Ecleziastul 3:18-22
 

"18. şi am zis iar în inima mea despre fiii oamenilor: "Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi dea seama că nu sunt decât dobitoace".
19. Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viată, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune!
20. Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.
21. Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?
22. Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?"
Ecleziastul cap. 3

explicaţii? răspunsuri? interpretări?

Sfantul Grigorie de Nyssa - Talcuire exacta la Ecleziastul

Concluzia la Ecleziastul - o constatare a desertaciunii acestei lumi si un indemn la inaltare a omului spre Dumnezeu

explicatia simpla asta e.
Bucura-te de viata reponsabil, ca trece.
Acum Patristica poate a dezvoltat sensuri interesante din asta.

esenta era:
"omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune!
20. Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc."

Mie esențial îmi pare primul verset:
Să-și dea seama omul că nu este mai mult decât dobitocul dacă rămâne despărțit de Dumnezeu.

Asta este o interpretare.
Spune clar ca "omul nu are nimic mai mult decât dobitocul". Nu pomeneste nimic de aceasta despartire.

Despărțirea e inerentă. Numai în starea aceea omul e dobitoc. Zice că Dumnezeu îi va judeca pe oameni ca să le arate că nu se deosebesc de dobitoace. Un dobitoc, însă, nu-l judecă Dumnezeu, pentru că nu e responsabil. Omul este perfect asemănător cu animalul, după cum reiese și din versetele citate, însă va avea parte de judecată. Asta îi trezește conștiința faptului că este chemat la mai mult.

Mie mi-a plăcut răspunsul lui N.Priceputu. Pentru că totuşi nu te satisface, îţi atrag atenţia asupra versetului al 22-lea. Chiar dacă încerc să mă bucur de toate lucrurile mele, sau de lucrarea mea, aşa cum am găsit scris în altă versiune, fără Dumnezeu tot nu ajung la bucurie, ci la tristeţe, căci nimic nu poate suplini prezenţa Lui. Spun asta din experienţă. Nu cred că vei fi mulţumit de răspuns.
Într-adevăr, citatul ales de tine nu prea lasă cale de întors. Poate fi citit ad literam, că suntem la fel ca dobitoacele şi nu ştim ce urmează după moarte. Dar până la urmă este parte a Vechiului Testament, deci e cumva "obsolete" (uzat).

M-am lamurit ...
Toate interpretarile sunt facute in asa fel incat sa sa fie in concordanta, cat de cat, cu doctrina actuala. Adica cu orice doctrina.

nu e chiar asa.
In Vechiul Testament avem un fel de disperare existentiala sheolica.
Cu importanta Invierii si teozei in ortodoxism, s-a cam rasturnat totul prin insasi ideea crestinismului.

Nicolae Steinhardt zicea că Biblia e plină de paraxoduri - și așa e. Cu toate că e inspirată de la Dumnezeu, e scrisă de oameni și tradusă de oameni.

M-am uitat pe dervent.ro să văd dacă Anania a comentat textul și văd că nu a făcut-o.

înseamnă ca VT este o colecţie de povesti şi nimic altceva.

nu.
Cu riscul de a parea ca imi dau aere, gandeste-te la mecanica newtoniana si cuantica.
Cand am gasit-o pe a doua, calculele au picat in cap.
Dar 2+2=4 in continuare.

un mesaj care are pretenţia de,a fi fost inspirat de o persoană divina, nu,are cum sa fie concepută în aşa hal, încât oricine sa o poată interpreta cum vrea.
era o vreme în care erai ucis cu pietre sau ars pe rug, dacă respingeai interpretarea literală a Bibliei.

Bun, însă nu doar literală, ci în duh. Nu trebuie să căutăm să înțelegem în spiritul celui care a scris cugetările acelea? Ce va fi gândit el? Ce vrea să ne transmită? Deci dacă Dumnezeu îl va judeca pe om, ce înseamnă asta? Pentru ce-l va judeca? Dacă datul lui este de a fi animal cum să-l judece? De aceea eu cred că îl (ne) judecă tocmai pentru rămânerea la animalitate.

Dimpotriva, noi nu trebuie sa interpretam Sfanta Scriptura. In catehism scrie: "Oricine poate sa citeasca Sfanta Scriptura, insa nu si s-o talcuiasca (s-o explice) si nici sa invete pe altii. Caci zice insusi cuvantul Scripturii: "Aceasta trebuie s-o stiti mai intai de toate, ca nici o proorocie (invatatura) a Scripturii nu se talcuieste dupa bunul plac al fiecaruia" (2 Petru 1, 20); "Oare toti sunt Apostoli? Sau toti prooroci? Sau toti invatatori?" (1 Corinteni 112, 29)."
In pasajul respectiv spune ca toti mor, si animalele si oamenii, ajung tarana. Pana la venirea Mantuitorului toti mergeau in Iad.
Trebuie citita si prima parte a capitolului: "9. Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?
10. Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.
11. Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.
12. Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
13. Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu.
14. Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui.
15. Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă.
16. Dar am mai văzut sub soare că în locul dreptăţii este fărădelegea şi în locul celui cucernic, cel nelegiuit.
17. Şi am gândit în inima mea: "Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit", căci este vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă. "

o simpla opinie
 

In Vechiul Testament desi evrei considerau ca sufletul parasea trupul la momentul mortii cu greu se pot identifica pasaje in care mortii din Seol sa fie numiti suflete.Aceasta aparenta anomalie deriva,dupa cum au observat cercetatorii,dintr-o ,,incapacitate metafizica"a Israelului timpuriu,de a gandi viata de dincolo de moarte a sufletului fara o anumita corporalitate.Adica acela era nivelul lor de intelegere la acel moment si sunt mai multe cauze pentru acesta conceptie cumva obturata dar este prea mult de analizat.Acesta incapacitate deriva,ce paradoxal,din esecul de a gandi dincolo de planul imediat(eroare ce se va repeta in modul cum au conceput venirea lui Mesia),ei fiind de multe ori consecventi,precum autorul cartii ,,Eclesiastul",,metodei de a-si demonstra afirmatiile"adica metodei testarii empirice(vezi ,,m-am uitat cu luare aminte"versetul 1:14 sau ,,am mai vazut sub soare"versetul 3:16,etc).Dumnezeu,prin acesta carte,a dorit sa arate oamenilor cam pana unde pot merge pe acesta abordare,adica se vor opri pe acest rationament in fata acelorasi perplexitati ca si autorul.Aceea este limita.Este firesc ca Dumnezeu a randuit ca acesta carte sa fie stiuta pt ca ,deseori,oamenii repeta aceleasi erori si cred ca lumea s-a nascut incepand cu ei.Prin urmare intrebari precum cea din versetul 21,capitolul 3,aparent ignoranta,nu trebuie luata ca un element de doctrina ci este ,,un mod omenesc de a gandi,de a pune intrebari,nu o certitudine divina".Dumnezeu a dorit ca sa noi sa vedem intreaga zbatere,intregul rationament,toate limitele,chiar dureroase,la care ne putem limita mergand strict pe rational,pragmatic si demonstrabil.Sa spunem ca acesta este aspectul mai dur al cartii.

Partea luminoasa a cartii este data de faptul ca esecul oamenilor de a demonstra empiric valoarea si sensul real al vietii deschide drumul spre intelegerea spirituala,spre abandonarea ideii increderi doar in fortele proprii,fie si cele intelectuale,si indreptarea cu fapta,inima si mintea spre Ziditorul tutror celor vazute si nevazute.Altfel raminem,precum acest autor, prizonierii unei desertaciuni care nu poate fi atenuata nici macar de gandul unei efemere vieti fericite,incatusandu-ne doar de noi insine pierdem perspectiva la ce urmeaza iar eforturile noastre de aici,in fata vesniciei,isi pierd orice sens.Fara a spune ca eforturile noastre nu au nici un sens(doar in varianta lipisirii lor de componenta spirituala),fara a ne arunca in disperare,cartea darama increderea strict in propriile noastre eforturi si capacitati,ne arata limitele si ridica privirea spre Dumnezeu,,singura temelie pentru a gasi semnificatie,valoare si sens in viata ,,de sub soare".

Ce bine ca a inviat Hristos!

Si pana la Reforma si mai ales la The Great Awakening, nu prea se interpreta dupa cum avea chef fiecare.
D-asta avem Sinoade si Patristica.
Referitor la toate epsoadele istorice despre locul Pamantului in Univers, ai dreptate partial, dar a fost si o mizerie de conflict politic.

problema este cu acest "în duh".
tu ai dreptate în felul tău, dar fiecare crede ca ştie cel mai bine ce este acest "în duh".

mereu mi se spune ca "ăsta era nivelul lor de intelegere".
dar dacă noi nu putem sa înţelegem, cum ar fi putut ei?
şi ar fi putut cineva, sa lase un cuvânt, care sa aibă un înţeles iniţial şi un altul peste generatii? iar acel cineva, sa aibă pretenţia şi atunci şi acum, că textul este exact şi trebuie crezut.
şi ce da nivelul de intelegere la un om, la un popor?

Este foarte diferita situatia noastra,pentru ca ei aveau,pe anumite aspecte,doar prefigurarea la ce urma sa fie,tu sau eu,noi in schimb,il avem pe Hristos si asta schimba toata intelegerea,in sensul implinirii ei.Cuvintele sunt eterne pt ca au un mesaj etern,ce poate fi inteles in fiecare epoca,in conformitate cu ce i-a fost dat.Ei vor fi judecati conform la ceea ce puteau ei primi si noi la fel.Nu exista om sa stie cum a impartit exact Dumnezeu intelegerea fiecarui neam si cum ii va judeca pt asta insa fiecare va raspunde pt ce putea el sa primeasca, Dumnezeu nu este un judecator nedrept.Intrebari sunt multe dar fiecare suflet stie foarte bine in constiinta lui cum sta in fata lui Dumnezeu.Crezi ca as putea spune ceva care te-ar multumi pe deplin? :) Fiecare intreaba cu gandul care-l macina.

Eu nu cred ca de raspunsuri de la oameni ca mine ai tu nevoie,cred ca tu cu Dumnezeu ai de vorbit,tu stii asta mai bine,cum sa o faci si daca vrei sa o faci.Eu nu am sa-ti ofer garantii si cred ca in credinta exista un drum si totul vine pe masura ce mergi pe el.Daca abandonezi sau renunti nu vei gasi raspunsuri ci doar daca,cu toate caderile si durerile,speranta,mergi pana la capat.Eu cel putin din tot asta am inteles din cuvintele Lui,trebuie mers pana la capat,cu credinta alaturi de intelegere si de multe ori doar cu credinta,este singura posibilitate.Eu mereu,poate intr-un sens mai ciudat,nu te-am considerat niciodata un ateu,ci un cautator cu un suflet bun pe acel drum.Toti obosim de multe ori si poate ne oprim deznadajduiti sau suparati pe tacerea ce se lasa adeseori peste intrebarile care ne framanta.Poate ca nu putem primi inca raspunsurile sau poate nu a venit timpul pt ele,pt inca nu ne-am impacat cu Dumnezeu si cu noi insine dar ceea ce conteaza estesa te ridici si sa mergi pe acel drum,cum a mers si EL.Asa sa-ti ajute Dumnezeu prietene.

sa presupunem ca o fiinţă omniscienta şi omnipotenta da credincioşilor următoarea lege: "albul este alb".
toţi se supun şi aplică textul literal. şi întocmesc un cod prin care pedepsesc pe cei ce au altă părere.
peste generatii vin unii, ce se cred mai intelepti, care spun ca "e o figură de stil, o metaforă, este de fapt gri".
decretează ca vechiul cod este greşit şi întocmesc altul nou. total nou. deşi ei îl numesc "revizuire". pedepsele continuă, mai ales pentru cei ce insista ca "este alb".
apoi vin alţii şi mai înţelepţi.
care spun: este gri, dar ce nuanţă?
şi de aici totul o ia razna. şi doctrinele şi pedepsele, etc.
unde este greseala? cine a greşit?
de persoana superioară toţi sunt de acord ca nu ne putem atinge. şi atunci?
în final apar unii, care nu, nu sun înţelepţi. sunt nebuni, pentru ca aşa spune psalmistul.
aceştia spun ca persoană superioară nu e deloc superioară. probabil nici nu a existat.
iar toaate interpretările anterioare au depins de nivelul de cunoaştere al epocii.
şi spun: albul nu există. culoarea este o iluzie, o interpretare a creierului.
cine are dreptate?
cei ce au primit cuvântul? înţelepţii? cei şi mai înţelepţi? sau nebunii?

Tu descrii acum alte culte, in ortodoxie e aceeasi invatatura, nu a venit nimeni sa o tot schimbe.
In legatura cu pedepsele, cea mai dezvoltata tara are si acum pedeapsa cu moartea.

Mai Dumitru, tie ti-ar trebui o carte : Ecclesiastul for dummies. :1:

Mai citeste macar de 10 ori, in special ultimul capitol si poate intelegi mesajul cartii, care este destul de simplu : Oricat de mult ar incerca, omul fara Dumnezeu nu va gasi nici un sens al vietii noastre pe acest pamant.

O sa incerc sa-ti ilustrez cumva ideea.Cu toti stiti pilda fiului risipitor dar nu toti stiu cum era perceputa aceasta pilda in contextul de atunci,in acele circumstante culturale,diferite de ale noastre,in lumea iudaica rurala a acelor timpuri.Dupa cum stiti pilda incepe la momentul cand fiul mai tanar isi cere partea de mostenire.In lumea iudaica a acelor timpuri nu functionau nici regulile de acum cu privire la mostenire si nici mentalitatea de acum.Pentru un evreu de atunci o asemenea solicitare,cand tatal era inca in viata,era ceea ce romani vor defini in dreptul roman ca fiind ,,dorinta mortii".Adica o asemenea cerere,culmea impertinentei,din partea fiului mic,echivala cu a-i spune tatalui tau ,,As vrea sa mori si sa-mi iau banii".Un tata evreu traditional l-ar fi izgonit pe fiul nerecunoscator si mai grav,care dorea moartea parintelui sau pentru bani.In schimb,complet incredibil,atipic si fara replica in acele timpuri,tatal din parabola accepta.Pentru un ascultator evreu asa ceva era cel putin socant dpdv al mentalitatii lui de atunci.Si mai socanta era reactia tatalui la intoarcerea fiului,fuge in intimpinarea lui si il imbratiseaza.Asa ceva era de neinchipuit,era impotriva oricarui standard al culturii rezpective ca un tata sa se comporte intr-un asemenea mod,in loc sa stea rezervat si sa-l astepte el oe mezinul ticalos sa vina inapoi.Sa-l mai si imbratiseze dupa ce acesta practic il dorise mort era de domeniul aproape al incredibilului,al fictiunii.Ar mai fi multe de spus si despre reactia fratelui si despre ospatul organizat de tata dar m-am oprit la aceste doua elemente.Pentru cei de atunci,in mentalitatea lor era ca si cum un copil mai tanar spunea parintelui ca-l vrea mort,ii prapadea munca pe destrabalare,venea inapoi si inainte ca sa zica ceva tatal deja fugea el spre vinovat,ingenunchea si il saruta.Cam acesta era echivalentul.Ca sa nu mai spun faptul ca acel tanar evreu din poveste slujise la pagani si mai rau,le hranise porcii si nici mancarea lor nu o putea avea.Pentru un evreu decat asa ceva,o asemenea dezonoare si rusine,maxim posibil,pagani,dorinta mortii parintelui,destrabalare,a sluji la animale necurate,era preferabil mai bine sa mori in cele mai groaznice chinuri,erai tot ce poate fi mai cazut.Prin urmare reactia tatalui,in lumea acelor timpuri era de neimaginat si intraznesc sa spun pentru multi de neinteles pt ca nu puteau concepe o asemenea dragoste si iertare.Si cu toate acestea Mantuitorul le-a spus-o si daca pe multi cred ca i-a socat profund cred ca pe altii i-a cutremurat si mai profund pt ca i-a facut sa-si puna intrebari cum asa ceva este posibil.Acum,dupa secole de rodit samanta Cuvantului,chiar independent de contextul ei istoric,pe tine cum te face sa-l privesti pe Tata? :)

Mie mi-a placut Eclesiastul foarte, foarte mult, desi concluzia e trista: desertaciunea desertaciunilor! La aceeasi concluzie am ajuns si eu pe cand eram ateu (sau necredincios, mai bine zis) si cred ca multi altii, care nu eram nici macar credinciosi, darmi-te sa fi adiat prin preajma noastra o unda de har. Niica, da' niica, niica. Si totusi concluzia era aceeasi cu a marelui Solomon. Mai sa fie, care sa fie atunci "iesplicatia"? Explicatia e ca ne-am folosit doar ratiunea. Tu, draga Dumitru73, ai o ratiune brici, am observat asta si esti un cautator sincer de adevar. Eu, unul, prefer sa gandesc mai mult cu inima. Poate n-ar fi rau sa incercam asta toti cei ce suntem, deobicei, mult prea rationali.
Bucurii!

Stimate coleg, aveti un cuvint cu putere, ca si fratii Scotian si N.Priceputu, de altfel. Acum, o intrebare deopotriva on-topic si personala: cum sa fie aplicata aceasta cale, a inimii, la niste sceptici ca mine, care cunosc foarte multe, prea multa poate, istorie a credintelor si filosofiei, si sunt complet inghetati in privinta trairii religioase? Nu sunt ateu, precum exteem de luciul nostru coleg Dumitru, dar cumva cred ca am atins piscul scepticismului in materie de credinta. Cum bunul meu amic Catalin are un "vinat", namely "ecumenism", eu am altul numit "subiectivism". Ei bine, din acest motiv nu voi crede niciodata in ceva compilat de altii. Problema e ca acest mod de gindire ucide inima duhovniceasca, sau, cum ii zic yoginii, Annahata Chakra. Unde e sabia pestru acest nod gordian? Cumva, cred ca cineva ca dvs si cei enumerati aveti raspunsul.

O, dragul meu, eu nu am raspuns decat pentru mine, nu am pentru altii si nici nu cred in raspunsuri oferite pe tava. Raspunsul pe care l-am gasit pentru mine e ca ar trebui sa practic "teologia" aproapelui. Adica sa incerc sa ajung la inima aproapelui, sa-l cunosc, sa-i simt caldura, trairile, emotiile, sentimentele, gandurile, sa-l stimez, sa-l incurajez si .. pe cat imi permite inima asta impietrita .. sa-l si iubesc. Si, daca nu pot sa-l ajut, atunci macar sa nu-l judec. Dar nu recomand nimanui sa urmeze aceasta "teologie", caci stiu ca locul meu e in iad, pentru ca si la asta sunt codas, ce sa mai zic de acelea mai .. inalte!
Bucurii!

Cele spuse de MariS sunt, cu adevărat, o cale de cunoaștere a lui Dumnezeu, în care și eu cred. Mai mult decât în cunoașterea cu mintea cred în cunoașterea inimii. Iar aceasta e ajutată mai degrabă de o minte simplă. Cred că atunci când vrei să te apropii de Dumnezeu trebuie să lași deoparte tot ceea ce ai citit și gândit, care, cu cât sunt mai multe, cu atât te adâncesc în relativ. Cred că printr-o cunoaștere tot mai aprofundată pătrunzi tot mai adânc și în misterul Creației, te minunezi tot mai mult...
Însă această cunoaștere - rațională - nu este de ajuns pentru a te uni cu Dumnezeu. Te poate și înălța, dar te poți și prăbuși de unde te-a înălțat, și căderea va fi cu atât mai dureroasă sau catastrofală cu cât ai urcat mai sus.

Există și oameni fericiți, care în apropierea lor de Dumnezeu se bucură și de cunoașterea minții, însă asta e din cauză că înainte au pus cealaltă cunoaștere. La Dumnezeu ajunge mai ușor smeritul. E un paradox, însă mă gândesc că zona smereniei este locul întâlnirii cu Hristos, cel care atât de mult S-a smerit, fiind, totodată, inaccesibilă diavolului, care este încremenit în mândrie. Când ai, însă, multă cunoaștere, este mult mai ușor să te mândrești decât să te smerești.

Știm că în Biblie „a cunoaște” înseamnă „a te uni”. Iar unirea cu Dumnezeu se face după cum ne-a arătat Hristos: în stare de jertfă. Aceasta poate fi experimentată ca post sau ca nevoințe sfinte. Postul înseamnă o simplificare și o limitare a preocupărilor pentru lume, pe care le avem în mod obișnuit: simplificând și reducând hrana, reducem senzațiile. Iar senzațiile care nu sunt corelate cu hrana trebuie limitate despărțindu-ne de obiectul lor: TV-ul, clipurile, filmele. Însă și mintea are nevoie să se golească, iar moara ei să înceapă să macine altă „materie”. De fiecare dată când sunt tulburat sau simt că inima mi s-a răcit, o liniște deosebită îmi dă Filocalia, o bună așezare pe cale (cum ar fi Sf. Isaac Sirul).

În felul ăsta pregătim vasul inimii pentru rugăciune și pentru primirea harului, care este sporit de Spovedanie, Împărtășanie și celelalte Taine ale Bisericii. Atunci, abia, începe cunoașterea.

Mă tem că am îndrăznit prea mult, neținând cont de sfatul sfântului Isaac Sirul care spune că cine povățuiește fără să facă e ca o desfrânată care vorbește despre feciorie. Ceea ce cunosc eu este ceea ce-mi lipsește.

apare şi ortodoxia în mică mea poveste.

aşa cum spuneam:
" iar toate interpretările anterioare au depins de nivelul de cunoaştere al epocii."

Ce am scris mai sus îmi pare incomplet: cunoașterea inimii, deși esențială, nu este suficientă. Dumnezeu ni s-a adresat și minții, înțelegerii. S-a revelat. E drept că aici începem să ne încurcăm, mai ales dacă plecăm urechea la învățături străine. Calea dreaptă cred că poate fi găsită prin împletirea celor două tipuri de cunoaștere.

Iubirea încălzește rațiunea (care este rece dacă ține să fie singură), iar rațiunea luminează iubirea (care altfel e proastă: își poate ușor greși ținta).

Se formează, astfel, triada: iubire, rațiune, lumină. Și toate astea, primind Revelația; care trebuie luată ca atare, fără a fi supusă prea mult analizelor. Sensul se face cunoscut abia după ce o iei în serios, după ce începi s-o pui în practică.

care este legatura dintre raţiune şi revelaţie?

Dumitre,eu o singura intrebare ti-am adresat si nu prea mi-ai raspuns.Pe tine,un om modern,cu atata stiinta la dispozitie,aceea mica parabola cum te face sa-l vezi pe Tata,cu intelegerea ta de acum?

la cine te referi?
mi-ai spus o pildă cu un "tata" şi apoi mă întrebi de "Tata".

Dumitre,stim la fel de bine amandoi despre cara ,,Tata"este vorba in parabola aceea.Si atunci si acum.Da-mi un raspuns simplu si direct,mai ales cand tu pui intrebari atat de grele si vrei raspunsuri.Aceea parabola a Mantuitorului cum ti-l arata pe Tata?

acela este un tata iubitor, iertator, care lasă în urmă tot, pentru a-şi vedea fiul acasă.
dar cam neglijent faţă de celălalt fiu.

Multumesc frumos,pentru o clipa mi-a fost teama ca vei pasa cumva raspunsul si sa ma ierti ca te-am judecat aspru.Eu cred,paradoxal,ca pe cel ramas il iubea intr-un mod diferit,dar nu mai putin profund,exista o carte interesanta numita ,,The waiting father"a lui Helmut Thielicke.Parabola,cred eu,are si un substrat iudaic,care implica povestea lui Israel,insa nu as intra acum intr-o divagatie pe aceasta tema.Un comentator spunea,si subscriu,ca parabola il condamna aparent pe fratele ramas acasa pentru a-i oferi de fapt o noua sansa,de a face parte din noua situatie creata,din bucuria regasirii si implinirii in ea.Cateodata aparenta nedreptate care ni-se intimpla,o simpla parere,este doar sansa de a ne deschide pe noi insine spre ceva cu mult mai profund decat credeam ca avem parte.Multumesc frumos pt raspunsuri si scuze,inca odata,pt aspra mea tonalitate din subtext,nu o meritai.Numai bine.

Sper să nu mă aduci din nou pe terenul „rațiunii și atât” (pe care nu mă simt confortabil) după ce am făcut apologia unei cunoașteri integrale.
Însă ca să încerc să-ți răspund, aș zice că e o strânsă legătură. Mă refer întâi la revelația naturală, adică la urmele lui Dumnezeu în Creație, la amprenta pe care și-a pus-o peste ea, la „spatele” lui Dumnezeu, pe care-l putem vedea (dacă avem ochi de văzut) în tot ce a creat.
Pătrunzând în adâncurile materiei, de exemplu, poți spune că lumea s-a organizat atât de minunat de la sine, din întâmplare, sau poți vedea că pretutindeni există un proiect, că nimic nu se desfășoară haotic, ci după niște legi, poți bănui Autorul din spatele Creației. Și vezi, și te minunezi că totul este atât de rațional, că totul are un rost și un sens.

Poate găsesc mai târziu timp să-mi scormonesc mintea și pentru a găsi (a-mi aminti) răspunsul cu privire la revelația supranaturală. Însă mărturisesc că îmi este destul de greu, subiectul fiind prea adânc pentru mintea mea greoaie. Dar sper să găsesc ajutor. Poate și de la tine, de ce nu, pentru că o întrebare bună e calea spre răspuns.