Interpretarea scripturii - de ce?
 

De multe ori vedem pasaje din VT sau NT care sunt interpretate diferit in vremurile mai noi. Ce nu inteleg este de ce nu a vorbit Dumnezeu suficient de clar ca sa nu mai fie nevoie de interpretare? Vedem tot felul de explicatii cum ar fi "uleiul reprezinta milostenia" sau "smerenia" dar de ce nu s-a explicat simplu si fara interpretari totul? Am vazut undeva explicatia in NT cred, unde se spunea ceva de genul: "ca sa vada toti dar sa priceapa doar unii" dar iarasi apare intrebarea - de ce ar vrea Dumnezeu sa ingradeasca cuiva intelegerea parabolelor si a Bibliei in general?

Nici gând de aşa ceva. Doar că înţelesurile sunt aşa de adânci încât nu le pot cuprinde toţi în egală măsură.

Un răspuns extrem de limitat ar fi următorul: Sunt foarte multe paliere de înțelegere (nelimitate) pe care le acoperă cuvântul Scripturii. De exemplu uleiul din pilda celor zece fecioare reprezintă milostenia, și nu e greșit să zicem asta, dar într-o înțelegere mai adâncă el reprezintă Sfântul Duh după cum arată Serafim de Sarov.

Pe langa altele, s-ar putea sa mai fie si urmatorul aspect: de fiecare data cand vorbesti despre un principiu si folosesti exemple concrete pentru a il ilustra, se intampla o chestie: exemplul oferit ocupa cumva centrul intelegerii noastre si este oarecum pierdut din vedere insusi principiul. In consecinta, pildele Mantuitorului s-ar putea sa fie nu pe cat de explicite am dori noi fiindca ele vorbesc intotdeauna despre principiul pe care trebuie sa il avem in vedere, nu vorbesc despre cazuri concrete.

O posibila explicatie,sau mai bine zis o fateta a unei posibile explicatii,este data de faptul ca interpretarile biblice,intr-o masura mai mica sau mai mare,au fost dependente de intelegerea culturii din care au provenit,ele folosind categorii de interpretare specifice acelei culturi,categorii care pot sa nu se regaseasca in aceiasi forma intr-un alt context istoric.Un exemplu in acest sens se poate regasi in intelegerea notiunii de Mesia in contextul iudaic al Palestinei sec I,prin aceasta notiune evreii neintelegand un personaj divin sau semi-divin,coborand pe norii cerului,o persoana a Trinitatii incarnata,o astfel de interpretare,in contextul culturii si intelegerii lor religioase la acel moment fiind necunoscuta.Mesia era un personaj extrem de uman,cu o alta agenda mesianica sa spunem.Un alt element diferit:invierea unui singur om inainte ca Dumnezeu sa-si implineasca complet promisiunile fata de poporul Sau nu avea pt ei nici un sens,ei asteptau,precum martirii macabei,o inviere generala in trup si o continuare a vietii in Imparatie aici pe pamant,nicidecum undeva dincolo de nori.Tot pe aceiasi linie interpretativa se poate mentiona faptul ca pt ei sensul apocaliptic nu insemna un final al segmentului ,,spatiu-timp"ci intoarcerea lui Dumnezeu in Sion,implinirea promisiunilor,izbavirea evreilor si apoi continuarea istoriei in aceste conditii.

Contextul iudaic in care Mantuitorul si-a dus pana la capat vocatia Sa este radical diferit de intelegerile ulterioare,nu-i poti intelege pe acei oameni si deciziile lor proiectand asupra lor categorii de gandire ce le erau necunoscute,inseamna ca au avut de-a face cu un fel de ,,timeless truth"cu privire la care nu aveau nici o sansa de intelegere.Pe o logica elementara este evident ca mesajul care le-a fost transmis putea fi explicat in categoriilor lor conceptuale si nu le poti intelege decat printr-o intoarcere in timp si incercarea de a privi realitatea lumii iudaice prin ochii lor de atunci.Este ceva extraordinar de dificil dar si fascinant pt ca o alta lume ti-se dezvalui,foarte diferita de ce a urmat.La nici doua secole dupa moartea si Invierea Mantuitorului ecourile contextului iudaic incepeau sa se piarda iar crestinismul intra intr-o alta faza de interpretare si intelegere.Eu cred ca ulterior caderii Ierusalimului castigarea influentei religioase de catre farisei,care au eliminat toate gruparile rivale,coroborat cu evenimente neclare inca complet dpdv istoric precum Conciliului de la Jamnia au dus la adancirea rupturii fata de matca originala,tinand cont ca aripa iudeo-crestina aproape disparuse iar raspandirea credintei era un aspect eminamente printre neamuri.In aceasta situatie proiectarea retroactiva a unei alte intelegeri,in categorii elenistice,a devenit inevitabila.

Ori te-am inteles eu gresit (inclin spre varianta asta) ori te-a invins ispita abordarii deterministe, cantonata in plan istoric....pare ca sustii urmatorul lucru: Cuvintele lui Dumnezeu nu sunt absolute ci pot fi intelese cum se cuvine doar cunoscand cultura iudaica in mijlocul careia au fost rostite. In mod evident o asemenea afirmatie ar introduce un element de relativitate in lucrarea lui Hristos ceea ce nu poate fi conceput. Care-i de fapt „șpilul”?

Ceea ce spun este urmatorul lucru,sa dau un exemplu.Evreii,cand foloseau un limbaj eschatologic,foloseau metafore pt a sublinia magnitudinea unui eveniment in plan terestru.De exemplu daca ar fi spus ca luna se inrosea si stelele vor cadea pe pamant ei nu se asteptau la o concretizare fizica a acestei metafore,care dealtfel nici nu s-a intimplat vreodata,ci incercau sa prezinte prin echivalent importanta unui asemenea eveniment.Adica mai simplu spus limbajul lor metaforic insemna ,,va fi un eveniment care va avea o rezonanta similara cu o cadere a stelelor pe pamant",este o veche caracteristica a limbajului lor apocaliptic.Ulterior asemenea expresii s-au inteles,in alte contexte istorice,la modul direct si un evreu probabil ar fi ramas nauc daca i-ai fi spus ca asta ai inteles tu.

Ok. Dar atunci nu vad de unde distinctia intre categoriile elenistice si cele iudaice. Asta in sensul in care literatura patristica nu a scos niciodata din matca lui limbajul scripturistic. Spre exemplu: faptul ca au mancat din lemnul cunostintei binelui si a raului = s-au impartasit fiintial de rau
iar nu = au incalcat o lege morala.
Exemplul nu e cel mai bun dar doar asta imi vine acum.

(a nu se citi mesajul in cheie apologetica, incerc doar sa inteleg niste idei care se pot dovedi interesante)

Vlad eu inteleg ce spui,sau mai bine zis iti inteleg optica dar sunt de acord cu ea pana la un punct.O sa incerc sa ilustrez de ce spun asta insa trebuie sa fac doua precizari preliminare.In primul rand,spre supararea altora prieteni de aici de pe forum inca sunt in concediu :) si ma lafai cu picioarele in apa in Delta Dunarii si cu tableta in brate si prin urmare este evident ca sunt departe de cartile mele care m-ar ajuta mult sa-mi argumentez pozitia precis.Prin urmare scriu exclusiv din memorie si abia de saptamina viitoare pot dialoga in detaliu,acum sunt afirmatii mai mult generale.In al doilea rand ideea unei discutii pe aceasta tema,cu partenerii cum esti tu,m-ar interesa profund tinand cont de calitatea replicilor pe care le-as primi dar forumurile sunt mai putin inclinate spre asa ceva si mai mult spre confruntare si mi-ar fi foarte greu sa pot explica fiecarui participant,care ar putea interveni in orice moment al discutii,iarasi si iarasi de la capat.As mai dori sa precizez,din fair-play,ca am la dispozitie un numar mare de carti de studii universitare pe aceasta tema,care nu se gasesc aici si singura mea sansa ca sa fiu inteles ar fi sa fac rezumate din ele.Asta inseamna intinderea dialogului pe o perioada lunga si ar mai insemna ca interlocutorul meu sa aiba cumva acces la acele studii ca sa isi poata la randul lui exprima opinia fundamentat.

Tinand cont de aceste neajunsuri prezint doua probleme cu doua intrebari.Prima problema se va numi ,,constiinta vocatiei" iar exemplul este Ioan Botezatorul.Cercetarile istorice,bazate pe viata,faptele si spusele lui Ioan au concluzionat ca acesta a crezut cu tarie ca are vocatia din partea Dumnezeului lui Israel sa vorbeasca si sa se comporte ca un profet eschatologic,agent al unei inoiri divine la care ii pava drumul spre finalul si maretul ultim act din lunga si zbuciumata istorie a lui YHWH si a lui Israel,implinirea promisiunilor divine.Ioan nu s-a trezit pur si simplu intr-o dimineata si,neavand ce face,a inceput sa le toarne la oameni apa in cap ca sa vada ce se intimpla :) ci a actionat fara frica,in baza vocatiei sus-mentionate,cu riscul oprobiului general,intemnitarii si chiar mortii pt ca predicarea sa putea fi inteleasa si in sens politic de catre diverse tabere din iudaismul momentului,deloc monocolor.Aceasta este ceea ce am vrut sa numesc ,,constiinta vocatiei"Ioan a actionat in lunga traditie profetica iudaica iar intrebarea pe care,inchis fiind si ulterior botezului,i-a transmis-o lui Isus din Nazaret dovedeste ca la randul sau gandea implinirea promisiunilor in sens traditional iudaic iar nelamurirea sa,in raport de modul unic de manifestare a activitatii mesianice a lui Isus,era normala pt ca asteptarile sale erau influentate cumva de intelegerea epocii sale,pe care nu a putut-o depasi in totalitate.Raspunsul lui Isus era cutremurator ca si interpretare intrucat Ioan astepta,ca majoritatea evreilor,o judecata de impartire a pedepsei si dreptatii(Luca 3:17)in timp ce Isus vestea ,,anul de indurare al Domnului"o tema cu profunde implicatii in VT.

Vocatia lui Ioan si constiinta ei au avut totusi un prag,sau poate un moment de clatinare intrucat imaginea la care s-ar fi asteptat cel mai mult nu era cea care se intimpla,sau cel putin se intimpla altfel decat si-a imaginat.Maretia planului lui Dumnezeu depasea limitele umane ale intelegerii profetului Sau care isi facuse datoria pana la capat dar nu putea nici macar el deplina semnificatie a momentului.Cum ar fi fost oare sa-l mut cu aceasta neclaritate pe Ioan in sec III-IV AD sa spunem,i-ar fi fost oare mai clar intr-un context istoric complet strain lui decat in propriul lui context istoric?Pot sa-l critic pe Ioan pt ca nu a inteles in aceiasi paradigma precum teologic si istoric credinta a evoluat mai tarziu?Eu cred,parere personala,ca Dumnezeu i-a randuit cat putea el intelege in acel moment fara a-l transforma intr-un fel de personaj anistoric,lipsit de credibilitate,plutind undeva indefinit intre intelegeri de care nu stia inca.Pentru a intelege insa gandirea lui Ioan,chiar limitele ei,am nevoie de categoriile cu care el opera,sa proiectez asupra lui o intelegere ulterioara imi pare mie a-l transforma intr-un fel de personaj nefericit,osciland intre intelesuri pt care s-a sacrificat dar pe care nu le intelegea.Eu cred invers,ca a avut constiinta vocatiei sale atat cat putea in contextul sau,altfel nedumerirea sa poate avea eventual doar rolul unei intrebari socratice retorice in timp ce isi astepta moartea :) Ei bine eu cred ca framantarea lui era data tocmai de contextul in care a trait si ca sa i-o inteleg am nevoie de intelegerea acelui context in cheia lui istorica cat mai fidela.

Sa nu uitam ca dupa Inviere,inainte de inaltare,ucenicii,niste evrei devotati de-a lungul vietii lor inca gandeau,in ciuda evenimentelor unice la care asistasera,tot intr-o oarecare nota iudaica,marginita(FA 1:6)si nu sunt de condamnat pt ca acelia era intelegera cu care isi impleteau viata de generatii,asemenea conceptii,asezate istoric strat peste strat,nu dispar peste noapte,lasa urme permanent intr-o viata,trec generatii pana se estompeaza,pana si Pavel a ramas fidel unor categorii iudaice ale gandirii in
care fusese format(alta discutie).

A doua problema.Simbolul suferintei era un element cheie,subliniat in scrierile profetice ale VT,in cadrul asteptarilor iudaice referitoare la ziua izbavirii.Aceasta suferinta,desi putea avea conotatii personale,era privita in principal ca o caracteristica colectiva,la fel ca si mantuirea(in limbaj iudaic=izbavirea lui Israel de toti dusmanii sai,intoarcerea lui YHWH in Sion intinderea stapanirii Sale peste toata lumea).Pentru un evreu o suferinta strict individuala ca si o mantuire cu sau fara poporul sau era eventual cel mai negru cosmar pe care si l-ar fi imaginat.Si cu toate acestea apare un tanar evreu care le aduce doua perspective monumentale,unice in istorie.Prima:radacina problemei lor era ca ceea ce era in neregula cu restul lumii era si cu ei,ei nu erau exceptia cum credeau.Raul nu putea fi,convenabil,doar dincolo de granitele lor religioase si teritoriale,ci isi facuse barlog tocmai in mijlocul poporului ales.Pentru o natie care isi baza exclusivismul religios pe simboluri fixe(Sabat,Templu,Tora,etc)
inalienabile asa ceva era de neconcepur mai ales cand acel tanar,calare pe un magarus,le transforma din puncte centrale in indicatoare spre persoana Lui,reconfigurand o intreaga traditie in jurul Sau.Nu mai incercase nimeni asa ceva si intr-o asemenea maniera si cel mai probabil rezultat era sa fii(ceea ce s-a)acuzat ca duci poporul in ratacire.A doua ideea,si mai cutremuratoare:conform gandirii acestui tanar din Nazaret trebuia sa existe o paroxistica revarsare a raului asupra unei singure persoane,pt ca acesta sa-si epuizeze radacina furiei si apoi prin aceiasi persoana sa existe o grandioasa si inimaginabila revarsare a binelui,ca o purificare la un nivel cosmic,complet inoitor.Aceasta conceptie a lui Isus cu privire la implinirea ,,semnelor timpului",proclamatie cu care si-a inceput propovaduirea,elibera o intelegere complet diferita a modului de revarsare in lume a Imparatiei lui Dumnezeu.In acest caz se pune intrebarea:erau pregatiti pt asa ceva,aveau la dispozitie categoriile necesare,ii puteau ajuta sau au trait o drama istorica fara egal,fiind prizonierii unei conceptii care nu-i elibera,nu-i pregatea ci ii inlantuia si mai rau.De ce au esuat in acest mod,unde au gresit,si multe alte intrebari.Pt a le analiza,intelege(sunt constient ca doar o mica minoritate ar fi interesata de asa ceva)pt a intelege cum au inteles ei predicarea si persoana lui Isus din Nazaret am nevoie de contextul lor,de intelegerea lor si de viziunea lor,unele ulterioare,sistematizate si evoluate,nu ma ajuta cu nimic.

Cam asta ar fi pe scurt,mai sunt extrem de multe aspecte,problematica,cred ca am plictisit teribil insa aceasta cautare dupa ,,Isus cel istoric"si contextul sau m-a facut sa-L iubesc si mai mult,nu mai este cumva o figura severa si suferinda,de undeva din istoria indepartat si mutat in cer,ci este Fiul Omului care poate fi inteles la fel cum si niste simplii tarani din mediul rural al Galileii il ascultau si se minunau de cuvintele Sale.Eu mi-as dori sa fiu unul dintre ei,o intoarcere in timp :) sa vad daca ma pot detasa de contextul meu istoric,de credinta al carui produs sunt,si sa incerc sa-l vad cu ochii celor de atunci avand ca si ei sansa de a intelege sau a esua.Cum spuneam cuiva aici este un fel de drum,inapoi in timp :)

Cred ca problemele de interpretare, sunt generate, la origine, de dificultatile de traducere. Cred ca pentru a intelege exact la ce fac referire e nevoie de un exemplu.

"La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul." Aceasta este actuala traducere in romana. Forma originala insa trebuie cautata in varianta ebraica a textului. Dar care varianta? Nu e doar una singura, avem doua forme principale:
בְּרֵאשִׁ֖ית בָּרָ֣א אֱלֹהִ֑ים אֵ֥ת הַשָּׁמַ֖יִם וְאֵ֥ת הָאָֽרֶץ׃
(codexul Leningrad), sau
בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ׃
(paleoebraica, numai consoane).

-רֵאשִׁית
Cuvantul se citeste " reshith" (credem ca asa se citeste) si poate semnifica: primul, inceput, cel mai bun, seful, origine.

-בָּרָא
Din nou precizez, credem ca se citeste "bara'" si semnifica: a genera, a da forma

-אֱלֹהִים
Cuvantul este o forma de plural, se citeste elohim, poate semnifica: conducatori, stapani, judecatori, cei divini, (forma de superlativ conceptual)

-אוֹת
Se citeste "eth", este o prepozitie intraductibila care introduce acuzativul, dar si semn, semn miraculos, minune etc.

-שָׁמַ֫יִם
Credem ca se citeste "shamayim" si poate semnifica: ceruri, [partile de] sus, corpuri celeste, ceea ce se ridica peste, limitele cerului... Cuvantul are la baza ideea de inaltare, "de ridicare la..."

-אוֹת
prep. Ac.

-אָ֫רֶץ
Cuvantul se citeste "erets" si poate semnifica: jos (opozitie conceptuala), tara (Israelul), pamant (suprafata)

Cam acestea sunt argumentele tezei. Ideea nu este originala, dar eu personal cred in validitatea ei.

Ok, cred ca am inteles oarecum ce spui. Totusi tinand cont ca esti in Delta Dunarii consider ca deja ai pierdut prea mult timp raspunzand nelamuririlor mele, eu nu stiu daca as fi fost asa de gentilom, probabil as fi detaliat mai putin
O sa incerc sa scriu mesajul asta intr-o maniera de "stand-by" ca sa amanam conversatia pana cand te vei intoarce, voi avea constiinta mai libera daca te tin de vorba cand esti la munca decat cand esti in vacanta :)
Revenind la Ioan, ma bucur ca l-ai pomenit, e bine ca el sa se afle in mijlocul acestui schimb de idei. Ideea mea ar fi urmatoarea: Cultura este eminamente un mod de a intelege lucrurile, si in sensul asta putem vorbi de cultura iudaica, elenista, latina, persana, etc. Un om pleaca, afara de cazul in care s-a nascut in pustie, de la premizele mentale ale propriei culturi. Insa mesajul lui Hristos a fost unul universal, adresat tuturor culturilor: „schimbati-va mintea”(ori in traducere romaneasca: pocaiti-va). Schimbarea mintii implica, in prima instanta, schimbarea modului de a intelege lucrurile, adica implica o departare de propria cultura. Zic „in prima instanta” gandindu-ma ca schimbarea cugetarii nu e inca schimbarea mintii (am aici in vedere faptul ca parintii filocalici nu intelegeau prin „minte” partea cugetatoare ci o forta a sufletului care se impartaseste nemijlocit de Dumnezeu).In orice caz pe masura ce implinim poruncile lui Hristos ne indepartam de propria cultura atat intr-un sens psihologic (nu mai gandim la fel) cat si in unul metafizic (Hristos locuieste in cei ce plinesc poruncile Sale iar in El nu mai e nici iudeu nici elin). Din acest punct de vedere consider ca orice om merita sa fie privit prin prisma propriei culturi doar in masura in care nu a reusit sa il traiasca pe Dumnezeu. Ioan Botezatorul in schimb....e Ioan Botezatorul si prin statura lui duhovniceasca consider ca el deloc ar trebui privit prin prisma culturii iudaice. Chiar si asa ramane intrebarea „habarnista” pe care el i-a pus-o Mantuitorului insa aici eu inteleg lucrurile in felul urmator: ea tine de insasi natura legii vechi, lege pe care Hristos a venit sa o implineasca. Spune parintele Sofronie ca in VT ni se specifica cum Moise nu a vazut totusi fata lui Dumnezeu si de aceea ni s-a promis un alt prooroc care sa plineasca descoperirea sinaitica. Deci pe Ioan, la fel ca pe orice alt sfant, eu nu pot sa il privesc mai deloc antropologic.
Suntem pe aceeasi lungime de unda in urmatorul punct: Atata timp cat omul nu a atins desavarsirea, el va purta o urma sau alta a culturii in care s-a format, dovada chiar disputa pe care ai amintit-o mai devreme (cea din Fapte legata de taierea imprejur). Cu toate acestea credinta ca textul Scripturii este inspirat imi pare incompatibila cu o raportare a lui la variabilele istorice. Aici am in vedere urmatorul lucru: el, cuvantul Scripturii, ne-a fost dat pentru a transcede aceste variabile. Altfel spus, cred ca vorbim de un cuvant care „patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh” si care in niciun chip nu poate depinde de cele ale lumii asteia...sau ca sa ilustrez aceasta idee cu un exemplu mai „provocator”, amintesc de monahul din Pateric care nu intelegea limba in care erau scrise rugaciunile: a primit ascultare sa citeasca in continuare deoarece demonii inteleg si nu pot sa sufere. Exemplul e greu de digerat, nu pretind ca eu ma pot hrani cu el, insa imi pare ca reflecta genial o intelegere superioara a ceea ce inseamna cuvantul dumnezeiesc in ipostaza lui metafizica.

Acum migrand spre partea a doua a mesajului tau nu pot decat sa fiu de acord. Nu am experimentat aceasta raportare la Hristos prin prisma iudeului de acum 2000 de ani, dar cum tu marturisesti ca ea te-a ajutat sa il iubesti mai mult, atunci vorbim de un demers care, intr-un fel sau altul, serveste unicului nostru scop, unicei idei pe care trebuie sa o avem tot timpul in minte.
Daca aceasta slujire pe care o aduce scopului nostru se cere sau nu inlocuita candva de o slujire mai inalta, nu imi permit sa problematizez acum mai ales ca nu am reusit sa imprim mesajului meu caracterul de „stand-by” pe care l-am tintit :)

Vlad tin sa-ti multumesc cu mult respect atat pt modul cum ai raspuns cat si pt felul cum ai inteles dialogul,cateodata daca aceste lucruri se rateaza se lasa o liniste trista pentru un posibil dialog frumos.Am citit cu mare atentie ce ai scris,in mod clar suntem pe aceiasi lungime de unda pe anumite aspecte si la fel de clar suntem diferiti in alte abordari.Imi propun,saptamina viitoare,sa-ti prezint,in timp,mai multe teme cum le inteleg eu(la mine procesul este evolutiv nu static si prin urmare poate suferi modificari)pentru ca tu sa le poti critica sau comenta,ma intereseaza mult cum vei vedea tu abordari diferite de cele clasice cu care operezi.Oricum chiar daca vom privi in continuare diferit anumite aspecte cel putin fiecare va intelege mai clar contextul celuilalt :) Un singur lucru as dori sa-ti spun,ca un dar de multumire pt raspunsurile tale.Cred ca Dumnezeu isi va impune finalmente Imparatia pe pamant la fel ca si in cer,pentru a se face voia Lui,si cand face acest lucru nu trimite pe cei puternici sau pe cei pe care i-ar trimite oamenii,ci ii trimite,precum a aratat prin Fiul Sau,pentru a-si implini promisiunea,pe cei slabi,pe cei ce ce plang indurerati dar nu deznadajduiti,pe cei blanzi,pe cei ce cauta pacea,pe cei smeriti,pe cei prigoniti,si pt ca ei sunt adesea nevazuti de lume si in lume si Imparatia se intinde tot pe nevazute,ca un graunte care creste fara stirea noastra de multe ori,in intervale de timp ce depasesc segmentul de timp in care este marginita viata noastra.Va veni clipa din I Corinteni 15:24-28,cred cu tarie asta,acel tanar evreu calare pe un magarus,sau vorbind pe dealurile insorite ale Galileii m-a convins de asta.Mi-a placut foarte mult unghiul din care ai privit problema,ma motiveaza si pe mine sa iti raspund in acelasi mod.

Pana saptamina viitoare,cu deosebit respect si multumiri.

Eu sunt cel care iti multumesc, vii in intampinarea unei nevoi care ma apasa de mult. Ma refer la nevoia de a ma compara cu persoane care respecta omul mai mult decat o fac eu si care au atitudini mai echilibrate fata de intalnirea cu aproapele. M-am confruntat cu atatea iesiri brutale in discutiile purtate atat live cat si online cu diferite persoane care probabil treceau prin momente mai mult sau mai putin dificile, incat in prostia mea am ajuns sa ma consider smerit si echilibrat. Acest lucru este fatal pentru mantuirea mea si deci am nevoie sa discut cu persoane in fata carora sa imi vina usor sa ma smeresc. Astept deci cu nerabdare continuarea de saptamana viitoare! :)

precum astept si momentul eshatologic pe care frumos si cu gand bun l-ai adus in prim plan. Constiinta autentica a acestui moment e singurul lucru care ne poate uni cu adevarat...

Probabil pentru că este vorba de lucruri sfinte, iar acestea nu se dau la "porci" şi la "câini". Trebuie să existe un oarecare sistem de apărare al unor astfel de adevăruri, aşa încât să nu acceadă la înţelesurile lor decât aceia care au un anumit grad de iniţiere spirituală şi teologică. Fenomenul nu este unul singular, ci există multe texte în diverse tradiţii care sunt criptate şi astfel ascunse de ochii impertinenţi şi nechemaţi a tot felul de profani. Aşa cum este şi cazul creştinismului, deşi unii se tot chinuie de 2000 de ani să ne facă să credem că sfintele cărţi ori sfintele mistere ar sta la mintea oricui, la îndemâna oricui şi la folosinţa oricui. Ei bine, lucrurile nu stau aşa; în domeniul spiritual, ca şi în alte domenii funcţionează principiul cunoaşterii prin recunoaştere, nu este vorba doar despre credinţă, ci despre revelaţie, iniţiere, adică ieşirea din domeniul profanului pentru a intra în domeniul sfinţeniei, nu doar deci al sacrului la modul general, ci al sacrului creştin care este sfinţenia. Pentru a înţelege anumite lucruri fiecare trebuie să ne dăm cumva jos "încălţările" pentru a sta, precum Moise cândva, pe pământ sfânt înaintea lui Dumnezeu sau chiar în Dumnezeu.

Înțelegerea Sfintei Scripturi, doar cu ajutorul lui Dumnezeu
 

Câte erezii nu s-au născut prin interpretarea subiectivă a Scripturii şi câte explicări necreştine nu s-au dat lumii?

Numai călăuzită de Duhul lui Dumnezeu, unit cu Cuvântul, mintea nu se umple de idei greşite sau de năluciri cu privire la înțelesul lor. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este totodată Raţiunea adevărată şi supremă. Câte erezii nu s-au născut prin interpretarea subiectivă a Scripturii şi câte explicări necreştine nu s-au dat lumii?
Ca şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Calist Catafigyotul vede, atât în creaţie, cât şi în Scriptură, raţiunile şi înțelesurile aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, sau ale aceleiaşi unice şi supreme Raţiuni.
În lucrurile lumii şi în faptele şi învățăturile Scripturii ni se adresează cuvintele aceluiaşi unic Cuvânt personal; prin raţiunile lor se vede aceeaşi unică Raţiune. Dar numai Duhul cel unit cu Cuvântul ne ajută să vedem raţiunile zidirii şi Scripturii, ca raţiuni ale aceluiaşi Cuvânt personal au Raţiuni ipostatice; adică raţiunea noastră personală, făcută după chipul Raţiunii personale supreme, în conformitate cu Raţiunea supremă şi poate sesiza lucrurile şi învățăturile Scripturii, ca cuvinte reale ale Cuvântului personal, numai pentru că Duhul Sfânt, ca Duh personal, întărește caracterul nostru personal, întărind în noi conştiinţa că ne aflăm prin creaţiune Scriptură, într-o relaţie cu Persoana supremă a Cuvântului.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 893 laCalist Catafigyotul, Despre viata contemplativă, în „Filocalia”, vol. VIII, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 509)

De ce ebraica? Stiu ca a mai fost si aramaica. Care a fost de fapt limba scripturilor din VT?

Stiu ca asa se vehiculeaza, dar adevarul este ca in afara unor mici exceptii, VT a fost scris in paleoebraica (numai consoane) si ebraica. Exceptiile scrise in aramaica sunt: Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) și Daniel (2:4 – 7:28). Mai apare si un verset in cartea lui Ieremia (10:11).
Aramaica este o limba cu originea in Mesopotamia, vorbita de populatia caldeeana. Se raspandeste treptat in Siria de azi, dar dupa cucerirea asiriana (sec. VIII) populatia vorbitoare de aramaica este relocata pe intreg teritoriul Imperiului. In acest fel aramaica devine intai lingua franca si mai apoi limba principala de comunicare in imperiul Neobabilonian si mai tarziu Persan.
Era de asemenea limba de baza in Palestina sec I, limba pe care o vorbea Hristos, dar in sinagogi se citea inca in ebraica, chiar daca marea parte a populatiei nu mai intelegea mare lucru. Treptat apar si traduceri in aramaica, numite Targum-uri.
Pentru cercetare recomand cu caldura textul si notele IPS Bartolomeu Anania:
http://www.crestinortodox.ro/biblia/

Spun direct (şi îmi cer iertare de la voi, prieteni, că vorbesc neinvitat) oarecum abrupt: nu cred că funcţionează bine (deşi există) o ruptură, o discrepanţă, o opoziţie eventual şi o luptă "pentru supravieţuire", între o cultură locală (fie ea şi a unui popor întreg) şi "cultura Duhului".
Mai degrabă văd aceste realităţi în continuitate şi osmoză.
Cultura Duhului sfinţeşte cultura omenească, nu o desfiinţează.
Cultura greacă, de pildă, nu a fost desfiinţată de creştinism, ci valorificată, înălţată, "purificată", rostuită, orientată/îndreptată spre polul ei mai înalt şi germinativ-perpetuu: recuperarea împreună-vieţuirii omului cu Dumnezeu în Biserica lui Hristos.

Ca şi trupul omului, cultura lumii este chemată să devină "templu al Duhului Sfânt".
După cum nu ne ciopârţim trupul pentru a-l sfinţi (nici circumcizii şi nici amputări!), aşa nici cultura nu ne-o distrugem, ci o înnoim, o voim "altoită" prin Duhul Sfânt.

Cât priveşte nevoia de tâlcuire a Scripturii, cred că ea nu are în vedere în primul rând "înţelegerea" (şi sper să nu rănesc aici narcisismul unor intelectuali teologi de pe forum) cât mai ales impactul asupra modului de viaţă. Înţelegerea savantă a Scripturilor s-a dovedit sterilă, în planul sfinţirii, de prea multe ori în istorie ca să mai adaug eu vreun detaliu. În schimb, recăpătarea suflului pocăinţei, fie şi (uimitor lucru, pentru raţionalişti) cu unele neînţelegeri teribile şi revoltătoare ale unor credincioşi, a sporit mereu Taina Vie a Dumnezeirii în oameni.
Uite, dau un singur exemplu, deşi pot fi culese mii şi mii: oare au fost împiedicaţi în travaliul pocăinţei lor, milioane de creştini, din pricina faptului că au crezut, naiv şi cu totul fals, în prejudecata că Hristos Domnul a trăit în trup 33 ani pe pământ?

Problema nu îmi pare a fi să se mute omul din cultura vremii şi breslei lui, să se lepede de înţelesuri, oricare ar fi acestea. Ci să accepte lucrător Revelaţia, cu ţinta finală în ortopraxie. Prin conclucrarea cu harul se sfinţeşte şi omul şi cultura şi toate... face mlădiţe noi, pururi verzi... o minune!

Interpretarea Scripturii are sens, după mine, doar în măsura unui oarecare folos pentru pocăinţă. Îndrăznesc, cu frică de Dumnezeu, să spun că se poate tâlcui şi fals, chiar deliberat mincinos (duhovnicii ştiu mai bine ce "şiretlicuri" binecuvântate folosesc, ţinînd cont de sufletul fiecărui vanitos, pardon, credincios, în parte); totul e să mişte sufletul spre pocăinţă, spre groaza sfântă a descoperirii de sine, spre nădejdea mântuirii, spre lacrimi multe, spre inimă înfrântă şi smerită. Altminteri totul e în van. Sclipici găunos, vanitos, superfluu. Nu frânge "gâtul pisicii" fărădelegii mândriei.

Ce rămâne dacă pocăinţă vie nu este? Oare nu vanitate, răzvrătire, timp pierdut, copilării intelectualiste cu Scriptura-n mână? Să nu fie!

Noi suntem obişnuiţi, ca buni moderni, să luăm drept feedback/ghid orientativ pentru căutările noastre - ba acurateţea filologică, ba arheologia, ba gâlceava istorică, ba autoritatea nu ştiu cui, ba diverse chipuri de "compatibilităţi" după modelul coerenţei interne din sistemele cognitive ale ştiinţelor şi filosofiilor.
Dar reperul infailibil al mersului pe ( "sârma" numită) Cale nu este altul decât zvâcul pocăinţei, cu tot ce mărturisesc cuvioşii că înseamnă el.
Ai oarecare viaţă în Domnul, confirmată pe o cale sau alta în peregrinarea ta sub soare? Foarte bine! Eşti pe drumul bun, tâlcuirea e corectă, întrucât e roditoare, oricum ar suna ea. Nu ai sfânta umilinţă în Duhul comuniunii? Te ţii la umbră de părere de sine şi oarecare dispreţ? Geaba tâlcuirea, chiar de-ar fi din ... Gură de Aur!
Merge prost rugăciunea? Geaba cartea, fie şi ţinută de mii de îngeri ai Domnului pe braţe.
Te-ai zgârcit la milostenie? Ţi-ai făcut planuri de viitor după capul tău (de pildă să intri în mânăstire, că aşa visează "evlavia" ta)?
Geaba toată risipa de studiu şi descoperiri epocale, fie ele în limba Mântuitorului Însuşi.

Aşadar, credinţa dreaptă în Hristos nu ne îndepărtează de cultură (precum nici de trup) ci, mai degrabă, rămânînd fiecare în cultura (trupul) lui, credinţa vie sfinţeşte atât cultura respectivă, cât şi omul.
Aşa cred, să fiu iertat!

Ioane nu ai nevoie sa te invite cineva,fii cum esti tu si spune cum le spui de obicei,sincer,si totul va fi bine :) Cercetarea istorica,pe care eu o sustin,are mare nevoie de asa ceva,de viziuni diferite de a ei,in completare sau critica(eu merg pe o linie oarecum asemanatoare cu a lui Albert Schweitzer,nu fac un secret din asta dar am si multe puncte,unele esentiale,foarte diferite ca abordare),pe asta se bazeaza,o abordare unilaterala pentru unul ca mine,intr-un demers de acest tip,nu ar avea nici un sens.Am terminat de ordonat temele care le-am promis lui Vlad asa ca vei avea ce sa critici si este foarte bine asa :) Pentru mine ,,Isus cel istoric"(nu considerati sintagma a fi reductionista,nu este)nu poate fi inteles complet decat prin simbioza dintre cercetare istorica,chiar critica si teologie(nu este o abordare detasata,a mea este o inflacarata cautare a unui context care aduce o lumina foarte interesanta,credibila,asupra acelor evenimente).Par adeseori in antiteza pt ca s-au construit prejudecati istorice dar eu cred ca exista un fundament comun astfel incat cercetarea stiintifica si abordarea teologica sa nu mai fie precum cei doi frati din parabola fiului risipitor,ambii trebuie sa intre in casa Tatalui la ospatul bucuriei si regasirii.Prima tema,cred ca maine,va fi despre...romani :) Nu foarte lunga,punctuala,abordabila,incerc sa sistematizez cat mai clar ideea.Ma va interesa si critica dar si explicatia ortodoxa la un eveniment pe care il voi aborda.

Spor ţie, Pelerinule, de la Domnul!
Sfinţească-se cercetarea ta, întru pocăinţă roditoare, a ta, a noastră, a tuturor!...:)

Ioane toti avem mare nevoie de asa ceva.Sa iti las si eu cateva ganduri drept multumire:,,Tragedia vietii este ceea ce moare intr-un om cat timp el este viu.Uneori flacara noastra se stinge,dar ea este cateodata reaprinsa de un alt om.Fiecare dintre noi trebuie sa fie mereu recunoscator acelui om care a reaprins aceea flacara.Sinceritatea este temelia vietii spirituale.Razbunarea este ca un bolovan urias pe care omul,cu forta urii,l-a urcat pana sus pe deal,pentru ca acesta sa se rastoarne apoi asupra lui cu mai mare violenta.Unicul lucru important,cand vom lasa aceasta lume,vor fi urmele de dragoste pe care le vom lasa.Incet a incoltit in mine credinta de nezdruncinat ca nu avem nici un drept de a induce suferinta unei alte persoane"(Albert Schweitzer).

Multumesc pt urare prieten bun si vechi, Domnul cu tine,critica si sfatul tau mi-au fost mereu de folos,asa ca sa nu faci economie nici in continuare de critica,ma tine cu picioarele pe pamant,vorba parintelui Cleopa care spunea unui ucenic mai zelos sa nu se suie,de unul singur, direct pe crucea lui Hristos si pe restul sa-i lase de izbeliste,mantuindu-se doar el :)

Poti sa ne aduci si o dovada in favoarea afirmatiei tale de mai sus? De unde ai dedus tu, Cezar, ca aceasta varsta a Domnului nu este corecta?

Întrebaţi pe unul dintre înţelepţii dumneavoastră.
De la mine să nu mai aşteptaţi, de azi, vreun cuvânt. Nu mai găsesc nimic în traista mea care să vă fie de vreun folos.
Nici pentru Dobrin, nici pentru Cătălin.
Regret dar sunt cu totul sărac pentru voi.
Căutaţi pe alţii mai bogaţi!

O scurtă, dar semnificativă, spun eu, obiecţie am de făcut celor spuse de dumneata, anume că tema firului ar fi totuşi alta. Am înţeles că pregăteşti nişte excursuri, nu am nimic împotrivă, dar văd că uşor, uşor s-a deraiat din nou de la subiect. Tema sau întrebarea fundamentală era sau poate fi tradusă astfel: de ce în genere mesajul Bibliei este criptat, de ce nu sunt spuse lucrurile pe nume, fără criptare, fără tăinuire? Şi ştim că Biblia nu este decât unul dintre documentele sau dintre colecţiile de documente care poartă această trăsătură. Altfel spus una este să discutăm despre întrebarea de bază a firului de discuţie şi alta este să discutăm despre cauzele multitudinii de posibile interpretări; eu văd în mod clar că există deci două teme distincte aici. Obiecţia pe care am făcut-o nu este de a strica pofta unora de a posta, ci de a atenţiona care este tema reală a thraedului şi, prin urmare, de a nu ne abate prea mult de la ea.

Cezar, eu am folosit termenul de cultura in cel mai larg sens posibil. Nu ma refeream la cutare intuitie metafizica a lui Platon pe care a apreciat-o sfantul Vasile ori la altceva de genul acesta. Ma refeream la modul vechilor greci de a privi familia, comerțul, cinstirea zeilor, etc. Toate acestea in sine nu au fost desfiintate dar modul de a le intelege, in majoritatea cazurilor, a fost lepadat total. Ce incercam de fapt sa zic: Daca un grec din primul veac, crede ca trebuie sa ii aduci jertfe si sa nu il manii pe Zeus ca sa poti face comert in vederea imbogatirii si a unui trai plin de placeri, Hristos nu are cum sa transfigureze acest inteles ci propune unul complet nou...

Ma bucur. E în zona lecturilor mele recente deci o sa imi fie usor sa par destept
:69:

Îmi pare rău că nu pot fi de acord.
Un înţeles complet nou nu poate fi implantat în mintea nimănui. Orice noutate se nutreşte din înţelesuri mai vechi, pe rădăcini uneori cu totul arhaice. Nici o minte omenească nu poate opera/procesa un conţinut absolut nou, dacă nu are deja operaţii potrivite pentru aceasta, aşadar dacă nu a avut deja o minimă experienţă înrudită premergătoare.
Creştinismul nu a adus nimic absolut nou, nimic care să nu fi fost deja cunoscut, fie şi parţial (de pildă prin şirul de proorocii succesive sau, dacă vrei, prin aventura întoarcerii acasă a lui Ulisse...). Hristos adună cele risipite prin vremuri şi prin culturi, cele făcute ţăndări în toate colţurile lumii, le ordonează frumos, le plineşte pe ici pe colo, le curăţă de balast inutil şi de bâlbâieli, le dă trup şi suflu curat şi stenic şi...iată omul!
Nici măcar pe demoni nu îi extermină, nu foloseşte sprayul contra gândacilor. Nu vedem nici un demon, în Evanghelie, plesnit cu burta-n sus la soare, mort-copt. Ci doar silit să se depărteze, să-şi ia papucii/drumul spre alte zări...
Până şi dogma Sfintei Treimi nu e cu totul nouă în conştiinţa omenească. Sunt atâtea apropieri, atâtea experieri... Omenirea s-a apropiat mereu de Revelaţia deplină, însă ... lipsea mereu ceva, un ceva cât de mic, aşa încât mereu eşua în a face click final şi a lega totul până la capăt. A trebuit să Se întrupeze Cuvântul pentru aceasta şi să moară pe Cruce... Şi cercul înţelegerii noastre s-a rotunjit, în sfârşit.
Eram doar o za ruptă, Vlad! Asta era omenirea, o za ruptă.
Hristos nu a aruncat cercul vechi al geometrilor nisipului, ci doar l-a completat şi l-a reînsufleţit.
Dar mesajul central al lui Hristos este "faceţi ca Mine!". Îl repetă mai apoi şi Pavel, apoi mulţi alţii care au trăit între oameni nefăcînd nu ştiu ce mari năzbâtii, nemergînd de pildă în mâini sau zburînd musai prin văzduhuri ci, discret, cu forţă bărbătească autentică, au corijat pe ici pe colo, au mângâiat, au udat, au hrănit - în ei înşişi apoi şi în semeni.
Dacă predica lui Hristos sau a lui Pavel ar fi fost absolut năucitoare prin noutatea ei radicală, nimeni nu ar fi priceput nimic şi toţi i-ar fi părăsit ca pe nişte bieţi poeţi nebuni, ciudaţi dar inofensivi.
Or, nu-i deloc aşa, învăţătura evanghelică nu pică brusc din înaltul cerului, ea preia multe ramuri ale sufletului omenesc deviate într-o parte sau alta, îndreptîndu-le. Apoi taie unele care crescuseră nepotrivit de mult, pe altele le rade de-a binelea iar pe altele le încurajează să crească şi mai mult. Dîndu-i-se limpede, odată pentru totdeauna, reperele corecte, nutritive, mântuitoare. Punctele cardinale au fost repuse clar pe cerul înţelegerii omenirii, spre a nu se mai îndoi de acum, iarăşi, căutătorul de steaua lui...
În final tot rostul lucrării a fost ca pomul numit om să crească drept, că era în mare strâmbătate. Evident, fără Jetfă această operă ar fi fost o simplă aranjare/coafare, un simplu look nou, o modă trecătoare sub copitele care joacă tontoroiul vremurilor prin lume. Jertfa a adus însă puterea susţinerii acestei reaşezări şi a deschis poarta Împărăţiei şi a comuniunii cu cerul pe tot parcursul travaliului/pelerinajului numit îndeobşte viaţă.

Harul plineşte, reaşează, repară luxaţia. Nu desfiinţează ci drept-fiinţează, cu adevărat în-fiinţează, pune ferm pe cale ceea ce sufletul omenesc prins în posibilităţi mult prea largi, doar-tatonează.
Opoziţia dintre celelalte culturi şi cultura Duhului este o convenţie arbitrară, separatistă.
Continuumul vieţii omeneşti ascultă de alte legi, să fiu iertat că ţin la modul acesta de înţelegere care nu vrea să arunce mai nimic peste bordul arcăi creştine, ci "doar" să mute înspre şi, finalmente, în Împărăţie.
De aceea vorbesc despre trans-figurare. Despre dezvrăjire. Despre simplitate, dincolo de falduri greţoase adăugate prin vremi în diverse culturi.
Biserica e o bolniţă unde sunt operaţi zilnic muribunzii prin procedeul numit dez-vrăjire şi prin manevra introectării hapului-harului. Iar nu prin chirurgie.
În creştinism, chirurgia înseamnă aruncare în moarte veşnică. E un procedeu rar utilizat, de care au avut parte numai cei putreziţi de-a binelea.

Pilda aluatului îmi pare cea mai bună cale de a cunoaşte ceva din taina creştinismului. Acolo nu se aruncă nimic. Acolo se pre-face, se transfigurează, se pre-schimbă, treptat, pe nesimţite. Aşa e lucrul doftoricesc în miezul duhovnicesc al lumii.

Hai sa vorbim despre fotbal atunci :) (glumesc)

Inteleg ce spui dar am o viziune diferita. Perspectiva mea porneste mai degraba de la: caile Mele nu sunt ca ale voastre; intelepciunea fiilor veacului e uraciune inaintea lui Dumnezeu; dreptatea oamenilor este inaintea lui Dumnezeu ca un tampon aruncat de femeie, etc.

In orice caz, nu cred ca e vorba de un aspect cu adevarat central in ceea ce proveste raportarea noastra la Hristos deci diferenta de opinii nu capata accente tragice :) (desi cand vine vorba de Dumnezeu toate aspectele sunt centrale)

Cultura lumii în care "poposeşte" Hristos era un amestec foarte complex de lucruri drepte şi strâmbe. Înşişi oamenii au fost şi sunt şi azi un amestec. Pe lumea asta, în care S-a întrupat Cuvântul, totul e un amestec, de bune şi rele, de toate...
Hristos nu desfiinţează culturile, că erau un amestec. Nu omoară oameni, că erau un amestec. Nici măcar pe demoni nu-i extirpă, că ... erau un amestec (păstrau chipul lui Dumnezeu în ei). Iar neghina va fi vânturată abia la sfârşit, altminteri s-ar pierde toată recolta... Iar oile de capre tot la vremea despărţirii vor fi separate, că altfel s-ar pierde turma. Aşa e dealtfel şi în om, în fiecare: nu omori nimic, că altminteri omori totul. Doar hrăneşti ce e de hrănit, îţi vezi de oile din tine, de grâu, de roadele bune... Pe celelalte doar le ignori, cât e posibil, iar când nu e posibil se cheamă că păcătuieşti şi mergi de te spovedeşti. Asta-i tot, restu-i iluzie otrăvitoare, care ţine pe om în stagnare iar nu în creştere duhovnicească.

Dumnezeu e AMIN, iar nu un mare zeu numit "NU". El face, iar noi asemenea; porunca e ce să faci ("Iubeşte...") iar nu ce să nu faci. Ce să faci cu folos, că toate sunt permise dar numai unele sunt cu folos.

Aşadar, înţelegerea unei totale separări, în sensul de nimic în comun între ale Dumnezirii şi ale omului rătăcit, între cultura Duhului şi cultura lumească, punerea în opoziţie flagrantă a Învăţăturii Domnului cu învăţătura lumii, este după mine o mare neînţelegere care chinuie şi înşală minţile oamenilor. Şi prilej veşnic de război în om şi între oameni.

Hristos respectă cultura omului căzut, a lui Adam zgornitul din Eden, pentru că acea cultură post-edenică a păstrat mereu ceva din Cultura Raiului.
Ba, mai mult, îţi place ori ba, dar aşa cum şi tu ai dat uneori semn că înţelegi, toată cultura lumii, toate realizările minţii omeneşti au purtat mereu o oarecare pecete ŞI a participării Duhului. Fără aceasta, de fapt, nu ar fi fost posibil nimic. Nici o rezolvare, nici o creaţie, fie ele şi greşite (din pricina nepriceperii, a nedesăvârşirii omului).

Puritatea şi noutatea atribuite lui Hristos poate fi adunată, până la un punct (unde vine ceva ireductibil la cele ce găsim "pe jos"), din miile de culturi lumeşti ale istoriei omenirii.
Dacă Hristos nu se arăta în lume, eu sunt convins că oamenii L-ar fi construit în minte, cu vremea, tocmai pentru că aveau de unde să-L "recupereze": din culturile lumii, selectînd şi îmbinînd cu migală şi geniu. Dar nu ne-ar fi fost de prea mult folos! Categoric nu ar fi fost mântuitor, ci doar o sublimă imagine printre altele, dar la fel de sterilă ca şi ele, la fel de neputincioasă să ne elibereze din moarte.

Ceea ce aduce Hristos cu adevărat mântuitor nu este cultura nouă a Lumii Lui cereşti, duhovniceşti, de care omenirea nu era cu totul străină. "Noul" adus de Hristos este moartea lui Dumnezeu pe Cruce. (Şi astfel omorârea morţii intrate în lume prin păcat.) Aceasta, oricât de prefigurată, teoretizată, proorocită şi imaginată ar fi fost, ei bine, nu ar fi fost de nici un folos. Pentru că nu exista nimeni, absolut nimeni fără de păcat, cu totul sfânt. A trebuit, deci, să o facă pentru om Însuşi Dumnezeu. Sfântul sfinţilor.

În această "noutate", în Jertfă, stă singura componentă cu adevărat nouă, absolut inedită, originală şi irepetabilă sub soare, a Culturii Dumnezeirii.
Iisus nu a inovat cultural, nu a fost un geniu al Carpaţilor ca domnul Pleşu ori ca domnii Patapievici şi Liiceanu.
Ci Este în vecii vecilor: Făptuitorul! Răstignitul! Iubirea ucisă pe cruce de oameni înşelaţi şi strâmbaţi şi cu totul nedeplini, deşi altminteri destul de luminaţi. (De aceea, printre altele, Domnul nici nu desfiinţează Legea veche, ci "doar" o plineşte.)

P.S. Atât am avut de spus pe acest topic. Domnul cu voi! Acum eu îmi iau mingea şi plec. Apropos, cu cine ţii?...:) Că despre Pelerin m-am lămurit, nu ştie fotbal (ţine cu englezoii ăia infatuaţi, ca şi mine dealtfel, ce eroare...)

Zău, frate Cezare? Care apropieri, care experieri? Ceva dovezi, frate Cezare, în afară de afirmaţii fără fond ai, frate Cezare? Ba e cu totul nouă, frate Cezare, iar faptul că alte religii au avut "trinităţi" asta nu înseamnă că asta ar avea vreo legătură reală cu Sfânta Treime. Sfânta Treime nu este orice trinitate, iar faptul că şi alţii au ajuns să cugete la trinităţi, asta nu înseamnă că ar fi avut vreo intuiţie, vreo apropiere sau vreo experiere a Sfintei Treimi, decât dacă priveşti lucrurile dintr-o perspectivă misionară.

Aşa o fi pentru tine, frate Cezare, pentru noi, ortodocşii, pe lângă Jertfă mai este şi Înviere, şi Înălţare la Cer, şi Pogorârea Duhului Sfânt. Era cineva pe aici care ne spunea la un moment dat că Jertfa a fost totul, iar Învierea era ceva gen o reprezentaţie teatrală, dramatică cu nişte simple semnificaţii de "lămurire". Nu spun că şi dumneata ai avea exact aceeaşi viziune eronată, doar că pentru noi, pentru ortodocşi, lucrurile sunt şi se prezintă într-un chip mai deplin decât cum ai prezentat dumneata propriile-ţi învăţături.

Ba asta s-o crezi dumneata! Afirmaţiile lui Hristos, ale sfinţilor apostoli şi ale sfinţilor părinţi sunt foarte clare ca să credem ceea ce ai afirmat. Dimpotrivă, afirmaţia dumitale este cu adevărat separatistă, arbitrară, nefundamentată pe nimic din Sfânta Tradiţie şi în mod vădit para-, extra- şi ne-creştină. Aş spune chiar anti-creştină, dar nu vreau să fiu prea dur. Şi voi dovedi aceste lucruri într-un viitor foarte apropiat, aşa ca să nu mai lăsăm loc la tot felul de îndoieli sau, vai, de-a binelea înşelări.

Intre Pax Romana si crucificare
 

Pentru Vlad,cu tot respectul si bucuria unui dialog

Orice pasionat de istoria Imperiului Roman este familiarizat cu notiunea de ,,Pax Romana",o metoda ingenioasa si pragmatica de a tine sub control un imperiu multinational,multicultural si mai ales cu o uriasa diversitate de credinte si idei religioase.Insa ideea care a stat si sta la baza multor module politice ulterioare avea o limita: persoana Imparatului,notiunea fixa de care nimeni nu trebuia sa se atinga,sau sa o conteste si aici includem tot alaiul stralucitor al cultului sau.Orice actiune,fie si presupusa a fi,ce semnifica o atingere adusa acestui punct central iti arata unde se termina toleranta romana,deloc lipsita de un interes foarte concret,si unde incepea realitatea intunecata a pedepsei.Crucificarea era unul dintre cele mai puternice simboluri in intreg Imperiul Roman si nu era doar un mijloc dur de a-i lichida pe indezirabili.O facea cu maxim de degradare si umilinta,spunea tare si raspicat:,,Noi conducem.Voi sunteti supusii nostrii.Putem sa facem ce dorim cu voi".Insista,rece si brutal,asupra puterii absolute a Romei,si nu in ultima instanta sau mai ales cu privire la puterea absoluta a Cezarului,stapanul lumii si al destinelor milioanelor de oameni ce se nasteau,traiau si mureau pe tot cuprinsul imperiului sau.Ea,crucificarea,mai spunea si o poveste implicita,era mesajul subliminal al timpului,despre inutilitatea oricarei revolte si despre lipsa de mila a puterii imperiale.In particular ea transmitea la fel de clar urmatorul mesaj:,,Asta se intimpla tuturor liderilor rebeli".Crucificarea avea un simbolism clar cu un mesaj terifiant.

Multi cercetatori au pus problema daca in viziunea romana Isus a fost crucificat ca un lider rebel dar alte voci au sarit in contestarea temei,incercand cumva sa-l ,,salveze"pe Isus de realitatile politice lumesti in care a trait.Demersul este oarecum inutil,in lumea acelor timpuri nu exista o neutralitate politica,orice mesaj despre un posibil Mesia,fie ca vroiai sau nu,capata puternice conotatii politice intrucat viziunea iudaica a momentului era greu de disociat de ambitii politice si nationaliste.In iudaismul sec I notiunea de ,,Fiu al lui Dumnezeu"nu avea nimic in comun cu un trinitarism incipient,era o denumire ce cuprindea o puternica componenta politica,cu semnificatii de regalitate in cadrul asteptarilor mesianice.Iar una dintre caracteristicile unui Mesia in conceptia comuna a momentului era infrangerea dusmanilor lui Israel,printre care romanii evident ocupau un loc de cinste,un Mesia crucificat nu putea fi privit precum un Mesia,era un truism.Oricum problema nu este deloc asa simpla precum diferite teorii ,,revolutionare"au incercat sa zugravesca imagine momentului.Desi acuzatorii momentului pe acest motiv l-au predat iar Pilat pe acest motiv l-a execut nu este deloc greu sa afirmam ca ambele parti stiau foarte clar ca nu era vinovat de o asemenea acuzatie,realitatea din spatele acuzelor avand alte culori,mult mai personale sa spunem.Este adevarat ca predicarea Imparatiei de catre Isus a starnit inclusiv ecouri politice in mintea ascultatorilor Sai,desi este evident ca nu si-a dorit asta ci exact contrariul,insa evreii clipei intelegeau in urmatorul mod:daca YHWH vine sa stapaneasca in Imparatia Lui,aici pe pamant,atunci toti ceilalti lideri,de la Caesar in jos,isi pierdeau relevanta,ca sa nu spunem ca erau relativizati complet.Era genul de intelegere care ii facea pe legionarii romani sa ciuleasca cu mare atentie la soaptele de pe la colturi pt ca,exceptandu-L pe Isus,rezolvarea dilemei nu cuprindea mijloace pasnice.Privire incruntate,soapte conspirative,maini inclestate,nu era deloc imaginea blanda din Predica de pe Munte.

Insa redefinirea de catre Isus a conceptului de Imparatie,asa cum aparea in acceptiunea generala,atat in practica cat si in predicile Sale,arata oricui il observa cu atentie ca EL nu se incadra in aceleasi categorii precum Iuda Galileanul,inaintea Sa sau Simon bar Giora,ulterior Lui,o generatie mai tarziu.Desi poate romanii nu-L priveau cu un interes aparte,neavand nimic ostentativ dpdv al standardelor lor,totusi era inevitabil sa nu vada diferenta dintre EL si un ,,lestai"precum Barabas.Pilat,in nici o relatare care ne-a parvenit despre el,nu este descris drept un tip competent sau distins ci dimpotriva.Conducerea lui in Iudea fusese adesea provocatoare si proasta.Descrierea lui Philo,desi exagerata pt efect retoric,merita amintita.El descrie incidentul in care Pilat a vrut sa instaleze scuturi de aur specifice romane in palatul lui Irod,o aroganta teribila,in scopul proslavirii propriei sale persoane.O delegatie a printilor regali s-a opus,amenintandu-l ca vor spune lui Tiberius adevaratele lui intentii din spatele gestului.Reactia lui Pilat ii ilustreaza extrem de bine caracterul:,,S-a temut ca daca acestia vor trimite cu adevarat o delegatie atunci se va afla despre toata conduita sa ca si guvernator,despre mita,insultele,jafurile,nedreptatile si constantele executii fara judecata pe care le facea,despre cruzimea sa fara scrupule.Astfel,in ciuda temperamentului sau furios si a arogantei sale el se gasea intr-o pozitie dificila intrucat se gasea intre dorinta de a-si impune vointa tiranica si reticenta de a le face pe plac supusilor sai.Insa la fel de bine el stia politica lui Tiberuis in astfel de probleme....(nn.care amenintau Pax Romana)"(trad.aprox dupa Philo ,,Legum Allegoriae").
Acest incident arunca o interesanta lumina asupra momentului judecatii lui Isus din petspectiva lui Pilat.In ambele,datorita caracterului sau,Pilat va fi prins intre dorinta de a nu le face pe plac evreilor-iubea sa-i umileasca,dispretuindu-i profund,si frica ca Tiberius sa afle ceea ce facea el in realitate.,,Daca il eliberezi pe acesta nu esti prieten al Cezarului".....Presant de santajul religios la care era supus,avand drept punct vulnerabil propria lui conduita,Pilat actioneaza in faimoasa scena a spalatului pe maini cu maxim de cinism.Era guvernator,era responsabil pentru moartea lui Isus,sa-ti speli mainile era un simbol gol si pervers,pretinzand ca nu are nici o responsabilitate pentru ceva ce era direct in responsabilitatea lui.Ceea ce reiese cu claritate din materialele care ne dau informatii despre acest moment este ca Pilat nu dorea sa-l salveze pe Yeshua pt ca ar fi crezut despre EL ca era bun,nobil sau sfant ci pt ca sr fi preferat,prin aceasta iertare,sa-i mai umileasca iarasi pe liderii evrei,sa le arate,poate ca o mica razbunare sordida,cine avea ultimul cuvant.Acest mod orgolios si rau de abordare era un modus operandi pt Pilat.Insa si de data aceasta planul sau s-a intors contra lui.Descrierile sinoptice plasate in contextul mai larg al descrierii ioanine arunca o lumina neasteptata peste patru elemente.

In primul rand Pilat a stiut si a recunoscut ca Isus nu era un rebel,nu i-a gasit nici o vina in acest sens dpd al legislatiei romane.Putea fi un posibil Mesia,luand in calcul conotatiile politice alte notiunii,nu era primul despre care se spunea acest lucru si nici ultimul,dar era unul neobisnuit cel putin,extrem de departe de orice sablon clasic revolutionar.Insa cuvintele lui Isus (Luca 23:3-4)sunt dovada judecatii pe care Pilat o stia a exista in fata constiintei lui.In al doilea rand Pilat stia foarte clar ca desi liderii evrei i l-au prezentat sub acuza de rebel impotriva Romei ei avea un alt interes,acuza oficiala fiind doar un pretext prin care acestia se asigurau ca-i vor forta mana cu succes,el dandu-le suficiente motive de santaj de-a lungul timpului.In al treilea rand intreaga scena ii dadea posibilitatea de a face ceea ce ii placea sa faca,voia proprie dar a esuat.In al patrulea rand a esuat pt ca daca l-ar fi iertat atunci el ar fi fost acuzat de lipsa de loialitate fata de Caesar si cine va citi descrierea antica a regimului de teroare impus de Tiberius va realiza proportiile groazei si nervozitatii lui Pilat.Intr-o lume in care pe monezile romane Imparatul era ,,Pontifex Maximus"si un personaj divin nici un guvernator santajabil precum Pilat nu ar fi riscat o dubla acuzatie:lipsa de loialitate fata de Imparat si favorizarea unui posibil lider evreu care,in conceptia generala,predica o Imparatie ce ar fi pus in discutie nu numai stapanirea romana ci insusi natura divina pe care Imparatii si-o atribuiau.Era condamnare la moarte.

Din punct de vedere al autoritatilor romane raspunsul la intrebarea ,,De ce a murit Isus"era foarte simplu:nu numai ca Pilat a pus cinicele jocuri de putere in fata dreptatii,o constanta a timpurilor,ci si-a pus propriul sau interes personal in fata ambelor.Prins in plasa compromisurilor sale,lipsit de avantajul unei guvernari corecte care i-ar fi permis o pozitie demna, Pilat nu mai avea cale de intors si ca orice om dependent de scaunul sau a gasit o singura solutie la problema plina de nuante din fata sa:Isus trebuia sa moara.

Nota:aceasta mica prezentare are la orginie studii a lui NT Wright,din care s-a parafrazat.Cine doreste mai multe detalii cu privire la bibliografie le transmit via pm.

@Pelerinule: te rog frumos, scrii pe un forum ortodox. Numele Mântuitorului este IISUS HRISTOS.

Mai sus, în postarea anterioară era vorba doar despre opoziţie, dar vedem că nuanţările au avansat. Dar au avansat tot pe o cale greşită, pentru că întru adevăr există o totală separare, dintr-un anumit punct de vedere, între cultura Duhului şi cultura lumii, iar această separare este dată de şi constă în Însuşi Duhul Sfânt. Duhul Sfânt face şi diferenţa şi separaţia, oricât ar vrea unii să amestece lumina cu întunericul, binele că răul, sfinţenia cu lumescul, pe cei duhovniceşti cu cei lumeşti ori cu cei eretici.

Frate Cezare, încă o dată nu văd decât afirmaţii fără acoperire, şi nu aştept decât să îţi pregăteşti argumentele dacă ai cumva de gând ca cineva să ia de bun propriile-ţi învăţături, care te asigur şi voi demonstra, ţie şi altora, că nu sunt creştine şi că sunt greşite. Dar mai întâi eu spun că este cazul ca să aduci ceva în sprijinul afirmaţiilor, că de poezii e lumea plină, frate Cezare.

Din felul în care pui între ghilimele "noul" şi "noutatea" pare-se că pentru dumneata nici Jertfa nu ar fi cu adevărat noul şi noutatea.

Şi după cum am mai spus, pentru noi, creştinii ortodocşi, mai există şi alte lucruri noi, sau noutatea este mai deplină şi se prezintă într-un chip mai deplin, anume noutatea nu se opreşte la Jertfă, ci conţine şi Învierea, Înălţarea la Cer, Pogorârea Duhului Sfânt. Nu spun că ar sta lucrurile altfel şi pentru dumneata, dar din felul în care persişti în două postări în aceeaşi doctrină ciuntită, cred că obiecţiile mele sunt foarte binevenite.

Sigur Dragos,am sa fiu mai atent pe viitor dar totusi,ca sa nu fii ingrijoarat de o incalcare a legii traditiei de catre mine te asigur ca nici macar un singur apostol al Sau nu pronunta si scria numele Lui cum o faci tu,dupa 2000 de ani,in limba romana.Dupa cum spunea regretatul Petre Tutea(ceva de tipul),,Hristos nu s-a nascut la Vascauti".Intrebare:Maica Domnului,in copilaria Sa,cum crezi ca-L striga pe nume? :)

N-are nici o relevanţă, Maica Sa Sfântă poate L-a şi dojenit.

Corect,l-a iubit,l-a dojenit,eu nu m-am referit la un diminutiv,dar cu ce nume?Cu cel pe care il folosesti tu? Nu.Cu numele lui de evreu sau daca vrei,desi putin probabil,cu traducerea lui in greaca,adica ceva de tipul Iesous.Insa numele lui in ebraica,daca verifici,are o semnificatie sfanta,careia i-te inchini tu azi,in numele acelei semnificatii din numele Sau.O sa-L scriu cum mi-ai cerut,ca sa nu fie prilej de poticnire pt nimeni.Totusi iti explic diferenta.In limba greaca ,,Iisus"deriva de la viitorul verbului ,,iaomai"(iaino),adica a vindeca,viitor care in dialect ionic are forma ,,iisomai"care explica scrierea Iisus cu doi de ,,i".Daca erai in varianta latina era cu unul singur dar pt ca ai varianta greaca ai cu doi de ,,i".Nu este o problema dogmatica Dragos ci una gramaticala :)

Bine ar fi ca atunci cand faci o afirmatie, sa ne spui si de unde te-ai inspirat sau daca e parere personala. Asa ca fa te rog o exceptie si raspunde la intrebarea, care se refera la o afirmatie de-a ta, Cezar!

Ce este al lui Dumnezeu este al lui Dumnezeu, iar ce este al cezarilor este al cezarilor,
sau despre opoziţia dintre înţelepciunea Duhului şi învăţătura lumii

Pentru că am făgăduit că voi răspunde fratelui Cezar, iată mai jos câteva dintre temeiurile Sfintei Tradiţii, din scripturi şi de la un sfânt părinte, care justifică în mod foarte clar, pentru unii ce-i drept după cum spune şi sfântul Pavel, opoziţia fundamentală între "cultura Duhului şi celelalte culturi", între "ale Dumnezeirii şi cele ale omului rătăcit", cu alte cuvinte faptul că ar exista anumite puncte comune între cele două, asta nu anulează opoziţia fundamentală dintre ele. Aşa ne învaţă pe noi ortodocşii Sfânta Tradiţie, adică Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţi.

"Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o". Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor. Căci, priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam; ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Din El, dar, sunteţi voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: "Cel ce se laudă în Domnul să se laude".

Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu. Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei; ci precum este scris: "Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El". Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Căci cine dintre oameni ştie ale omului, decât duhul omului, care este în el? Aşa şi cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni; căci "Cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El ?" Noi însă avem gândul lui Hristos." (I Corinteni 1,17 - 2,16)

"Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: "El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor". Şi iarăşi: "Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte"." (I Corinteni 3,18-20)

"Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!" (Ioan 14,16-17)

"Căci El ne slujeşte nouă nu ca cineva străin de Dumnezeu, ci, ca să spun aşa, ca o putere a Dumnezeirii venită în noi, care se sălăşluieşte în Sfinţi şi rămâne totdeauna dacă, curăţindu-ne ochiul minţii noastre cu toată deplinătatea, păstrăm în noi cu toată străduinţa harul spre toată virtutea. Căci nu vine şi nu Se face văzut, zice Hristos, celor din lume, adică celor ce cugetă cele din lume şi aleg să iubească cele pământeşti, ci vine şi Se face văzut în Sfinţi. Pentru care pricină? Cei ce-şi menţin necurăţia nespălată şi şi-au umplut mintea cu ea, ca de nisip, nu văd frumuseţea firii dumnezeieşti, nici nu primesc legea Duhului, fiind tiranizaţi în tot felul de patimile trupului. Iar cei buni şi treji, eliberându-şi inima de cele din lume, fac loc în ea, cu voie, Mângâietorului, şi şi-o izbăvesc şi, primindu-L pe cât e cu putinţă oamenilor, Îl văd în chip spiritual şi primesc prin aceasta o trăire vrednică de râvnit. Căci îi sfinţeşte şi îi dovedeşte în stare să săvârşească toate bunătăţile, îi eliberează de ruşinea robiei omeneşti şi-i îmbracă în demnitatea filiaţiei. Şi va mărturisi aceasta Pavel, zicând: „Fiindcă sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, Care strigă: Avva, Părinte!” (Gal. 4, 6)." (Din sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia sfântului Ioan, 2000, p. 881, comentariu la Ioan 14,17)