca esti pe calea cea buna, mai ales in zilele noastre cand sunt atatia lupi in piele de oaie. Dar ascultand de Dumnezeu, fiind obedienti fata de El, acest risc iese din discutie. Obedienta lui Avraam este virtuoasa pentru ca este fata de Persoana potrivita, care nu vrea sa piarda omul si tot ceea ce face este spre binele lui.

Cred ca este important daca obedienta este intermediata de agent. O situatie este cand asculti direct de Dumnezeu (ca in cazul lui Avraam, cand nu putea gresi) si alta cand asculti prin intermediari.

E interpretarea unui preot local și mi-a plăcut. Poate că așa a fost.

E un non sens să omori pe cineva.

Trebuie să faci diferența între a crede și a ști. Avraam a crezut, dar ce anume - nu se știe. Nu a știut de ce a vrut Dumnezeu ca el să-l sacrifice pe Isaac. E dovada de maximă ascultare, dusă pînă la absurd.

Virtuți sînt multe, dar numai trei sînt teologice: credința, nădejdea și dragostea (1 Corinteni 13,13). Nu-mi spune că nu știai.

Sînt destui. Am și eu cîțiva, dar poate într-o zi o să scap de ei definitiv.

Splendida exprimare a unui adevar profund, domnule profesor!

Domnule profesor, fiul dvs. este de o profunzime minunata. Sapte ani, ati scris? Sa va triasca, si sa va umple inima de bucurii! E ca acele pietre pretiuoase mentionate in Scriptura, din care sunt facute cele douasprezece porti ale Templului din Cer. De ce zic asta? Pentru ca intelepciunea, la virste tinere, imi evoca o prospetime de clestar. Pietrele pretioase sunt din Pamint. Pamintul, care ne-a nascut si ne tine pe toti. Acolo este intuneric. Insa pietrele raspindesc stralucire, inmultesc lumina soarelui incidenta pe ele. "Si Lumina a stralucit in intuneric, si intunericul nu a biruit-o". Ce spune si cum spune fiul dvs. e ca un semn de Sus ca intunericul ce deja este peste lume nu va birui Lumina: inca sunt clestare tinere care O reflecta.

Mulţumesc, Theo, pentru cuvintele frumoase!
 

Mai întâi felicitări profei de Religie că a avut curajul (nebun?) să pună o aşa problemă copiilor de clasa întâi!

Şi totuşi, colegul nostru Florin Ionuţ zice bine: e prea devreme, poate.
M-am consultat şi cu alţi forumişti şi mi-au recomandat răbdare, încă. Mă supun conştiinţei grupului.
Îi voi citi, o vreme, dincolo de poveştile dinaintea somnului, unele postări de pe forum şi îl voi solicita să îşi spună opinia, ca antrenament pentru dialogul de mai târziu, cândva.
Nu vreau să îl împing unde nu cere cu dinadinsul.
Apoi, din ce îmbătrânesc cred tot mai tare în strămoşescul: "Toate la vremea lor!"

Poate m-am pripit, deh, entuziasmat de precocitatea evidentă şi copleşitoare a lui Tudor.
Poate s-a "pripit" tinereţea din el, iureşul vârstei, forţa primară a naturii... Ştiu şi eu? Teamă îmi e, încât visez fel de fel în timpul somnului, cu feciorul ăsta năzdrăvan, pricină deopotrivă a bucuriilor şi spaimelor mele celor mai mari...

Mă iertaţi, vă rog, sunt doar un tată încântat, până la mare plâns, că are un aşa copil iubitor şi îndrăzneţ, dăruit cu duhul nobilei risipe...

Dacă duhul lui Tudor e de la Dumnezeu, îmi zic mie însumi adeseori, se va vedea deplin la vremea sorocită. "Răbdare, tăticuţule, răbdare!" (îmi zice Tudor, ca unui copil)
Dacă nu, iarăşi se va vedea, vai. (Să nu fie, Doamne!)

P.S. Obedienţa (că despre asta mă tot ţin să rostesc, de fapt) îmi pare o înfrângere a omului acolo unde miezul lui e cel mai moale şi mai dulce, moale precum coarnele unui melc prost...:)

http://meditatiilaromana.wordpress.c...-de-ion-barbu/

Te inteleg atat de bine Ioane,mai ales cand stau noaptea si ma uit la ai mei cum dorm,si toate sperantele si fricile posibile trec prin inima mea.Orice tata te intelege.Uite o postare pt fiul tau:,,Tudor ai un tata minunat si credincios si esti un copil minunat.Sa ai credinta ca tatal tau si incredere in Dumnezeu mereu,sa fii cuminte si bun,credincios si curajos,sa legi rani si sa aduci bucurie si sa ai grija de parintii tai cum si ei au grija de tine.Dumnezeu sa va ajute!"

Poftiţi să auzim aici, frumuseţe!
 

Un alt mod de abordare a temei obedienţei:
http://www.trilulilu.ro/muzica-folk/...upa-melci-1979
http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...re-vorbele-sun

P.S. În dar mai întâi Pelerinului şi tuturor copiilor năzdrăvani, care mai forumicesc pe aici...:)

Are Marin Preda un pasaj, în "Cel mai iubit dintre pământeni", cu Petrini întors din puşcărie, când îşi priveşte fetiţa dormind...
Bîrrr!
Ce meditaţie fără anestezie acolo...

@Cezar_Ioan

Frumos a spus copilul tau! I-ai luat inghetata?
Si apropos de inghetata - de ce vrei sa-si vanda celularul primit ca premiu?
Este mic la 7 ani pentru celular, dar este totusi un lucru util. Poti sa tii contact cu el, sa-l controlezi, poate fi utilizat in caz de urgenta.

Nu inseamna sa-l foloseasca pentru prostii.
Si este lucrul lui, o amintire de suflet legata de castigarea unui concurs.

Are mare dreptate cand spune ca judecam numai dintr-o parte. In multe privinte.
Mereu uitam o parte implicata. De obicei copilul, sau omul care sufera.

Pare un copil foarte matur pentru varsta lui. Ai grija! Nu-i "omori" copilaria, nu-l maturiza inainte de vreme. Are tot timpul sa fie matur si adult. Impinge-l sa fie copil.

Telefonul acela e prea pretenţios, ultima generaţie, iar aici în Titan prin parcuri şi unde se mai joacă el e o lume prea pestriţă ca să-l ştiu în siguranţă cu telefonul în buzunar. Poate fi lesne agresat, prădat etc. Au mai păţit-o şi alţii, a încasat-o şi el pentru un lucru mult mai puţin tentant. De fapt telefonul îi place pentru că are jocuri şi acces la internet, tot pentru jocuri, de strategie, precum şi pentru desene animate. Astea sunt pasiunile generaţiei lui!
Cu banii ar vrea să-şi cumpere... trotinetă! Face tot felul de figuri cu trotineta, cam ca rollerii, sare, se învârte în aer, se dă peste cap etc. Vrea să meargă la campionatul mondial de trotinetişti dar nu are antrenor bun pentru figuri "supertari", cum îi plac lui...:)

Un lucru e cert: dezbatem de câteva zile problema telefonului şi găsesc ca fiind minunat că nu se grăbeşte să ia o hotărâre definitivă, încă pune în balanţă alternativele... cântăreşte, deh, ca un şahist... Iar noi încercăm să-l ajutăm să facă o plajă rezonabilă de argumente şi contraargumente şi să ia, totuşi, o hotărâre.
Dar copilul tot copil: noaptea doarme cu telefonul sub pernă, aşa băgat în ţiplă cum e, că s-a ataşat deja de el...:))

Amuzant :-) E de înţeles, e cadoul lui, şi fiind şi o generaţie nouă, e o bucurie şi mai mare.

Vroiam sa mai spun doar doua vorbe pentru copil:

1. Trotineta, bicicleta - ajuta-l tu si cumpara-i daca isi doreste. Sa faca sport, sa fie cu copii.

2. Am impresia ca il inveti totusi lucruri (in credinta) prea avansate si filozofice pentru varsta lui. Cu alesul intre viata si moarte si alte cele.
Cred si ca este foarte dotat din moment ce este campion la sah.
Totusi ai grija si lasa-i copilaria, naivitatea. Jocuri, povesti, lucruri pentru varsta lui. Are tot timpul sa fie matur.

Uite si tie inca o data un link foarte util, care imi place foarte mult:

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...etelor-tinere/

Si lasa-l sa-si pastreze telefonul. Va avea nevoie de el. Daca il trimiti prin tabere si excursii, sau cu alti copii va avea nevoie. Si telefoane publice...nu prea mai sunt.

Obedienţa copilului nu se previne şi tratează, din păcate, cu libertăţi şi bucurii copilăreşti. Fiind o treabă foarte serioasă, obedienţa copilului începe, are ca bază, paternalismul părinţilor şi educatorilor. Acolo unde educatorii se cred deţinătorii adevărului şi sunt bântuiţi de spaima ca nu cumva copilul să păţească ceva rău dacă nu îi ascultă orbeşte, acolo e jale mare. Copiii se îmbolnăvesc şi, ca să mai scape cumva de chinul sufletesc, împrumută soluţia obedienţei şi rămân blocaţi în ea, până la vârste înaintate, ale vieţii de adult.

Crezînd acestea şi cunoscîndu-le întrucâtva din practica mea de psiholog şi din formarea specială în direcţia asta, am lăsat larg, foarte larg deschis, domeniul experienţelor pentru Tudor. Dublat de frecvente discuţii, la amănunt, ca între doi prieteni. E drept că mi-am atras multă batjocură şi multe reproşuri de la multă lume. Dar copilul ştie clar că tata îl iubeşte cu adevărat în timp ce la alţii a observat că se iubesc mai degrabă pe ei înşişi şi pe ale lor, că sunt iubitori mari de reguli şi bariere, cu rol de protecţie a securităţii lor, iar nu a copilului.

Cât îl priveşte pe Tudor, el e un copil care ar sta toată ziua în parc, de s-ar putea. Joacă ore în şir fotbal, e primul la căţărări prin pomi, la tot felul de aventuri, nu tocmai ortodoxe multe dintre ele... Cântă, dansează, sare, face tumbe, e în continuă mişcare, improvizaţie, experimentare. Are un temperament vulcanic şi pasional. E, practic, cel mai năzbâtios copil din parcurile Titanului şi e cunoscut ca un cal breaz de copii şi părinţi. Inutil să spun că e spaima bunicilor şi coconetului firoscos, adică a celor care făuresc copii obedienţi.

Din păcate nu îşi face cu plăcere temele, nici măcar la şah. Studiază cel mai puţin dintre copiii cu care concurează. Joacă mai ales din dorinţa de a experimenta lucruri noi şi de a calcula variante cât mai originale şi mai grele. Tot timpul stă pe muchie de cuţit, îşi îmboldeşte adversarii să părăsească tiparele obişnuite, caută mereu un "Aha!" după care îi strălucesc ochii şi ţopăie de bucurie.
A fost poreclit de părinţi "Tudor un picior", lucru care îl cam supără, deoarece nu stă niciodată în două picioare, ci mereu ţopăie, sare ca un ştrengar, fluieră şi cântă, sărind ba pe stângul, ba pe dreptul...

Dar îi place mult să muncească atunci când îl pasionează ceva. rar am văzut un om atât de harnic, iar cu asta chiar îl laud, e copleşitor cât poate munci. De asemenea, e foarte strict cu rânduielile bisericeşti, se supără tare când nu ajungem la slujbă sau când uită să ajuneze şi nu se poate împărtăşi. De când se spovedeşte a început să fie, parcă, un pic mai grav, mai serios. Un pic, doar un pic, aşa ca o umbră care îi întoarce uneori privirea în el însuşi sau, poate, i-o plimbă mai departe, peste şi prin lucruri...

Obedienţa vine din stâlcirea nevoii copilului de a explora şi experimenta, apoi de a înţelege prin sprijinul oferit de adulţi în tâlcuirea evenimentelor şi a cărţilor. Când, însă, copilul se dezvoltă firesc, putem avea, iată, un copil care ne poate impresiona prin maturitate. Şi nu, nu e maturitate. E doar firescul, pe care noi îl percepem greşit, din pricina... tocmai a imaturităţii noastre. Am păţit-o de multe ori, dar acum ştiu. Nu el e matur sau precoce, ci eu sunt infantil când îl percep aşa.

Daca te referi doar la relatiile dintre oameni e adevarat ce spui, dar in cadrul Bisericii e doar partial adevarat. Se spune sa nu ascultam de ierarh sau cler doar cand ne invata ceva gresit in legatura cu invatatura de credinta sau morala. In rest ascultam nu doa rde Iisus, dar si de invatatura Sa, de Biserica Sa, de duhovnic, etc. In manastire ascultarea e una dintre cele trei voturi monahale.
Uite un articol pe care l-am gasit chiar pe site-ul pe care il indragesti, ortodoxia tinerilor: http://www.ortodoxiatinerilor.ro/lib...ea-e-libertate
Titlul este sugestiv, "Ascultarea e libertate", si sunt multe articole ortodoxe in aceeasi intelegere.
Citez: "Noi, ca şi creştini ortodocşi, ştim că baza vieţii noastre în Hristos o are ascultarea. Ascultarea, după Sfinţii Părinţi, e mai importantă decât orice virtute deoarece "ascultarea e cea care aduce smerenie" sau "după cum Adam a căzut din Rai prin neascultare noi vom ajunge înapoi în Rai prin ascultare".
Hristos a schimbat sensul capului într-o familie sau o societate: "Cine vrea să fie mai mare ca toţi să fie slujitorul tuturor". Aşa că nu e cel mai mare cel care ordonă, sau cel care îşi impune punctele de vedere ci cel care slujeşte cel mai mult.
O ascultare pe care o facem pentru a fugi de responsabilităţi nu e o ascultare ortodoxă şi în Duhul lui Hristos care în primul rând ne-a făcut liberi. Cei din secte de obicei când fac ascultare ei renunţă la libertatea lor, la tot ce ţin de ei şi preferă o ascultare oarbă în schimbul de a scăpa de responsabilităţi.
Rafail Noica care ne spune ca înainte să facem o ascultare oarbă de un duhovnic să îl certăm foarte atent şi dacă simţim că Hristos e în el atunci ne putem preda cu totul în mâinile acestui duhovnic."

Excepţional!
Ce gândire profundă şi matură!!! Să vă trăiască! :)
Şi am eu aşa, o bănuială, că şi tăticul lui l-a stimulat să gândească în felul acesta, că doar e profesor şi psiholog. :)
Hristos în mijlocul nostru!

Da, sunt întru totul de acord cu opinia dvs. Cred că, din acest punct de vedere, există două categorii de persoane: cei care au curajul de a explora şi de a crea (cei liberi în gândire şi lipsiţi de prejudecăţi, consecvenţi convingerilor lor şi având curajul căutării); cei care se limitează la a repeta ideile altora, idei pe care le înţeleg mai mult sau mai puţin, dar au impresia că, repetându-le, vor urma exemplul celor care le-au creat. În realitate, urmăm exemplul înaintaşilor noştri, al celor pe care ni i-am ales drept modele, fiind, asemenea lor, creativi şi consecvenţi totodată, fiind exploratori şi avându-i pe ei drept ghizi.
Doamne ajută!

În privinţa filmului evit să-mi dau cu părerea, fiindcă nu l-am văzut.
Ateii laudă gândirea liberă? "O, mărturie a sufletului prin natura lui creştin!" (Tertulian)
Ateii se declară "liber-cugetători", neştiind că aspiraţia lor naturală către libertate spirituală şi psihologică - năzuinţă pusă de Dumnezeu Însuşi în inimile lor - se împlineşte în creştinism: "Căutaţi şi veţi afla"; "Duh este Dumnezeu şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate".
Ei vorbesc despre ateism ca "gândire liberă", inversând, în sens orwellian, sensul acestor cuvinte: "gândire liberă".
Ateismul, de fapt, este cădere în robia celei mai grave prejudecăţi care şi-a putut face loc vreodată în gândirea oamenilor.
Creştinismul este libertate de gândire, fiindcă-L are drept Întemeietor pe Cel Care a creat şi gândirea şi libertatea. Hristos este Persoana absolut liberă şi, de aceea, creându-ne după chipul Său, ne-a făcut liberi.
Cu gândirea liberă se poate cădea în rătăcire?
"Adevărul ne va face liberi"; îndepărtându-ne de Adevăr, adică de Hristos, nu mai suntem liberi şi, evident, cădem în rătăcire/ minciună, adică în... robie şi neştiinţă.
Cred că rătăcirea este nu efectul libertăţii, ci al pervertirii acesteia, exact la fel cum ereziile nu au drept cauză credinţa autentică (orthodoxia), ci tocmai lipsa ei, substituirea ei cu o credinţă falsă, neconformă Revelaţiei dumnezeieşti.

Bucurie întru Hristos!

Ce s-ar mai putea adăuga la o analiză atât de profundă şi excelent argumentată?! :)

În primul rând, cred că textul poate fi înţeles şi-ntr-un sens mesianic: aşa cum credinciosul Avraam ar fi fost capabil să-şi sacrifice propriul copil, tot ceea ce avea mai drag, pentru Dumnezeu, la fel, peste veacuri, Tatăl ceresc n-a ezitat să-L dea pe Unicul Său Fiu la moarte, pentru ca noi viaţă veşnică să avem întru El.
În sens strict istoric, în opinia mea, Dumnezeu i-a testat lui Avraam credinţa (a se vedea, în acest sens, numeroasele referiri nou-testamentare la exemplul credinţei lui Avraam - referiri argumentate tocmai prin disponibilitatea patriarhului de a-l sacrifica pe Isaac).
Mai cred că Dumnezeu i-a testat lui Avraam, înainte de toate, dragostea! Se spune că ne este dumnezeu acel lucru (idee, persoană, obiect etc) de dragul căruia am fi capabili să ne sacrificăm copilul (adică tot ce-i poate fi mai scump unui om). Cred că-n acest sens simbolic (fără a pune la îndoială istoricitatea relatării biblice) ar putea fi înţeles cel mai potrivit episodul jertfirii lui Isaac pe muntele Moria - jertfire care, până la urmă, nu a mai avut loc, nu fiindcă Avraam şi-ar fi dovedit deplina obedienţă, ci fiindcă şi-a atins scopul de a prefigura, prin gestul său, o cutremurătoare profeţie mesianică, şi-a mărturisit credinţa şi, nu în ultimul rând, a arătat că este gata să abandoneze, să sacrifice totul din dragoste pentru Dumnezeu. După ce a auzit porunca: "ieşi din pământul tău... şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta eu", acum, rămas pribeag şi fără patrie pentru dragostea lui Dumnezeu, acum renunţă la tot ceea ce i-a mai rămas: Isaac, copilul şi mângâierea bătrâneţilor sale.
Dumnezeu nu avea ce să testeze (căci El cunoaştea în mod desăvârşit sufletul lui Avraam), ci l-a ales pe robul său nu doar ca strămoş al poporului ales şi al tuturor celor credincioşi, ci şi ca model de autodăruire iubitoare în relaţia cu Sfânta Treime (cf. Facerea18, 1-16).
Dumnezeu n-a vrut ca Avraam să fie obedient sau să treacă vreun examen în acest sens, ci a hotărât ca exemplul acelui gest să rămână peste veacuri un simbol, o mărturie adevărată a capacităţii de a renunţa la totul, de a pierde totul, pentru Cel Care este totul.
Personal aşa înţeleg, în doar câteva cuvinte, pasajul atât de profund şi tainic al relatării despre Avraam şi Isaac:
1. prefigurare a Jertfei supreme a lui Hristos;
2. mărturisire de credinţă neîndoielnică;
3. în strânsă legătură cu aceasta, exemplu de iubire necondiţionată până la capăt!
Care este opinia dvs? Consideraţi că poate conţine vreun sâmbure de adevăr interpretarea mea?...

În teologia morală, virtuţi teologice sunt numite cele 3 virtuţi ce caracterizează relaţia noastră cu Dumnezeu şi care, potrivit Sfintei Scripturi, sunt cele mai importante, cuprinzând în ele şi toate celelalte virtuţi care, dacă stau să mă gândesc... sunt, de fapt, doar efecte şi moduri de manifestare a acestora.
Virtuţile teologice:
credinţa,
nădejdea/ speranţa,
dragostea.